CAPITOLUL IV

Raportul juridic

I. Noţiuni introductive

Sistemul juridic constituie un ansamblu compus din elemente variate, dar care

prin specificul, prin esenţa lor formează o unitate închegată. Unele sunt, după cum am

văzut, de natură normativă - normele juridice, altele de natură ideologică şi psihologică –

conştiinţa juridică, altele de natură instituţională - organele judecătoreşti, procuratura

etc., iar altele de natură relaţională - relaţii juridice. Relaţiile juridice presupun şi reflectă

toate celelalte componente ale sistemului juridic apărând ca o structură a acestuia1. Astfel,

pentru ca o relaţie umană să fie de natură juridică, ea trebuie, în general, să fie

reglementată de o normă de drept. De asemenea, tot de principiu, crearea unui raport

juridic presupune conştiinţa şi voinţa celui ce va deveni subiect al acestuia, conştiinţa

juridică. Şi, după cum este şi firesc, caracterul juridic al .acestei relaţii implică

posibilitatea intervenţiei unui organ de stat, de regulă organul judiciar, pentru realizarea

cerinţelor normei de drept, în cazul în care alte metode n-au dat rezultatul dorit. Or, acest

fapt ne relevă nouă rolul deosebit de important pe care îl au raporturile juridice înlăuntrul

sistemului juridic.

Norma de drept nu constituie un scop în sine. Pentru atingerea obiectivului

urmărit de legiuitor prin reglementare se iau măsuri organizatorice de concretizare, de

detaliere a unor norme şi principii, se îndeplinesc o serie de fapte materiale necesare

punerii în aplicare a legii şi, mai ales, se constituie o mare varietate de raporturi sociale

pe baza normelor în vigoare, raporturi între persoane fizice, între persoane fizice şi

juridice, între persoane individuale şi colective etc.

Normele juridice se obiectivează astfel în raporturi juridice. Dreptul este cel ce

reglează raporturile sociale, într-un anume fel, pentru atingerea unor anume scopuri. Şi,

în felul acesta, acele raporturi care cad sub incidenţa normelor juridice capătă trăsături

care le detaşează de celelalte raporturi sociale reglementate de normele morale, politice,

religioase etc. Raportul juridic apare astfel ca acea relaţie socială care e reglementată prin

intermediul formelor juridice şi în care subiectele sunt titulare de drepturi şi obligaţii

prevăzute (consacrate) în aceste norme, drepturi care pot fi realizate la nevoie cu ajutorul

organelor de stat.

În lumina celor arătate, relaţia juridică apare ca un stadiu obligator în procesul de

realizare a normelor juridice, un element constitutiv necesar al ordinii juridice. Or, tocmai

prin intermediul acestor raporturi, elementele normative ale ordinii juridice - normele de

1 Vezi Genoveva Vrabie, Sistemul juridic şi sistemul dreptului, în S.C.J. nr. 4/1981, p. 311 ş.u.

drept - se alătură elementelor activităţii practice, comportamentelor umane şi a celor

materiale ale indivizilor2.

Normele juridice, reglementând conduita oamenilor, determină adesea încheierea

unor raporturi, întrucât conduita unei persoane se exteriorizează prin acţiunile sau

inacţiunile ei faţă de alte persoane, faţă de organele de stat sau faţă de alte forme

organizaţionale nestatale. Pentru cei ce se află sub incidenţa normei juridice, în cuprinsul

acesteia găsesc modelul comportamentului pe care trebuie să-l aibă, fie că li se impune o

anumită acţiune sau abstenţiune, fie că i se permite să facă sau să nu facă ceva.

Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare a lor.

Normele juridice reglementează în principiu, prevăd cazuri ipotetice. Dar conduita

prescrisă de normă devine realitate numai atunci când se concretizează într-un anume

raport social ale cărui subiecte au drepturi şi obligaţii prevăzute, conferite sau îngăduite

de normele juridice.

