ION BURUIANĂ - studiieu.orgstudiieu.org/files/publications/Ion Buruiana.pdf · Izvoarele...

1

ION BURUIANĂ

PROTECȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Chișinău, 2013

2

CZU 341.231.14(4) B 95 Această carte este editată cu sprijinul Comisiei Europene în cadrul Programului de Învățare pe Toată Durata Vieții, Subprogramul Jean Monnet, Acţiunea 2011-3237. Publicaţia de faţă reflectă numai punctul de vedere al autorului şi Comisia Europeană nu este responsabilă pentru eventuala utilizare a informaţiilor pe care le conţine. Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Buruiană, Ion. Protecția europeană a drepturilor omului / Ion Buruiană. – Chişinău: Print-Caro, 2013, – 92 p. Bibliografie: p. 89-91. 100 ex. ISBN 978-9975-56-105-1. CZU 341.231.14(4) B 95

Copyright©Ion Buruiană, 2013 ISBN 978-9975-56-105-1.

3

TITLUL I INTRODUCERE ÎN PROTECȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI……………….………………..5 Capitolul 1. Locul și rolul protecției europene ale drepturilor omului………………………….……..………..5 Secţiunea a I-a. Generalități………………………………..5 1. Interacțiunea între protecția juridică internă și europeană..6 2. Caracteristicile protecției juridice europene a drepturilor omului………………………………………………………..11 Secţiunea a II-a Izvoarele ………………………………….14 1. Izvoarele convenționale………………………………..…14 2. Izvoarele jurisprudențiale………………………….……23 3. Instrumentele cu caracter cvasijuridic sau cu caracter exclusiv politic………………………………………..……….…26 TITLUL II REGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR GARANTATE…………………………25 Introducere. Clasificări ale drepturilor omului…………25 Capitolul 1. Drepturi intangibile sau care beneficiază de o protecţie absolută ……………...........................................26 Secţiunea I Dreptul la viaţă…………………………………......26 Secţiunea a II-a. Dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante …….28 Secţiunea a III-a Dreptul la neretroactivitatea legii..……..29 Secţiunea a IV-a Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă (non bis in idem) …………...30 Capitolul 2. Drepturi și libertăți condiționale judiciare…31 Secţiunea I Libertăţile persoanei fizice……………………31 Secţiunea a II-a Drepturile şi libertăţile procesuale …..….36 Capitolul 3. Drepturi și libertăți condiționale extrajudiciare………………………………………………43 Secţiunea I Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale.43 Secţiunea a II-a Libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie...45 Secţiunea a III-a Libertatea de expresie şi de informare.......47 Capitolul 4. Drepturile indirecte sau complementare…..49 Secţiunea I Dreptul la un recurs efectiv….………………….50

4

Secţiunea a II-a Dreptul de a nu fi supus discriminării …...51 Capitolul 5 Drepturile economice, sociale și culturale….52 Secţiunea I Dreptul la respectarea proprietăţii …………....52 Secţiunea a II-a Libertatea de asociere……………….……....54 Secţiunea a III-a Dreptul la educaţie ………………….....56 Titlul III PRINCIPALELE SISTEME EUROPENE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI……………57 Capitolul 1. Sistemul de protecţie a drepturilor omului instituit în cadrul Consiliului Europei ………………….57 Secţiunea I.Consiliul Europei. Generalități……………….57 Secţiunea II. Monitorizarea obligaţiilor şi a angajamentelor asumate de statele contractante..............................................58 Capitolul 2. Protecţia jurisdicţională în cadrul Consiliului Europei ..................................................................................59 Secţiunea I. Curtea Europeană a drepturilor omului............60 Secţiunea II. Procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului ....................................................................................62 Secţiunea III. Examinarea preliminară…………………….…64 a) Competența CEDO ............................................................64 b) Recursurile în fața CEDO...................................................66 c) Noțiunea de victimă...........................................................67 Secţiunea IV Condițiile de admisibilitate………………..……74 a) Condiția termenului de sesizare......................................... 74 b) Epuizarea prealabilă a căilor de recurs interne................75 c) Procedura de admisibilitate................................................77 Secţiunea V Judecarea asupra fondului………………………78 a) Constatarea existenței violării ............................................78 b) Repararea prejudiciului.......................................................78 Secțiunea VI Efectele juridice ale hotărîrii Curții.................80 Capitolul 3. Sistemul de protecţie a drepturilor omului instituit în cadrul Uniunii Europene …….……………....81 Încheiere…………………………………………………….87 Referințe.................................................................................88 Bibliografie generală.............................................................89

5

TITLUL I INTRODUCERE ÎN PROTECȚIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI Capitolul 1. Locul și rolul protecției europene a drepturilor omului Secţiunea a I-a. Generalități

Protecția drepturilor omului a cunoscut pe parcursul timpului și, îndeosebi în ultima perioadă, o dezvoltare deosebită, devenind astfel o instituție juridică complexă, ce ține atît de ordinea juridică internă, cît și cea internațională. A fost instituit un anumit standard care determină statele și comunitatea internațională de a promova și respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Au fost elaborate mecanisme, interne și internaționale, de protecție a drepturilor omului, ceea ce denotă preocuparea prioritară a statelor față de această problemă. Astfel, instituția drepturilor omului a dobîndit un caracter bivalent, fiind reglementată atît în dreptul intern, cît și in cel internațional, consacrîndu-se astfel, un principiu juridic aplicabil nu doar în relațiile dintre state și indivizi, ci și în relațiile dintre state.

La etapa actuală nu se poate nega faptul că fără recunoașterea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului nu se poate constitui o societate democratică – condiție firească a afirmării demnității fiecărui individ. Protecția drepturilor omului este una dintre preocupările majore ale contemporaneității, ceea ce contribuie la favorizarea democrației, libertății, cooperării, toleranței și prieteniei între toate popoarele și statele în scopul salvagardării păcii și securității în lume.

Astfel, protecția drepturilor omului a devenit o dimensiune fundamentală a comunității internaționale și a fiecărui stat în parte, care nu poate fi ignorată. Statele și organizațiile internaționale au instituit standarte și norme juridice pentru nesocotirea cărora s-a instituit răspunderea internaționala a statelor.

6

Protecția drepturilor omului, prin legislația internă a statelor și printr-un control european eficace al Consiliului Europei contribuie la prevenirea încălcărilor și la corecta aplicare a legislației internaționale care consacră dreptul omului la viață, securitate, proprietate și împotriva tuturor discriminărilor.

1. Interacțiunea între protecția juridică internă și europeană.

Drepturile omului constituie una dintre cele mai importante valori pentru dezvoltarea societăţii umane iar respectarea lor constituie esenţa unei societăţi democratice. La apărarea drepturilor omului trebuie să contribuie toate componentele societăţii în cadrul unui stat: organele statului; partidele politice; sindicatele şi societatea civilă.

Depturile omului sunt consacrate atît prin norme juridice naţionale cît şi internaţionale. Proclamarea şi apărarea drepturilor omului constituie o preocupare deosebită a Consiliului Europei şi a comunităţii internaţionale în general.

Drepturile omului şi libertăţile se referă la drepturile subiective care reprezintă un ansamblu de prerogative recunoscute unui anumit subiect de drept. Acest concept presupune facultatea pentru titular de a declara imperativul conţinut în norma de drept, spre a asigura punerea în valoare a ansamblului de posibilităţi juridice pe care acesta i le recunoaşte.

Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept, fara a exista deosebiri de natură juridică între aceste două noţiuni. Mecanismul intern de protecţie nu face deosebire între drepturi şi libertati publice. Este de menţionat faptul că nici mecanismul european de protecţie nu face această deosebire, iar drepturile omului în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt considerate ca valori recunoscute universal.

Pe plan intern drepturile omului sunt drepturi şi libertăţi publice, prevăzute şi protejate prin norme de drept naţional, iar

7

pe plan european drepturile şi libertăţile consacrate în CEDO alcătuiesc o noţiune generică şi anume „drepturile omului protejate în cadrul unor raporturi juridice specifice acestei convenţii europene”. Drepturile fundamentale au fost definite ca fiind acele drepturi subiective ale cetăţenilor considerate ca esenţiale pentru viaţă, libertate şi demnitatea lor, precum şi pentru dezvoltarea personalităţii umane. Aceste drepturi sunt stabilie şi garantate în Constituţie.

În Convenţia Europeană pentru drepturile omului nu s-a dat o definiţie generală şi abstractă a noţiunii de drepturi fundamentale, datorită dificultăţilor pe care o asemenea noţiune le-ar implica. Dacă în dreptul intern noţiunea de drept are un criteriu sigur dat de cuprinderea anumitor drepturi şi libertăţi în constituţia unui stat, în dreptul internaţional aceasă noţiune devine ambiguă şi nesigură.

Normele juridice europene nu fac decît să se consacre şi să garanteze drepturile care sunt considerate indinspensabile fiinţei umane. Totodată este de menţionat faptul că doar unele Convenţii internaţionale precum CEDO au elaborat un mecanism jurisdicţional internaţional de control a drepturilor garante.

Odată ce raportul juridic se naşte, în primul rînd, între stat şi individ, este firesc ca primul nivel la care trebuie să se realizeze protecţia drepturilor omului este cel naţional. Astfel, statul este obligat să elaboreze şi să aplice normele interne privitoare la drepturile omului. Insă, în virtutea suveranităţii absolute a statului drepturile omului ar putea să fie ignorate şi dispreţuite, deaceia statele şi-au autolimitat suveranitatea prin încheerea unor convenţii internaţionale în domeniul drepturilor omului. Prin intermediul acestor instrumente juridice au fost create sisteme de protecţie internaţională de nivelul doi.

În cadrul tratatelor în materie statele nu se obligă între ele aşa ca de obicei, ci faţă de indivizii care se află sub jurisdicţia lor. Prin intermediul tehnicii juridice utilizată în actele internaţionale statele îşi asumă obligaţii să respecte

8

drepturile omului atăt faţă de indivizi căt şi faţă de comunitatea internaţională.

Protecţia drepturilor trebuie realizată, în primul rînd în interiorul statului în baza sistemului său de drept. Doar în cazul în care drepturile individului au fost încălcate , acesta se poate adresa instanţelor internaţionale, odată ce căile interne de atac au fost iepuizate.

Din moment ce titularii drepturilor sunt înşişi indivizii, iar cei obligaţi sunt statele se impune recunoaşterea individului a calităţii procesuale active şi a calităţii de subiect de drept internaţional pentru a crea posibilitatea să realizeze protecţia drepturilor sale la nivel internaţional. Asadar, indivizii avînd calitatea de subiect al dreptului internaţional se pot adresa unei instanţe internaţionale cu o plîngere referitoare la încălcarea unui drept de către autorităţile naţionale, cu condiţia că va trebui să justifice încălcarea unui drept propriu şi prejudiciul pe care l-a suferit, ceea ce justifică interesul acţiunilor sale [1].

Prin intermediul CEDO au fost create mecanisme care au scopul de a promova interpretarea şi aplicarea uniformă a prevederilor acesteia cu scopul îndeplinirii angajamentelor asumate de către statele contractante. Drept consecinţă, politicile interne şi externe ale statelor în domeniul protecţiei dreptului omului se unifică: violarea drepturilor omului pe plan naţional implică violarea drepturilor omului în plan european (desigur se are în vedere violarea drepturilor garantate de Convenţie). Nu există drept al omului decît atunci cînd un regim juridic este organizat astfel încît dreptul să fie protejat printr-o acţiune în justiţie. Depturile omului conduc la instituirea în sarcina statelor a unor obligaţii executarea cărora nu e subordonată ca în dreptul internaţional general, principiului reciprocităţii. Statul parte la Convenţie nu are doar obligaţia de a garanta protecţia drepturilor propriilor cetăţeni, ci trebuie de asemenea, să respecte drepturile tuturor indivizilor aflaţi pe teritoriul său indiferent de naţionalitate.

Pentru a asigura protecţia drepturilor particularilor la nivelul naţional statele trebuie să îndeplinească diferite

9

obligaţii precum ar fi obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce atingere drepturilor recunoscute sau obligaţia de a face, adică de a lua toate măsurile legale, administrative sau judiciare necesare pentru respectarea drepturilor respective. În primul caz statele îşi asumă obligaţia de rezultat, iar în al doilea caz obligaţia este de prudenţă şi diligenţă.

Protecţia drepturilor omului la nivel european este realizată prin anumite mecanisme de control. Curtea poate fi sesizată cu o cerere de orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretind a fi victima încălcării, de către unul din statele contractante, a drepturilor recunoscute de convenţie. De regulă, victima încălcării trebuie să probeze că a suferit un prejudiciu real. Statele se angajează să nu împiedice exerciţiul eficace al acestui drept. Curtea a decis că invocarea unui prejudiciu pur ipotetic ce nu a fost stabilit în faţa instanţelor interne cărora trebuie să li se ofere posibilitatea să-i determine existenţa, nu deschide calea invocării protecţiei dreptului asupra unui bun apărat de Convenţie [2].

Pe plan european Curtea Europeană pentru Drepturile Omului examinează îndeplinirea angajamentelor asumate în domeniul respectării drepturilor omului. În acest sens este verificat, în primul rind, rezultatul activităţii statului împotriva căruia a fost înaintată acţiunea, adică dacă s-a respectat obligaţia de rezultat.Totodată, pe plan intern statul trebuie să respecte, în primul rînd, obligaţia de prudenţă şi diligenţă pentru a ajunge la realizarea rezultatului impus de Curte.

Dreptul intern şi dreptul european al dreptului omului devin din ce în ce mai compatibili. Aceasta se realizează pe calea legislativă sau jurisdicţională. Deciziile Curţii care relevă o încălcare a Convenţiei provoacă adesea ca statele interesate să adopte astfel de măsuri generale menite să le armonizeze legislaţia cu Convenţia iar jurisprudenţa naţională cu jurisprudența CEDO la deciziile Curţii. Pe de altă parte, atît jurisdicţiile naţionale cît şi legiuitorii naţionali pot lua în considerare uneori chiar în mod spontan deciziile Curţii.

10

Autoritatea jurisdicţiei europene faţă de jurisdicţiile naţionale este incontestabilă şi sub influenţa jurisprudenţei europene a drepturilor omului se intreprinde o acţiune generală de armonizare a normelor europene şi a celor interne, ceea ce contribuie la formarea unui drept comun european al drepturilor omului.

Protecţia juridică a drepturilor omului este, de regulă, înţeleasă ca o finalitate normativă vizînd consacrarea şi asigurarea efectivităţii categoriei de drepturi subiective denumită drepturile omului.

Protecția drepturilor omului reprezintă un obiectiv al organizaţiilor internaţionale care şi-au asumat o misiune de promovare, şi respectare a acestora. De exemplu, Consiliul Europei, şi-a stabilit obiective primordiale în acest domeniu: - realizarea unor sisteme de control și de protecție eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei; - identificarea noilor amenințări la adresa drepturilor omului şi a demnităţii umane; - sensibilizarea asupra importanței promovării și respectării drepturilor omului, ca şi asupra educaţiei şi formării profesionale în această materie.

În acelaşi timp, aceste drepturi reprezintă o preocupare permanentă a statelor democratice de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia autorităţilor lor beneficiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. De aceea, este greu de imaginat cum s-ar putea ajunge la o protecţie efectivă a drepturilor şi libertăţilor garantate fără să existe voinţa manifestă şi sinceră a statului de a crea şi impune atît normele necesare, cît şi comportamentul potrivit al autorităţilor sale.

Practic, după cel de al doilea război mondial, statele democratice au conştientizat, mai mult ca oricînd, necesitatea salvgardării demnităţii individului şi, pe această bază, nevoia adoptarii unor norme juridice in acest sens. Totodată au fost create unele mecanisme de aplicare concretă a acestor norme pentru realizarea efectivă a valorilor legate de demnitatea umană. În acest context a apărut necesitatea funcţionării unor

11

instanţe judiciare de protecţie, care să poată pronunţa hotărîri obligatorii pentru statele în cauză.

Protecţia drepturilor omului a ajuns în cele din urmă o cerinţă esenţială a democraţiei pluraliste ca formă de guvernare, iar obligaţia statelor de a asigura această protecţie priveşte în egală măsură toate categoriile de drepturi. Ea cuprinde standardele normative aplicabile drepturilor subiective garantate, procedurile şi mecanismelor lor de aplicare, precum şi organele judiciare învestite cu asigurarea efectivităţii sau sancţionarea nerespectării acestor standarde pe plan european.

Protecţia juridică a drepturilor omului se defineşte prin prisma celor trei coordonate majore care caracterizează: -reglementarea conținutului drepturilor garantate; - determinarea organelor internaţionale competente să pună în aplicare drepturile; -instituirea mecanismelor sau procedurilor de control.

Astfel, ea poate fi realizată, în mod eficient, în cadrul comunităţilor interstatale formate de organizaţiile interguvernamentale. Standardele juridice sunt asumate ca atare şi ulterior impuse datorită acestor angajamente exprimate prin convenţii sau alte instrumente juridice adoptate sub autoritatea unor organizaţii internaţionale. În asemenea situatii statele consimt la anumite cedări de suveranitate, sau mai degrabă la exercitarea suveranităţii în comun cu alte state membre ale aceleiaşi structuri interguvernamentale, determină trăsăturile protecţiei juridice asigurate drepturilor omului.

Din această perspectivă, protecţia juridică europeană a drepturilor omului este mai bine asigurată în cadrul unor organizații interguvernamentale cu un grad mai înalt de integrare ca spre exemplu Consiliului Europei şi a Uniunii Europene. 2. Caracteristicile protecției juridice europene a drepturilor omului.

Protecția juridică a drepturilor omului în cadrul acestor

12

organizaţii cu vocaţie de integrare evidentă are următoarele caracteristici: -Aplicarea principiului subsidiarității obligației de asigurare a respectării drepturilor omului.

Subsidiaritatea controlului european faţă de controlul exercitat de autorităţile naţionale decurge din faptul că garantarea şi respectarea drepturilor omului revin, în primul rînd, autorităţilor statului, şi numai după ce acestea nu au luat măsurile prin care să asigure efectivitatea drepturilor şi libertăţilor omului intervin mecanismele şi organele jurisdicţionale europene.

Principiul subsidiarităţii obligă petentul(reclamantul) să epuizeze căile de recurs interne înainte de a se adresa instanţelor europene pentru a da posibilitatea autorităţilor interne să remedieze violarea dreptului pretins ca ar fi fost încălcat.

Protecția juridică a drepturilor omului la nivel european este considerată ca fiind un standard normativ minim pe care statele au obligaţia să-l respecte. Într-adevăr, de la primele sale hotărâri, Curtea a pus în aplicare principiul subsidiarității în cadrul mecanismului european de protecție inerent drepturilor omului. Statele contractante au o marjă de apreciere în privința modului în care se pun în aplicare drepturile recunoscute de convenție deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este un substitut pentru autoritățile naționale competente, altfel s-ar pierde din vedere natura subsidiară a masurilor internaționale de garantarea colectivă instituit. Autoritățile naționale rămân libere să aleagă măsurile pe care le consideră adecvate în domeniile reglementate de convenție, iar controlul Curții se referă numai la conformitatea acestor măsuri cu cerințele convenției" (cauza lingvistică belgiană, 23 iulie 1968).

