IOAN AUREL POP- “ROMANII SI MAGHIARII IN SECOLELE IX-XIV.GENEZA

STATULUI MEDIEVAL IN TRANSILVANIA.”

-PREZENTARE DE CARTE-

Istoria Transilvaniei intre secolele IX si XIV a fost si ramane in continuare

marcata de o apriga controversa intre istoriografia romana si cea maghiara. Din acest

motiv arhicunoscut, ea ramane un subiect delicat , cu un potential exploziv. In ultimii

doua sute de ani, incepand cu lucrarile corifeilor Scolii Ardelene care sunt primii care

enunta ca atare in cadrele istoriografiei propriu-zise ideea continutatiii

romanilor(prezentati initial ca “romani” puri, iar apoi ca daco-romani), trecand prin

“riposta” roesleriana care plasa locul etnogenezei romanesti undeva mult la sud de

Dunare in zona Macedoniei si poate chiar a Albaniei si-i considera pe romanii ardeleni

imigranti din sudul Dunarii ajunsi cel mai devreme in secolul al XIII-lea odata cu primele

lor atestari efective in documentele maghiare de epoca-neluand in calcul Cronica lui

Anonymus- in ultimele doua sute de ani ,asadar, problema ‘continutatii” romanesti la

nord de Dunare si cu precadere in Transilvania a fost obiectul acestei dure controverse.

Argumentele celor doua parti sunt mult prea cunoscute pentru a le mai insira aici , ideea

de baza ramanand persistenta acestei dispute pana in prezent, indiferent de regimurile

politice care s-au succedat la putere in cele doua tari si indferent de situatia absolut

paradoxala ca, oficial , excluzand interludiul razboinic din 1944-1945 , cele doua tari au

fost “aliate” din 1940 pana in prezent in cadrul Axei, al Tratatului de la Varsovia si in

prezent al N.A.T.O. in cadrul unei ordini impuse de fiecare data de o mare putere, de

fiecare data alta. Disputa a atins noi culmi dupa Tratatul de la Trianon din 1920 care

sanctiona destramarea deja “consumata” pe teren a Ungariei “milenare”. In perioada

interbelica, istoriografia maghiara a “rafinat” teoria roesleriana, dand dovada, ca si mai

tarziu, de o mare “creativitate”in gasirea unor noi puncte de sprijin in sensul dorit, pe

baza a diverse argumente. Perioada comunista, in prima faza, pana dupa 1965-1970, a

fost marcata de o “inghetare” temporara a disputei care avea insa sa reizbucneasca odata

cu intrarea regimurilor comuniste, mai ales a celui romanesc de aceasta data, in faza

1

“nationalista”. Nici riposta maghiara nu s-a lasat mai prejos, anii`80 ai secolului trecut

fiind marcati de exagerari si chiar insulte de ambele parti.

Caderea regimurilor comuniste in 1989 deopotriva in Ungaria si Romania nu a

insemnat in nici un caz incheierea controversei. Dimpotriva. Evenimente precum cele de

la Targu Mures din martie 1990 care puteau duce Transilvania pe un curs similar celui

iugoslav ,disparitia ca factor hegemonic a ‘Marelui Frate” sovietic si vacuumul de putere

rezultat in consecinta au eliberat cele doua parti , mai ales pe cea maghiara, de inhibitiile

pe care le mai aveau in anii`80. Ca si in trecut, cele doua parti stiau instinctiv ca Vestul si

S.U.A. mai ales aveau sa joace rolul de “mare arbitru” care sa decida si in problema

Transilvaniei, fie si doar in sensul sanctionarii tacite a status-quo-ului, asa cum o facusera

in trecut Franta si Marea Britanie, Germania Nazista si, in final, U.R.S.S. Datorita izolarii

extreme a regimului ceausist de dupa 1980 si a “performantelor” sale ubuesti Romania a

pornit cu un mare handicap in fata Ungariei dupa 1990 in aceasta disputa ,sa-i spunem,

imagologica. Exagerarile daciste, traciste, protocroniste din anii `70-`80 ale istoriografiei

romanesti au impins-o pana spre 1990 intr-un soi de autism care i-a taiat in fapt legatura

reala cu Occidentul. Pana si istorici reputati precum Dennis Deletant, fapt mentionat chiar

de Ioan Aurel Pop, erau tentati sa confunde intreaga pozitie a istoriografiei romanesti fata

de Transilvania cu aceste exagerari. Nu doar atat, aparitia in Occident a unor teorii

precum asa-numita idee a “ciocnirii civilizatiilor” a lui Huntington care plasa granita intre

Vest si Est( vazut in cele mai negre clisee “orientaliste”) pe…Carpati, arata clara

suprematie a punctului de vedere maghiar cu toate exagerarile sale in Occident. In aceste

conditii, mai ales pentru “uzul extern”, se cuvenea facut de catre istoriografia romaneasca

un efort de a separa ce ramanea valabil de exagerarile nationalist-comuniste si, pe de

alta parte, de a realiza o sinteza a contributiilor valabile aduse, totusi, de istoricii romani

in aceasta perioada. Acesta este de fapt, in opinia mea, rolul cartii lui Ioan Aurel Pop,

fireste, fara a minimaliza propriile sale contributii in acest sens.