Aceste raporturi care cad sub incidenţa normelor juridice sunt raporturi

juridice3.

Apariţia raporturilor juridice este, într-un anume sens, determinată de existenţa

normelor juridice şi de scopul urmărit de legiuitor prin reglementare. O normă nu se

realizează decât prin activitatea conştientă a oamenilor. Dar, concomitent cu atingerea

acestui scop general, cel al societăţii, al statului care o conduce, prin încheierea

raporturilor juridice se realizează cele mai diverse scopuri personale ale celor ce

constituie subiecte ale acestora. Astfel, dorind să-ţi exerciţi profesia şi să obţii nişte

venituri din muncă, închei un contract de muncă cu o unitate, cu o întreprindere sau

închei un contract de antrepriză cu o altă persoană fizică. Urmărind publicarea unei

lucrări, unei cărţi, închei un contract cu o editură; dorind achiziţionarea unui bun, închei

un contract-de vânzare-cumpărare sau un contract de schimb. În sfârşit, încheind aceste

contracte, intri în raporturi juridice cu alte persoane, supunându-te, în ce priveşte

comportamentul, unor norme cuprinse în legi, decrete, hotărâri sau alte izvoare ale

dreptului. Dar, dacă de cele mai multe ori oamenii intră în raporturi juridice pentru că o

doresc, fiindu-le necesare atingerii unor scopuri, alteori ei sunt obligaţi să o facă, norma

acţionând ca un comandament asupra comportamentului lor. Astfel, de exemplu, dacă ai

dobândit un autoturism eşti obligat să intri într-un raport cu organele financiare, legea

reglementând imperativul plăţii unui impozit de către fiecare proprietar de autoturisme. 2 Vezi Radomir Lukiç, Théorie de l’État et du droit, Dalloz, Paris, 1974, p. 421.3 Cu privire la definiţia raporturilor juridice, vezi I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi

dreptului, Bucureşti, 1982, p. 358 ş.u,; Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, EDP,

Bucureşti, 1982, p. 207 ş.u., Genoveva Vrabie, Drept (Elemente de teoria statului şi dreptului),

Universitatea Iaşi, 1978, p. 119 ş u. şi R. Lukiç, op. cit., p. 420.

De asemenea, raportul juridic poate apare şi independent de voinţa subiectelor, ca rezultat

al producerii unor fapte exterioare ce nu depind de voinţa lor. Astfel, de exemplu,

accidentarea unei persoane, prin fapta culpabilă a alteia, rănirea ei în urma unui accident

de circulaţie determină apariţia unui raport juridic între autorul accidentului şi victimă,

raport care nu a fost dorit de nici unul din cele două persoane. Ba, mai mult, uneori un

viitor raport nici nu poate fi prevăzut sau avut în vedere de către viitoarele subiecte, aşa

cum se întâmplă în cazul unor calamităţi naturale, care determină, de exemplu, decesul

unor persoane şi naşterea unor raporturi juridice între moştenitorii acestora. Dar,

indiferent că sunt dorite sau nu, raporturile juridice, toate, se caracterizează prin faptul că,

pentru naşterea lor trebuiesc întrunite anumite condiţii sau premise, cum le numesc unii

autori.

II. Condiţii sau premize ale naşterii

raportului juridic

A. Norma juridică

Din cele arătate deducem că apariţia unui raport juridic este determinată mai întâi

de existenţa unei norme juridice care îl prevede. Este faptul pentru care adesea raportul

juridic este definit succint ca un raport social reglementat, de o normă de drept. Astfel,

prima condiţie pentru ca un raport social să fie apreciat ca având caracter juridic este

aceea ca el să formeze obiectul de reglementare al unei norme de drept. În cadrul acesteia

găsim de obicei ??????????

??? a faptelor ce trebuiesc îndeplinite sau săvârşite. Deci, aceste relaţii sociale ce

sunt guvernate de actele normativ-juridice sunt sau devin juridice.