Competența autorităților naționale nu este exclusivă în domeniul de aplicare a dreptului european al drepturilor omului. Statele renunţă parţial la exercitarea atributelor suveranităţii în materie jurisdicţională supunîndu-se

13

controlului european. Ca consecință autorităţile naţionale nu au o putere absolută şi exclusivă în domeniul drepturilor omului asupra persoanelor aflate sub jurisdicţia lor. Aceste autorităţi acceptă ca atribuţiile exercitate în baza legii naţionale să fie partajate cu jurisdicţiile europene.

Acest principiu derivă din refuzul Curții de a juca rolul de curte de apel, de recurs sau revizuire împotriva deciziilor instanțelor statelor contractante. - Consacrarea individului a statutului de subiect de drept internaţional in domeniul respectării drepturilor omului.

Prin calitatea individului de subiect de drept internațional se înţelege capacitatea persoanei de a sta în justiţie ca reclamant pentru soluţionarea unui litigiu referitor la drepturile omului în care pîrîtul este statul. Orice individ aflat sub jurisdicţia unui stat poate chema o autoritate a acestuia din urmă în faţa unei jurisdicţii europene pentru încălcarea unui drept prevăzut într-un instrument juridic european referitor la drepturile omului. În asemenea situaţie persoana respectivă dobîndeşte calitate de subiect de drept international, fiind un participant activ la raporturile juridice internaţionale. - Superioritatea normelor europeane privind drepturile omului faţă de prevederile dreptului naţional decurge din principiul priorității dreptului internaţional faţă de legislaţia internă. Astfel , în cazul în care există o contradicţie între dreptul european al drepturillor omului şi cel intern, normele dreptului European are prevalență asupra dreptului naţional. Acest principiu este prevazut in art. 4 din Constituţia Republicii Moldova. - Controlul aplicării dreptului european al drepturilor omului de către jurisdicţii europene independente. -Caracterul de solidaritate interstatală al mecanismului de aplicare a drepturilor prevăzute decurge din faptul că prin ratificarea acestei Convenţii statele nu şi-au asumat doar drepturi şi obligaţii reciproce, ci s-au angajat şi să asigure în mod solidar o garanţie minimă a drepturilor omului prevăzut de Convenţie tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.

14

Astfel orice stat contractant poate înainta o acţiune la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului împotriva altui stat parte la acest instrument juridic pentru încălcarea unui drept consacrat (art. 33 din CEDO). - Efectivitatea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de CEDO.

Aceasta constituie o trăsătură esenţială a protecției europene a drepturilor omului, consacrată în mod special de jurisprudenţa CEDO și presupune îndeplinirea din partea statelor contractante, atît a unor obligaţii negative, cît şi a unor obligaţii positive. Aceste obligatii contribuie la luarea măsurilor necesare asigurării standardelor juridice europene asumate de către state. -Natura individuală a drepturilor garantate de dreptul european al drepturilor omului.

Această trăsătură decurge din faptul că, în general, instrumentele juridice specifice dreptului internaţional prevăd drepturi individuale persoanelor, excluzînd drepturile colective. CEDO consacră drepturi individuale, şi nu drepturi colective, chiar dacă unele drepturi, cum ar fi dreptul la educaţie sau libertatea asocierii, sunt drepturi ale persoanei exercitate în comun cu alţi titulari de asemenea drepturi. Secţiunea a II-a. Izvoarele

Proclamarea regională a drepturilor omului este opera organizațiilor regionale interesate. Protecția drepturilor omului în Europa a fost mai multă perioadă apanajul Consiliului Europei, înainte ca Uniunea Europeană să se angajeze pe calea recunoașterii formale a drepturilor fundamentale. Proclamarea europeană a drepturilor omului își găsește unitatea substanțială în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instrument de referință, atît pentru Consiliul Europei, cît și pentru Uniunea Europeană.

1. Izvoarele convenţionale

Izvoarele convenționale sunt formate din convenţii, protocoale, tratate, acorduri sau alte instrumente juridice

15

adoptate pe plan european şi ratificate de state pentru a garanta şi asigura beneficiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. Convenţiile europene sunt, de regulă, dezvoltate printr-o jurisprudenţă de aplicare la caz, iar hotărîrile instanţelor judiciare europene se bazează atît pe enunţul dreptului, cît şi pe elementele specifice aplicării acestuia, conturate de-a lungul unei practici judiciare consolidate. Exemplul cel mai pertinent în această privinţă este aplicarea prevederilor CEDO, fundamentată pe o bogată şi, în general, stabilă jurisprudenţă a Curţii Europene de la Strasbourg.

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale a fost elaborată de către Consiliul Europei. Deschisă semnării la Roma la 4 noiembrie 1950, ea a intrat în vigoare în septembrie 1953.

CEDO garantează în principal drepturi civile şi politice, insa cuprinde şi unele drepturi sociale, economice sau culturale, cum sunt dreptul la respectarea proprietăţii şi dreptul la educaţie (art. 1 şi 2 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO).

CEDO face parte din categoria instrumentelor juridice cu valoare generală împreună cu Pactul ONU asupra drepturilor civile şi politice, insa între aceste izvoare de drept există diferenţe notabile. CEDO consacră, de exemplu, drepturi şi libertăţi fundamentale suplimentare care nu se regăsesc în Pactul menţionat (dreptul la respectarea proprietăţii , dreptul la educaţie) şi instituie un mecanism de aplicare de natură jurisdicţională. Un astfel de mecanism jurisdicţional este absent în cadrul instrumentelor ONU, dominate de structuri şi proceduri necontencioase şi politice.

Convenţia obligă statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor cetăţenilor. Prin Convenţie s-a creat un mecanism de control european care se adăuga mecanismelor naţionale, toate statele membre acceptând competenţa organului acestei convenţii: Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Mecanismul european de protecţie are un

16

caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului. Subsidiaritatea rezidă, în primul rînd, în faptul că se aplică regula clasică a iepuizării căilor de recurs interne care este preluată din dreptul internaţional general. Regula epuizării căilor de recurs demonstrează caracterul complementar al mecanismului european de protecţie.

Convenţia nu se substituie dreptului intern, ci vizează doar corectarea deficienţelor acestuia. Această regulă se fundamentează pe necesitatea de a acorda mai întîi statului pîrît facultatea de a remedia situaţia litigioasă prin propriile sale resurse şi în propria sa ordine juridică.

CEDO beneficiază de o aplicabilitate directă în ordinea juridică internă. Aceasta implică faptul că judecătorului naţional îi revine, în primul rînd, sarcina de a asigura protecţia dreptului garantat de acesata convenţie.

Convenţia fixează un standard minim în materie de drepturi şi libertăţi pe care statele trebuie să-l asigure, armonizînd astfel ordinile juridice naţionale în funcţie de acest standard minim. In așa mod, funcţia judecătorului naţional este extinsă în sensul că acesta este apărătorul drepturilor pe plan european. Lui îi revine sarcina de a interpreta şi aplica dreptul intern în lumina convenţiei.

Judecătorul naţional remediază insuficienţele şi înlătură lacunele legii interne sau daca e cazul, chiar respinge aplicarea legii naţionale, atunci cînd aceasta este incompatibilă cu prevederile convenţiei. Ca consecinţă, judecătorul naţional ajunge la verificarea convenţionalităţii, ridicîndu-se astfel la rang de cenzor al acesteia.

În concepţia CEDO respectarea şi punerea în aplicare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sunt strîns legate de legile şi instituţiile naţionale. Statelor sunt obligate să adopte măsuri şi să acţioneze pentru respectarea şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative. Dacă CEDO prevede interzicerea unor fapte pe care le consideră contrare drepturilor omului ca, spre exemplu interzicerea diferitor

17

forme ale discriminărilor, se prevede în mod expres obligaţia statelor de a adopta legi în acest sens.

Aşadar, una din obligaţiile asumate de state prin convenţie este de a adopta legi naţionale care să stabilească drepturi şi să reglementeze garantarea protejării lor, impunînd obligaţii şi responsabilităţi instituţiilor competente ale statelor.

În pofida diferitor modalităţi în dreptul intern al statelor referitor la aplicarea normelor de drept internaţional este evident că toate statele parte la convenţie au obligaţia de a respecta dispoziţiile acesteia. În acest sens, Conveţia de la Viena din 1969 prinvind dreptul tratatelor prevede că un stat nu poate invoca o lege internă pentru a justifica o încălcare a unui tratat internațional.

Statele s-au angajat să asigure căi de recurs eficiente pentru fiecare persoană căreia i s-a încălacat drepturile fie în faţa unei instanţe de judecată sau a altei autorităţi care trebuie să acorde reparaţii echitabile ori îndemnizaţii pentru daunele suferite. Astfel se acordă prioritate exercitării recursurilor inerne disponibile.

Prin intermediul CEDO au fost create mecanisme care au scopul de a promova interpretarea şi aplicarea uniformă a prevederilor acesteia cu scopul îndeplinirii angajamentelor asumate de către statele contractante. Drept consecinţă, politicile interne şi externe ale statelor în domeniul protecţiei dreptului omului se unifică: violarea drepturilor omului pe plan naţional implică violarea drepturilor omului în plan european.

Nu există drept al omului decît atunci cînd un regim juridic este organizat astfel încît dreptul să fie protejat printr-o acţiune în justiţie. Depturile omului conduc la instituirea în sarcina statelor a unor obligaţii, executarea cărora nu e subordonată ca în dreptul internaţional general, principiului reciprocităţii.

Statul parte la Convenţie nu are doar obligaţia de a garanta protecţia drepturilor propriilor cetăţeni, ci trebuie de asemenea, să respecte drepturile tuturor indivizilor aflaţi pe teritoriul său indiferent de naţionalitate.

18

Convenţia consacră pe de o parte o serie de drepturi şi libertăţi civile şi politice şi stabilea, pe de altă parte, un sistem privind garantarea respectării obligaţiilor asumate de statele contractante.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului si Protocoalele Adiționale intră în sfera art 4 al Constituţiei Republicii Moldova, conform căruia drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care un Republica Moldova este parte. Carta Socială Europeană

Carta Socială Europenă a fost adoptată de Consiliul Europei la 18 octombrie 1961 la Torino şi a intrat în vigoare la 26 februarie 1965. Carta a avut ca obiectiv completarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului și, în principal, şapte drepturi sociale: dreptul la muncă, dreptul sindical, dreptul angajaţilor la negocieri colective, dreptul la securitate socială, dreptul la asistenţă medicală, dreptul la familie şi drepturile muncitorilor migranţi.

O caracteristică esenţială a Cartei este aceea potrivit căreia angajamentele juridice asumate de state prin aderarea la acest instrument juridic sunt obligaţii interstatale şi mai puţin obligaţii acceptate de state prin care s-ar crea drepturi şi libertăţi individuale ori de altă natură pentru a putea fi valorificate în faţa instanţelor judiciare naţionale.

Prin Protocolul adiţional la Cartă, adoptat la 5 mai 1988 şi intrat în vigoare la 4 septembrie 1992, s-au adăugat patru drepturi noi: dreptul la egalitatea şanselor şi a tratamentului în materie de loc de muncă şi profesie, dreptul muncitorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul muncitorilor la stabilirea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă şi dreptul la protecţie socială a persoanelor vîrstnice.

La 3 mai 1996 a fost adoptată Carta Socială Europeană revizuită, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999, adaugîndu-se următoarele drepturi suplimentare: dreptul la demnitatea în

19

muncă, dreptul la protecţia împotriva sărăciei şi a excluderii sociale şi dreptul la locuinţă.

Mecanismul de control şi aplicarea Cartei este un mecanism gradual compus dintr-un comitet de experţi, un comitet interguvernamental care funcţionează pe baza unor rapoarte periodice pe care statele sunt obligate să le adreseze la un interval de 2 ani comitetului, denumit din 1998 Comitetul european al drepturilor sociale.

Aceste rapoarte sunt examinate de comitetul interguvernamental al Cartei, care prezintă concluziile sale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru ca acesta din urmă să poată adopta cu o majoritate calificată de două treimi recomandări statelor în cauză.

Un rol important în aplicarea Cartei sociale îl are şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Ea adoptă recomandări pe care le adresează Comitetului de Miniştri în legătură cu remedierea de către statele în cauză a situaţiilor constatate în urma dezbaterilor periodice asupra aplicării normelor respective.

În sfîrşit, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este cel care are competenţa de a adresa statelor recomandări prin care solicită acestora să-şi modifice legile sau practicile în conformitate cu normele Cartei. Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante

Această convenție a fost adoptată la 26 noiembrie 1987 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1989, fiind amendată prin doua protocoale adoptate la Strasbourg la 4 noiembrie 1993.

Ea completează mecanismul CEDO prin asigurarea funcţionării unui comitet denumit Comitetul euro pean pentru prevenirea pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante (CPT), care este compus dintr-un număr egal de membri cu numărul statelor contractante la acest instrument juridic. Membrii CPT sunt aleşi de către APCE pe o perioadă de 6 ani ca urmare a promovării de către statele respective a unei liste cuprinzînd 3 candidaţi.

20

Mecanismul instituit de CPT este un mecanism nejurisdicţional de verificare a respectării drepturilor omului, îndeosebi în locurile de detenţie (închisori, aresturi, stabilimente psihiatrice etc.) şi funcţionează pe baza unor rapoarte periodice sau a unor vizite neanunţate ale membrilor CPT.

Rapoartele întocmite de CPT sunt prezentate Comitetului de Miniştri şi APCE şi sunt, de regulă, date publicităţii cu acordul statelor. Aceste documente reprezentă veritabile evaluări ale respectării drepturilor persoanelor private de libertate şi, desigur, ale comportamentului autorităţilor naţionale (îndeosebi judiciare).

Membrii CPT pot intra în contact direct cu deţinuţii şi inspecta orice loc de detenţie, scopul urmărit fiind prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Rapoartele CPT sunt documente care nu au valoare juridică şi nici forţă coercitivă asupra statelor în cauză. Convenția-cadru pentru protecția minorităților nationale

Ea fost adoptată la 1 februarie 1995 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1998. Această convenţie cuprinde patru titluri care prevăd o serie de principii şi obligaţii asumate de statele părţi contractante pentru a asigura pe teritoriile lor o protecţie efectivă a minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor persoanelor aparţinînd acestor minorităţi.

Convenţia-cadru este primul instrument juridic multilateral în materia minorităţilor din istoria dreptului internaţional şi stabileşte pentru prima dată că protecţia minorităţilor şi a drepturilor şi libertăţilor persoanelor aparţinînd acestor minorităţi face parte integrantă din protecţia internaţională a drepturilor omului şi, ca atare, constituie un domeniu al cooperării internaţionale (art. 1 din Convenţie).

Prin urmare, drepturile reglementate de acest instrument juridic sunt drepturi fundamentale individuale ale persoanei, şi nicidecum drepturi colective, pentru că fiecare enunţ al normelor pe care le prevede se referă la „orice

21

persoană aparţinînd unei minorităţi naţionale” (art. 3 - 19 din Convenţie).

Printre drepturile şi principiile consacrate regăsim drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a opta pentru identitatea lor minoritară (art. 3); dreptul la egalitatea în faţa legii şi la o egală protecţie a legii ca urmare a interdicţiei oricărei discriminări între persoanele aparţinînd minorităţii naţionale şi cele aparţinînd majorităţii (art. 4); dreptul la libertatea de asociere paşnică, la libertatea de expresie şi la libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie (art. 7); dreptul la utilizarea liberă a limbii minoritare în relaţiile private, ca şi în cele publice (art. 10); dreptul la folosirea numelui însemnelor, inscripţiilor sau alte informaţii aparţinînd minorităţii naţionale (art. 11) ş.a.

De asemenea, Convenţia prevede unele angajamente cu caracter general în sarcina statelor părţi contractante, constînd în măsuri de abţinere de la orice politică sau practică asimilatorie împotriva voinţei persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale (art. 5); de promovare a dialogului intercultural (art. 6); de promovare a culturii minorităţilor naţionale (art. 12); de recunoaştere a dreptului persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a înfiinţa şi gestiona instituţii private de învăţămînt (art. 13) şi de a participa la viaţa culturală, socială şi economică (art. 15). Verificarea modului de aplicare a prevederilor Convenţiei cade în sarcina Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, asistat de către un Comitet Consultativ format din 18 experţi independenţi, care evaluează rapoartele periodice prezentate de state şi propune recomandări în legătură cu respectarea angajamentelor juridice asumate. Potrivit art. 26 din Convenţie, componenţa Comitetului Consultativ şi procedurile sale de lucru sunt stabilite de către Comitetul de Miniştri.

Prin Rezoluţia 97 din 17 septembrie 1997, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat regulile relative la mecanismul de monitorizare prevăzut de art. 24-26 din Convenţie. Aceste reguli arată că numărul membrilor Comite

22

tului Consultativ este de minim 12 şi maxim 18 (fără ca aceştia să poată avea supleanţi). Experţii respectivi trebuie să aibă o experienţă recunoscută în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale, să funcţioneze cu titlu individual şi să fie independenţi şi imparţiali în exercitarea mandatului lor.

Regulile menţionate au prevăzut obligaţia statelor de a adresa Secretarului General al Consiliului Europei rapoarte periodice (la un interval de 5 ani) privind punerea în aplicare a dispoziţiilor Convenţiei de către statul în cauză, competenţa Comitetului Consultativ de a examina aceste rapoarte şi a formula concluzii asupra lor şi competenţa Comitetului de Miniştri de a adopta propunerile Comitetului Consultativ referitoare la caracterul adecvat sau inadecvat al măsurilor luate de partea contractantă cu privire la punerea în aplicare a principiilor Convenţiei.

De asemenea, Comitetul Consultativ poate solicita orice informaţie suplimentară de la autorităţile statale respective în legătură cu aplicarea Convenţiei, poate obţine o astfel de informaţie din orice altă sursă, inclusiv neguvernamentală, şi poate invita Comitetul de Miniştri să solicite un raport ad-hoc oricărei părţi contractante la Convenţie.

Mecanismul de control al Convenţiei-cadru are îndeosebi un pronunţat caracter de prevenire a încălcării drepturilor recunoscute persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale prin organizarea unor reuniuni sau prin acordarea de asistenţă calificată din partea Consiliului Europei statelor care întîmpină dificultăţi în legătură cu măsurile legislative şi practicile administrative de punere în aplicare a prevederilor Convenţiei.

Astfel, în cadrul programului interguvernamental de activităţi al Consiliului Europei și al programului comun al Comisiei Europene şi Consiliului Europei, lansat în 1999, s-au conturat o serie de proiecte subregionale sau bilaterale care au cunoscut o participare largă a reprezentanţilor minorităţilor naţionale.

