N. PETRAŞCU

IOAN GEORGESCU

TIPOGRAFIA „BUCOVINA“ I. E. TOROUTIU, BL'CUREŞTI

1 9 3 1

IOÀN GEORGESCU

TIPOGRAFIA „BUCOVINA“ I. E. TOROUŢÎU, BUCUREŞTI

1 9 3 1

Bibliotac* Universität:î Hajqla Fariinand 1.1 din CLUJ.

M ....âA à.C jD ?.L ... IEXEMPLAR LEGAL.

2107

<2 AV-

GENER AŢ LA À R TI STĂ

A MI N T I R I

DIMIT RIE C. OLLĂNESCU

I O A N M I N C U

DUIL1U ZAMFIRESCU

N. G R I G O R E S C U

ANGLIEI DEMETRIESCU

1 0 A N G E O R G E S C U

SCRIITORI ROMÂNI

C O N T I M P O R A N I

VASILE ÄLEC SÄND RI

R O M A N E

M A R I N G E L E A

IOÀN GEORGESCU

IO A N GEORGESCU

IN generaţia noastră artistă delà sfârşitul veacului XIX,

Georgescu a personificat arta sculpturii. Din nenorocire, el

a trăit puţin. A muri la 40 de ani, într’o artă de muncă şi de stăruinţă ca sculptura şi cu greutăţile prin care a trecut el ca

să intre în şcoli şi să poată trăi, — este a muri la începutul carierei.

Opera lui artistică nu-i dar decât prefaţa cărţii ce ar fi putut să scrie dânsul dacă trăia. Cu toate acestea, graţie firii lui de om zelos şi harnic, Georgescu a lăsat un număr de lu­crări care confirmă talentul său şi statornicesc, în istoria des- voltării noastre artistice, bazele începutului sculpturii româ­neşti. înaintea lui, nu se vedea în Bucureşti nici o statuă şi nici chiar busturi făcute de vre-un sculptor român, — singu­rele statui erau ale lui Mihai Viteazul şi Eliade, amândouă fă­cute de străini. Georgescu sculptă statuele lui Lazăr şi Pache Protopopescu din Bucureşti şi Assachi delà Iaşi, precum şi busturile atâtor români de seamă ca: Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu, Grigorescu, Brătianu, Rosetti, Mincu, Kreţulescu, Pascali, Dr. Davila, G-ral Cernât, G-ral Florescu şi alţii. Re­putaţia lui trecu chiar hotarele ţării, căci el făcu statua mi­tropolitului bulgar Panaret delà Târnova.

Dar, dacă ca artist, Georgescu n’a putut produce decât puţin, ca om însă, el şi-a arătat toată comoara firii lui, ştiut fiind că în tinereţe, fiinţa noastră e mai expansivă, are avân­turi mai mari, radiază mai mult dragoste şi altruism. Mai târziu, ne mai schimbăm. Georgescu, în adevăr, cât a trăit şi-a împărţit sentimentele şi simpatiile sale c’o dărnicie şi, mai ales, c’o cură­

ţenie sufletească, ce-i dădeau aparenţa unei fete mari rătăcită printre prietenii lui.

Noi care l-am iubit cei 10— 15 ani cât am trăit în prie­

9

tenia lui, păstrăm delà el amintirile unei inimi calde şi ale unei afecţiuni din cele mai distinse.

Eşit dintr’o familie modestă din Bucureşti, — tatăl său era un mic comerciant de pe şoseaua Filantropiei, unde s’a şi născut Georgescu, iar mama lui o gospodină energică şi bună in acelaş timp, -— el a avut încă un frate şi o soră, care e pro­fesoară de desen la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti. Şi-a făcut şcoala primară şi câteva clase la Şcoala de Meserii din Bucureşti, unde se pare că a avut de coleg pe Generalul Ave- rescu, apoi, împins de predispoziţia lui, a intrat în Şcoala de Arte Frumoase în 1872, urmând cursul profesorului Storck ; a obţinut, în 1877, diploma şcoalei cu un studiu de nud de bă­trân, aflător la Pinacoteca Statului din Ateneu, şi premiul de străinătate, în urma frumosului său bas-relief Răpirea Proser- pinei1), inspirat în parte de bucata cu acelaş nume a lui Gi- rardon delà Versailles. Plecă la Paris, unde făcu sculptura în atelierul profesorului francez Delaplanche, autorul celebrei Eva delà Luxemburg, şi pictura şi aquarela la pictorul Cot, autorul atâtor tablouri romantice ca Primavera gioventù del l’anno, L ’orage şi altele. Duminecele şi sărbătorile le petrecea aproape regulat la Muzeul Luvru.

Impresiile lui de acolo i-au alcătuit icoanele altarului său sufletesc de care îşi amintea totdeauna cu o adâncă emoţie şi din care îşi trase legile ce-1 călăuziră în lucrările sale. Cu câtă tinereţe, cu câtă flacără tainică nu-şi amintea el de „minunile” acele aclasice! De toţi cunoscuta Venus de Millo, avea pentru Georgescu o putere mistică, peste puterea expresiei ei artistice,

1) Această lucrare, împreună cu altele au fost distruse de focul din Martie 1884, delà Şcoala de Bele-Arte.

10

d unei armonii perfecte, era „sfântă” . Sculptura Renaşterii de asemenea. In deosebi Donattello, cu viaţa lui de uvrier genial până la moarte, îl sedusese şi-l punea pe primul plan lângă Michel Angelo. Nu mai puţin avea admiraţie pentru sculptura şcoalei franceze moderne, şi când îi pomeneai bunăoară de Danţul lui Carpeaux delà Marea Operă din Paris, el exclama : „Ce frumuseţe !” ... Iar, după o pauză de amintire a grupului : „Corpul tânăr de femee e cap-d’opera lui D-zeu !...” In puţine cuvinte îţi explica el impresiile sale, dar în acele puţine cu­vinte erau emoţii adânci, şi, sub timbrul delicat al glasului său, ele luau caracterul unor axiome definitive. Cu cunoştinţile technice câştigate delà profesorii lui, el îşi desăvârşi în Luvru

studiile, desvoltându-şi în acela® timp gustul şi firea sa ar­tistică.

Cu modul acesta, el nu întârzie a face lucrări din ce în ce mai interesante şi a trimite unele din ele în ţară. Intre acestea fu şi admirabila sa Copilită rugăndu-se, statuă expusă la salonul din Paris în 1880, cu care Georgescu avu o recom­

pensă.întors din Franţa în 1882, odată cu Mincu, cu Mirea, şi

cu ceilalţi tineri artişti ai generaţiei lui, Georgescu era, în afară de orele atelierului, întotdeauna împreună cu ei, întâl- nindu-se în restaurantele şi grădinile ce frecventau seara cu toţii. Odată cu dânşii, cam prin 1883, l-am cunoscut şi pe el.

Două erau însuşirile lui sufleteşti ce impresionau delà prima cunoştinţă: o bunătate nemărginită şi dragostea exclu­sivă a artei sale. Ele îi alcătuiau toată viaţa şi hotărau aproape toate faptele lui. Un suflet de felul acesta e limpede. II străvezi până în fund şi-i poţi prezice cu uşurinţă drumul vieţii. Munca lui stăruitoare, căsătoria-i, felul distracţiilor, aspiraţiile sale,

\ \

intrau toate în acest dublu tipar al sufletului său. Ambiţii de altă natură, avere, amuzamente tinereşti obicinuite altora, erau lucruri străine de gândul lui.

Georgescu trăia atunci în căsuţa modestă cu numărul 5 din strada Maria Rosetti de astăzi, clădirea mică ce se vede

încă cu şase ferestruici la drum, în faţa squarului delà înce­putul străzei. Aici, el lucra de dimineaţă şi până seara, în o cameră joasă în plafon, printre diferitele machete începute, printre măştile de pe pereţi, printre busturi triste de ci­mitir.