Dar problema care s-a pus în literatura de specialitate este aceea de a şti dacă pot

exista raporturi juridice fără ca ele să fie expres reglementate de drept, sau fără ca ele să-

şi găsească originea într-o normă juridică4. Răspunsurile au fost diferite. Credinţa noastră

este că astfel de raporturi există, uneori ele nefiind expres reglementate de o normă

juridică, dar putându-se ghida după norme ce reglementează raporturi asemănătoare sau

după principiile care guvernează dreptul la un moment dat. Astfel, de exemplu, nevoia de

locuit a unui titular al dreptului de abitaţie nu este reglementată de lege, dar se poate, şi s-

a determinat în fapt prin asemănare cu aceea a proprietarului, care este reglementată prin

articolul 60 din Legea numărul 5/1973. De aceea, în situaţia în care instanţele

judecătoreşti au avut de soluţionat o cerere cu privire la stabilitatea acestui drept, nu au

4 Vezi Gh. Boboş, Probleme teoretice ale raporturilor juridice, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai

Jurisprudentia, Cluj 1966.

respins-o pe motiv că raportul social al cărui subiect era titularul dreptului de abitaţie nu

era un raport juridic (pentru că nu era reglementat de o normă de drept)5.

Uneori, însă, unele raporturi sociale sunt unanim apreciate ca juridice, prin

obiectul şi specificul lor, neputând fi îndepărtate din sfera juridicului, chiar dacă nu sunt,

sau nu sunt încă, reglementate printr-o normă juridică. Astfel, de exemplu, în condiţiile

vidului de putere care s-a creat în ţara noastră prin actele revoluţionare de la 16-22

decembrie 1989, constituirea ad-hoc, în lipsa unor norme juridice, a unor forme

organizaţionale temporare care să coordoneze activitatea politico-statală pe plan central şi

local, a primelor consilii ale Frontului Salvării Naţionale nu a fost de nimeni considerat

ca o activitate în afara dreptului, aceste raporturi prin conţinutul şi trăsăturile lor fiind

categoric juridice. În momente de răscruce, când poporul renunţă la forme

organizaţionale vechi, compromise etc., cele noi, instituite adesea, anterior reglementării

lor prin norme juridice, sunt şi trebuie să fie recunoscute ca având acest caracter,

raporturile dintre membrii care le compun, ca şi dintre aceştia şi conducerea organizaţiei

fiind considerate, pe bună dreptate, ca fiind de natură juridică.

În condiţii normale, însă, norma precede raportul juridic.

Dar, simpla existenţă a unei norme juridice nu duce automat la formarea unui

raport juridic. În marea majoritate a cazurilor, pentru formarea acestuia este necesară

apariţia, producerea unor împrejurări prevăzute în ipoteza normelor de drept. Aceste

împrejurări, în prezenţa cărora ia naştere raportul juridic, poartă denumirea de fapte

juridice.

B. Faptele juridice

După cum ştim, normele juridice au în vedere numai situaţii ipotetice. De aceea

ele nu creează, de regulă, raporturi juridice prin simpla lor apariţie. Pentru ca un raport să

ia naştere pe baza unei norme de drept, trebuie să se producă acele fapte pe care norma le

prevede în mod ipotetic. Aceste fapte, împrejurări care atrag după sine, potrivit

prevederilor normelor juridice, apariţia, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice

se numesc fapte juridice. Producerea lor are drept consecinţă apariţia, modificarea sau

încetarea unor drepturi subiective sau obligaţii în cadrul unor raporturi juridice. Astfel, de

exemplu, încheierea unui contract de muncă, duce la naşterea unui raport între o

întreprindere, instituţie şi o persoană fizică etc., adică între cel ce angajează şi cel angajat.