23

2.Izvoarele jurisprudenţiale

Izvoarele jurisprudențiale ale drepturilor omului sunt soluţiile judiciare determinate de aplicarea convențiilor in materie la cazuri concrete prin actul de jurisdicţie al unei instanţe europene independente.

Aceste izvoare contribuie, în mod determinant, la definirea specificului protecției europene a a drepturilor omului prin interpretarea şi aplicarea diferitor instrumente juridice la situaţii concrete adaptindu-le la exigenţele realităţii sociale actuale.

Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului are un caracter evolutiv, pentru că dreptul originar înscris în prevederile sale este completat în mod necesar cu dreptul jurisprudenţial ulterior.

Judecătorul european are un rol important .În mod evident, rolul cel mai important ca izvor jurisprudenţial al dreptului european al drepturilor omului îl are, desigur, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, devenită practic indispensabilă în aplicarea Curții Europene a Drepturilorn Omului. 3. Instrumentele cu caracter cvasijuridic sau cu caracter exclusiv politic

In categoria izvoarelor dreptului european al drepturilor omului cu o altă natură decît cea convenţională, ori jurisprudenţială, se regăsesc respectiv, rezoluţiile şi recomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei sau ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (AP-CE), directivele AP-CE, Drept exemplu este Rezoluţia 1201/1993 a AP-CE privind proiectul de protocol al CEDO relativ la drepturile culturale ale minorităţilor naţionale care, deşi prin natura sa nu este instrument juridic cu forţă constrîngătoare, a devenit izvor de drept prin includerea celor mai multe din prevederile sale în Tratatele de prietenie încheiate de Ungaria cu Romînia şi cu Ucraina, în 1996, şi de Ungaria cu Slovacia

24

în 1997, pentru a menţiona doar cîteva asemenea situaţii.

25

TITLUL II REGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR GARANTATE Întroducere. Clasificări ale dreptului omului.

În doctrina juridică a drepturilor omului au fost stabilite mai multe clasificări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate prin instrumentele juridice existente, în funcţie de criteriile utilizate.

După criteriul consacrării lor în timp, drepturile omului au fost clasificate în: - drepturi din prima generaţie, care sunt, de regulă, drepturi civile şi politice (dreptul la libertatea de expresie, dreptul la protecţia vieţii private, intime şi familiare, dreptul la un proces echitabil etc.); - drepturi din a doua generaţie, care privesc, în general, drepturi economice, sociale şi culturale (libertăţile sindicale, dreptul la educaţie, dreptul la muncă etc.); - drepturi din a treia generaţie, reprezentate de drepturile de solidaritate, care prezintă dificultăţi importante de aplicare în practică (dreptul la un mediu sănătos, drepturile decurgînd din aplicaţiile bio-medicinei ş.a.).

În baza criteriului naturii drepturilor şi libertăţilor vizate, în literatura de specialitate, cea mai mare parte a autorilor împărtăşesc clasificarea drepturilor omului în drepturi civile şi politice şi drepturi economice, sociale şi culturale.

Totuşi, o asemenea clasificare este necesar să fie nuanţată prin adăugarea drepturilor specifice unor categorii de persoane considerate vulnerabile.

Astfel, potrivit clasificării pe care o împărtăşim, drepturile şi libertăţile omului sunt următoarele: Drepturile civile şi politice: -drepturile intangibile (dreptul la viaţă; dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante; dreptul de a nu fi supus sclaviei, servituţii şi muncii forţate; dreptul la neretroactivitatea legii şi dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă –

26

non bis in idem); - drepturile şi libertăţile condiţionale judiciare (libertăţile persoanei fizice, drepturile şi libertăţile procesuale); -drepturile şi libertăţile condiţionale extrajudiciare (dreptul la respectarea vieţii private, a domiciliului şi a corespondenţei, dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie, libertatea de expresie şi informare, libertatea de reuniune şi asociere etc.); -drepturile indirecte sau complementare (dreptul la un recurs efectiv, dreptul la nediscriminare). Drepturile economice, sociale şi culturale: -drepturile economice (dreptul la respectarea proprietăţii bunurilor); - drepturile sociale (dreptul la asociere) - drepturile culturale (dreptul la educaţie). Capitolul 1. Drepturi intangibile sau care beneficiază de o protecţie absolută.

Drepturile intangibile beneficiază de o protecţie absolută deoarece exerciţiul lor nu poate fi afectat de limitări sau derogări de orice gen n-ar fi.

Aceste drepturi sunt: dreptul la viaţă, interdicţia torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interdicţia sclaviei, a servituţii şi a muncii forţate, dreptul la neretroactivitatea legii şi dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă (non bis in idem). Secţiunea I Dreptul la viaţă

Acest drept este dreptul suprem al oricărei persoane care constituie o condiţie necesară a exercitării celorlalte drepturi ale omului. În jurisprudenta CEDO acest drept este considerat ca „una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei”. În conformitate cu art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.

27

Moartea nu poate fi cauzată vreunei persoane în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe capital pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă, prin lege.

Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălca- rea acestui articol în cazurile în care ea rezultă dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a. Pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva unei violenţe ilegale, b. Pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane deţinute legal, şi c. Pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurecţie”.

Unul din elementele constitutive de bază ale dreptului la viaţă excepţiile de la beneficiul dreptului la viaţă sau cauzele care justifică provocarea morţii unei persoane.

În jurisprudenţa CEDO au fost stabilite urmatoarele criterii de recurgere la forță ce provoacă moartea:

Primul criteriu pentru recurgerea justificată la forţă este necesară ca utilizarea forţei sa fie analizată în mod strict în raport de împrejurările care determină în mod normal statul să apeleze la mijloace coercitive ca „o condiţie necesară într-o societate democratică”.

Al doilea criteriu este cel al proporţionalităţii dintre mijloacele utilizate şi scopul urmărit prin recurgerea la forţă. Astfel autorităţile naţionale trebuie să efectueze o anchetă oficială şi eficientă în legătură cu recurgerea la forţă, iar mijloacele utilizate sa fie proporţionale faţă de scopul urmărit.

Dreptul la viaţă presupune obligaţia statului de a nu provoca moartea cu intenţie. Totodată, dreptul la viață nu presupune obligaţia statului de a lua măsuri privind asigurarea unui anumit nivel de viaţă necesar supravieţuirii

Jurisprudenţa CEDO consacră obligaţia statului de a lua măsuri de ordin preventiv a căror eficienţă trebuie să protejeze individul de ameninţările altor persoane care i-ar putea produce decesul si obligaţia statului de a asigura dreptul la viaţă printr-

28

o legislaţie penală pentru pedepsirea adecvata a persoanelor care au comis omucideri. Secţiunea a II-a Dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante

Potrivit art. 3 din CEDO, se interzice recurgerea la tortură ori la pedepse inumane sau degradante. Dreptul la interdicţia torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante este considerat un drept intangibil al persoanei, al cărui exerciţiu nu suportă derogări sau limitări.

Această interdicţie vizează în mod explicit protecţia demnităţii umane ca valoare fundamentală a individului și de aceea impune obligaţia statalor de a nu practica tortura şi pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante şi de a preveni orice asemenea practici în comportamentul reprezentanţilor lor.

În vederea definirii acestui drept jurisprudenţa CEDO a stabilit următoarele criterii: - criteriul gravității sau al intensității suferințelor fizice și psihice produse victimei prin acţiunile agenţilor statului; - criteriul aprecierii relative al actelor incriminate, decurgînd dintr-o evaluare de la caz la caz a ansamblului împrejurărilor cauzei.

Aceste criterii au stat la baza delimitării noțiunilor enunţate de norma art. 3 („tortura”, „pedepsele sau tratamentele inumane” şi „pedepsele sau tratamentele degradante”). - tratamentul inuman este acel tratament care provoacă în mod intenţionat suferinţe fizice sau psihice de o intensitate deosebită (Hotărîrea Tyrer contra Regatului Unit din 25 aprilie 1978); - tortura este tratament inuman produs în mod deliberat, care provoacă suferinţe foarte grave (Hotărîrea pronunţată în cazul Irlanda contra Regatului Unit, din 18 ianuarie 1978); - tratamentul degradant este rezultatul „măsurilor de natură să

29

creeze individului sentimente de teamă, angoasă şi inferioritate pentru a-l umili sau eventual pentru a-i înfrînge rezistenţa fizică sau morală”.

Din jurisprudenta CEDO analizata reise că orice tortură reprezintă şi un tratament inuman şi orice tratament inuman reprezintă în mod necesar o manifestare degradantă.

În conformitate cu art. 3 din Convenţie statele au urmatoarele obligații: - adoptarea unor norme juridice corespunzătoare, în sensul garantării oricărei persoane a dreptului consacrat; - obligaţia de a asigura un comportament corespunzător al agenţilor lor, în sensul asigurării proporţionalităţii dintre măsura legală şi scopul urmărit; - răspunderea pentru faptele agenţilor lor, dar şi pentru faptele a altor persoane decît reprezentanţilor statului, în cazul pasivităţii statului Secţiunea a III-a Dreptul la neretroactivitatea legii

Temeiul juridic al acestui drept se regăseşte în art. 7 din CEDO stipulează că: „(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care în momentul săvîrşirii ei nu constituia infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decît aceea care era aplicabilă în momentul săvîrşirii infracţiunii. (2) Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvîrşirii sale, era considerată infracţiune, potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”

Dreptul la neretroactivitatea legii este un drept fundamental al omului care beneficiază de o protecţie absolută, neputînd fi supus unor restricţii sau derogări. Acest drept intangibil reprezintă consacrarea prin CEDO a principiului recunoscut de toate legislaţiile moderne ale ţărilor democratice,

30

exprimat prin adagiul latin nullum crimen, nulla poene sine lege (nici o infracţiune şi nici o pedeapsă fără să fie prevăzută de lege). Din acest drept in jurisprudenta CEDO au fost identificate principiul legalităţii şi principiul neretroactivităţii legii.

CEDO nu se limitează la interdicţia aplicării retroactive a dreptului penal în dauna acuzatului, „consacrînd, de asemenea, de manieră mai generală, principiul egalităţii delictelor şi al pedepselor”. trim Sudre F., op. cit. , p. 221

Astfel, Curtea de la Strasbourg echivalează noţiunile de „pedeapsă” şi „legalitate” cu „legea”, ceea ce presupune ca legislaţia naţională să prevadă în mod concret infracţiunea, respectiv, pedeapsa la care se referă. În aplicarea acestui articol, Curtea de la Strasbourg a precizat că detenţia preventivă şi extrădarea nu reprezintă în sine condamnări penale, şi nici înscrierea în cazierul judiciar a unei fapte săvîrşite în străinătate. În esenţă, această jurisprudenţă privind dreptul consacrat de art. 7 a rămas majoritar negativă, în sensul că cererile adresate organelor de aplicare a CEDO (Comisia Europeană şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului) au fost soluţionate prin decizii de inadmisibilitate. Secţiunea a IV-a Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă (non bis in idem)

Acest drept reprezintă confirmarea principiului non bis in idem, consacrat în legislaţiile moderne, şi îşi găseşte temeiul juridic, pe plan paneuropean, în art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la CEDO.

Acest articol prevede următoarele: „(1) Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvîrşirea infracţiunii în baza căreia a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă conform legii şi procedurii penale a acelui stat. (2) Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea cauzei potrivit legii şi procedurii penale ale

31

statului respectiv, dacă au apărut fapte noi ori descoperite recent sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, de natură să afecteze hotărîrea pronunţată. (3) Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din Convenţie.” Dreptul de a nu fi urmărit şi pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru aceeaşi infracţiune pentru care persoana în cauză a fost achitată sau condamnată printr-o hotărîre definitivă pronunţată conform legii are ca scop să prevină repetarea urmăririlor penale soluţionate definitiv. Au fost stabilite urmatoarele criterii privind determinarea continutului acestui drept: -consacrarea expresă a intangibilității dreptului și imposibilitatea vreunei derogări sau restrîngeri decît în conformitate cu art. 4 din Protocolul 7 la CEDO. -legatura cu principiul de drept al autorității de lucru judecat aplicabil în materie penală în baza legislaţiilor naţionale; - permisivitatea normei doar în cazurile menționate expres privind apariţia unor fapte noi ori descoperirea lor recentă sau în cazul unui viciu fundamental de procedură de natură să schimbe radical soluţia pronunţată; Capitolul 2. Drepturi și libertăți condționale judiciare Secţiunea I Libertăţile persoanei fizice

1. Dreptul la libertate şi siguranţă fizică Dreptul la libertate şi siguranţă este unul din drepturile

cele mai importante reglementate de CEDO, care beneficiază şi de o jurisprudenţă abundentă, datorită multitudinii de cazuri de acest fel cu care au fost sesizate organele de la Strasbourg.

Temeiul juridic al acestui drept se regăseşte în art. 5 din CEDO, care prevede că: „(1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decît în următoarele cazuri şi potrivit căilor legale: a. dacă este deținut în mod legal după condamnarea de

32

către un tribunal competent; b. dacă a facut obiectul unei arestari sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o decizie pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; c. daca a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau cînd există raţiuni plauzibile de a se bănui că a săvîrşit o infracţiune, sau cînd există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvîrşească o infracţiune sau să fugă după comiterea acesteia; d. dacă este vorba de o detenție legală a unui minor, hotărîtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente; e. daca este vorba despre detentia legala a unei persoane susceptibile de a transmite o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f. daca este vorba de arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare sau de extrădare; (2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. (3) Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de par. (1) lit. c. din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat prevăzut prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. (4) Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal,

33

pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală. (5) Orice persoană care este victima unei arestări sau reţineri în condiţii contrare acestui articol are dreptul la reparaţii.”

Dreptul la libertate şi siguranţă este unul din drepturile cele mai importante reglementate de CEDO referitorla care exista jurisprudenţă abundentă.

În interpretarea sa articolul 5 al Conventiei este coroborat cu dispoziţiile art. 2, 3,4, art. 1 din Protocolul 4 si art. 6 din CEDO, pentru că acest instrument juridic reprezintă un ansamblu coerent şi unitar de norme vizînd asigurarea unei protecţii efective a drepturilor şi libertăţilor garantate.

Privarea de libertate este o notiune autonoma data de Curtea Europeana fara a se lua in considerare definiţiile date acestei expresii de către dreptul naţional. Chiar dacă nu este prevăzută în legislaţia penală a statului în cauză, Curtea poate considera că există privare de libertate şi în cazul afectării limitate a libertăţii individului împotriva voinţei acestuia de către o autoritate a statului.

În aplicarea art. 5, Curtea Europeană de la Strasbourg are în vedere următoarele criterii principale: - examinarea şi considerarea tuturor împrejurărilor cauzei pentru identificarea drepturilor încălcate şi stabilirea situaţiei contrare normelor CEDO; - analiza garanţiilor de procedură aplicabile întregii perioade de privare de libertate, şi nu doar momentului iniţial al acesteia; - respingerea ca inacceptabilă a renunţării persoanei private de libertate la drepturile garantate de art. 5, chiar dacă persoana în cauză se prezintă de bunăvoie pentru a fi arestată sau încarcerată; - privilegierea prevederilor dreptului naţional, în conformitate cu art. 5 par. 1 teza a II-a, privind procedura privării de libertate şi cazurile în care aceasta este incidentă; - considerarea privării de libertate ca fiind independentă de

34

modul în care aceasta este prevăzută în legislaţia penală, civilă sau administrativă a statului.

Structura jurisprudenţei art. 5 din CEDO conţine două categorii distincte: a) cazurile specifice în care o persoană poate fi, în mod legal, privată de libertate; b) garanţiile de care trebuie să beneficieze orice persoană privată de libertate.

Asadar, orice privare de libertate a unei persoane poate să intervină numai pentru motivele şi potrivit procedurii prevăzute de legislaţia naţională şi, pe cale de consecinţă, că cele şase cazuri constituie o listă exhaustivă şi presupun o interpretare strictă.

Pentru a determina în mod concret incidenţa acestor garanţii, împrejurările cauzei trebuie analizate prin prisma a două exigenţe esenţiale: - echilibrul care trebuie să existe între dreptul persoanei la libertate (în condiţiile în care prezumţia de nevinovăţie produce încă efecte) şi interesul public, reprezentat de urmărirea penală şi tragerea la răspundere pentru fapta comisă; - proporţionalitatea dintre gravitatea măsurii luate (privarea de libertate) şi scopul urmărit.

Astfel s-a stabilit ca cercetarea şi urmărirea penală în stare de libertate constituie regula, iar ancheta cu acuzatul în stare de detenţie este excepţia, care trebuie să fie riguros motivată şi justificată pe fond.

Caracterul rezonabil al termenului judecării persoanei arestate se stabileste in funcţie de circumstanţele procesuale ale cazului (comportamentul autorităţilor judiciare, comportamentul acuzatului etc.). c) Dreptul persoanei private de libertate de a face un recurs la un tribunal care să poată hotări in termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să poată dispune eliberarea dacă privarea de libertate a fost ilegală – art. 5 par. 4. d) Dreptul la reparatia prejudiciului suferit de orice persoană care este victima unei arestări sau detenţii contrare

35

art. 5 din CEDO - par. (5). Dreptul la reparaţie acordat victimei unei arestări este

un alt element specific, caracterizat prin posibilitatea acesteia de a obţine despăgubiri morale şi materiale nu numai ca urmare a detenţiilor neprevăzute de art. 5, ci şi a acelora care se încadrează în această normă, în condiţiile în care garanţiile prevăzute de art. 5 au fost ignorate. 2.Dreptul la libertatea de circulaţie şi interdicţia expulzării cetăţenilor

Cu privire la aceste drepturi şi libertăţi se impune precizarea potrivit căreia ele nu sunt drepturi şi libertăţi absolute, ci pot face obiectul unor limitări prevăzute de lege, care sunt necesare pentru apărarea ordinii, a securităţii sau a sănătăţii ori a moralei publice, precum şi pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Prin urmare, observăm că normele la care ne referim privesc drepturi şi libertăţi care beneficiază de o protecţie relativă şi, pe cale de consecinţă, pot fi limitate sau restrînse, potrivit legii, în exerciţiul lor, fără însă ca limitările sau restrîngerile respective să videze de conţinut substanţa normelor care le garantează.

Potrivit art. 2 din Protocolul 4 la CEDO, „(1) Orice persoană care se regăseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa. (2) Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa. (3) Exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor limitări decît acelea care sunt prevăzute de lege şi constituie o măsură necesară într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinei publice, prevenirea infracţiunilor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei şi protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane. (4) Drepturile recunoscute în paragraful (1) pot face, în anumite zone determinate, obiectul unor limitări care sunt

36

prevăzute de lege şi justificate de interesul public într-o societate democratică.”

Ele beneficiază de o protecţie relativă si deci, pot face obiectul unor limitări prevăzute de lege, care sunt necesare pentru apărarea ordinii, a securităţii sau a sănătăţii ori a moralei publice, precum şi pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Limitările nu sunt, desigur, doar expresia marjei de apreciere lăsate autorităţilor naţionale prin Convenţie, ci chiar confirmarea puterii suverane a statului de control asupra frontierelor naţionale.