La orice oră te-ai fi dus la el, îl găseai în bluză albă lucrând, preocupat şi tăcut, fixând cu ochii partea proaspătă a lucrării din urmă. Te primea cu plăcere şi afabilitate, te poftea pe divănaş, îţi vorbea câte puţin, continuând a lucra şi destăinuindu-ţi ideile de artă ce-i treceau prin minte.

Privind o fotografie din mâna stângă şi precizând, într’o zi, o ureche la bustul d-nei Perozzi, o ureche corectă şi bine plantată, se întoarse către mine şi mă întrebă : — A i băgat

de seamă urechile statuelor greceşti ?... Totdeauna studiate... Noi neglijăm urechea, dăm importanţă planului întâi al figurei...

Apoi, trecând la fruntea bustului şi vorbind cu pauze : — Şi frunţile celor vechi, totdeauna nu prea înalte, ca să

le păstreze tinereţea,... şi totdeauna năvălite de păr ondulat,

ca să poată juca lumina în el.... Ochii singuri sunt la Greci dedesubtul naturii,... n’au viaţă,... par concentraţi,... „visând eternitatea” , cum zicea Delaplanche... Tot aşa, gurile lor, tot­deauna închise,... tăcând,... atât oamenii cât şi zeii... Lipsă de viaţă şi în guri.... Renaşterea din contra... Ioan Botezătorul lui

Donatello e cu gura întredeschisă,... i se văd şi dinţii... ex­

12

primă suferinţa... Tot aşa la sculptorii francezi : la Houdon, la Rude, la Carpeaux, se simte viaţa... Idealul ar fi să găseşti

modele antice, corpuri perfecte, ca pe vremea Grecilor şi să le insufli şi viaţa pe care ei au neglijat-o” ...

Georgescu avea convingerea că Grecii n’au idealizat mo­delele, cum se crede în deobşte, şi că modelele lor au fost per­fecte ca forme, iar ei n’au făcut decât să le copieze exact.

Urmându-şi apoi ideile şi arătând haina care strângea pieptul d-nei Perozzi : — Tot aşa draperiile lor faţă de hainele noastre moderne care sunt o adevărată pacoste... Ele schilo­desc corpul, îl strâmbează, în vreme ce draperia sau tunica antică îl lasă liber, îl învălue în mister, îi dă o notă artistică mai mult...

„Noi mai avem apoi şi alte dificultăţi. Mai întâi, bustul e o reducere a corpului, copiezi numai în parte modelul, nu poţi să-i reproduci un gest sau o atitudine ce ţi-ar da caracterul lui. Pe lângă asta, mai eşti constrâns să faci figurile după fo­tografii reci,... uneori după fotografii zâmbind, zâmbet cerut de fotograf,... o grimasă...”

El îmi vorbi încă de deosebirea dintre societatea noastră

şi mediul Parisului în privinţa artei, de interesul ce se pune acolo la expoziţii şi de indiferenţa totală delà noi, şi apoi privi ceasul; erau 5 ore, mai avea o oră de lucru; desveli alt bust din faţa ferestrei din fund. II părăsii lăsându-1 cu lutul în mână, cum îl găsisem, căci pe vremea aceea, viaţa unui artist era o muncă continuă şi înverşunată, arta fiind foarte puţin răsplătită. Ba ea mai prilejuia şi o mulţime de neplăceri. Mai toţi din cei care comandau busturi pentru părinţii sau rudele lor moarte, erau nemulţumiţi de portretele în piatră ce le făcea sculptorul după o nenorocită de fotografie. Unii nu pri­

13

meau lucrările cerând acontul înapoi; alţii mergeau până la judecată; alţii făceau şi alte necuviinţi.

Către 6 ore seara, el se îmbrăca curat cu jachetă sau redingotă neagră, îşi punea pălăria naltă de mătase şi eşea ca să-şi întâlnească prietenii.

II revăd par’că şi astăzi intrând în restaurantul Iordache, zâmbitor, cu talia-i cu puţin dedesubtul mijlociei, cu corpul proporţionat şi legănat puţin în mers, dând mâna afectuos la toţi cei delà masă. Brun, cu ochii şi părul negru, cu sprinceana arcuită şi catifelată, cu mustaţa neagră, el părea mai curând un ofiţer distins, amintind întrucâtva fizicul lui Carpeaux tânăr, a cărui sculptură o iubea el mult. In vorbă, în glumă, era cam grav, cam preţios, alegându-şi cuvintele şi păstrând în toate împrejurările un fel de ţinută ceremonioasă. îndeobşte, el so- lemniza situaţiile şi, cjnd vorbea sau ţinea un toast, începea în­

totdeauna cu fraza: „In aceste momente” , dând o importanţă excepţională ocaziunei. Când se supăra pe cine-va, şi mai ales pe Mincu care-i punea pe nesimţite sare în cafea, nu-i mai zicea pe nume, ci „Domnule !” . Bunătatea lui mergea uneori până la naivitate, o naivitate copilărească. Sunt puţini oameni în lume care păstrează ca Georgescu până la maturitate o co­pilărie sufletească, — adică ceace francezul înţelege prin: le don de l ’enfance. Optimismul lui avea culoarea copilăriei, buna lui credinţă, deasemenea. El n’ar fi putut presupune pe nimeni nedrept sau necorect sau neddlicat. Şi nu numai că n’ar fi întrebuinţat vorbe din cele pe care prietenii lui le repetau, dar, auzindu-le, el pleca ochii în jos, se înroşea la obraz şi se pre­făcea că nu le aude; iar când vre-un prieten îi făcea câte o farsă, Georgescu se lăsa să cadă în ea cu o uşurinţă şi o sfinţenie de nevinovăţie care atingea o lăture sublimă a firii

14

omeneşti. Apoi, când simţea farsa, observaţiile şi reproşurile lui erau aşa de blânde şi de delicate, că-ţi păreau că vin delà un om crescut în cine ştie ce palate princiare, el care trecuse, ca şi colegii lui, prin ateliere de bele-arte, unde formele şi vorbele nu sunt totdeauna cele mai de salon. Pe lângă acestea, de o modestie firească ce-i înfrumuseţea toate faptele şi vor­bele. Nu numai că nu se credea coborît cu hârzobul din cer, cum au păcatul de Se cred atâţia inşi ce ţin un penel sau un condeiu în mână, închipuindu-şi că talentul lor e un fenomen pe pământ, dar el avea aerul de a nu face nici un caz de per­soana sa, ca şi când ar fi fost deopotrivă cu toată lumea. In acelaş timp, de o rară onestitate în tot ce făcea şi promitea şi de o ordine în toate actele lui până la lucrurile cele mai amănunţite. La el, nimic boem, nimic excentric, nimic anormal. Dacă pentru unii cuvântul de artist avea, în societatea noastră de atunci, un înţeles de om cu apucături curioase, Georgescu era, din contra, un om ordonat, moral în toate privinţile, drept, corect şi loaial.

Când povestea câte un prieten bizarerii de ale altora din lumea cunoscută lor ca de pildă, că dramatugul X. nu şi-a plătit niciodată datoriile şi că avea ca principiu de a nu şi le plăti, zicând că ,,el restabileşte, pe cât se poate, echilibrul eco- nomico-social : „cei ce împrumută au de prisos; cei ce se îm­

prumută n’au de-ajuns” ; sau că nuvelistul Y. dormea nu rare ori cu galoşii plini de noroiu în plapomă, „fiindcă tot avea să-i încalţe a doua zi, şi că el nici nu s’ar spăla dimineaţa pe obraz dacă n’ar simţi pe el un fel de grăsime; sau că poetul Z. juca bileardul într’o cafenea, când trecea convoiul de înmormântare a primului său copil, zicând că „a plânge în faţa legilor naturii este a da dovadă de ignoranţă” , — Georgescu nu credea nimic

15

din toate acestea şi râdea încet, luând „basmele” acelea drept nişte farse ce voiau să i le facă prietenii, deşi ele erau rea­lităţi.