Cartea este structurata in patru parti – prima parte arata modul in care au evoluat

daco-romanii si urmasii lor in intervalul cuprins intre retragerea aureliana(271) si asa-

numitul “Honfoglalas” maghiar din jurul anului 896 , a doua prezinta evolutia ungurilor

de la inceputurile lor cunoscute si pana la 896, a treia parte si cea mai importanta discuta

detaliat formatiunile politice romanesti sau cu contributie romaneasca din jurul anilor

2

900-1000 care apar mentionate in Cronica lui Anonymus si, in sfarsit, ultima parte

discuta realitatile transilvane din secolele XI-XIV adica perioada de desavarsire si

consolidare a cuceririi Transilvaniei de catre Regatul Ungar. Cartea este subintinsa de la

un capat la altul de o polemica nemarturisita direct cu tezele istoriografiei ungare in

versiunea lor cea mai noua, fara a cadea insa in vechile pacate ale perioadei anterioare.

In prima parte remarcam o incercare evidenta de a ancora evolutia latinofonilor rasariteni

dupa 271 in contextul mai larg al intregii istorii europene postimperiale, fapt care poate

fi interpretat ca un prim pas in directia comunicarii cu un eventual lector occidental

pentru a-i inlesni acestuia intelegerea realitatilor post-aureliene. Unul dintre argumentele

forte ale istoriografiei ungare este aparent uluitoarea absenta a latinofonilor nord-

dunareni din documentele istorice pana spre cumpana veacurilor XII-XIII. Ioan Aurel

Pop, pe langa reluarea argumentelor mai vechi legate de toponimie, imposibilitatea logica

a retragerii intregii populatii a Daciei la sud de Dunare etc propune o paralela intre

evolutia latinofonilor occidentali si a celor rasariteni. Asa cum si latinofonii occidentali

au fost supusi diferitelor regate barbare mai mult sau mai putin efemere ( conduse de

franci, vizigoti, vandali, ostrogoti, longobarzi, mai tarziu normanzi etc) asa s-a intamplat

si in Rasarit. Barbarii , intrucat erau factorul dominator, si-au impus numele asupra noilor

entitati politice , nume care uneori s-a pastrat si dupa resurgenta elementului

latinofon ,cum este cazul Frantei. Era firesc ca si in Rasarit sa apara mentionat in locul

Daciei numele noilor injghebari politice ,de cele mai multe ori precare , ale gotilor,

hunilor, gepizilor, avarilor, bulgarilor, ungurilor, pecenegilor ori cumanilor. Ioan Aurel

Pop isi continua ideea, argumentand ca , desi pana aici situatia a fost similara, nimanui nu

i-a trecut prin cap in Vest sa nege continuitatea prezentei latinofone in Franta, Italia,

Spania sau Portugalia. Si nici nu avea cum din moment ce s-au pastrat o serie de

documente interne ale regatelor barbare care atesta convietuirea noilor stapani germanici

cu latinofonii cuceriti. Diferenta este aceea ca in cazul latinofonilor rasariteni pur si

simplu nu avem documente interne ale entitatilor barbare, in afara de cele bulgare si

ungare, dar si acelea dintr-o perioada tarzie. Fireste ca sursele externe, in principal

bizantine, mentionau doar pe actorii politici, adica pe barbari, la fel cum era obiceiul si in

Vest. Date despre componenta demografica efectiva a entitatilor barbare care cuprindeau

si teritoriul nord-dunarean nu am fi putut avea decat din surse interne,care ,spre deosebire

3

de Vest, lipsesc, din pacate. Aceasta este diferenta esentiala dintre latinofonii rasariteni si

cei occidentali in viziunea autorului.

Partea a doua , legata de evolutia maghiarilor pana la 896, are tot un subtext

polemic. Istoriografia ungara incearca sa acrediteze ideea ca deja inainte de 896

maghiarii depasisera stadiul gentilic si , prin urmare, imediat dupa asezarea lor in Campia

Pannonica erau suficient de evoluati politic spre a cuceri si integra Transilvania sau

Slovacia , chiar daca intr-o forma ceva mai “diluata”. Istoricul roman contrazice aceasta

teorie pe baza surselor legate de organizarea societatii ungare si adduce ca argument

continuarea campaniilor pradalnice specifice unei societati nomade a stepelor pana dupa

955,anul infrangerii lor in fata germanilor la Lechfeld. Pana la crestinarea impusa de

Regele Stefan si chiar dupa aceea, argumenteaza Pop, nu putem vorbi de un stat maghiar

in sensul propriu-zis al cuvantului care in nici un caz nu putea controla si administra chiar

si intr-o forma laxa Transilvania decat dupa anul 1000 si numai treptat.