Aceste drepturi pun în evidenţă tratamentul diferit aplicat cetăţenilor faţă de străini, pentru că dreptul de a intra şi a rămîne pe teritoriul unui sat nu este garantat de CEDO decît cetăţenilor.

Potrivit art. 3 din Protocolul 4 la CEDO, interdicţia expulzării propriilor cetăţeni este reglementată astfel: „(1) Nimeni nu poate să fie expulzat pe calea unei măsuri individuale sau colective de pe teritoriul stratului al cărei cetăţean este. (2) Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra sau de a ieşi pe teritoriul unui stat al cărui cetăţean este”.

Acest text completează libertatea de circulaţie a persoanelor cu interdicţia de expulzare a propriilor cetăţeni, reprezentînd una din garanţiile fundamentale ale libertăţii persoanelor fizice. Secţiunea a II-a Drepturile şi libertăţile procesuale Dreptul la un proces echitabil

Dreptul la un proces echitabil este corolarul tuturor drepturilor judiciare care implica garanţii fundamentale de care trebuie să beneficieze o persoană în cursul unui proces civil sau penal, cum ar fi dreptul la examinarea cauzei de către un tribunal independent şi imparţial stabilit prin lege, principiul egalităţii de arme între părţi, garanţia publicităţii dezbaterii şi a judecăţii, ca şi garanţia judecării cauzei într-un termen

37

rezonabil. securitatea raporturilor juridice, punerea în executarea a hotărîrilor judecătoreşti definitive.

La aceste garanţii generale ale unei proceduri judiciare, instrumentele juridice menţionate adaugă garanţii speciale, acordate oricărei persoane acuzate în materie penală, care se referă în esenţă la prezumţia de nevinovăţie, la drepturile apărării la drepturile unei duble jurisdicţii şi la dreptul la repararea consecinţelor erorilor judiciare.

Dreptul la un proces echitabil reprezintă un drept fundamental esenţial pentru existenţa unei societăţi democratice veritabile si de aceea este in mod special reglementat in art. 6 din CEDO care prevede : „(1) Orice persoană are dreptul de a i se examina cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Judecata trebuie să fie publică, dar accesul la sala de audiere poate fi interzis presei şi publicului în întregime sau la o parte din proces, în interesul moralităţii, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a altor părţi la proces o cer, sau în măsura considerată ca strict necesară de către tribunal, atunci cînd împrejurările speciale ale publicităţii ar fi de natură să poarte atingere intereselor justiţiei. (2) Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia acesteia nu este stabilită în mod legal. (3) Orice acuzat are dreptul: a. sa fie informat, in cel mai scurt termen, intr-o limba pe care o înţelege şi de o manieră detaliată, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b. sa dispuna de timpul si facilitatile necesare pregatirii apărării; c. sa se apere el însuși sau sa aiba asistenta unui aparator

38

ales şi, dacă nu are mijloacele să plătească un apărător, să poată fi asistat gratuit de către un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer; d. sa interogheze sau sa faca sa fie audiati martorii in acuzare şi să obţină convocarea şi audierea martorilor în apărare în aceleaşi condiţii ca şi ale martorilor în acuzare; e. sa fie asistat in mod gratuit de catre un interpret, daca nu înţelege sau nu vorbeşte limba vorbită la audiere.” In jurisprudenţa CEDO, art.6 este interpretat in mod extensiv datorita importantei dreptului la un proces echitabil într-o societare democratică.

Art.6 reglementează, în principal, dreptul la un tribunal în vederea soluţionării contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi dreptul la un tribunal cu privire la temeinicia oricărei acuzaţii în materie penală .

A. Dreptul la un tribunal în vederea soluţionării contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.

Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetăţenii pentru a accede la justiţie se prevede cererea de chemare în judecată şi căile ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (apelul, recursul, contestaţia în anulare şi, revizuirea). În accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.

Mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie, acestea sunt lăsate de Convenţie la latitudinea statelor contractante.

Dispoziţile din dreptul intern referitoare la modurile de sesizare a instanţelor judecătoreşti sunt pe deplin aplicabile.

Accesul efectiv la o instanţă presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei si poate implica dreptul de a lua legătura şi de a comunica în mod confidenţial cu un avocat.În măsura în care accesul la avocat este interzis sau restrâns în mod nejustificat, acest lucru poate

39

avea semnificaţia unui obstacol de fapt în calea accesului la o instanţă.

Deşi articolul 6 din Convenţie nu garantează accesul gratuit la justiţie, uneori costurile ridicate ale procedurilor pot aduce atingere acestui drept.

Complexitatea procedurilor şi neclarităţile privind natura juridică a unor acte pot constitui şi ele obstacole pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă.

Acest principiu nu se opune existenţei procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranţei circuitului civil impune ca folosirea acestora în materie civilă să îmbrace un caracter excepţional în ceea ce priveşte termenul în care pot fi promovate, motivele de admisibilitate cât şi părţile care au dreptul la acţiune. Faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti face parte din procesul civil, Prin urmare, neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti poate, în mod indirect, să ducă la lăsarea fără conţinut a dreptului de acces la un tribunal.

În jurisprudenţa CEDO s-au conturat următoarele caractere în privința noţiunii de „tribunal independent şi imparţial stabilit prin lege”: - tribunalul trebuie să fie un organ jurisdictional, care funcţionează în baza legii si soluționează litigii care intră în competenţa sa. - deciziile pronunțate să fie obligatorii pentru părţile în cauză și să fie susceptibile de executare silită, cu ajutorul forţei coercitive a statului; - tribunalul trebuie să fie independent și imparţial în pronunţarea hotărîrilor sale; - tribunalul trebuie să îndeplinească condiția instituirii sale prin lege, cerută de Convenţie ; - tribunalul trebuie să examineze cauza într-un mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; Cerinţa din art. 6 pct. 1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi

40

anume principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare si principiul egalitatatii părţilor în proces.

Contradictorialitatea permite părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea probelor și argumentelor juridice, să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.

Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare. Părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau principiile legalităţii, egalităţii părţilor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei.

Eegalitatea părţilor semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanţa, dar şi în raporturile dintre ele, prin recunoaşterea aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi obligaţii.

Analiza echităţii procesului nu se opreşte o dată cu finalizarea căilor de recurs interne. Curtea a precizat că articolul 6 garantează şi punerea în executare a hotărîrilor definitive pronunţate de instanţele naţionale. Executarea unei hotărîri definitive nu poate fi împiedicată sau întîrziată excesiv.

Noţiunii de „contestaţii cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil”. Curtea europeană a drepturilor omului a dat

41

interpretare progresivă extensivă noţiunii de drepturi şi obligaţii cu caracter civil. Astfel litigiile dintre persoane private intră în marea lor majoritate în această categorie, iar litigiile care opun persoane private şi statul sunt analizate în funcţie de obiectul litigiului şi de natura publică sau privată a dreptului în chestiune.

Curtea Europeană pentru drepturile omului a pronunțat o hotărîre de referinţă in acest sens în cazul Kцnig contra Germaniei, din 28 iunie 1978, în considerentele căreia s-a subliniat că, dacă o contestaţie opune un particular unei autorităţi publice, nu este concludentă împrejurarea că aceasta acţionează „ca persoană privată sau ca deţinătoare a puterii publice”. Pentru a vedea dacă această contestaţie priveşte într-adevăr un drept cu caracter civil, trebuie identificat „caracterul dreptului în cauză.

Jurisprudenţa CEDO extinde noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter civil și la raporturi de drept administrative, iar această noțiune nu reflectă în mod necesar distincţia între dreptul public şi dreptul privat.

Astfel, art. 6 paragraful 1 se aplică nu numai litigiilor de drept privat, ci şi unui mare număr de proceduri specifice dreptului public, a căror soluţionare are consecinţe importante asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei.

Curtea Europeană a dezvoltat o jurisprudenţă care neutralizează concepţiile naţionale care disting dreptul public de dreptul privat, procedând la o extindere a sferei de aplicare a art. 6 CEDO, permiţând creşterea influenţei materiei civile asupra multor domenii profund marcate de dreptul public .

Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu art. 6 este aplicabil drepturilor şi obligaţiilor invocate atât litigiilor între particulari, cât şi litigiilor dintre particulari şi autorităţile şi instituţiile publice, cu condiţia ca acestea din urmă să acţioneze în cadrul unor raporturi de drept privat şi nu în calitate de deţinătoare ale puterii publice.

În prezent sunt excluse din sfera de aplicare a art. 6 CEDO procedurile calificate de judecătorul european ca fiind

42

„de natură administrativă şi discreţionară”, implicând exerciţiul prerogativelor de putere publică, exemplul relevant fiind procedurile relative la obligaţiile fiscale.

Bazîndu-se pe distincţia între drepturile „civile” şi drepturile „politice”, Curtea Europeană consideră de asemenea că art. 6 CEDO nu este aplicabil contenciosului electoral, având în vedere că dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales sunt drepturi cu caracter politic, strâns legate de sistemul electoral naţional, şi nu drepturi “civile” în sensul autonom european al acestei noţiuni

Dreptul la un tribunal cu privire la temeinicia oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva titularului acestui drept CEDO deasemenea da o interpretare extinsă noţiunii de „acuzaţii în materie penală”.

Curtea a arătat că printr-o asemenea acuzaţie se înţelege o notificare oficială trimisă de o autoritate competentă care adresează destinatarului reproşul săvîrşirii unei fapte penale sau a unor fapte de altă natură cu implicaţii deosebite asupra celui în cauză. CEDO a stabilit urmatoarele elemente definitorii, care, în ale noţiunii de „acuzaţie în materie penală”:

- normele aplicate de o instanță națională să fie calificate de dreptul național ca ţinînd de dreptul penal, dreptul disciplinar sau de ambele în acelaşi timp;

- gradul de severitate al sancțiunii; - natura infracțiunii. Astfel, în jurisprudența sa, CEDO a afirmat că existenţa

unei acuzaţii de natură penală ar trebui dedusă prin prisma unui numitor comun al legislaţiilor naţionale.

Acest drept este reglementat în art. 6 paragraful 2 din Convenţie si se referă la un principiu juridic consacrat în legislaţiile penale ale ţărilor membre ale Consiliului Europei.

În primul rînd, orice persoană acuzată beneficiază de prezumţia de nevinovăţie pînă la stabilirea legală a vinovăţiei de către o instanţă. Apoi, orice acuzat are drepturi suplimentare: dreptul la informare cu privire la natura acuzaţiilor, dreptul la apărare şi la apărător numit din oficiu

43

dacă nu dispune de resurse financiare pentru a-şi alege unul, dreptul la citarea şi audierea martorilor şi dreptul la un interpret gratuită.

Prezumţia de nevinovăţie nu se reduce la o simplă garanţie de procedură judiciară, ci „cere ca nici un reprezentant al statului să nu declare o persoană vinovată de săvîrşirea vreunei infracţiuni înainte ca vinovăţia acesteia să fi fost legal proclamată”.

Dreptul la prezumţia de nevinovăţie este aplicabil de-a lungul ansamblului procedurii în timpul căreia o persoană este acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni.

Sarcina probei în legătură cu stabilirea vinovăţiei unei persoane revine, autorităţilor judiciare naţionale, care sunt obligate ca pe tot parcursul desfăşurării procedurilor să nu pornească de la ideea preconcepută a vinovăţiei acuzatului şi să administreze mijloace de probă atît în favoarea, cît şi în defavoarea acestuia.

Acuzatul nu este obligat să îşi probeze nevinovăţia, beneficiind de dreptul de a nu depune mărturie împotriva sa și de a primi informaţiile necesare cu privire la natura şi cauza învinuirilor care i se aduc, pentru a nu fi privat de dreptul la apărare. Aceasta presupune accesul direct al acuzatului, sau accesul prin avocatul său, la toate actele dosarului penal. Capitolul 3. Drepturi și libertăți condiționale extrajudiciare Secţiunea I Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale

Reglementarea dreptului la viaţa privată şi familială este prevăzută de art. 8 din Convenţie, care stipulează că: „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei. (2) Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura în care această ingerinţă este prevăzută de lege şi dacă constituie o măsură necesară într-o societate democratică pentru securitatea

44

naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane.”

Aceasta reglementare pune în evidenţă trei elemente constitutive ale aceluiaşi drept: - dreptul la respectarea vieții private și familiale; - dreptul la respectarea domiciliului; - dreptul la respectarea corespondentei.

În legătură cu înţelesul noţiunii de „viaţă privată”, atît doctrina, cît şi jurisprudenţa europeană au reţinut că această noţiune cunoaşte dimensiuni variabile în funcţie de persoanele în cauză şi de împrejurările cazurilor, fiind în consecinţă greu de definit.

CEDO recunoaşte în mod explicit imposibilitatea definirii vieţii private, considerînd că aceasta nu trebuie să constituie un impediment pentru aplicarea concretă şi efectivă a dreptului garantat de Convenţie. În Hotărîrea Niemietz contra Germaniei, din 16 decembrie 1992, Curtea precizează că „ea nu consideră nici posibil nici necesar să caute a defini într-o manieră exhaustivă noţiunea de «viaţă privată». Totuşi, ar fi prea restrictiv ca aceasta să fi limitată la un «cerc intim», unde fiecare poate să-şi ducă viaţa profesională după bunul plac şi să se izoleze în întregime de lumea exterioară acestui cerc. Respectarea vieţii private trebuie de asemenea să includă, într-o anumită măsură, drepturile individului de a avea şi dezvolta relaţii cu semenii săi”.(Niemietz contre Allemagne de 16 decembre 1992, în Decisions de la CEDH 1993).

Conținutul dreptului la viaţa privată şi familială este determinat în raport cu dreptul la informare şi libertăţile jurnalistice.Acest raport trebuie dominat de un echilibru între cele două drepturi fundamentale ale omului, pentru că reprezintă două drepturi fundamentale cu valoare egală care trebuie să beneficieze de o protecţie egală. (Rezoluţia 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei – Doc. 8130, rapport de la commission des questions juridiques et des

45

droits de l’homme, rapporteur M. Schwimmer. Texte adopte par l’Assemblee le 26 juin 1998. )

Art 8 alin.2 stabilește limitările exerciţiului dreptului la viaţa privată şi familială care sunt de strictă interpretare. În jurisprudenta Curtea Europeană a Drepturilor Omului a determinat următoarele exigențe privind ingerinţele autorităţilor naţionale în exercitarea dreptului la viaţa privată şi familială - trebuie prevăzute de lege; - ingerința trebuie să fie necesară într-o societate democratică ț şi să corespundă unui scop legitim; - necesitatea ingerintei trebuie sa corespunda scopului protectiei securităţii naţionale, siguranţei publice, bunăstării economice a ţării, apărării ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejării sănătăţii sau moralei ori protejării drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Autorităţile statelor contractante au o marja de apreciere in privinta ingerinţelor în exercitarea dreptului la viaţa privată și familială insa acesta este supusă controlului jurisdicţional naţional şi european. Secţiunea a II-a Libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie

Art. 9 din CEDO reglementează libertăţi esenţiale care ţin de identitatea individului şi de manifestarea convingerilor acestuia in felul urmator: „(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie; acest drept implică libertatea de a schimba religia sau convingerea, ca şi libertatea de a-şi manifesta religia individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învăţămînt, practici şi îndeplinirea riturilor. (2) Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricţii decît cele care sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, sau pentru protecţia drepturilor

46

şi libertăţilor altei persoane”. Libertatea de gîndire şi de conştiinţă vizează una din

valorile cele mai importante ale societăţii moderne, reprezentată de pluralismul concepţiilor filosofice sau religioase.

Art. 9 din CEDO stabileste unul din fundamentele statului laic, care îşi asumă în acelaşi timp o obligaţie de neutralitate faţă de persoanele sau comunităţile care împărtăşesc concepţii filosofice şi religioase diferite.

Potrivit jurisprudenţei CEDO libertatea de religie presupune dreptul persoanei de a-şi manifesta convingerile religioase prin cuvinte, acte etc., statului fiindu-i interzis să oblige persoanele să aibă anumite convingeri religioase ori să interzică asemenea convingeri.

Prin hotărîrea pronunţată în Cazul Hoffmann contra Austriei, Curtea de la Strasbourg a statuat că statul nu trebuie să creeze avantaje sau dezavantaje din apartenenţa unei persoane la o anumită religie, considerînd un asemenea tratament ca fiind discriminatoriu, pentru că este lipsit de o justificare obiectivă şi rezonabilă. S-a constatat ca nu a existat un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite de autorităţile austriece, constînd în refuzul încredinţării minorului unei mame care devenise membră a bisericii Martorii lui Iehova recunoscută legal în Austria, şi scopul legitim urmărit.

Titularul dreptului de a manifesta religia sau convingerea este cel care hotărăşte asupra formelor de manifestare a convingerilor religioase cu respectarea urmatoarelor condiţii: - condițiile să fie prevăzute de lege, care trebuie să fie accesibilă, previzibilă şi precisă în termenii săi, pentru ca destinatarii normelor sale să-şi poată stabili comportamentul corespunzător; - limitările asupra dreptului garantat trebuie să fie măsuri necesare într-o societate democratică, respectiv, să rezulte dintr-o nevoie imperioasă; - scopul legitim urmarit de măsurile care limitează exerciţiul

47

dreptului trebuie să privească securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau moralei publice şi protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Secţiunea a III-a Libertatea de expresie şi de informare

Deși beneficiază de o protecţie relativă libertatea de expresie şi informare este considerată ca reflectînd esenţa unei societăţi democratice. Curtea Europeană a calificat libertatea de expresie ca fiind „una din condiţiile de bază pentru progresul societăţilor democratice şi pentru dezvoltarea fiecărui individ”.

Libertatea de expresie şi informare este reglementată în art. 10 din CEDO, care prevede astfel: „(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără să poată exista ingerinţa autorităţilor publice şi fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. (2) Exercitarea acestor drepturi şi libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni care sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altor persoane, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”

Structura dreptului la libertatea de expresie şi informare, astfel cum rezultă din textul citat, este formată din: libertatea de opinie sau libertatea de a primi ori comunica informaţii sau idei.

Libertăţile menţionate nu au caracter absolut, fiind

48

supuse limitărilor care pot interveni în exercitarea lor. Titularul dreptului garantat este orice persoană, fizică sau juridică.

Obligaţiile statului în această materie sunt de natura atît negativa,cît și pozitiva. Obligațiile negative constă în abţinerea de la ingerinte în posibilitatea oricărei persoane de a se exprima, în sensul de a avea opinii şi de a primi sau comunica informaţii sau idei. Obligaţiile pozitive prin aceia ca autorităţile atatale au responsabilitatea asigurării condiţiilor de exercitare a acestui drept, inclusiv a libertăţilor jurnalistice. Este de menționat cp prevederile articolului 10 și-a extins aplicabilitatea şi între particulari, nu doar la raporturile între individ şi stat.