Acest fond de moralitate şi această bunătate sufletească, le găseai la el în toate ocaziile.

îmi aduc aminte cum într’o zi, intrând în atelierul său, găsi căzut jos, sfărîmat în bucăţi, un bloc enorm de marmoră, cioplit în mare parte. Fără să se supere sau să ridice tonul cât de puţin, cea dintâi întrebare, liniştită dar îngrijată, a fost, dacă, căzând blocul din macara, n’a lovit vre-un lucrător sau elev, întrebare pe care o repeta intrând în casă şi stând la masă: — „Da bine că nu s’a întâmplat nimic... Se putea în­tâmpla moarte de om !” ...

Convins că studiul după natură e secretul artei adevă­rate, ori unde se ducea, ori încotro se afla, el era cu mâna pe condeiu, pe creion sau pe pensulă şi aşternea pe carton sau pe pânză tot ce i se înfăţişa cu o rară ardoare şi o mare precizie

de notaţie.Fără preparative şi fără cea mai mică introducere, el se

uita un moment la cineva şi părându-i-se că vede unele tră­sături sau unele atitudini ce-1 interesau, îi spunea dintr’o dată: — ia şezi colo. Ii dădea un scaun, lua condeiul sau creionul, Se aşeza la oarecare distanţă, şi, cu cartonul în mână, începea să desineze nervos şi grăbit. Intr’o zi, prin 1885, venise la Mincu, în casa Şteiner din strada Academiei. Mincu, după obi­ceiul lui, lucra îmbrăcat în haine de noapte şi cu un sacou pe umeri. Georgescu se uită de două-trei ori la dânsul, îl rugă să se aşeze jos şi apoi începu să-l ticluiască. Intr’o jumătate de

oră portretul fu gata. In plimbările noastre din jurul Bucu­reştilor, în unele excursiuni făcute ceva mai departe, el nu

16

făcea decât să culeagă motive ce-1 impresionau. Aşa, în plim­barea făcută, după ideea lui Mincu, de a vedea „Castelul Sin­guratic” delà Măgurele, pe când ceilalţi priveau, impresionaţi melancolic, grădina aceea boerească părăsită, cu pavilioanele ei putrezite, cu lacul verde de mătreaţă, pe care plutea lângă mal o barcă sfărîmată, cu foile de stejar de pe jos, alcătuind un strat muced, cu crăngile sălbatice ca nişte plete dese până în pământ ale arborilor, — o moarte lentă a lucrurilor, — Ceorgescu făcea, convorbind, cu vervă într’un boschet portre­tul d-nei C., lucrare interesantă, pe care o păstră Mincu ca pe una din cele mai reuşite ale lui.

La Paserea, desină portretul unei călugăriţe palide şi triste, maica F., refugiată acolo din pricina morţii logodnicului ei S., un muzicant pasionat care-i câştigase inima pentru vecie. La Cernica, portretul unui călugăr maniac, căruia i se părea

că-i fură totdeauna cine-va perechea de pantaloni de acasă,

figură caracteristică de nevropat şi pe care Georgescu o re­

dădu admirabil. Natura, frumuseţile admirate de alţii, aerul,

distracţiile, Georgescu le lăsa pe planul al douilea, îndată ce

întâlnea un motiv vrednic de copiat, de care se amoreza numai

decât şi ţinea să-l aibă în cartoanele lui.

Desenul era pâinea lui de toate zilele. Desina totdeauna

mai întâi, lucrurile ce-şi propunea să sculpteze, se familiariza

cu ele, şi le apropria în parte.

Duşi la Focşani, la nunta lui Mincu, am fost găzduiţi

împreună cu Georgescu în casa părinţilor lui Mincu. Focşanii

a repetat oarecum istoricul lor simbol al Unirii faţă de câţiva

artişti ai noştri. Mincu s’a căsătoria acolo ; Mirea a văzut

tot acolo întâia oară pe gentila d-ră Maria Hóiban, devenită

U 2

în urmă d-na Mirea, şi cât pe ce, crezurăm noi un moment, că era să se căsătorească tot la Focşani şi Georgescu.

Ajunşi la 11 dimineaţa, el, cum văzu la dejun pe d-ra Marcela Zamfirescu, sora poetului, îi propuse să-i facă por­tretul, pe care îl lucră pe un album al d-nei Simionescu-Râmni- ceanu, — punând în mâna modelului o ghitară, pe care el o lungi, dându-i aparenţa unui instrument antic. D-ra Zamfirescu era vioristă în cât mâinile ei pe coardele instrumentului pă­reau cu adevărat că cântă emoţionate. Albumul acela, în care erau şi alte schiţe de Georgescu şi de alţii, a dispărut în timpul ocupaţiei Nemţilor. Pe la patru ore, întorcându-se acasă, întâlni pe drum un alviţar, găgăuţă, cu fes pe cap; el îl luă cu dânsul să-i pozeze în diferite poziţii şi făcu vre-o trei-patru crochiuri

toate interesante.

Când sumă cucul ceasornicului din perete şeapte ore, ei văzu că era deja ora cununiei. începu repede să-şi facă toa­leta de nuntă, privindu-şi în oglindă cravata albă la gât şi ră- sucindu-şi mustaţa cu oarecare cochetărie. Ca să-l măgulesc, îi ziseiu glumind : „Le style c’est l’homme; mustaţa e omul” . El zâmbi, cu ochii plini de lumină; vorba îi făcuse plăcere, fiindcă avea o mustaţă frumoasă. Ajungând la frac, când să-l îmbrace, i se păru că nu-i al lui; îl privi puţin, îl îmbrăcă şi văzu atunci că-i un frac străin. Cu sprincenile ridicate în sus, se uită la mine: „Se vede că Luca mi-a schimbat fracul cu al altuia, când mi l-a călcat eri la Bucureşti” ... Pune mâna la buzunarul delà pieptul fracului şi găseşte o hârtioară scrisă : „d-1 avocat Calcântraur” . — E fracul altuia... Când ar şti bietul Luca ce-a făcut şi-ar pune mâinile în cap... Ce e de făcut acum ?” ...

In timpul zilei, Mincu, cu toate că era în durdura nunţii

18

lui, găsise timpul să schimbe fracul lui Georgescu cu fracul sau cel vechiu, ca „să-l ambeteze puţin” . Farsele lui Mincu aveau haz şi ne făceau să râdem cât timp ele rămâneau în cercul prie­tenilor şi n’au făcut decât să-l „ambeteze” pe Georgescu, căruia îi făcea multe farse. Când însă ele eşeau din cercul lor şi-l puneau în contact cu persoane străine, atunci Georgescu era contrariat şi uneori amărît.

Aşa, într’o zi, găsind acasă o carte de vizită a lui Alexe Marin, bătrînul profesor de chimie delà Universitate, pe care era scris cu mâna: „că-1 aştepta la el acasă ca să se înţeleagă în privinţa facéréi unui bust al său” , Georgescu se duse la el a doua zi. Alexe Marin era un om ultra-econom; care se ducea pe jos în fiecare dimineaţă în piaţa mare ca să-şi târguiască puţinele legume ce-i trebuiau şi se întorcea cu ele într’o basma roşie.

Sună la uşă şi vine să-i deschidă însuşi Alexe Marin, ascunzând mâna stângă dinapoi în care avea un cep pentru butoiul de varză .Se complimentară împreună, se prezentară, se aşezară pe două scaune în antreu, vorbiră mai de una mai alta, de vremea de afară, de boala prinţului Ferdinand, de belşugul toamnei aceleia, până ce Georgescu îndrăsni să-i spue în sfârşit :

— Acum dacă-mi -daţi voe, Domnule Profesor, să venim ia chestie...