In partea a treia si cea mai ampla, autorul discuta foarte pe larg Cronica lui

Anonymus si mentionarile de catre aceasta a voievodatelor lui Glad, Menumorut, Gelou ,

si mai apoi Gyla si Ahtum. Dupa cum se stie, istoriografia ungara considera complet

necreditabila cronica notarului anonim, asimiland-o unor povestiri romantate care

proiecteaza, de fapt, realitatea etnica de pe timpul autorului( cumpana veacurilor XII-XIII

cand romanii erau, si pentru istoricii unguri, indubitabil prezenti in Transilvania ) in

vremurile de pe la 900-1000. Pe langa vechile argumente ale istoriografiei romanesti si

pe langa amintirea si a altor cronici care-I mentioneaza pe romani in Transilvania intr-o

forma sau alta in aceeasi perioada( cronica kieveana “Povestea anilor ce au trecut”,

cronica de pe la 1280 a lui Simon de Keza si diverse mentiuni din cronici sau lucrari

geografice bizantine, arabe sau armenesti care toate ii situeaza pe romani in jurul sau

inaintea anului 1000 in zona) , Ioan Aurel Pop revine cu argumentul paralelei intre

latinofonii rasariteni si cei apuseni. Voievodatele descrise de Anonymus- chiar daca

liderii lor poate nu se numeau asa- sunt perfect plauzibile deoarece ele corespund ,

pentru istoricul roman, desavarsirii etnogenezei romanesti care favoriza, bineinteles,

aparitia unor formatiuni politice care prelungeau acele “romanii” de care vorbea Iorga, pe

care le putem numi fireste si altfel, si, mai mult, corespund temporal cu resurgenta

politica a latinofonilor occidentali si cu un anumit vid de putere in zona care a urmat

4

distrugerii Khaganatului Avar. Si argumentul geopolitic, ca sa-i spunem asa, pledeaza in

acest sens. Era firesc ca acest inceput de resurgenta politica a latinofonilor rasariteni sa

aiba loc in Transilvania, zona protejata de arcul carpatic, si nu in spatiul extracarpatic

complet deschis navalirilor din stepa eurasiatica. Atacul maghiar a curmat insa acest

inceput de resurgenta politica si a trebuit sa mai treaca inca 300 de ani pentru realizarea

primelor formatiuni politice romanesti in spatiul extracarpatic.

Ultima parte prezinta procesul de cucerire a Transilvaniei ,accentuand pe

caracterul treptat al acesteia si pe rezistenta elementului romanesc care si-a pastrat pana

tarziu in veacul al XIV-lea si chiar al XV-lea organizarea specifica , in masura posibilului

si mai ales in zone ferite colinare, submontane si depresionare precum Tara Hategului, a

Maramuresului, a Fagarasului, zona Banatului de Severin etc. Factorul geografic a

jucat,de asemenea, un rol esential, penetratia maghiara concentrandu-se in zonele

deschise de campie si podis si urmand, in general, cursul raurilor precum Muresul,

Somesul, Crisurile, Tarnavele etc. De asemenea, “rezervorul” demografic maghiar fiind

redus , cuceritorii au fost nevoiti sa faca apel la colonisti precum sasii si secuii.

Aceasta carte este, in opinia mea, dominata de ideea reintegrarii cercetarii istorice

romanesti intr-un context mai larg european si reprezinta o reluare a contactului cu

exteriorul a istoriografiei romanesti dupa o perioada de izolare intr-un moment de

reasezare geopolitica(anii`90) si intr-un context tulbure , dupa cum lasa sa se inteleaga si

autorul in cuvantul sau de incheiere: “ … Dar lucrarea de fata nu si-a propus sa explice

situatia etno-politica actuala a Transilvaniei. , provincie fireasca a Romaniei. Lucrarea

trateaza o secventa istorica si anume cea curpinsa cu precadere intre secolele IX si XIV

cand statele incipiente de pe teritoriul Romaniei au fost cucerite de maghiari.

Suntem absolut convinsi ca fara cunoasterea corecta a realitatilor si faptelor din

acea vreme, intelegerea adecvata a situatiei contemporane a regiunii e pusa sub semnul

intrebarii. Daca aceasta carte va spori cat de putin gradul de cunoastere a acelei

fascinante lumi, atunci avem multumirea ca scrierea ei nu a fost in van. (pp. 200-201).”

Obiectul prezentarii de carte-

5

Ioan Aurel Pop- “Romanii si maghiarii in secolele IX-XIV. Geneza statului

medieval in Transilvania” , Centrul de Studii Transilvane, Fundatia Culturala Romana,

Cluj-Napoca, 1996.

MORARU ADRIAN-VALENTIN

FACULTATEA DE ISTORIE, I.D.D., ANUL III

6