În linii generale conţinutul dreptului la exprimare vizează următoarele aspecte : - libertatea de opinie reprezintă un element al libertății de expresie; - libertatea de expresie trebuie înțeleasă și ca libertate de a primi informaţii; - libertatea de expresie privește și libertatea de a comunica informaţii sau idei; - libertatea de expresie priveste toate libertățile jurnalistice; - dreptul la informare de care beneficiază publicul presupune şi libertatea de expresie politică, criticile la adresa reprezentanţilor statului şi a oamenilor politici.

Astfel, prin hotărîrea pronunţată în cunoscuta cauză Lingens contra Austriei, care se referă la condamnarea unui ziarist pentru folosirea unor expresii de genul „cel mai contestabil”, „lipsit de demnitate”, „imoral”, constatînd că statul pîrît a încălcat prevederile art. 10 din Convenţie, Curtea de la Strasbourg a subliniat următoarele: „Trebuie să se distingă cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi probată, celelalte nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor. Curtea arată că faptele pe care petentul Lingens îşi întemeia judecata sa de valoare nu erau contestate, ca de altfel şi buna sa credinţă”.

Jurisprudenta CEDO a identificat următoarele exigențe

49

privind ingerintele sau limitările dreprtului la exprimare : - limitările trebuie să fie prevăzute de lege, ceea ce înseamnă că orice restrîngere normativă trebuie să corespundă exigenţelor de precizie şi accesibilitate; - limitările trebuie să corespundă unui scop legitim, respectiv, să vizeze apărarea interesului public sau comunitar, ori drepturile şi libertăţile altor persoane în vederea protejării valorilor sociale enunţate în paragraful 2 al art. 10; - limitările trebuie să fie necesare într-o societate democratică pentru protejarea valorilor vizate de art. 10 paragraful 2, respectiv, să corespundă unor nevoi sociale imperioase şi să fie proporţionale cu scopul legitim urmărit. Prin hotărîrea Bergens Tidende şi alţii contra Norvegiei, din 2 mai 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat „rolul esenţial pe care îl joacă presa într-o societate democratică: dacă ea nu trebuie să depăşească anumite limite, îndeosebi privind reputaţia şi drepturile altor persoane şi necesitatea împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale, presei îi revine totuşi obligaţia de a comunica informaţii şi idei asupra tuturor chestiunilor de interes general, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor”.

Totodată, în jurisprudența libertăţii de expresie şi informare se analizeză în raport cu necesitatea respectării dreptului la viaţă privată şi familială mentioniduse ca ambele drepturi sunt utile bunei funcţionări a unui stat democratic si deaceia trebuie să coexiste de o manieră armonioasă. Capitolul 4 . Drepturile indirecte sau complementare.

Din această categorie de drepturi şi libertăţi fundamentale fac parte: dreptul la un recurs efectiv şi dreptul de a nu fi supus discriminării. Aceste două drepturi sunt drepturi indirecte sau complementare pentru că nu au o existenţă de sine stătătoare, incidenţa lor depinzînd de aplicabilitatea altor drepturi consacrate de CEDO.

50

Secţiunea I Dreptul la un recurs efectiv

Dreptul la un recurs efectiv este un drept cu caracter procedural si este reglementat în art. 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cu urmatorul conținut: “Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale chiar dacă încălcarea a fost comisă de persoane acţionînd în exercitarea funcţiilor lor oficiale”.

Acest drept conține următoarele elemente constitutive: - recursul efectiv în fața unei instanțe natțonale trebuie să fie în relaţie directă cu încălcarea unui drept recunoscut de CEDO. - recursul privește pe toti cei care violează un drept prevăzut de CEDO, inclusiv pe cei care acţionează în exercitarea unor funcţii oficiale. - cerinţa ca legislaţia naţională să prevadă un recurs efectiv, chiar împotriva exercitării abuzive a funcţiei publice din care ar decurge încălcarea unui drept garantat de CEDO.

Statele contractante au obligaţii de natură pozitivă în sensul asigurării efectivităţii căii de recurs respective. Mijloacele sau modul prin care se ajunge la o asemenea modalitate rămîne la aprecierea autorităţilor statale.

Recursurile interne trebuie să fie efective pentru ca prin exercitarea acestor căi de atac oricine să aibă posibilitatea realizării acţiunii sale. Totodată, statele contractante nu sunt ținute să garanteze succesul persoanelor care invoca recursuri în fața instanțelor naționale.

Jurisprudenţa CEDO nu a dat o definiţie dreptului la un recurs efectiv, chiar dacă i-a precizat cîteva din elementele caracteristice. In Hotărîrea Boyle şi Rice, din 27 aprilie 1988, Curtea a menționat că art. 13 nu poate fi înţeles ca presupunînd „obligaţia statului de a prevedea un recurs intern pentru orice cerere, oricît de nejustificată ar fi aceasta ci trebuie să fie vorba de o reclamaţie care poate să fie susţinută conform prevederilor Convenţiei Europene pentru drepturile omului”. Curtea a menţionat că obiectul acestei norme constă a furniza

51

un mijloc prin care justiţiabilii să poată obţine în ordinea juridică internă remedierea drepturilor încălcate de Convenţie înainte de a recurge la plîngerea în faţa jurisdicţiei europene. Astfel, autorităţilor naţionale au obligaţia principală a aplicării dispoziţiilor Convenţiei iar Curtea europeană are un rol subsidiar. Secţiunea a II-a Dreptul de a nu fi supus discriminării

În conformitate cu art. 14 din Convenţie „Beneficiul drepturilor şi libertăţilor recunoscute în prezenta Convenţie trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare, întemeiată îndeosebi pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

Art. 1 din Protocolul 12 la CEDO a consacrat, de asemenea, dreptul persoanei la nediscriminare. Recunoașterea și garantarea acestui drept decurge eminamente din aplicarea principiului egalităţii, care presupune existenţa unei identităţi de tratament al persoanelor aflate în aceeaşi situaţie. Dreptul de a nu fi supus discriminării reprezintă finalitatea aplicării principului legalităţii efective a tuturor persoanelor și,totodata referă la toate drepturile şi libertăţile garantate de CEDO

Prin urmare, orice distincţie care ar afecta această identitate de tratament ar putea constitui o discriminare sancţionată de norma menţionată, cu excepţia cazului în care s-ar dovedi existenţa unei justificări obiective şi rezonabile. Conţinutul dreptului la nediscriminare contine două elemente esenţiale: interdicţia oricărei discriminări în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, pe de o parte, şi criteriile sau motivele de discriminare, pe de altă parte. Motivele de discriminare sunt enumarate în mod exeplificativ si nu în mod exaustiv.

În jurisprudența CEDO s-a precizat caracterul relativ al dreptuluide a nu fi supus discriminării. Astfel in cauza lingvistică belgiană Curtea a considerat că art. 14 din Convenţie nu sancţionează orice fel de distincţie în exercitarea

52

drepturilor garantate de CEDO, ci doar acele distincţii care sunt arbitrare. Altfel s-ar ajunge, să se constate ca fiind contrară Convenţiei fiecare din numeroasele dispoziţii legale sau reglementare care nu asigură tuturor persoanelor o egalitate completă de tratament în beneficiul drepturilor şi libertăţilor recunoscute. Or, autorităţile naţionale competente se găsesc adesea în faţa unei situaţii sau probleme în care diversitatea reclamă soluţii juridice diferite; aceste inegalităţi de drept nu tind, de altfel, decît să corecteze inegalităţile de fapt.

În acelaşi sens, în doctrină s-a precizat că evoluţia aplicării art. 14 a marcat consacrarea recunoaşterii unor discriminări pozitive ca urmare a considerării dreptului la nediscriminare „atunci cînd, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, statele nu aplică un tratament diferit persoanelor ale căror situaţii sunt sensibil diferite”.

Discriminarea pozitivă în favoarea femeilor implicind diferenţa de tratament între bărbaţi şi femei a fost analizată în cadrul Hotărîrii Karlheinz Schmidt contra Germaniei prin care s-a acreditat ideea posibilităţii unei discriminări pozitive pe motive fizice şi psihologice.

Drept urmare au fost identificate două criterii cumulative de definire a discriminării. -existenţa unei diferenţe de tratament ; -absenţa unei justificări obiective şi rezonabile a distincţiei aplicate .

O altă trăsătură caracteristică dreptului la nediscriminare este ca existenţa sa nu este autonomă, aceasta depinzînd de constatarea existenţei violării altui drept garantat de Convenţie. Capitolul 5. Drepturile economice, sociale și cultural garantate de CEDO. Secţiunea I Dreptul la respectarea proprietăţii

Potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie:

53

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decît pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care-l au statele de a face să intre în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosinţei bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi .”

Astfel, conţinutul dreptului la respectarea proprietăţii bunurilor este format din trei norme: - principiul general de respectare a proprietății; - condițiile privării de proprietate; - reglementarea folosinței bunurilor conform interesului general.

În jurisprudenţa CEDO bunurile sunt definite ca bunuri obîndite şi nu la bunurile care ar constitui, eventual, obiectul unei acţiuni în revendicare. Autorităţile statului nu au nici o obligaţie de ordin financiar sau de altă natură pentru ca o persoană să dobîndească sau să beneficieze de o proprietate Cu toate acestea, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie de către jurisdicţiile de la Strasbourg conturează un domeniu de aplicare mai larg, care cuprinde bunurile mobile şi imobile, drepturile reale, drepturile personale şi bunurile incorporale.

Constituie, de asemenea, un bun în sensul Convenţiei clientela unui avocat susceptibilă să aibă valoare patrimonială conturată, ca şi părţile din capitalul social al unei societăţi comerciale, dacă acestea reprezintă componenta substanţială a acţionariatului.

Legalitatea privarii de proprietate este determinata, întii de toate in conformitate cu legea naţională aplicabilă în momentul transferului proprietăţii si a dreptului international. Astfel jurisprudenta CEDO a stabilit că deposedarea de proprietate poate fi justificata numai în urmatoarele condiții: - privarea de proprietate trebuie să respecte condițiile legii naţionale aplicabile, care însă nu poate fi contrară dreptului la

54

nediscriminare, interdicţiei abuzului de drept şi scopului urmărit de limitările acceptate ale drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie (art. 14, 17 şi 18 din Convenţie); - privarea de proprietate urmăreşte scopul legitim al utilităţii publice; - deposedarea de proprietate trebuie sa presupună acordarea unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului în cauză. Despăgubirea poate fi, totuşi, plafonată sau eşalonată în timp, dar nu poate fi în nici un caz disproporţionată faţă de valoarea actuală a bunului; - deposedarea de proprietate trebuie să respecte principiile generale ale dreptului internaţional.

În cazurile în care se constată că deposedările de proprietate sunt ilegale, Curtea Europeana impune obligaţia statului de a restabili pe cît posibil situaţia anterioară încălcării dreptului său. Hotărîrea (Hentrich contra Franţei, din 22 septembrie 1994). Secţiunea II. Libertatea de asociere

Temeiul juridic al acestui drept se regăseşte în art. 11 astfel: „(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de reuniune paşnică şi libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a fonda, împreună cu alte persoane, sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. (2) Exerciţiul acestor drepturi nu poate face obiectul altor limitări decît cele care sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, sau pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Prezentul articol nu interzice limitările legitime exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei statului.”

Conţinutul dreptului conține patru libertăţi esenţiale

55

într-o societate democratică: libertatea de reuniune paşnică, libertatea de asociere, libertatea de a constitui sindicate împreună cu alte persoane şi libertatea de a se afilia la sindicate existente.

Libertatea de reuniune pașnică se referă la participarea la mitinguri, reuniuni, manifestaţii, demonstraţii, prin care persoanele îşi exprimă opiniile lor cu privire la problemele vieţii, economice, sociale, culturale etc

Pentru garantarea libertatii de reuniune pasnica statele contractante au atît obligaţii negative, cît și de natura pozitivă. Astfel ține de datoria statului de a nu se amesteca în exercitarea dreptului garantat si de adopta măsuri rezonabile şi adecvate în vederea asigurării desfăşurării paşnice a reuniunilor.

În jurisprudența CEDO au fost identificate urmatoarele tipuri de obligatii: - asigurarea participanților la reuniune împotriva brutalităţilor adversarilor acestora; -obligația negativă de abținere, în sensul neamestecului autorităţii în exercitarea dreptului persoanelor la reuniune paşnică; - obligații pozitive, care pot fi concretizate, dupa caz, până la asigurarea relaţiilor interindividuale.

Statele contractante se bucură de o largă putere de apreciere în alegerea metodei de asigurăre a desfăşurării paşnice a manifestărilor.

Libertatea de asociere presupune opţiunea persoanei de a se asocia sau de a nu se asocia în anumite organizaţii. Domeniul de aplicare a libertăţii menţionate include, practic, orice formă asociativă, inclusiv partidele politice.

Libertatea de asociere sindicală este o formă specifică a libertăţii generale de asociere, pentru că se raportează la particularitatea apărării drepturilor şi intereselor membrilor de sindicat în domeniile muncii, protecţiei sociale, sănătăţii etc., ale acestei categorii de persoane.

Condiţiile limitării exerciţiului libertăţilor garantate

56

sunt cele care constituie masuri necesare intr-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunii, protecţia sănătăţii sau a moralei, sau pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane, sau restrictiile legitime, care pot afecta libertatea de reuniune şi asociere a membrilor forţelor armate, poliţiei şi a funcţionarilor administraţiei statului. Secţiunea III. Dreptul la educaţie

Acest drept este consacrat în art. 2 din primul Protocol adiţional la CEDO, care prevede că „nimănui nu i se poate refuza dreptul la educaţie. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţămîntului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţămînt în conformitate cu convingerile lor religioase şi filosofice”.

Astfel se interzice refuzul dreptului oricărei persoane la educaţie şi obligaţia statului de a respecta dreptul părinţilor la asigurarea unei educaţii şi unui învăţămînt copiilor, potrivit convingerilor lor religioase şi filosofice.

Una dintre cele mai importante obligații a statelor contractante este aceea de a respecta pluralismul formelor de învăţămînt atît în ceea ce priveşte conţinutul programelor, cît şi sistemul (învăţămînt public, învăţămînt privat), adică asigurarea unui învăţămînt obiectiv, critic şi pluralist.

57

Titlul III Principalele sisteme europene de protecție a drepturilor omului Capitolul 1 Sistemul de protecţie a drepturilor omului instituit în cadrul Consiliului Europei

Secțiunea I. Consiliul Europei. Generalități. Voința de a apăra și de apromova libertatea și

democrația este nota dominantă a statutului Consiliului Europei. Protecția și dezvoltarea drepturilor omului reprezintă unul din mijloacele de a atinge scopul Consiliului Europei, care este cel de “a realize o uniune mai strînsă între membrii săi”.

După cum s-a arătat, Consiliul Europei, care mai este cunoscut şi sub denumirea de Organizaţia drepturilor omului, datorită obiectului său principal de activitate şi rolului său în promovarea şi espectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în Europa şi în lume, a apărut în urma Congresului de la Haga din 7-9 mai 1948.

Statele membre ale organizaţiei recunosc principiul preeminenţei dreptului, în virtutea căruia orice persoană aflată în jurisdicţia lor se bucură de protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 3 din Statut).

Scopul principal al Consiliului Europei îl constituie consolidarea unităţii Europei şi garantarea demnităţii cetăţenilor ei prin respectarea valorilor fundamentale ale democraţiei: drepturile şi libertăţile persoanei şi preeminenţa dreptului.

În prezent, preocupările politice ale Consiliului Europei privesc menţinerea şi dezvoltarea acestor standarde prin diferite proceduri de monitorizare, afirmarea mai puternică a rolului său de organizaţie de promovare şi realizarea integrarii europene şi cooperarii cu statele care nu au vocaţia unei asemenea integrări.

58

Secțiunea II. Monitorizarea obligaţiilor şi angajamentelor asumate de state .

Obiectivele Consiliului Europei sunt democraţia, respectarea drepturilor omului şi funcţionarea statului de drept, de care depinde însăşi calitatea de membru al organizaţiei a unui stat.

Statele membre au diferite obligeții statutare și convenţionale.

Angajamentele statutare au un caracter mai general, referindu-se la scopul şi obiectivele esenţiale ale Consiliului Europei, iar cele convenţionale reprezintă obligaţii specifice asumate de statele membre prin ratificarea instrumentelor juridice respective.

Consiliul Europei a instituit un sistem complex de supraveghere a respectării angajamentelor asumate de către membrii săi stabilind în fiecare convenţie modalităţile în care statele îşi vor respecta obligaţiile asumate şi organele convenţionale care urmează să verifice realizarea acestor obligaţii.

În prezent, la Consiliul Europei funcţionează trei sisteme de monitorizare a angajamentelor şi obligaţiilor asumate de statele membre, instituite prin procedurile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, prin procedurile interguvernamentale ale Comitetului de Miniştri (CM) şi, respectiv, prin procedurile Congresului Puterilor Locale şi Regionale al Europei (CPLRE).

Aceste sisteme de monitorizare vizează verificarea îndeplinirii obligaţiilor şi angajamentelor asumate de către state.

Mecanismul de monitorizare a angajamentelor este caracterizat de o abordare ţară cu ţară, rapoartele de ţară fiind organizate într-o manieră tematică. Principalele probleme examinate în cadrul acestui mecanism s-au referit la funcţionarea instituţiilor democratice, la problemele democraţiei locale, la funcţionarea sistemului judiciar şi la protecţia minorităţilor naţionale.

59

Pentru încălcarea gravă a obligaţiilor in privinta statelor memebre se poate aplica sancţiuni constînd în suspendarea drepturilor de reprezentare la nivel parlamentar sau guverna mental, sau retragerea ori încetarea calităţii statului în cauză, de membru al organizaţiei. Capitolul 2. Protecţia jurisdicţională în cadrul Consiliului Europei

Protecţia jurisdicţională a drepturilor omului in cadrul Consiliul Europei este realizată în esenţă prin Convenţia pentru apărarea omului şi libertăţilor fundamentale (CEDO). Aceasta reprezintă textul fundamental în materie.

Convenţia este primul tratat specific elaborat de Consiliul Europei care stabileşte practic atît elementele constitutive ale drepturilor şi libertăţilor garantate, cît şi mecanismul de protecţie asigurat.

După reforma mecanismului CEDO instituită prin adoptarea Protocolului 11, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, actualul mecanism este constituit din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca jurisdicţie unică şi permanentă, care a înlocuit fosta Comisie şi fosta Curte, şi din Comitetul de Miniştri, căruia i-au rămas doar atribuţiile de urmărire a executării hotărîrilor definitive ale Curţii, potrivit art. 46 alin. 2 din actuala redactare a CEDO.

Prin adoptarea, la 13 mai 2004, a Protocolului 14 la CEDO, mecanismul de aplicare a CEDO a fost modificat avîndu-se drept obiectiv eficientizarea examinării cererilor adresate Curţii Europene pentru Drepturile Omului.