— La chestie... care chestie?— La chestia bustului...— La chestia bustului... care bust ?— Bustul dv., Domnule Profesor...— Bustul meu ?...Apoi aruncând o privire fulgerătoare asupra lui Geor-

19

gescu, care tocmai voia să scoată cartea de vizită, se sculă in picioare şi zise :

— Bustul meu, da, da, ştiu, uitasem. Bine, bine, o săvorbim de asta mâine, Duminecă, vă vestesc eu la timp;” Şi apoi se apropiă de uşă ca s’o deschidă, repetând cuvântul: bine, bine !... •

Iar când îl văzu eşit pe uşă, mai încet şi printre dinţi :— Alta acum !... Bustul meu... O trăsnae la care nu m’am gândit de când sunt !...

Georgescu salută de pe scară şi plecă.— Mă luase drept un om urmărit de o idee fixă, sfârşi

Georgescu, povestindu-mi întâmplarea.In urma farsei acesteia, într’o după amează la el, îmi zise

c’o scânteere în ochi plină de frumuseţea nevinovăţiei lui :— Aş voi să-i fac şi eu o farsă frate, şi nu ştiu cum ?... Inmintea lui nu se ivea nici o idee ce ar fi putut contraria pe cineva. >3 ,

— Vrei cu tot dinadinsul?... Să te ajut eu.■— Ajută-mă, te rog... îmi răspunse el cu un accent plin

de voinţă.încercai ceva şi Mincu căzu în farsă. Georgescu fu mai

mult decât încântat.La orice ocazie ce i se prezenta, sau era rugat de cineva,

Georgescu nu refuza concursul lui de artist, ba adesea ori pro­pună el singur concursul său. La fundarea societăţii arhitec­ţilor, el făcu desenul emblemei societăţii. La fundarea Intim- Clubului, el desină deasemenea emblema şi menuurile de masă ale Clubului. Era gata să îndatorească în orice moment.

Lucrurile şi fiinţele ce întâlnea îl impresionau numai pe laturea lor estetică: O persoană cu corpul frumos, o fizionomie

20

cu caracter, un cap cu arcadele ochilor mari, un braţ cu muscu­latura accentuată, unele mişcări, unele expresii, intrau adânc în ochii lui. Mi-aduc aminte cum într’o seară, văzând pe frumoasa dănţuitoare spaniolă, celebra Ottero, care jucase o iarnă în­treagă la noi în Teatrul Modern, din dărătul Băncei Naţionale, el rămase atât de impresionat că nu putu dormi noaptea, îmi mărturisi dânsul. Oare cum aş putea-o face să-mi pozeze? mă întreba el necontenit a doua zi şi a treia zi. Nu-ţi poţi închipui ce aş da ca s’o fac să-mi pozeze ! Are corpul şi înfăţişarea de statuă antică şi mişcările minunate” .

Ottero era atunci, în adevăr, în toată frumuseţea ei. Brună, înaltă, elansată, cu un cap cu trăsături fine, cu fruntea mică, cu ochii negri şi lucitori ca două stele, cu sprincenile subţiri ca trase cu condeiul, cu nasul frumos, cu gura potri­vită, fiinţa ei seducea pe oricine o vedea. Dar ceeâce mai cu seamă avea ea deosebit, era o mlădiere şerpuitoare a corpului în dans, pe care n’ar fi putut-o bănui nimeni până n’o vedea. Ea punea în evidenţă nu numai frumuseţile corpului său, dar avea nişte mişcări măestrite şi molatice de o elasticitate şi de o graţie desăvârşită. Probabil, era în sângele ei un amestec de rase din care gitana alcătuia fondul.

Ca să-l fac să-şi ajungă scopul, scrisei la adresa ei un mic articol de laude în Constituţionalul, pe care-1 tradusei în franţuzeşte în termeni ce aminteau graiul cavalerului delà

Mancha. O numeam „floare de lumină de pe malul Guadalcui- virului” , „formă de flacără din soarele Andaluziei” , „basm de voluptate din O mie şi una de nopţi” şi multe altele, doar şi doar îi voi atrage atenţia; şi, cum ea era interesată şi deşteaptă, iată-ne a doua zi seara invitaţi cu Georgescu, — „sculptorul ce o adora” — la o masă într’o cameră delà otelul Continental,

21

unde anfitrionii erau vre-o patru-cinci tineri din Râmnicu-Să- rat, toţi admiratori pasionaţi ai dănţuitoarei: prefectul jude­ţului de acolo, primarul oraşului şi doui sau trei deputaţi local­nici. Georgescu fu jenat la început, dar mai la urmă rămase mulţumit, ca un copil cu lucrul dorit în faţă. Ottero, intrând, zâmbi la toţi, neştiind încă cine era omul galant ce oferea festinul.

Partea nostimă era faptul, că aproape nici unul din ei nu vorbeau cu uşurinţă franţuzeşte; totul se reducea la priviri ce le traduceau declaraţiile de amor, spiritul, complimentele. Ea, îmbrăcată în toaletă teatrală, cu briliante pe mâini, pe gât, prin urechi, ei în haine de provincie, lustruite şi eşite de soare, ca agricultorii. In timpul mesei, Pădureanu, cu scripca încle­ştată sub gât, deasupra decoraţiilor şi cu nişte ochi întrebă­tori, cânta cu taraful lui cântece naţionale, între care ciocârlia şi doina ce făcură pe Ottero să deschidă ochii mari. Vioara imita ciripitul paserei, şuera, se întorcea în melodie, gemea, ofta în doină, o credeai fiinţă în carne... Când el termină şi şterse gâtul vioarei de apă, ea îl felicită, iar către noi zise încet :

— E muzică populară !..După supeu, cântă şi ea la Paloma, cu un aht profund

oriental şi dansă câteva danţuri andaluze, în care corpul ei desina curbele molatice ca o voce ce merge delà piano la forte şi dimpotrivă, adică tocmai ceea Georgescu numea muzica mişcării. El îi privea ca magnetizat undulările şi fru­museţea corpului şi-i făcu emoţionat câteva complimente. Ea se aşeză extenuată, cu carnea palpitând, pe un scaun lângă el şi-l luă de mână prieteneşte.

Ştiind pe unul din deputaţi ca mare dănţuitor de danţuri

22

naţionale, îl rugai să-i deie o revanşă românească. După multe şi multe insistenţe, el se sculă, zise lăutarilor să cânte de brâu, luă de umăr pe primar şi pe prefect şi începu a danţa, deocam­dată cam nehotărât, apoi, trăgând capul înapoi şi scoţând piep­tul înainte, mai serios, mişcându-şi tacticos capul şi picioarele, şi mai pe urmă dându-i drumul voiniceşte, cu şuviţele părului în vânt. Din timp în timp, mai se oprea în loc, bătea uşor cu piciorul în pământ, apoi bătea în contra timp c’o mişcare fru­moasă din căputa piciorului şi o pornea iar înainte sprinten, cu mâneca suflecată pe umerii vecinului şi săltând în cadenţă cu un aer falnic şi voios ce făcea plăcere ochilor. Georgescu, întorcând nişte ochi lungi spre mine şi zâmbind, lăsă să i se strecoare de pe buze cuvântul :

— Extraordinar !...— Aici ar trebui să afli motivul unei sculpturi, îi ziseiu

eu. El însă era dominat de ideea lui. Cu toate acestea între danţul savant, sensual şi oarecum artificial al spaniolei şi între danţul românesc, simplu şi moral, viaţa şi veselia erau de partea acestuia. Ottero nu putu să nu aplaude, adăugând totuşi iar : „E un danţ popular” . In mintea ei, după ton, vor­bele acestea se traduceau eu : „Sunteţi ţărani delà Dunăre” . Apoi deodată, ca o surpriză cu totul neaşteptată : — Mâine împlinesc 23 de ani, zise dânsa, voind să puie la încercare ga- lantomia curtizanilor din jurul ei. Noutatea căzu ca o bombă în auzul lor. A doua zi, la dejunul din aceeaşi cameră, asista­răm la surprizele cele mai extravagante din partea râmnice- nilor: cadouri, bezectele cu piepţini şi muzici în ele, euşci cu paseri mecanice, flori presărate peste tot, până si pe scări, iar în colţul camerei, aceeaşi orhestră Pădureanu, cântând as­cunsă între leandri.