Sau, oferta de vânzare făcută într-un bazar, în cazul în care cineva face o acceptare, duce

la naşterea unui raport de vânzare-cumpărare între cele două persoane: titularul ofertei şi

titularul acceptării. În alte cazuri, însă, raportul juridic poate apărea în lipsa unei

5 Pentru amănunte vezi Tribunalul Judeţean Timiş, decizia civilă numărul 375

din 31 martie 1975 cu o notă de GH. în …….. din 1977, p. 49-52.

manifestări de voinţă, cum ar fi, de exemplu, naşterea unei persoane care provoacă

apariţia unui raport juridic aparţinând dreptului familiei, raport în virtutea căruia părinţii

au obligaţia de întreţinere a copilului.

În legătură cu naşterea unor raporturi juridice s-a pus şi problema dacă simpla

intrare în vigoare a unei legi poate determina acest fapt. De exemplu, o lege de

împroprietărire, determină ea naşterea unui drept de proprietate şi deci un raport juridic?

Cu alte cuvinte, legea este izvor al unui raport juridic? în acest sens trebuie spus că cei

mai mulţi autori au susţinut că aceasta nu este prin ea însăşi un izvor al raportului juridic,

că pentru naşterea acestuia trebuie să mai intervină ceva, deci, un fapt juridic.

Şi totuşi, după părerea noastră, sunt situaţii în care intrarea în vigoare a unei legi

poate determina naşterea sau modificarea unui raport juridic. Astfel, de exemplu,

raporturile juridice dintre cei angajaţi în unităţile de stat şi aceste unităţi s-au modificat în

ceea ce priveşte sumele ce trebuie atribuite chenzinal, cele existente în momentul intrării

în vigoare a Hotărârii Guvernului privind indexarea salariilor şi pensiilor ca urmare a

liberalizării preţurilor şi tarifelor6 urmând a fi completate, prin acordarea unor sume fixe

lunare, aşa cum prevede articolul 3 al acestei hotărâri.

În funcţie de caracterul lor voliţional sau nu faptele juridice se clasifică în două

mari categorii: evenimente şi acţiuni.

Evenimentele sunt acele fapte juridice care se produc independent de voinţa

omului, cum sunt naşterea, moartea, producerea unor calamităţi naturale etc.7 De

exemplu, naşterea este un eveniment, deci un fapt juridic în care voinţa nu joacă nici un

rol, deoarece producerea lui este urmată de anumite consecinţe juridice ce sunt prevăzute

în dreptul pozitiv. Astfel, între noul-născut şi părinţii lui apar raporturi juridice, al căror

conţinut îl formează, printre altele, obligaţia părinţilor de a întreţine şi îngriji copilul.

Acelaşi eveniment duce şi la naşterea unui raport juridic sui-generis între stat şi copil,

care, dacă are potrivit legii cetăţenia română, urmează a fi ocrotit de către acesta, statul

având anumite obligaţii faţă de cetăţenii săi.

Alteori, acelaşi eveniment poate avea mai multe consecinţe juridice, provocând,

concomitent, naşterea unor raporturi şi stingerea altora. Astfel, de exemplu, decesul unei

persoane duce la stingerea acelor raporturi juridice în care acesta era subiect şi naşterea

unor raporturi de succesiune între moştenitorii lui.

6 Hotărârea Guvernului nr. 1163, publicată în Monitorul Oficial nr. 120 din 5 noiembrie 1990.7 Vezi Genoveva Vrabie, Drept, voL II (Elemente de drept civil şi legislaţie economică). Universitatea

Alexandru Ioan Cuza Iaşi, 1980, p. 2 ş.a.

Acţiunile sau faptele voluntare sunt cele ce se nasc prin manifestarea de voinţă a

omului (încheierea unui contract, ridicarea unei construcţii, acceptarea unei candidaturi

etc.). Acţiunile, la rândul lor, pot fi:

săvârşite cu intenţia, de a produce efecte juridice;

fără intenţia de a produce efecte juridice.