Astfel, au intervenit următoarele modificări: - posibilitatea intervenției în cadrul procedurii a Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei, prin prezentarea de observaţii scrise; - introducerea unor noi criterii de admisibilitate, în art. 35 din CEDO; - posibilitatea desemnării unor judecători suplimentari și a prelungirii mandatului membrilor Curţii la o durată de 9 ani;

60

- creșterea rolului autorităților judiciare naționale în legătură cu examinarea plîngerilor individuale. Secțiunea I.Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

O emanație a Consiliului Europei – o organizație internațională creată în mai 1949, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a fost creată pentru a asigura implementarea și aplicarea Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

Până în noiembrie 1998 două instituții au fost responsabile pentru furnizarea de mecanismul de garantare a drepturilor prevăzute de Convenție: - Comisia Europeană a Drepturilor Omului, pe de o parte, compus din membri aleși de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei; - Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe de altă parte, compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al membrilor Consiliului Europei, ales de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pe o listă de persoane desemnate de statele membre.

Odata cu intrarea în vigoare a Protocolului nr 11 a fost constituit un organ de jurisdictie europeană unică - Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Comitetul de Miniștri a păstrat controlul asupra executării hotărârilor Curții, dar a fost eliminat puterea de a se pronunța pe fond.

Prin intermediul Protocolul nr 11 a fost instituit un mecanism de protecție cu un adevarat caracter judiciar, permițind accesul direct și nerestricționat a reclamantilor la CEDO.

În prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor părți la Convenție (47 de judecători până în prezent). Aceștia sunt aleși de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,

61

dintr-o listă de trei nume propuse de către fiecare stat. Judecătorii sunt aleși pentru un mandat de nouă ani.Ei sunt independenti și nu se pot angaja în nici o activitate incompatibilă cu obligația lor de independență și imparțialitate.

Cerințele de calificare a judecatorilor au fost recent consolidate, deoarece autoritatea și credibilitatea Curții depinde în mare măsură de calitatea judecătorilor și a hotărârilor pe care le fac.

Acești judecători "trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputație morală și să posede calificările necesare pentru exercitarea unor funcții jurisdicționale mare sau să fie juriști de competență recunoscută" (articolul 21 din Convenție).

Alegerea modului de selecție a candidaților este lăsată la latitudinea statelor. Procedurile naționale de selecție trebuie să îndeplinească anumite standarde: acestea trebuie să fie corect, transparent si sa fie aplicat un mecanism care să asigure că toți candidații să aibă o cunoaștere de lucru una dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei.

În acest spirit, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a modificat procedura de examinare a candidaturilor pentru alegerea judecătorilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv prin refuzul de a examina candidaturile care nu intrunesc condițiile necesare pentru exercitarea funcției judiciare.

Protocolul nr 14 a decis că judecătorii sunt acum aleși pentru un mandat unic de nouă ani - până când a fost de șase ani termen, reînnoibil o singură dată. Limita de vârstă - 70 de ani - nu a fost schimbată.Scopul acestei reforme a fost de a consolida independența și imparțialitatea judecătorilor.

Pentru a asigura, pe cât posibil, reînnoirea unei treimi a Curții la fiecare 3 ani, Adunarea Parlamentara poate, înainte de a proceda la o alegere ulterioară, să decidă ca unul sau mai multe mandate ale membrilor care urmează să fie aleși vor avea o altă durată decât cea de 9 ani, fară ca totuși să poată depași 12 ani sau să fie mai mică de 6 ani.

62

În cadrul Curții, membrii acesteia iși exercită mandatul cu titlu individual. În tot cursul exercitării mandatului lor, ei nu pot îndeplini funcții incompatibile cu cerințele de independență, de imparțialitate și de disponibilitate inerente acestui mandat.

Pentru o buna funcționare, și în scopul desfășurării unei activități eficiente, Cutea iși alege președintele și unul sau doi vice – președinți. Membri săi primesc o îndemnizație pentru fiecare zi de lucru și o sumă fixă anuală. Consiliul Europei suportă cheltuielile Curții. Curtea are sub autoritatea sa directă o grefă.

Ea iși alege grefierul și grefierul adjunct dupa ce a consultat secretarul general al Consiliului Europei. Acesta numește pe ceilalti funcționari ai grefei cu acordul prețedintelui si a grefierului. Secțiunea II. Procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Procedura în fața Curții comportă două faze: a) o fază scrisă, în cadrul careia parțile depun memorii

și concluzii; b) o fază orală, în cursul careia speța este examinată în

prezență părților , sedințele fiind publice, cu excepția situațiilor în care Curtea decide altfel.

Procedura de examinare a admisibilității cererii este în principal, scrisă, dar, în cazurile necesare poate să se procedeze la o audiere.

În baza modificărilor recente al Regulamentului Interior al Curtii Individului i s-a acordat locus standi în fața Curții și deci poate participa la procedura aflata pe rol în fața Curții și se poate prezenta în nume propriu devenind o veritabila parte în proces.

Astfel prin aceste măsuri a fost impusa regula - de bază a oricarui proces judiciar - regula contradictorialității, Curtea Europeană devenind astfel un adevarat organ jurisdicțional.

63

Articolul 36 al Conventiei prevede posibilitatea de terță intervenție, în faza procesuală ulterioara deciziei asupra admisibilității. În acest sens pot interveni în proces atît statul al carui resortisant este reclamantul, cît și orice alt stat contractant sau orice persoană interesată.

Curtea este în drept să audieze orice persoana în calitate de martor. a) Procedura "hotărârilor pilot" este prevazută de articolul 61 din Regulamentul CEDO.

Din cauza Broniowski c. Polonia 22 iunie 2004, Curtea a stabilit o procedură nouă – numită a "hotărârilor pilot" - pentru eficentizarea examinării repetitive ."Hotărârile pilot" se pronunță în următoarele cazuri: - Pentru a determina dacă există o încălcare a Convenției, în cazul particular examinat; - Identificarea defectuoasă a legislației interne care se află la originea încălcării; - Pentru a oferi orientări clare a Guvernului cu privire la modul de a elimina defecțiunea; - În cele din urmă, să încurajeze crearea unor cai de atac interne care sa fie în măsură să se aplice în toate cazurile similare (inclusiv cele deja pendinte în fața Curții), sau cel puțin ar duce la soluționarea tuturor acestor cauze aflate pe rolul Curtii.

Procedura hotărârii-pilot, prin urmare, își propune să asiste autoritățile naționale pentru a elimina problemele sistemice sau structurale evidențiate de către Curte.

Astfel CEDO este în drept să impună ca statul pârât să ia măsuri prompte și eficiente pentru a pune în aplicare instrucțiunile date de către Curte în hotărârea pilot. În această privință, Curtea își rezervă dreptul de a stabili, în dispozitivul hotărârii pilot, o perioada de timp pentru adoptarea măsurilor necesare. Hotărârile pilot sunt raportate sistematic la Comitetul de Miniștri, Adunarea Parlamentară, Secretarul General și Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei.

64

Ele sunt, la nivel procedural, o traducere a principiului subsidiarității, care stă la baza fondării mecanismului de apărare a drepturilor omului, și constă în faptul că este preferabil ca o persoană care crede că există o încălcare a Convenției Europene pentru Drepturile Omului să încerce obținerea compensaților pentru daune la nivel național. b) crearea unei așa-numita politică "prioritizare".

În iunie 2009, Curtea a modificat normele cu privire la ordinea de procesare a dosarelor . Până atunci, cazurile s-au examinat , în principal, în ordine cronologică. Datorită faptului că această abordare a fost mai suportabile atunci când, ca urmare a creșterii numarului de cereri si drept urmare a perioadei de examinare a acestora încălcările grave ale drepturilor omului ar putea persistă și numărul de victime potențiale să crească.

Din această cauză, în articolul 41 din Regulamentul Curții a fost prevazută așa-numita politica de "prioritizare" a cauzelor. Conform acestei prevederi, Curtea trebuie să ia în considerare importanța și urgența problemelor invocate pentru a decide ordinea cererilor de procesare.

Acest sistem permite să acorde un tratament prioritate pentru cazurile considerate mai importante. De exemplu, o afirmație plauzibilă a torturii sau tratamentelor inumane sau degradante (articolul 3 al Convenției - categoria III) vor fi în mod normal procesate înainte de o presupusă încălcare a dreptului la libertatea de exprimare (articolul 10 - Clasa IV - potențialul de afaceri întemeiată pe teren de alte articole). Secțiunea III. Examinarea preliminară a cererii

a) Competența CEDO Competența Curții se limitează la verificarea

respectării de către statele contractante a angajamentelor în domeniul drepturilor omului. Curtea trebuie să respecte autonomia sistemelor juridice ale statelor contractante.Curtea nu este un al patrulea grad de jurisdictie ca sa poată evalua

65

ea însăși faptele care au determinat o instanță națională să adopte o decizie.

Examinand cauza, Curtea iși va stabili competența în cazul în care aceasta i-a fost contestată. Competența Curții cuprinde toate cazurile care îi sunt prezentate și care privesc interpretarea și aplicarea Convenției. Cu toate acestea, competența ei contencioasă nu se poate exersa decât față de statele care au declarat ca acceptă Convenția ca pe o obligație juridică sau care și-au dat consimțământul sau agrementul la o hotarare a Curții într-o problemă precisă.

Curtea efectuează un control jurisdicţional al respectării dreprturilor omului, adică o protecţie jurisdicţională a drepturilor omului care implică posibilitatea de a judeca o cauză referitoare la o încălcare a drepturilor omului printr-o hotărâre care beneficiază de autoritate de lucru judecat. Trebuie de menţionat că Curte Europeană pentru Drepturile Omului furnizează modelul cel mai săvîrşit al protecţiei jurisdicţional, stabilind o ordine publică europeană a drepturilor omului.

Toate statele părţi la Convenţie acceptă jurisdicţia obligatorie a Curţii ceea ce constitue un real succes al sistemului european de garantare a drepturilor omului. Totodată Curtea dispune de plenitudine de jurisdicţie. Astfel art. 32 al Convenţiei stabileşte în termeni foarte clari competenţa ratione materiae a Curţii şi se extinde la toate cauzele referitoare la interpretarea şi aplicarea Convenției şi a protocoalelor sale adiţionale Curtea poate să-şi verifice propria competenţă. Avînd dreptul de a sesiza direct Curtea, reclamantului i se atribuie implicit calitatea de parte în faţa acesteia. Astfel litigiile se examinează în contradictoriu între statul pîrît şi reclamant, ambii avînd aceiaşi calitate procesuală. Individul are dreptul să participe la procedura în faţa Curţii fie prin intermediul unui avocat, fie că este autorizat să se apere el însuşi.

Competenţa rationae personae a Curţii este stabilită în art.34 care prevede că oricărei persoane fizice, organizaţiei

66

neguvernamentale sau grup de particulari li se recunoaşte dreptul la un recurs individual în faţa Curţii. Convenţia nu impune nici o condiţie referitoare la naţionalitatea, reşedinţa, starea civilă sau capacitatea persoanei. Se pot adresa Curţii persoanele incapabile în ordinea juridică internă (minori ,alienaţi) chiar fără a fi reprezentate de un tutore sau curator. Astfel condiţiiile care guvernează cererile individuale nu coincid cu criteriile naţionale referitoare la capacitatea procesuală (locus standi).

Prin orice organizaţie neguvernamentală se subînţelege, în general persoanele juridice cu scop lucrativ sau nelucrativ, cu excepţia celor ce participă la exerciţiul puterii publice sau administrează un serviciu public sub controlul autorităţior publice.

b) Recursurile în fața CEDO Conform dispozițiilor CEDO drepturile și libertățile

fundamentale ale omului pot fi garantate prin intermediul recursului interstatal și al petițiilor individuale, deoarece dreptul la recurs individual conferă individului un drept de acțiune directă în fața CEDO.

Astfel, dreptul de recurs individual este "cheia de boltă" a mecanismului de protecție a drepturilor omului în cadrul CEDO.

Conform paragrafului 1 al art.25, atunci când un stat recunoaște dreptul de recurs individual el se angajează "să nu impiedice prin nici o măsură exercitarea eficace a acestui drept".

Acest drept este subordonat voinței statului parte la CEDO, care face o declarație prealabilă de acceptare a competenței Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului. Titularii petiției individuale pot fi:

a) orice persoană fizică indiferent de naționalitate, rezidență, statut civil, capacitate, aflat pe teritoriul unui stat parte la Convenție;

b) orice organizație neguvernamentală;

67

Prin orice organizaţie neguvernamentală se subînţelege, în general persoanele juridice cu scop lucrativ sau nelucrativ, cu excepţia celor ce participă la exerciţiul puterii publice sau administrează un serviciu public sub controlul autorităţior publice

c) un grup de particulari care au interese comune, identice si care se pretind victime ale violarii Convenției Europene a drepturilor omului;

Recursul interetatic are ca fundament garanția colectivă cu caracter obiectiv care asigură protecția ordinii juridice a Europei. De aceea, se consideră că acest recurs este o actțune publica care permite fiecărui stat parte la Convenție să intervină în numele tuturor și șn beneficiul fiecărui individ indiferent daca are sau nu calitatea de resortisant al statului care a introdus recursul interetatic.

c) Noțiunea de victimă Pentru ca petiția individuală să fie admisă, oricare

dintre titularii amintiți trebuie să se pretinda victima a unei violări a Convenției. Noțiunea de victimă în ințelesul atribuit de jurisprudența CEDO acoperă ințelesul de victimă directă, efectivă sau potențiala și pe cel de victimă indirectă, cu condiția să existe o victimă directă și o legatură stransă și personală între victimă indirectă și cea directă.

Noţiunea de victimă este înţeleasă de judecătorul european independent de anumite noţiuni din dreptul intern, precum cele referiotoare la interes sau la calitatea procesuală.

Curtea europeană interpretează în mod evolutiv noţiunea de „victimă”, recurgîndu-se fie la noţiunea de victimă potenţială sau eventuală ,fie la noţiunea de victimă indirectă. Curtea a admis că este victimă a unei violări orice persoană în privinţa căreia se aplică o lege despre care se pretinde că incomatibilă cu dispoziţiile Convenţiei .Calitatea de victimă nu implică existenţa unui prejudiciu (extrădare).

Victimă indirectă se consideră a fi orice persoană care a suferit un prejudiciu din cauza violării drepturilor unui terţ sau

68

care au în interes personal valabil pentru încetarea violării. Conform art. 34 dreptul la recurs este acordat victimei indirecte dacă sunt îndeplinite două condiţii:să existe o vicimă directă a violării dispoziţiilor Convenţiei;să existe o legătură strânsă şi personală între victima directă şi victima indirectă.

Trebuie de menţionat că limita dintre noţiunile de victimă indirectă şi victimă directă este destul de incertă Conceptrul de victimă a unei violări implică de la sine pe cel de prejudiciu. Chiar la stadiul admisibilităţii cererii CEDO statuiază asupra calităţii de victimă şi este suficient în această privinţă ca reclamantul să invoce că statul a violat convenţia. Bineînţeles, că această alegaţie poate să fie considerată nefondată în cadrul fazei fondului. Însă există cazuri în care CEDO pentru a se determina existenţa unei violări si, deci calitatea de victimă se presează des pe terenul prejudiciului. În multe decizii CEDO a realizat caracterul autonom a violării în raport cu prejudiciul ajungînduse chiar la aceea ca să constate că existenţa unei nedreptăţi a drepturilor omului poate fi conceputî chiar în absenţa prejudiciului.

Partea lezată şi victima trebuie să fie considerate ca sinonime.

Totuşi, chestiunea principală este de a şti dacă victima unor violări vizează alte ipoteze decît atunci cînd cînd e suficient un prejudiciu ca urmare a unei măsuri ilicite.

În cazul în care reclamantul atacă o măsură individuală şi concretă se consideră că are dreptul la calitatea de victimă reclamantul ca în privinţa sa s-a luat o măsură care i se încalcă drepturile şi libertăţile prevăzute în Convenţie.

În principiu reclamantul trebuie să justifice calitatea sa de victimă la momentul depunerii cererii şi să o conserveze pe parcursul procesului. Acest principiu de interes „actual” a regulamentului este stabilit de jurisprudenţa CEDO. Din acestea decurg 2 consecinţe. Conform primei consecinţe violările viitoare a Convenţiei nu permite reclamantului să se pretindă „victimă”. Dar sunt excepţii.

69

A doua consecinţă a principiului actualităţii calităţii de „victimă”, pretenţia reclamantului nu trebuie să devină fără obiect în urma redresării drepturilor sale operată de statul autor al violării. Bineînţeles că dacă prejudiciul a fost compensat într-un mod suficient în raport cu circumstanţele cauzei cererea devine fără obiect iar reclamantul îşi pierde calitatea sa de „victimă”. Dacă repararea prejudiciului este inadecvată sau insuficienţă persoana lezată trebuie sa fie considerată ca „victimă” în sensul art. 25.

Statul dispune de facultatea de a corecta violarea sa oferind o reparare susceptibilă de a face ca partea interesată să piardă calitatea sa de „victimă” dar trebuie ca instanţa naţională competentă să recunoască expresis verbis existenţa unei violări a CEDO. În asemenea cazuri cu repercursiuni pe plan procedural Curtea de la Strasburg va trebui să ia în consideraţie această situaţie în cadrul examinării fondului litigiului. În acest caz chestiunea calităţii de „victimă” a reclamantului nu poate fi decisă înainte de examinarea în fond a litigiului. În ce priveşte prejudiciul, relevăm că calitatea de victimă actuală depînde de existenţa unui prejudiciu care este o condiţie necesară dar insuficientă. În caz de reparare a prejudiciului partea interesată nu pierde calitatea sa de victimă în sensul art. 25 decît dacă repararea este însoţită de recunoaşterea statului în cauză a violării comise.

În jurisprudenţa CEDO şi victimile indirecte pot primi repararea prejudiciului suferit. Victimă indirectă este persoana care poate demonstra că există o relaţie particulară între ea însăşi şi victima directă şi că violarea convenţiei i-a cauzat un prejudiciu, totodată ea trebuie să aibă un interes personal justificat pentru ca să fie curmată violarea. Deci, pentru a avea calitatea de victimă indirectă reclamantul trebuie să probeze: 1. existenţa unei relaţii particulare cu victima directă; 2. că are un interes persdonal.

Astfel acţionarul afectat în interesele sale indirecte consecutive unei măsuri ilicite lute împotriva societăţii a cărui membru este poate fi considerat ca victimă indirectă, însă

70

trebuie de menţionat că nu orice acţionar poate obţine repararea prejudiciului. Din punct de vedere al aplicării a art. 1 a Protocolului 1 care stipulează că orice persoană fizică sau juridică are dreptul să-i fie respectate bunurile s-a admis că o acţiune a unei societăţi anonime constituie un asemenea bun. Însă, în ceea ce priveşte acţionarul minoritar jurisprudenţa a considerat că identificarea bunurilor sale cu cele ale societăţii comerciale nu este posibilă şi, de aceea nu poate beneficia de calitatea sa de victimă pentru că nu este realizată condiţia de prejudiciu. Se admite pierderea financiară pentru aceşti acţionari dar, mai degrabă, că poziţia acestora în societate nu le permite să fie protejaţi. Societatea poate acţiona ea însăşi iar interesul acestora de a intenta procesul nu este decît secundar, astfel interesul acţionarilor minoritari nu este protejat în cadrul CEDO, ceea ce, din punct de vedere juridic, nu prea se vede de ce acţionarii majoritari lezaţi sunt mai prejudiţiaţi (personal) decît cei minoritari.