23

Ca să-i dau şi altă notă mai civilizată, îi cerusem voe să aduc pe vioristul Micheru, laureat al Conservatorului din Lipsea, „un Sarazate al nostru” , care, era admirabil pe vioară. El, lăudat şi rugat, scoase de după perdea vioara din toc şi cântă două bucăţi, un impromptu şi o nocturnă de Chopin, trans­crise chiar de el pentru vioară. Le cântă cu o pasiune şi un talent cu totul deosebit die cântecele şi danţurile spaniolei. Ea însăşi fu mişcată adânc.

Acest Micheru a fost un mare artist al generaţiei de atunci ; el muri tânăr, consumat par’că de muzica lui. Mi-aduc aminte că venise cu puţin timp înainte la Constantinopol şi, du- cându-1 în casa unei d-ne Walter, italiană de origină, care cân­tase operele lui Verdi la Cair, el făcu cu vioara sa o aşa de mare impresie asupra lumei din salon, că multe doamne oftau şi suspinau sub plânsul coardelor lui.

Dansul frenetic al gitanei spaniole, ciocârlia şi doina lui Pădureanu, cântecul emoţionat al lui Micheru, îmi pare că

chiar virtuozităţile lui Sarazate al Spaniei, aveau între ele legătura aceleiaşi rase, cu toată deosebirea aparentă ce le des­părţea. Privind-o pe ea şi ascultând pe Pădureanu şi pe Mi­cheru, îţi trecea prin gând teoria undulaţiunii universale a lui Conta; aceleaşi celule de obârşie depe malurile Gangelui fuse­seră aduse în direcţii şi pe pământuri deosebite, luând înfăţi­şări felurite, dar păstrând totuşi fondul acelui instinct ritmic al obârşiei. Ottero când dansa, tremura toată; gâtul viorii lui Pă­dureanu era numai apă; lui Micheru, când începea să cânte cu capul turtit pe vioară, ea dus par’că pe altă lume, i se în­fiora tot trupul: năvălea în câte trei atavismul rasei lor, mi­nunat şi tiranic, strălucitor şi istovitor ca focul. Nu-i vorbă, rasa se arăta la ei şi în alte împrejurări, mai puţin vrednice

24

de laudă. Aşa, aniversările dănţuitoarei spaniole, căzute ca din cer în fiecare săptămână, erau un indiciu al rasei. Decoraţiile depe peptul lui Pădureanu nămiaza mare, iar. Micheru, nu rare ori, „aplica constituţia” neveste-sei, englezoaică, care fugea despletită la Legaţia Engleză când scăpa din mâinile lui, de unde, după câteva ore de petrecere pe teritoriul englez, se în­torcea ca un miel acasă ca să-l audă cântând. Tot Micheru, la d-na Walter din Constantinopol, întrebat ce limbă străină cunoaşte mai bine, el răspunse e’o desinvoltură rară: „taliano madam” , fără să ştie italieneşte, iar când damele de acolo îl întrebară ceva în limba lor, el răspunse cu cuvinte româneşti, împănând ici colo câte o terminaţie italiană, ceeace făcu pe italience să exclame mirate, ca unele ce nu-şi mai înţelegeau limba : Ma, dio Santo, ehe dialetto !...

Tot atunci încă, cerând de a zecea oară recomandaţii delà ministrul nostru la Constantinopol, boerul Ion Bălăceanu, acesta puse cavazul să-l dea afară într’o zi. Micheru, opunându-se, căzu pe scară şi se sgârie la un deget, sgârietură pentru care făcu proces ministrului în daune-interese, cerându-i două sute de mii de lei.

Georgescu, întrebat de Ottero care era cadoul lui de ziua

ei ? — Statua d-tale dansând, cea mai frumoasă statuă a mea, — răspunse el după un moment de ezitare. Ottero promise de politeţe că-i va poza şi-l aşeză la stânga ei la masă. El rămase în culmea entuziasmului.

Ca să subliniez gestul ei faţă de Georgescu, povestii la masă anecdota inelului tragedianei Rachel. Admirat acest inel de ilustraţiile cu care sta la masă: Victor Hugo, Alfred de

Musset, Sainte-Beuve, Theo şi alţii, ea şi-l scoase din deget şi-l puse la licitaţie: „Va fi a celui ce va da mai mult” , zise dânsa.

?5

Fiecare se întrecea a da o sumă din ce în ce mai mare, afară de Alfred de Musset care tăcea. — Dar d-ta poete, ce dai, în­trebă Raşela pe Musset? — Inima mea, răspunse el. — E al d-tale, zise ea aruncându-i inelul în taler... — Şi eu aş fi făcut ca dânsa, adăugă Ottero, întorcându-şi privirea către Geor-

gescu.In ziua fixată, Georgescu o aşteptă acasă, îmbrăcat în

bluză, cu lutul jilav şi transportat de fericire, „ca niciodată în viaţa lui” . Care îi fu deziluzia însă, când află că Ottero plecase c’o zi mai înainte la Odesa, luând cu dânsa şi pe doui din ad­miratorii râmniceni, — pe primar care, ca să poată face faţă împrejurărilor, îşi votase cumpărarea a 20 de cai ruseşti pen­tru pompierii oraşului şi pe prefectul districtului care îşi vo­tase o cumpărare de icoane ruseşti pentru două biserici noui ale districtului... După o săptămână, ei se întoarseră, cum era de prevăzut, fără cai şi fără icoane. — „De icoane şi de cai de pompieri le ardea lor, zise Georgescu; focul lor nu l ’ar fi stins toţi pompierii din lume, iar Ottero întrecea în minuni toate icoanele” . Deziluzionat, văzând golul ce-i rămânea în lo­cul statuei minunate pe care o visase, Georgescu, mult timp după aceea, sta pe gânduri de câteori îşi aducea aminte de Ottero, repetând necontenit cu melancolie : „Ce păcat !... Cepăcat !.... Corpul ei luase în mintea lui forma ideală a unei

statui extraordinare. Regretul său îndelung şi dorinţa ce-1 fră­mântase ca să facă acea statuă, ne lăsa să intrevedem că pier­derea acelei ocaziuni îl lipsise de opera cea mai însemnată a maturităţii sale, poate chiar de un cap-d’operă al sculpturii româneşti.

Anii aceia consacraţi de Georgescu exclusiv dragostei lui de artă, ne făcuse să credem că el reducea viaţa numai la artă,

26

precum zice Michel-Angelo în unul din sonetele lui: „Sculptură, divină sculptură, tu eşti singura mea iubită” .

Dar puţin după aceea, prin anul 1890, el întâlni într’o seară la repetiţia unei reprezentaţii de tablouri vivante din socie­tate, — pe d-ra Alexandrina Rahtivan, care, prin prestanţa şi frumuseţea corpului său, înfăţişa o Minervă; o cunoscu şi se căsătoriră împreună. Pentru el, femeea şi dragostea în genere îi inspirau un respect quasi-religios. Odată căsătorit, el duse acest sentiment în casa, în familia lui, unde Georgescu fu omul cel mai iubitor, cel mai devotat şi mai atentiv faţă de soţia lui şi alături de copiii săi, alcătuind cu toţii un interior sentimen­tal şi o familie cu riturile unei înalte moralităţi.

Ca toată generaţia lui, Georgescu a fost preocupat de ideea de a face artă în înţelesul clasic al cuvântului, adică de -a privi lucrurile şi de a le reda în chip cinstit, fără preocupări de teorii şi mode de şcoală. Pe dealtă parte, temperamentul său fiind un temperament cumpătat şi mediul din care eşise un mediu modest, opera sa va f i caracterizată prin măsură, fără violenţe sau exagerări şi fără un prea mare elan ideal. La aceasta s’a mai adăugat şi împrejurarea defavorabilă de a fi lucrat mai toată opera sa, nu după natură, ei după fotografii, de care avea oroare.