Acestea din urmă pot fi: a) licite sau b) ilicite. De exemplu, găsirea unui lucru, ce

constituie obiect al dreptului de proprietate care aparţine altei persoane, - fapta licită - dă

naştere unui raport juridic între cel ce l-a găsit, care are obligaţia de a-l restitui, şi cel ce l-

a pierdut, care are dreptul să-l primească.

Dacă cel ce a găsit bunul nu îl restituie - faptă ilicită - proprietarul are dreptul la

acţiune în revendicare şi la eventuale despăgubiri. Dar, locul cel mai important în cadrul

faptelor juridice îl constituie actele juridice, adică acţiunile săvârşite cu intenţia de a

produce efecte juridice licite8. De reţinut că noţiunea de act juridic are mai multe

înţelesuri. În limbajul curent el este folosit cel mai adesea în sensul de înscris doveditor,

adică un înscris prin care se poate proba un fapt juridic. În acest sens sunt acte juridice: o

decizie de numire pe post, o chitanţă primită în urma achitării unei sume de bani, o

declaraţie a unui martor, un contract scris de vânzare-cumpărare a unui televizor etc. În

limbaj juridic, tehnic, noţiunea de act juridic poate desemna, după caz, fie o manifestare

de voinţă a unui organ de stat competent, care elaborează şi adoptă un act ce constituie un

izvor de drept, fie o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a da naştere, a modifica

sau a atinge un raport juridic concret. În acest din urmă sens actul juridic este cel mai

important şi cel mai frecvent izvor al raporturilor juridice. Pentru a nu se crea confuzie ,

actul juridic care cuprinde reguli generale este numit act juridic normativ, iar cel de

aplicare este numit act juridic individual (de aplicare).

Prin intermediul actelor juridice se realizează cerinţele normelor de drept, prin

încheierea lor urmărindu-se realizarea unor diverse interese: personale, de grup, publice.

Dar, indiferent de scopul constituirii unor raporturi juridice, atâta vreme cât actele

juridice care constituie izvoarele lor sunt în acord cu legea, ele vor fi implicit canalizate

în sensul realizării scopului urmărit prin reglementare, creării unei ordini juridice bazate

pe legalitate.

8 De reţinut că noţiunea de fapt juridic este folosită şi într-un sens restrâns care se referă numai la

evenimente şi la acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (cum ar fi, de exemplu,

acţiunea aceluia care, dând zăpada jos de pe un imobil, cauzează, prin accidentarea unui animal

aparţinând vecinului, un prejudiciu material acestuia, intrând cu acesta într-un raport juridic delictual pe

care nu l-a dorit şi, deci, nu şi-a manifestat voinţa pentru producerea acestui efect juridic (vezi, în acest

sens, Tudor Popescu, EDP, Bucureşti, 1970, p. 53).

Actele juridice sunt foarte variate, fapt pentru care, în vederea stabilirii corecte a

regimului lor juridic, sunt structurate în mai multe categorii.

Astfel, după numărul voinţelor exprimate, le clasificăm în: 1) acte juridice

unilaterale, cum este, de exemplu, testamentul; 2) acte juridice bilaterale, cum este, de

exemplu, contractul de vânzare-cumpărare şi 3) acte juridice multilaterale cum este, de

exemplu, contractul de societate.

După scopul urmărit de părţi la încheiere le clasificăm în: 1) acte cu titlu oneros

cum este de exemplu, contractul de schimb, şi 2) acte cu titlu gratuit, cum este de

exemplu, donaţia (fără sarcini). După forma pe care trebuie să o îmbrace pentru a lua

fiinţă în mod valabil se clasifică în 1) acte formale sau solemne – exemplu căsătoria – şi

2) acte consensuale – exemplu vânzarea – cumpărarea.

O clasificare importantă este aceea în acte oficiale şi acte juridice neoficiale.

Exemplu de acte oficiale: o sentinţă judecătorească. Exemplu de act neoficial: o chitanţă

ce atestă un împrumut contractat de o persoană particulară.