Unele dificultăţi referitoare la problematica victimei indirecte nu se referă atît la chestiunea de a şti dacă reclamantul a suferit sau nu un prejudiciu cît la alegerea persoanelor abilitate pe plan juridic de a intenta o acţiune în ipoteza în care actul ilicit a afectat mai mulţi indivizi sau la societatea lezată, în primul rînd cu excluderea celor care au fost afectaţi în mod imdirect prim repercusiune.

Jurisprudenţa militează în majoritatea cazurilor în favoarea societăţii lezate, considerîndu-se că acţiunea persoanei principale lezate permite de a redresa daunele suportatea de alţi interesaţi. Ar fi indicat ca toţi care pot invoca suportarea unuim prejudiciu să poată itenta o acţiune fiindcă nu întotdeauna persoana principală lezată intentează o acţiune în justiţie invocîndu-se diferite motive.În asemenea cazuri există problema de interpretare a atitudinii persoanei principalr lezate dacă nu acţioneză imediat. Totodată apare chestiunea de şti la ce moment trebuie considerat că persoana a renunţat cu adevărat de recurge la justiţie şi, dacă este just de a subordona acţiunile celorlalte persoane lezate unei asemena renunţări.

71

Dezvoltarea acestor principii nu intră în obiectivele articolului dat. Este suficient de a conclude că pentru a identifica calitatea de victimă indirectă prejudiciul joacă un rol important dar fără a condiţiona întotdeauna acordarea despăgubirii acestuia. Reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu ca consecinţă a măsurii statului pentru a avea calitatea de victimă în timp ce din punct de vedere a ilicităţii simpla alegaţie a existenţei unei violări a CEDO ar fi suficientă. Deci există situaţii cînd reclamantul ar suferi o pierdere economică, adică un prejudiciu dar fără ca Convenţia să fie violată, sau cînd violarea ar fi constatată în absenţa oricărui prejudiciu cauzat reclamantului.

O altă ipoteză CEDO a considerat că o lege poate viola drepturile protejate prin Convenţie prin simplul fapt că ea există. Astfel, prin intermediul unei legi care instaurează ascultarea telefonică se consideră că se antetează la viaţa privată. Chiar dacă nu s-ar şti dacă reclamantul a fost personal supravegheat în acest mod, acestea poate să se pretindă a fi victima din cauza imposibilităţii de a proba dacă a fost cu adevărat ascultat.

Într-adevar, de fapt frica de a fi supravegheat include o restricţie în libertatea de care se bucură utilizatorul de a se folosi de telefonul său. Cunoaşterea existenţei unei supravegheri nu adaugă aproape nimic la efectul limitativ a libertăţii creat prin frica că eventual ar putea fi ascultat. Cunoaşterea sau frica de a fi ascultat provoacă acelaşi efect: nu se va vorbi liber cu interlocutarul său. O problemă asemănătoare se pune atunci cînd este elaborată o lege care limitează întreruperea voluntară a graviditaţii. Fiind victime potenţiale, se pretinde că existenţa unei asemenea legi contrară Convenţiei le obligă să adopte un anumit comportament ca să nu fie urmărită prin aplicarea acestei legi. În cazul Briiggemann et Scihcuten, s-a constatat că: „Viaţa sexuală relevă deasemeni de viaţa privată; în particular, reglementarea juridică a avortului constitue o ingerinţă în viaţa privată.”

72

Art.25 al Convenţiei creează posibilitatea pentru particulari să pretindă că o lege violează drepturile lor prin ea însăşi dacă ei riscă să suporte în mod direct efectele. Doar persoanele vizate prin legislaţie pot avea calitatea de victimă, deoarece doar drepturile acestora sunt înălcate. Edictînd o lege penală care reprimă relaţiile sexuale între homosexuali majori în privat s-a considerat că există riscul să fie violate drepturile homosexualilor care au calitate de victimă. Dacă reclamantul se plînge de existenţa unei legi penale, chestiunea este de a şti dacă există riscuri de a fi urmărit, trebuia să fie luată în considerare pentru a stabili existenţa, însemnătatea şi natura oricărei consecinţe efective pentru interesat.

De altfel, faptul că legea nu a fost aplicată sau sunt puţine şanse de a fi aplicată nu este suficient s-o suprime posibilitatea ca să aibă efecte echivalente unei ingerinţe în viaţa privată. Unul din obiectivele principale a unei asemenea legi este de a împiedica comportamentul pe care ea îl interzice.Ea colaborează comportamentul în cauză ca fiind ilegal şi idenzirabil. O lege neabrogată se poate aplica în orice moment [3].

Rezultă că jurisprundenţa CEDO a admis că un reclamant atacînd o lege care încă nu s-a aplicat în detrimentul său ar putea beneficia de calitatea de victimă. Jurisprudenţa arată că simpla alegaţie a unei violări a Convenţiei nu este suficient pentru ca cererea să fie admisă. Nu este necesara existenţa unei condiţii ca o ingerinţă directă a legii care produce efecte asupra situaţiei juridice a persoanei interesate. Drept urmare pentru a beneficia de calitatea de „victimă” în sensul art.25 al Convenţiei, reclamantul trebuie să demonstreze că el a fos lezat personal de către măsura invocată ca fiind ilicită (elaborarea unei legi contrare Convenţiei), chiar dacă nu este obligat să facă o evaluare exactă a prejudiciului suferit.

Astfel art.25 ar constitui o actio popularis. O simplă alegaţie a unei violări nu este suficientă. Reclamantul trebuie să probeze că i s-a cauzat un prejudiciu material sau moral. Analiza în fond a acestuia v-a stabili dacă prejudiciul decurge

73

dintr-o măsura licită sau ilicită. Deci în privinţa raportului dintre prejudiciul şi ilicitate o lege care încă nu s-a aplicat poate cauza prejudiciul unui particular fără ca ea să fie contrară Convenţiei. Fuziunea operată între prejudiciul şi ilicitate nu trebuie să se înţeleagă că ar fi posibil de a se baza pe violarea Convenţiei independentă dacă a fost cauzat un prejudiciu.

Prejudiciul individualizează violarea creînd legătura indispensabilă cu scopul de a stabili calitatea de „victimă” între legislaţia atacată şi reclamant. Deci întrebarea care se impune este de a şti dacă calitateade victimă i se atribuie şi aşa-numitei victimei „virtuale”. În doctrină şi în jurisprudenţă se face referire la victimă „virtuală” în raport cu situaţia în care individul face recurs contra unei decizii individuale şi concretă de expulzare şi extrădare către o ţară în care el riscă un tratament contrat prevederilor CEDO. În asemenea ipoteze se verifică dacă întradevăr reclamantului i se recunoaşte calitatea de victimă idependetn de existenţa unei violări şi/sau a unui prejudiciu.

Aceasta se inviderează mai cu seama în cazul unui delincvent către o ţară unde aceasta este posibil cu pedeapsa cu moartea. Chestiunea are un caracter „anticipat” şi de aceea problema de a şti dacă există violarea Convenţiei trebuie să fie în mod necesar condiţională. În asemena cazuri întîi de toate statului care extrădează îi revine raspunderea pentru un act care are ca rezultat direct de a expune pe cineva la rele tratamente sau sunt interzise conform Convenţiei. Regula care se încalcă în asemenea cazuri este că statul care extrădează nesocoteşte valorile protejate de Convenţie de respectare a libertaţii şi a proieminenţei dreptului. Calitatea de „victimă” este uşor acordată celui care alegă ca executarea unei decizii de expulzare şi extrădare l-ar plasa în faţa unui pericol de rele tratamente în ţara unde urmează să fie extrădat. Acordarea unei asemenea calităţi nu depinde de existenţa unui prejudiciu. Riscul unei violări viitoare a CEDO este considerat ca fiind suficient.

74

Reclamantul apare ca o victimă „virtuală”, deoarece nu i s-a cauzat nici chiar un prejudiciu moral prin simpla decizie căreia se face recurs la CEDO. Prin aceasta se încercă sa se evite un prejudiciu care ar rezulta din tratamentul inuman al statului în care s-ar face extradarea. In asemenea cazuri se ia în considerare atît criteriul obiectiv, adică maniera în care statul în cauză administrează justiţia urmînd datele propriului său drept intern, şi cît şi criteriul subiectiv în sensul că statul care extrădează trebuie să ia în calcul atitudinea statului unde urmează să fie extrădat.

Soluţia mai bună pare a fi de a fundamenta răspunderea statului pe un fel de interdicţie de a pune viaţa indivizilor în pericol. Este de remarcat faptul că asemenea răspundere există în dreptul penal în majoritatea statelor părţi la Convenţie şi n-ar exista o problemă în implimentarea acesteia la nivel european.

Totodată există şi o altă posibilitate de a crea o obligaţie „pozitivă” în sarcina statelor de a crea condiţii proprii pentru asigurarea unui tratament conform art.3 al CEDO. Secțiunea IV. Condițiile de admisibilitate a) Condiția termenului de sesizare

Competenţa rationae temporis. În principu competenţa Curţii se extinde la toate faptele posterioare intrării în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte statul pîrît, dar Curtea şi-a extins competenţa şi la faptele anterioare datei de intrare în vigoare a Convenţiei dacă faptele respective implică o încălcare continuă a CEDO, care se produce după această dată.

Reclamantului trebuie sa introduca cererea sa in termen de sase luni socotit de la data deciziei interne definitive, pronuntate asupra chestiunii litigioase. La 24 iunie 2013, la Strasbourg, a fost semnat Protocolul nr. 15 de amendare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care prevede reducerea de la 6 luni la 4 luni a termenului în care plîngerea trebuie să fie depusă la Curte.

75

Aceasta regulă este interpretată în mod restrictiv, stabilinduse, spre exemplu ca atunci cand impotriva unei decizii nu se prevede posibilitatea de a le ataca pe calea recursului, termenul respectiv incepe sa curga incepand din momentul in care decizia sau actul definitiv dobandesc efect

În absenţa unor căi de recurs interne eficace termenul de 6 luni începe să curgă de îndată ce actul sau decizia care fac obiectul plângerii încep să-şi producă efectele

Prin intermediul jurisprudenții CEDO s-a constatat că termenul de prescripție de șase luni nu poate să se aplice în mod rațional decât dacă există un eveniment concret și identificabil.

Atunci când se referă la aplicarea unei dispoziții de lege care are drept efect o încălcare continuă, Comisia apreciază că nu există punct de plecare de la care termenul de șase luni ar putea curge.

În general, termenul de șase luni nu poate incepe să curgă decît în momentul în care reclamantul cunoaște efectiv și în suficientă masură decizia internă definitivă. b) Epuizarea prealabilă a căilor de recurs interne.

În cazul prezentării recursurilor individuale îndreptate împotriva unui stat,se aplică regula potrivit careia individul trebuie să epuizeze toate recursurile interne posibile înainte de a depune un recurs la CEDO.

Această regulă permite statului pîrît să poată îndrepta o eventuală încălcare a obligațiilor sale pe căi juridice interne proprii și doar în cazul în care autoritățile statale nu restabilesc dreptul încălcat și nu acordă o reparațe echitabilă, reclamantul va avea posibilitatea să se adreseze la CEDO.

Astfel regula epuizarii cailor de recurs interne scoate în evidență caracterul subsidiar al mecanizmului european de garantate a drepturilor omului.

Și este firesc să fie așa, deoarece autoritățile statelor contractante sunt într-o situație mai potrivita decît judecătorul european pentru a se pronunța asupra dreptului încalcat.

76

Obligaţia de a epuiza căile interne de recurs se limitează la utilizarea normală a căilor de recurs utile [4]. Utilizarea normală presupune ca reclamantul să aibă iniţiativa şi posibilitatea de a folosi căile de recurs interne. Noţiunea de recurs util presupune că regula epuizării căilor de recurs interne nu se impune reclamantului în cazul în care căile de recurs există, dar sunt iluzorii. Pe baza acestor principii, Curtea a favorizat o interpretare flexibilă a art.35 facilitînd astfel dreptul de acces la Curte. Astfel, reclamantul este scutit de exercitarea unui recurs aleatoriu, adică cînd eşecul acestuia este probabil, spre exemplu, din cauza autorităţii unei hotărâri pronunţate de o Curte Constituţională .Totodată, reclamantul nu este obligat să exercite căile de recurs ineficace care nu ar putea remedia încălcările invocate [5].

În acest sens , este suficientă existența unui aviz dat reclamantului de avocatul sau în care este indicat fară echivoc ca un anumit recurs nu are șanse de reușită și în consecință, reclamantul este dispensat de obligația de a recurge la acest recurs.

Dacă dimpotrivă, avocatul exprimă îndoieli asupra unei soluții fericite în cauză, reclamantul trebuie să respecte condiția epuizării căilor interne de atac.

Reclamantul nu este obligat să invoce Convenția Europeană a Drepturilor Omului în fața instanței naționale dacă el a invocat dispoziții juridice al căror conținut este fundamental același. Reclamantul trebuie să invoce Convenția atunci când aceasta constituie unicul temei legal al unei cereri.

Statului pârât îi revine sarcina să formuleze o exepție procedurală în sensul că reclamantul nu a epuizat căile de recursuri interne eficace. Aceste din urma se referă la acele recursuri care ar da șansa de a reuși ale reclamantului sau pentru ca obiectul unei cereri corespunde în mod direct unei cereri deja transate de autoritățile interne.

În fine, când o cerere a fost declarată inadmisibilă pentru că nu au fost epuizate caile de recurs interne,

77

reclamantului are dreptul să depună din nou o cerere în fața CEDO.

c) procedura de admisibilitate.

De la 1 iunie 2010, data intrării în vigoare a Protocolului nr 14, cereri inadmisibile sunt examinate de către un singur judecător pentru a permite Curții să soluționeze mai repede cu așa-numitele cereri repetitive.

Atunci când acționează în calitate de un singur judecător, acesta nu poate examina cauza in care este pirit statul care l-a ales.

Această măsură este luata pentru a a permite Curții să repinga o cerere vădit inadmisibilă.

În practica actuală a Curții, se consideră că o "cerere ca vădit inadmisibilă [...], printre altele, [dacă] cerere ridică o plângere care a fost considerat în mod corespunzător de către o instanță internă cu aplicarea drepturilor garantate de Convenție, în lumina jurisprudenței constante a Curții.

Decizia pronunțată de un singur judecător este definitivă.

În caz de îndoieli cu privire la admisibilitatea cererii pronuntata de judecătorul unic se poate recurge la un complet de trei judecători ,care ar putea declara cerererea admisibila și să decidă totodata asupra fondului cauzei. - În alte cazuri, cererea este dintr-o cameră de șapte judecători, care hotărăște cu majoritate. - În cele din urmă, în cazuri excepționale, Marea Cameră de șaptesprezece judecători audiază cazurile prevăzute la ea, fie ca urmare a unei cesiune de cameră sau când trimiterea cauzei înainte de a fi acceptate. Marea Cameră a dorit să soluționeze cauzele care ridică o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea convenției, sau o problemă gravă cu caracter general. Acesta hotărăște cu majoritate de voturi.

Deciziile de inadmisibilitate, hotărârile comisiei și cele făcute de către Marea Cameră este definitivă. Cu toate acestea, părțile pot, în termen de trei luni de la emiterea unei hotărâri

78

Camerei, solicita transferul cauzei în fața Marii Camere pentru reconsiderare. Secțiunea V. Judecarea asupra fondului

a) Constatarea existenței violării Examinînd fondul cauzei, Curtea va decide în legătura

cu încălcarile despre care a fost sesizată. Ea va putea, în mod suveran, pe baza probelor care se administrează, sa stabilească dacă a existat sau nu a existat o încălcare. Dacă se constatată că nu a existat o încalcare a prevederilor Convenției, cauza se scoate de pe rol.

În cazul in care Curtea constata că s-a produs o încalcare a prevederilor Convenției, ea trebuie sa statuieze asupra fondului cauzei ajungînd la una dintre doua situații. În primul rand, în situația în care dreptul intern al statului în cauza nu permite decat în mod imperfect repararea consecințelor încălcării, Curtea va acorda celui prejudiciat o satisfacție echitabilă, în conformitate cu art. 50 din Convenție. În situația în care dreptul intern al statului în cauza permite înlaturarea consecințelor încălcării, statul respectiv va da urmare, prin mecanismele sale interne, satisfacerii cererii persoanei prejudiciate.

b) Repararea prejudiciului

În jurisprudenţa CEDO prejudiciul este definit drin două modalităţi: - prejudiciul economic, adică prejudiciul înţeles în sensul tradiţional, desemnînd diminuarea patrimoniului sau suferirea morală luată în considerare de către drept care evaluiază compensarea în termeni economici; - prejudiciul noneconomic este o expresie care face referire fie la un prejudiciu reparabil pe calea satisfacţiei care consistă într-o prestaţie specifică impusă de natura circumstanţelor, fie la violarea unui interes protejat juridic prin acordarea unor mijloace procedurale permiţînd, de exemplu, denunţarea

79

violării Convenţiei (actio popularis) dar nici într-un caz de a reclama o reparaţie.

Nu se poate afirma faptul că orice violare cauzează un prejudiciu, deoarece astfel prejudiciul n-ar mai apărea ca un elemnt esenţial al răspunderii. Ori însăşi esnţa conceptului de responsabilitate este inseparabil de ideea unui prejidiciu. Tot astfel, existenţa prejudiciului fiind un element care individualizează violarea Convenţiei condiţionează şi calitatea de victimă.

Excepţia la acest principiu este recunoaşterea de către jurisprudenţă a victimei eventuale acre nu este scutită de critici din punc de vedere a construcţiei juridice.

La faza examinării fondului cererii se axează pe aspectul ilegalităţii, adică pe comportamentul atit al statului cît şi a persoanelor particulare. Astfel, unele persoane particulare pot suferi prejudicii fără ca statul să răspundă dacă comportamentul acestuia apare este justificat în cazul considerat. În cadrul art. 25 ilegalitatea întotdeauna determină existenţa prejudiciului în măsura în care violarea n-ar putea fi constatată niciodată de către Curte în absenţa prejudiciului.

În cazul existenţei unei obligaţii de rezultat o violare nu s-ar putea realiza înainte ca statul să aplice în mod concret o lege care ar contraveni unei obligaţii de rezultat. Statul are întotdeauna posibilitatea în asemenea situaţii de a redresa violarea sa prin acordarea unei reparaţii pe plan intern.

Este un principiu de drept internaţional că nerespectarea unui angajament atrage obligaţia de reparare. Art.41 conferă Curţii puterea de a pronunţa o hotărîre referitoare la prestaţii băneşti ,prin care se alocă despăgubiri unui particular pentru violarea drepturilor omului. Curtea dispune de o putere de apreciere în stabilirea unei satisfacţii echitabile „părţii vătămate”.