Totuşi, talentul lui robust a învins adesea greută­ţile, a abătut piedicile, a eşit triumfător, a realizat viaţă în chip minunat mai totdeauna. Dar uneori, fie în statui, fie în bus- turi, în lipsă de trăsături sufleteşti ce nu i le puteau da foto­grafiile, el a pus ceva din bunătatea şi mai ales din seriozitatea sau chiar din gravitatea sufletului său. Când însă modelul îi poza, fie cât de puţin şi era o personalitate, atunci lucrarea apărea cu caracter şi stilul său se înălţa.

Alecsandri, spre pildă, solicitat de el, i-a pozat. Iată de ce, în bustul său, regăsim acea stăpânire de sine a poetului, acea aristocraţie firească a lui, deşi, în momentele în care a pozat, seninătatea lui obişnuită a fost micşorată cine ştie de ce şi înlocuită par’că cu gravitatea sculptorului. Georgescu îşi amin­tea cu admiraţie de frumuseţea ceasurilor petrecute împreună cu poetul. „A fost omul care mi-a impus cel mai mult în lume. Aveai continuu simţul respectului în faţa lui, cu toate că el era de o simplitate perfectă. In tăcerea, în vorba lui era o rară superioritate” .

Grigorescu, pe care l’a rugat tot el, i-a pozat dea- semenea în medalionul cunoscut, făcut în 1897, în care a pus ceva din naturaleţea de atitudine a pictorului. Grigorescu n’a mai voit să pozeze mai pe urmă. El nu era încântat de trăsăturile figurii sale. Decâteori II întrebai de ce nu-şi face1 portretul, îţi răspundea încreţind din nas... Din pricina aceasta, lucrarea a rămas fără destul relief şi fără acea fugitivă ex­presie din figura lui Grigorescu. E însă în acest medalion şi mai ales în crochiul lucrat de Georgescu, vioiciunea extraor­dinară a ochiului lui Grigorescu. — „După o şedinţă de două ore, l-am rugat să-mi fixeze o altă zi, povestea Georgescu. Dar el îşi trecu ochii, ca nişte cărbuni, asupra medalionului

şi asupra mea, se gândi puţin şi deodată: — Cu lutul nu prea e spor” , ca şi cum ar fi voit să-mi zică: „cu culorile paletei mele, în două ceasuri, eu ţi-aş fi făcut portretul” .. El plecă la Câmpina şi nu se mai întoarse.

Pe Eminescu l-a făcut după minuscula fotografie din capul volumului de Poezii, editat de Maiorescu, mai degradată, adică mărită de un fotograf. Deaceea, în figura bustului lui nu-i decât foarte puţin din frumuseţea şi sufletul poetului.

28

Intre primele sale lucrări, după întoarcerea delà Paris, a făcut bustul de bronz al lui Pascali, nervos şi romantic, cu ple­tele mari aruncate peste cap, cu bărbia ascuţită, cu faţa con­tractată, cu tendoanele gâtului eşite în relief; el îţi dă ideea artistului dramatic exagerat, cu caracterul şcoalei declamatorii de atunci. Bustul se află în foaerul Teatrul Naţional şi este unul din cele mai reuşite ale lui. E destul să-l priveşti un mo­ment ca să înţelegi focul de scenă al lui Pascali şi succesele lui mari din Două Orfeline, Moartea Civilă şi altele.

Pe Bolintineanu l-a lucrat tot după o fotografie. Geor- gescu citise ceva din opera lui, dar, totuşi, îmi zise el într’o zi,

cu zâmbetul lui: „Nu-1 văd poet în fotografie!” Ii citii câteva poezii, între care şi cunoscutele: Pe o stâncă neagră şi Ca un glob de aur, pe care le ştia; îi mai citii alte legende; îi citii câteva pagini din călătoriile lui, unde Bolintineanu se arată un om învăţat şi un gânditor; îi mai adăugai ce mai ştiam asu­pra vieţii şi operei lui, între altele, anecdota cu ridicarea poe­tului în picioare până la plafon în faţa celor ce venise să-l cumpere înr’o ocazie când Bolintineanu era ministru, •—- anec­

dotă ce plăcu mult lui Georgescu. A doua zi găsi gestul cu mâna la bărbie ce dădea poetului un aer de cugetător, cum a şi fost Bolintineanu. Când bustul fu gata, el fu dus pe scena tea­trului Naţional la sărbătoarea dată de admiratorii poetului, care îi comandaseră bustul şi care ovaţionară pe artistul sculptor în

seara de 13 Decembrie 1883, „pentru cap-d’opera lui măeastră” . El răstălmăcise, după expresia fericită a unuia din ei, „privi­rea liniştită şi senină a poetului, asemenea unei ape liniştite la care privind, nu-i bănueşti deloc adâncimea nici furtunile din adâncul ei” .

Bustul Generalului Florescu încă e unul din cele reuşite,

29

redând figura marţială şi cavalerească a unuia din urmaşii vechei familii a Floreştilor, ostaşi de ai lui Mihai Viteazul.

Interesant e încă şi bustul d-nei Perozzi cu expresia aceea voluntară de matroană romană, cu pieptănătura simplă, cu privirea plină de inteligenţă şi de mândrie, cu linia umerilor de o frumuseţe antică 1 ).

Tot aşa bustul energic al pictorului Lecca, bustul plin de hotărîre al lui Simionescu, cel plin de expresie a d-nei Po- povici, cel cu mult caracter al d-rului Vlădescu, şi altele multe în care palpită viaţa.

Chiar în privinţa statuelor lui în picioare, afară de Assachi, el n’a avut destule documente. Astfel cu Lazăr. Luni întregi a fost chinuit să afle ceva mai mult şi n’a putut afla. — Lazăr, ţi-aduci aminte din evanghelie, a fost un înviat din morţi, îi ziseiu eu odată, d-ta fă pe Lazăr al nostru înviind el din morţi neamul... dă-i ceva de mântuitor al poporului român” . Geor- ges'cu s’a trudit mult, până la disperare, şi l-a făcut nemul­ţumit.

Cu toate acestea, statua lui Lazăr din faţa Universităţii, care leagă oarecum trecutul începutului simplu şi anevoios al şcoalei româneşti cu prezentul universalităţii studiilor actuale delà Universitate, e remarcabilă. Marmora începe să se pati­neze luând tonuri gri-gălbui şi cu timpul va deveni tot mai frumoasă. Primul dascăl al neamului stă în picioare, în costu­mul lui de peste munţi, cu ceaprazuri şi găitane, c’o carte în­

1) Unele din busturile lui Georgescu, în deosebi cele ale personalităţilor

marcante din timpul său, au fost reproduse de meşteşugari neabili, cu şi de

cele mai multe ori fără ştirea lui; aceste reproduceri, fiind toate făcute în scop

comercial, sunt fără expresia şi fineţea originalelor.

30

tredeschisă în mână, cu capul greoiu, împovărat de plete ca şi de gânduri, cam plecat puţin în jos, cu fruntea încreţită ca a unui apostol predestinat, neprivind par’că nici în lături şi nici dinaintea lui; el pare preocupat numai de gândul de a răsădi sămânţa luminii pe pământul acesta. Miile de oameni şi de vehicule ce se strecoară pe drumurile din faţă şi pe la spatele lui, îl lasă indiferent, absorbit de menirea lui.

Ziua în care s’a inaugurat statua — i-o comandase Take Ionescu ca ministru de Instrucţie, — fu o zi însemnată în is­toria sculpturii noastre. Era prima statuă în picioare făcută de un sculptor român. Era o încercare cu mult curaj mai ales că ea se afla aşezată alături de alte două opere făcute de artişti străini cu renume : Mihai Viteazul şi Eliade Rădulescu. Unii — cum e la noi — găseau că Georgescu a îmbrăcat pe Lazăr ungureşte; alţii că a dat modestului dascăl ardelean o înfăţişare regală cu mantia pe el. Take Ionescu el însuşi zise că statua a fost prea mare pentru Georgescu şi-şi arunca ochii spre Mihai Viteazul şi Eliade. Noi însă seara am sărbătorit pe Georgescu la restaurantul Iordache, voind să marcăm oare­cum ziua aceea.

Aveau dreptate cei cari îi imputau lui Georgescu cute­zanţa lui? Avea dreptate Take Ionescu care privea spre Mihai Viteazul şi Eliade ca spre mari superiorităţi? Mihai Viteazul al lui Carrier-Belleuse este o statuă nervoasă în adevăr şi dând imaginea unui erou vijelios prin avântul său, dar e nepotrivită ca mărime în faţa Universităţii şi printre arborii înconjurători, pentru figura marelui Domn Român.

Cât despre Eliade al lui Ferrari, el are un gest vag, care

nu spune mai nimic pentru un dascăl uriaş, un scriitor şi poet mare, pentru El, cum îi zicea Haşdeu, la inaugurarea acelei

31

statui, în înţelesul hiperbolic de Dumnezeul românismului inte­lectual. Acest gest n’a căpătat poate un înţeles decât când statua a fost mutată mai la dreapta ca să facă loc statuei lui Brătianu. Cu gestul lui, Eliade pare a zice politicos astăzi, făcând aluzie la mutarea lui în onoarea lui Brătianu, probabil cu oarecare reticenţe în petto: ,,A tout seigneur, tout hon­neur!...” I sdhk íjlÁ. ]

In Pake Protopopescu, Georgescu a voit să înfăţişeze şi a reuşit, un om opiniatru. Fostul primar al Capitalei întâm­pinase muie împotriviri şi mari greutăţi pentru alinierea bu­

levardului Carol. Georgescu a înfăţişat pe omul hotărît, un fel de naude-navede, care izbuteşte cu orice preţ în ideea lui.

Assachi însă e cel mai bine. Intr’o poziţie naturală, poetul şi învăţătorul Moldovei stă jos gânditor, înfăţişând prin atitu­dinea lui personailtatea unui patriarh intelectual. Profund me­ditativ, cu fruntea încreţită, cu ochiul concentrat înăuntrul su­fletului, el are aerul de a simboliza, în faţa trecătorilor, viaţa lui plină de griji mari şi de lucrări patriotice luminând viitorul. Statua aceasta, aşa cum e, poate conveţui în acelaş oraş cu frumoasa statuă a lui Şefan cel Mare de Frémier.

In orice caz, statuele lui Georgescu n’au greşelile ce se văd în statuele delà noi făcute în străinătate. Ca sculptor naţio­nal, Georgescu a avut intuiţia faptelor şi oamenilor din ţara lui, ceeace lipseşte la mai toate statuele făcute de străini, fie chiar c’au fost făcute de talente mari. Astfel, statua lui Lascar Ca- targiu lucrată de Mercier, nu-i fericită ca date sufleteşti ale omului de stat român. Cei ce i-au comandat-o, i-au spus că el

a fost „un om dintr’o bucată” , „un bonhomme” , şi Mercier l-a făcut aşa cum i s’a spus, o făptură din gros. „Le bonhomme y est” , zicea Mercier la inaugurare, privind statua aşezată pe

32

soclu. Dar Catargiu, pentru cine l’a cunoscut cât de puţin, a fost un om fin şi delicat, un boer moldovean, un înţelept din bun simţ, deşi dintr’o bucată şi deşi bonom în aparenţă, ceeace nu se vede de loc în statua lui. Chiar femeea cu snopul de grâu delà picioarele lui, în caracterizarea unui om de stat, nu-i nici ea fericit găsită.

Statua lui Alexandru Lahovari, deasemenea. S’a spus sculptorului că el a fost un mare orator şi că cel mai culminant discurs al său a fost cel din urmă privitor la biserica noastră; s’a şi reprodus o parte din el pe spatele soclului, iar gestul lui, arătând cu degetul în jos, arăta la început crucea pe care o ţinea femeea în mână. In urmă, după răsgândirea comitetului ce comandase statua, s’a pus flori în mâna femeei, aşa că gestul lui Lahovari care arată florile, n’are nici un sens.

Ştefan cel Mare al lui Frémier încă e greşit. Cei ce l ’au comandat nu erau istorici, aşa că Ştefan cel Mare a eşit de sub dalta sculptorului cu barbă, în vreme ce el era fără barbă, cum se vede în portretul autentic delà Academia Română.

Dar bucăţile lui superioare ca artă sunt: Fata rugătoare delà Ateneu şi Aruncătorul de lănci, proprietatea familiei N. Cerkez. In întâia, se vede, atât în privirea ei cât şi în mişcarea blândă a corpului, un profund sentiment de pietate; ea se roagă cu toată inima, cu tot corpul, cu tot gândul ; sufletul ei e trans­portat în sferele cereşti, unde vede par’că lumea îngerilor ce o privesc. Cu toate că gâtul modelului a fost puţin cam gros şi capul cam mare, delicateţea, formelor corpului ei, duioşia ati- tudinei, frescheţa carnaţiei, poezia ei ingenuă şi mişcătoare, alcătuesc din ea una din cele mai frumoase lucrări de sculptură ce posedăm noi.

In Aruncătorul de Lănci, în atitudinea şi mlădierea cor­

33 3

pului, în expresia figurii, în eleganţa elanului, în mişcarea îna­inte a mânei stângi, în încovăierea pe jumătate a torsului, în rezistenţa piciorului stâng staţionar, în toată această mişcare străbate acel secret al avântărei aevea ce-1 au operele artistice rămâitoare. E o reminiscenţă clasică, o frumuseţe cu caracter antic intermediară oarecum, în năzuinţele formelor şi a muscu­laturii ei, între graţia femenină a splendidului Antinous şi stră- forţa virilă a minunatului Hercule.

Tot frumoase sunt încă şi altele câteva din lucrările lui : O Bacanală, executată în ceară care face parte din colecţia Ion Ghica delà Ghergani, Izvorul, statuă de ipsos aflătoare în Pina­coteca Statului delà Ateneu, statua Justiţiei »din una din cele patru firide de pe faţa Băncei Naţionale.

Georgescu a lucrat încă o mulţime de busturi de mor­minte — peste 150 — pe care el le-a făcut mai mult din ne­voia de a trăi. Dar cu toată munca aceasta continuă şi înver­şunată, cu toate umilinţele ce le-a îndurat, ducându-se el singur la cei mai mulţi bărbaţi şi rugându-i să-i pozeze, el a murit sărac.

In puţinul timp cât a profesat sculptura la Şcoala de

Arte Frumoase, instalată pe atunci în aripa stângă a Univer­sităţii, deasupra Pinacotecei, cei vre-o zece-doişprezece ani, — Georgescu a dat elevi ca Fr. Stork, D. Mirea, Brâncuşi, G. Dimitriu şi alţii, c’o direcţie artistică, care, s’ar puteâ zice, lip­sise mai înainte acestei scoale. Cei ce profesaseră la început şi care dăduseră şi lui Georgescu primei lecţii de sculptură, o fă­cuseră mai mult ca o meserie pentru ornamente şi busturi de morminte. Ei lucraseră după formule abstracte în faţa fotogra­fiilor, fără o concepţie proprie de opera de artă, fără a se preo­

cupa anume să releveze viaţa şi sufletul modelelor.

34

Georgescu a yenit cu ideea nouă pe atunci, adusă delà sculptura, franceză şi delà profesorii lui din Paris, şi a răs­turnat formula veche, exterioară, schimbând-o prin o sculptură yie de artă propriu zisă.