Restituţia restitutio integrum constitue modul adecvat de reparare a prejudiciului şi reprezintă o obligaţie prevazută de art. 46 al Convenţiei. Conform aceste reguli constatarea unei violări impune pentru statul pîrît obligaţia de a pune capăt

80

violării, stabilindu-i-se, pe cît posibil, situaţia anterioară violării. Art. 41 pune în sarcina statului pîrît o obligaţie de restitutio integrum dacă natura încălcării o permite. În caz contrar despăgubirile constau în plata unor sume de bani, aşadar Curtea acordă reparaţie în echivalent .

În ceea ce priveşte prejudiciul care nu implică violarea Convenţiei jurisprudenţa a considerat creanţele ca bunuri susceptibile de a fi protejate în condiţiile art.1 al Protocolului 1. Astfel reclamantul gajist apare ca o victimă directă a măsurii incriminate. Ineresul public ar putea justifica, spre exemplu, o suprimare a unei servituţi dar cu acordarea unei îndemnizări. Prejudiciul nu relevă calitatea de victimă deoarece aceasta din urmă depinde de existenţa unei ingerinţe. Curtea nu are posibilitatea de a emite o decizie admiţînd răspunderea statului care a comis o violare a Convenţiei fără a fi cauzat un prejudiciu reclamantului. Scopul art.25 este de a excude situaţiile în care Curtea să emită vreo decizie prin care să constate o violare a CEDO cînd reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu. Dacă reclamantul nu va avea calitatea de victimă care depinde de existenţa unui prejudiciu la stadiul admisibilităţii cererea va fi declarată indmisibilă fără examinarea în fond a chestiunei de existenţă a unei violări. Prejudiciul constituie deci un element necesar pentru realizarea inegalităţii dar care rămîne, totuşi autonom, deoarece existenţa lui nu depăinde de ilegalitate. Astfel o măsură de stat poate cauza un prejudiciu fără a fi ilegală sau contrară Convenţiei. Răspunderea statului depinde astfel de două condiţii distincte:- de prejudiciu şi de ilegalitate. Secțiunea VI. Efectele juridice ale hotărîrii Curții

Ca orice act jurisdictional, decizia Curtii Europene nu este susceptibila de contestare sau modificare, ea bucurandu-se de autoritatea lucrului judecat. Aceasta autoritate este relativa, ea neavând efecte erga omnes, deoarece decizia are forta obligatorie numai pentru părțile în litigiu.

81

Caracterul definitiv al hotaririi nu reprezinta un obstacol pentru o eventuala cerere in revizuire sau in interpretare adresată Curții.

Executarea deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului depinde de statele implicate și de faptul au forță obligatorie, dar nu si executorie; ele produc efecte intre partile în litigiu, dar nu si fata de terti. Curtea lasa Statului alegerea mijloacelor pe care le va utiliza în ordinea sa juridica interna pentru a se achita de obligatia de a se conforma cu deciziile pronunțate de Curte in litigiile la care ele sunt părți – art. 53 al Conventiei.

În cazurile măsurilor individuale, obligația de restitutio in integrum implica adoptarea unor măsuri adecvate pentru repunerea lucrurilor în situația anterioara violării, ca spre exemplu modificare, anularea, revocarea actului juridic care a generat violarea, reparația pecuniara sau chiar redeschiderea unei proceduri judiciare.

Aplicarea deciziilor Curtii este supravegheată de Comitetul de Minițtri al Consiliului Europei. În anumite condiții, Curtea poate acorda victimei o reparare echitabilă. Capitolul 3. Sistemul de protecţie din cadrul Uniunii Europene

Uniunea Europeană nu dispune de un sistem propriu-zis de protecţie a drepturilor omului. Protecţia drepturilor se realizează doar indirect, prin invocarea drepturilor în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Această protecţie este de altfel limitată prin aceea că o persoană nu poate chema în judecată în faţa Curţii de Justiţie un stat membru, ci doar instituţii ale Uniunii Europene.

Prin Tratatul de la Lisabona se promovează Carta Fundamentală a Drepturilor Omului în Uniunea Europeană. Carta Fundamentală are un cadru de protecţie mult mai vast decît al Convenţiei europene şi include drepturi de a doua generaţie, sociale, culturale şi economice: libertatea artelor şi a ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea activităţilor economice,

82

dreptul la diversitate culturală, lingvistică şi religioasă, dreptul la integrare al persoanelor cu dizabilităţi, dreptul la condiţii decente de muncă, dreptul la asistenţă socială etc.

Totuși Carta Fundamentală nu prevede un mecanism propriu pentru protecţia drepturilor omului, cum este Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sistemul Consiliului Europei.

Identificarea unei concepţii europene asupra drepturilor omului nu a rămas fără ecou la nivelul Uniunii Europene, deşi politica acesteia în materia drepturilor omului apare, cel puţin la o primă analiză, paradoxală, căci, deşi se manifesta ca un apărător al drepturilor omului atât în politica sa internă, cât şi în politica externă, Uniunea părea lipsită de o politică coerentă în această materie.

O dată cu finalizarea amplului proces de extindere şi cu fundamentarea unei reforme instituţionale, Uniunea Europeana şi-a redefinit natura, şi-a ameliorat funcţionarea, căutând noi căi de progres şi democraţie. Astfel, drepturile fundamentale au devenit un element important al discursului integraţionist.

Plasarea printre valorile comune ale statelor membre a drepturilor omului a avut drept consecinţă instituirea imperativului protecţiei lor printre criteriile impuse statelor ce doresc să adere la Uniunea Europeană.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene considera drepturile fundamentale ca şi principii ale dreptului comunitar și a dezvoltat un corpus de decizii care permit asigurarea drepturilor omului la nivel comunitar.

Totuși protecţia comunitară asigurată drepturilor omului prin acest mecanism jurisprudenţial nu se aplică domeniilor ce ţin de competenţa exclusivă a statelor membre:

„Potrivit unei jurisprudenţe constante, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare o asigură Curte. In acest scop, Curtea se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, precum şi din indicaţiile oferite de instrumente internaţionale privind protecţia drepturilor

83

omului la care statele au cooperat sau au aderat. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului comportă, în această privinţă, o semnificaţie particular” [6].

Tratatul Uniunii Europeane a consacrat importanţa respectării drepturilor omului în ordinea juridică comunitară afirmând că „Uniunea se bazează pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe cel al statului de drept, principii ce sunt comune statelor membre” (articolul 6 alin.1), T.U.E. revizuit ridică cele trei principii – respectarea drepturilor omului, democraţia şi preeminenţa dreptului – care formează „patrimoniul comun de valori” enunţat de Consiliul Europei şi Convenţia europeană a drepturilor omului, la rangul unor veritabile principii constituţionale ale Uniunii Europene, a căror respectare devine o condiţie statutară a aderării la Uniune (articolul 49 T.U.E.) [7].

În cadrul Uniunii Europene se insistă şi asupra necesităţii protecţiei drepturilor sociale.

Dreptul la muncă beneficiază de un tratament privilegiat, fiind inserat în T.C.E. un titlu consacrat acestuia, titlul VIII. „Comunitatea contribuie la realizarea unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă prin încurajarea cooperării între statele membre şi prin susţinerea şi ,dacă este necesar, completarea acţiunilor lor”, se menţionează în articolul 127 T.C.E., căci „obiectivul unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă este luat în considerare în formularea şi implementarea politicilor şi acţiunilor Comunităţilor” (articolul 127 alin.2).

Tratatul consacra și asigurarea unei garanţii jurisdicţionale. Din acest punct de vedere, noul statut acordat dispoziţiilor de principiu inserate în paragraful al-2-lea al articolului 6 este semnificativ. Raportat la articolul 46 privind competenţa conferită C.J.C.E., acesta autorizează Curtea să-şi exercite competenţa şi cu privire la cererile întemeiate pe dispoziţiile sale şi constituie temeiul invocat de către Curte în fundamentarea jurisprudenţei sale în materie.

84

Tratatul de la Amsterdam procedează astfel la o „integrare delicată” a Convenţiei europene a drepturilor omului printre normele de referinţă pe care judecătorul comunitar trebuie să le aplice în materie [8].

Acestor demersuri vizând consacrarea generală a necesităţii protecţiei drepturilor omului le-au corespuns inserarea în legislaţia comunitară primară a unor drepturi ca atare, în special drepturi economico-sociale ataşate obiectivelor principale ale politicilor comunitare: interzicerea discriminărilor, egalitatea dintre femei şi bărbaţi, drepturi opozabile administraţiei comunitare, drepturi sociale, etc., statele membre convenind apoi asupra promovării unui document de principiu care să conţină ansamblul drepturilor a căror protecţie se doreşte a fi asigurată la nivel european.

Răspunzând acestor obiective, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, document exhaustiv ce cuprinde atât drepturi civile şi politice, cât şi drepturi economice şi sociale, reprezintă primul text european ce unifică valori fundamentale ale societăţilor europene

Astfel, carta aduce problematica drepturilor fundamentale în centrul preocupărilor comunitare. Dreptul comunitar îşi reaproprie aceste valori fundamentale, care constituie baza înseşi a identităţii sale.

Ca şi element important al acestei identităţi europene, Carta arată voinţa statornică a statelor membre de a aprofunda uniunea politică şi reprezintă o nouă abordare a fenomenului european prin introducerea acestui aspect în spaţiul cooperării. Fără a înlătura sistemele naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale pe care le consacră, aceasta urmăreşte să îl completeze şi să îl susţină, suplinind deficitul existent în relaţia cetăţean-instituţii comunitare şi legitimând o legătură strânsă între naţionalii Uniunii în scopul promovării şi protejării drepturilor.

O importanţă deosebită s-a acordat şi identificării drepturilor constituind indicii ale afirmării unei identităţi europene, conturate tot mai pregnant în jurul conceptului de

85

„cetăţenie europeană”, concept concretizat şi analizat în cuprinsul Tratatului de la Maastricht, dar şi drepturilor consacrate prin dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam.

Prezentarea conţinutului acestor drepturi a avut în vedere faptul că, pe lângă statutul de valori fondatoare ale Uniunii, unele dintre aceste drepturi sunt drepturi subiective, norme de protecţie individuală, uneori preluate din textul Convenţiei europene a drepturilor omului, alteori însoţite de garanţii suplimentare şi chiar inovatoare

În plan procesual, s-a urmărit identificarea instituţiilor comunitare având competenţe în această materie şi a implicaţiei lor directe în procesul de respectare a drepturilor omului, dar şi prezentarea raporturilor stabilite între acestea şi organisme similare existente în Europa, respectiv Consiliul Europei.

Modalitatea în care prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului au căpătat o semnificaţie particulară pentru dreptul comunitar a fost precedată de prezentarea activităţii susţinute pe care Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, instituţie comunitară de control judiciar, preluarea interpretării aduse dispoziţiilor sale de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, deşi nu se impune instanţei comunitare în virtutea unei autorităţi de interpretare şi nu are o forţă juridică obligatorie, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ce reprezintă dezvoltarea cea mai amplă, clară şi fidelă a semnificaţiei dispoziţiilor Convenţiei, a contribuit în mod evident la dezvoltarea progresivă a principiilor generale ale dreptului comunitar cărora Curtea Europeană de Justiţie le asigură protecţie conform competenţelor sale.

Deşi aplică reguli procedurale diferite şi îşi impun statutul de organisme principale ale organizaţiilor internaţionale pe care le reprezintă, cele două instanţe internaţionale îşi recunosc şi respectă reciproc existenţa şi ordinea juridică pe care o instituie, singura abordare a modalităţilor prin care acestea se influenţează şi îşi

86

completează jurisprudenţele lor fiind una evolutivă şi dinamică.

Între cele două jurisdicţii nu există conflict ceia ce da posibilitatea ca acestea să contribuie împreună şi fiecare în contextul instituţional propriu şi prin mecanismele proprii, la stabilirea progresivă a conţinutului drepturilor fundamentale enunţate în cuprinsul Convenţiei europene a drepturilor omului.

Prin urmare, integrarea progresivă a Convenţiei europene a drepturilor omului în ordinea juridică a dreptului comunitar prin intermediul jurisprudenţei C.J.C.E. şi referinţele exprese la textul acesteia incluse în tratatele comunitare primare, au avut drept consecinţă o crescândă autonomizare a sistemului comunitar de protecţie a drepturilor fundamentale, suscitând riscul apariţiei unui „dublu standard” în materia drepturilor omului, deaceia aderarea Uniunii Europene la Convenţiei europeeana ar contribui la crearea unui sistem coerent de protecţie a drepturilor omului si la uniformitatea în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor similare din conţinutul acesteia şi pentru asigurarea eficacităţii sistemului convenţional.

87

Încheiere Modelul european de protecție a drepturilor omului este

expresia elocventă a civilizației europene. Acesta este caracterizat prin prevalenta a valorilor individuale.

Tradiția, educația și mentalitatea europenilor sunt profund marcate de aceste valori. Individul este în centrul civilizației europene , iar protectia juridică a omului constituie un principiu politic fundamental.

Modelul european este cea mai eficientă în comparație cu modelul asiatic sau african. Eficacitatea sa se datorează în primul rind instanțelor de judecată, statele extern și statelor de drept din cadrul Europei.

În ultimii ani Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost remarcata de o jurisprudența inovatoare, oferind protecție eficientă a drepturilor omului. Natura specifică a protecției este un caracteristică extrem de importantă a modelului european.

Uniunea Europeană, această unitate în diversitate și democrația europeană, este, la rândul său, un factor important în dezvoltarea drepturilor individuale.

88

Referințe 1. Frederic Sudre. Drept european şi internaţional al drepturilor omului. Editura POLIROM, 2006. Traducere. p.117. 2. trim. CFDH, decizia 3 mai 2001. Aepi SA/ Gréce 3. Corneliu Bîrsan. Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole. Vol.1. Drepturi şi libertăţi. Editura C.H.Beck. p.717 4. Dragoş Bogdan. Procesul civil echitabil în jurisprudenţa CEDO. Bucureşti. 2009. p.97 5. Diculescu V. Protecţia juridică a drepturilor omului – mijloace interne şi internaţionale. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998. p 37 6. Cauza C-260/89, Rec., I, 2951, p.41, DCDF, 133, cit. în F. Sudre, op.cit., p.119 7. F. Sudre, op.cit., p.123 8. D. Simon, „Le système juridique communitaire”, P.U.F., ed. a-3-a, 2001, nr.228

89

Bibliografie generală * BERGER, V., Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura a IV-a, traducere în limba romînă de Olteanu I., Atanasiu C. şi Patrulius C., Bucureşti, IRDO, 2003 * BIRSAN C., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005 * BIRSAN C., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. II. Procedura în faţa Curţii. Executarea hotărîrilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2006 * BUERGENTHAL, T., WEBER, R., Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All, Bucureşti, 1996 * CLOSCA, I., SUCEAVA, I., Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Lugoj, 1995 * COHEN - JONATHAN G., Aspects europeens des droits fondamentaux, Editions Montchrestien, Paris, 2002 * DEBARD T., LE BAUT-FERRARESE B., NOURISSAT C., DELMAS-MARTY, Raisonner la raison d'Etat: vers une Europe des droits de l'homme, P.U.F. Paris, 1989 * DUBOUIS, L., (dir.), Droit communautaire et protection des droits fondamentaux dans les Etats membres, Economica, 2e ed. 1999 * DUCULESCU, V., Protecţia juridică a drepturilor omului – mijloace interne şi internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994 * DUTERTRE G., Extraits cles de jurisprudence de la Cour europeenne des Droit de l’Homme, Edition du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2003 * ECOBESCU N., NITELEA M., Manualul Consiliului Europei, Biroul de informare al Consiliului Europei, Bucureşti, 2006 * FAVOREU L., et autres, Droit des libertes fondamentales, Paris Dalloz, 2000 * GAUTRON, J.C.,Droit europeen, 8e Edition, DALLOZ, Paris, 1997 * GROTRIAN A., L’article 6 de la Convention europeenne

90

des Droit de l’Homme. Droit а un proces equitable, Edition du Conseil de l’Europe, 1994 * MARIE, J.-B., Les droits de l'homme ou les choses de la vie dйmocratique, Edition du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1985 * MOROIANU ZLATESCU I., DEMETRESCU R.C., Drept instituţional european şi politici comunitare, Casa Editorială „Calistrat Hogaş”, 2001 * NASTASE, A., Drepturile omului – religie a sfîrşitului de secol, Institutul Romîn pentru Drepturile Omului (IRDO), Bucureşti, 1992 * OLTEANU, I, Dreptul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – un drept european specific , Editura Omnia Uni S.A.S.T., Braşov, 2002. * PETITTI L.E., DECAUX E., IMBERT P.-H., La Convention Europeenne des Droits de l’Homme. Commentaire article par article, Editura Economica, Paris, 1995 * POPESCU, C.-L., Protecţia internaţională a drepturilor omului – surse, instituţii, proceduri, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000 * POPESCU D., NASTASE A., COMAN F., Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1994 * RENUCCI, J-F,Droit europeen des droits de l'homme, 2e edition, L.G.D.J., E.J.A., 2001, Paris * RIGAUX F.,La protection de la vie prive et des autres biens de la personnalite, Bruxelles, Editura Bruylant, 1990 * ROBERT, J., Libertes publiques et droits de l’homme, Montchrestien, 1988 * ROUGET D., Le guide de la protection internationale des droits de l’homme, Paris, 2000 * Samuel L., Droits sociaux fondamentaux – Jurisprudence de la Charte sociale europйenne, 2e edition, Edition du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2002, * SERMET, L., La Convention europeenne des Droits de l’Homme et le droit de propriete, Edition du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1991

91

* SPIELMANN, D., L’effet potentiel de la Convention europeenne des droits de l’homme entre personnes prives, Bruylant, 1995 * SUDRE F., Droit international et europeen des droits de l`homme; 5e edition mise а jour, Presses Universitaires de France (PUF), Paris, 2001 * SUDRE F., PICHERAL C., La diffusion du modиle europeen du proces equitable, Institut de droit europeen des droits de l’homme, în „La Documentation fransaise”, Paris, 2003 * TAVERNIER, P., Quelle Europe pour les droits de l’homme?, Bruylant, 1996 * VASAK, K., Les dimensions internationales des droits de l’homme, Unesco, 1978

92

Bun de tipar: 15.07.2013 Format A 5. Coli editoriale 7. Tiraj 100 ex.

Tiparul executat la Print-Caro, 2013 MD-2049, Chişinău str. N. Donici nr. 14

Tel.: (+373) 22-93-16-53 Fax: (+373) 22-93-16-53

E-mail: [email protected]

ION BURUIANĂ - studiieu.orgstudiieu.org/files/publications/Ion Buruiana.pdf · Izvoarele...

Documents

Transcript of ION BURUIANĂ - studiieu.orgstudiieu.org/files/publications/Ion Buruiana.pdf · Izvoarele...