Alături de sculptură, opera lui de căpetenie, el a lucrat încă şi pictură şi aquarelă şi mai cu seamă desen: grădini, pei­saje, marea, flori, tot ce-i cădea sub ochi. Unele din ele, mai bine conservate, apar încă pline de vervă spontanee şi de putere de viaţă; altele dau dovada unui desenator conştient şi labo­rios, deşi desenul lui nu e determinat de contururi şi reese mai curând din complexul tuşelor sale... Intre 'acestea din urmă, sunt schiţele-portrete, în care desenul său pătrunde sufletul modelelor ce-i pozau. Aşa, schiţa portretului lui Minou este nu numai de o mare asemănare, nu numai de o extraordinară in­tensitate de viaţă, dar ea exprimă seriozitatea profundă, atât de caracteristică lui Mincu şi una din atitudinile cele mai obi­cinuite ale lui, când fixa privirea în gol, în momentele sale de reflecţie.

Portretul, tot în peniţă, al Iuliei Haşdeu, după care a făcut acel bust inspirat, amintind puţin bustul d-şoarei Fiocre al lui Carpeaux, dă o idee divinătoare de ceeace era şi ce urma să de­vie această copilă genială.

Sentimentele lui erau profund româneşti. Când s’a întors din Bulgaria, el care vorbea puţin, repeta adesea.: „Noi suntem altceva!... Apoi, zâmbind şi în şoaptă, ca şi când in’ar fii voit să-l nudă cineva vorbind de rău: „Ei sunt... cam dobre celovec, cum se zice!” Aceste cuvinte însemnau mult în gura lui, ele spuneau că ce văzuse dânsul acolo era cu totul altceva decât ceeace se vedea la noi. Mi-aduc aminte ce plăcere i-am făcut în privinţa aceasta confirmându-i părerea c’o anecdotă din popor:

35

—• „Ştii, îi zisei eu, cum <a vădit deosebirea dintre creerul ro­mânesc şi cel bulgăresc un român depe malul Dunărei, bulga­rului cu care vorbea .şi care îi zicea : — Ce mi-e român, cp mi-e bulgar?... tot ca una, bre!?” ... Românul drept răspuns, îşi puse inelul din deget în mână, închise mâna şi o întinse bul­garului: — „Dacă-i tot una, ghiceşte ce am eu în mână” . — Ei, cum vrei să-ţi ghicesc aşa, spunş-mi cum e, zise bulgarul... — „Rătund şi cu gaură la mijloc” ... — Piatră de moară, răs­punse bulgarul” ...

— Perfect, zise Georgescu râzând.

Revăzând zilele trecute mormântul lui neştiut de nimeni, unde îşi trăeşte de 30 de ani viaţa vecinică, m’am întristat : o biată mică placă, răzimată vremelnic de un mic grilaj, cu numele lui deasupra, înecată şi ea de iarba sălbatică! Pentru

un om de talentul lui Georgescu, ar f i trebuit ca societatea în care a trăit şi ţara care l ’a născut, să ia şi ea o parte de doliu la moartea şi memoria lui, căci cu el a dispărut un creator ideal al acelei societăţi, un fotograf de talent al personalităţilor din jurul lui, un prelungitor al vieţii lor 1).

Ceva mai trist. Deşi artist novator în arta lui, de când a murit, nimeni aproape nu i-a mai pronunţat numele. In expo­

1 ) E adevărat că înainte de răsboiu, s’a format un comitet sub preşi-

denţia profesorului Vlădescu pentru ridicarea unui monument în memoria lui

Georgescu. Monumentul şi bustul, făcut de d. Pavelescu şi turnat în bronz, au fost

chiar gaia. Primăria însă n’a găsit un loc pentru el şi în urmă, depus fiind la

direcţia gradinei botanice, nemţii l-au ridicat şi I au topit pentru ca să facă

gloanţe...

36

ziţii retrospective, ca cea delà Ianuarie 1928, când se împli­neau 30 de ani delà moartea lui, Georgescu n’a figurat. Igno­ranţă sau ingratitudine? în tot cazul o nedreptate.

Noi ne măgulim de a f i făcut să retrăiască aici figura frumoasă a unui artist de talent, am putea zice a unui eman- cipator al artei noastre naţionale, încercând astfel de a adăuga, prin amintirile unui contimporan, o pagină mai mult la istoria viitoare a artei româneşti.

R E P R O D U C E R I

S T U D IU DE B Ă T R Â N

IS V O R U L

M IH A IL PA S C A L I

V A S IL E A LE C S A N D R I

Ç H EO R G H E A S S A K I

Pictorul N. G RIG O RESCU

IU L IA H AŞD EU

Pictorul C O N S T . LE C C A

C O P IL IT Ă RU G ÂN D U -SE

D IM IT R IE B O L IN T IN E A N U

Generalul I. EM . FLO RESCU

C O N T E L E C A R O L R O S E T T I

A R U N C Ă T O R U L DE L Ă N C I

N1C O LAE E U S T A T IA D E

M A R IA TU R N E S C U

PA K E PR O TO PO PE S C U

M A R IA STA N C E S C U

c

P O R T R E T

M IH A IL E M IN E SC U

E L E N A N ICO LESCLI

D-rul V . V LÄ D E S C U

G H EO RG H E L Á Z Á R

C U LE SU L V IE I

E L IS A R O S E T T I

M A R IA P O P O V IC I

D-na P E R O Z Z I

Çeneralul AL . C E R N A T

j h h h ih h p

A L. S IM IO N E SC U

C A V A LE R , acuarelă

Arhitectul IO A N M IN C U

C O M P O Z IŢ IE , desen

C O M P O Z IŢ IE

S C H IŢA DE C O M P O Z IŢ IE

CUPRINSUL VOLUMULUI

T E X T. Pag.

1. Omul şi a rtis tu l......................................................... 9

REPRODUCERI

1. Ion Georgescu, portret, de Al. Bănulescu..................... 7

2. Studiu de bătrân, statuă gips. . . . • .................. 413. Isvorul, statuă gips. .................................................. 435. Mihail Pascali, bust bronz. . . . 454. Vastle Alecsandri, bust marmoră................................ 47

6. Gh. Assaki, statuă gips................... 497. Pictorul N. Grigorescu, basorelief b r o n z . .................. 51

9. lulia Hasdeii, bust marmoră. . 538. Pictorul Const. Lecctt, bust teracotă. . . . . . . . . 55

10. Copilită rugându-se, statuă gips................................... 57

11. DimÂtrie Bolintinmnu, bust g i p s . ............................. 5912. Generalul I. Em. Flore sen, bust marmoră.................. 6113. Contele Carol Rosetti, bust marmoră.................. • 6314. Aruncătorul de lănci, statuă bronz............................... 6515. Nicolae Eustatiade, bust m a rm o ră .......................... 6716. Maria Twrnescu, bust marmoră.........................................6917. Alegorie, basorelief, ceară............................................. 7118. Pake Protopopescu, monument bronz.......................... 73

19. Maria Stănoescu, basorelief bronz............................... 7520. Portretv bust marmoră.......................................... 77

111

Pag.

21. Mihail Eminescu, bust bronz......................................... 79

22. Elena Nicolescu, bust marmoră................................... 8123. Dr. V. Vlădescu, bust marmoră. . . . 8324. Gheorghe Lazăr, monument marmoră......................... 8525. Culesul viei, basorelief gips. .................................... 8726. Elisa Rúsetti, bust marmoră......................................... 8927. Maria Popovici, bust marmoră.......................... . . 9128. D-na Perozzi, bust marmoră......................................... 9329. Generalul Al. Cernât, bust bronz. . .......................... 9530. Al. Simionescu, bust marmoră. .......................................9731. Cavaler, acuarelă........................................................... 9932. Arhitectul loan Mincu, desen p e n iţă .............................. 101

33. Compoziţie, desen..............................................................103

34. Proect de Monument, acuarelă. .....................................10535. Compoziţie, acuarelă........................................ 10736. Schiţă de compoziţie, desen...............................................109

112

Tipografia „Bucovina", I. E. Toroufiu, Bucureşti III, Str. Gr. Alexandrescu No. 4.