În legătură cu izvoarele raporturilor juridice mai trebuie să precizăm faptul că,

dacă cele mai multe dintre ele constituie acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte

juridice, există şi omisiuni care pot duce la naşterea unor astfel de raporturi. Astfel, de

exemplu, neîmplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege,

constituie abandon de familie care se pedepseşte, potrivit articolului 305 Cod penal (dacă

omisiunea de a plăti duce la naşterea unui raport juridic de drept penal).

Deci, pentru ca un raport juridic să ia naştere trebuie întrunite cele două condiţii

arătate anterior: existenţa unei norme juridice şi producerea unui fapt juridic. Dar, alături

de aceste condiţii sau premize unii autori enumără şi o altă premisă: existenţa unor

persoane care au capacitatea cerută de lege pentru a deveni subiecte ale raporturilor

juridice.

III. Caracterele şi definiţia raporturilor juridice

Când sunt întrunite condiţiile arătate mai înainte iau naştere raporturi juridice.

Raportul juridic este raportul social ce se încheie între oameni, priviţi fie

individual, fie în cadrul unor colectivităţi, atunci când întrunesc anumite condiţii cerute

de lege. Totdeauna este vorba de o relaţie între oameni şi nu între oameni şi lucruri chiar

dacă aparent – ca în cazul raportului de proprietate – norma reglementează direct puterea,

prerogativele pe care titularul dreptului le are cu privire la un bun. Şi în acest caz raportul

se încheie tot între oameni, dar cu privire la bunuri. Raportul juridic se detaşează de

celelalte raporturi social-politice, etice, religioase etc. prin trăsături distincte care îi

conferă un loc aparte înlăuntrul sistemului raporturile sociale. Astfel, acesta, spre

deosebire de raportul economic, aparţine de domeniul suprastructurii societăţii, luând

naştere prin intermediul manifestării de voinţă a părţilor, reflectând, deci, conştiinţa şi

voinţa omului. De aceea, spunem că raportul juridic are un caracter conştient şi voliţional.

Dar, dacă de regulă raportul juridic ia naştere prin manifestarea de voinţă a părţilor, există

şi situaţii în care poate apărea şi în lipsa acesteia. Astfel, de exemplu, prin decesul unei

persoane apare un raport juridic între moştenitorii ei, raport pentru naşterea căruia cele

două sau mai multe părţi ale acestuia nu şi-au manifestat voinţa. De asemenea, raportul

juridic, spre deosebire de alte raporturi sociale, are un conţinut complex, părţile având

drepturi şi obligaţii corelative. Şi, în sfârşit, caracteristica fundamentală care deosebeşte

acest raport de toate celelalte raporturi sociale, este aceea că titularul dreptului subiectiv

îşi poate realiza această îndrituire, la nevoie, cu ajutorul organelor de stat.

Astfel, în lumina celor arătate, raportul juridic poate fi definit ca un raport social,

constituit pe baza normelor juridice în vigoare, în care participanţii ????? fi realizate, la

nevoie, cu ajutorul organelor de stat.

IV. Elementele raporturilor juridice

Structural, raporturile juridice presupun trei elemente: 1) subiecte, 2) conţinut şi

3) obiect. Subiectele sunt părţile între care se încheie raportul juridice, conţinutul este

format din drepturile subiective ale părţilor şi din obligaţiile corelative lor, iar obiectul îi

formează conduita părţilor, acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite sau de care sunt

ţinute acestea.

A. Subiectele raportului juridic

Subiectele raportului juridic sunt oamenii, priviţi individual sau încadraţi în

anumite organizaţii, colective. De regulă, raportul juridic se încheie între două persoane.

Dar, de multe ori, pot participa mai multe persoane la încheierea raportului juridic.

Subiectele sunt titulare de drepturi şi obligaţii corelative. Unele sunt titulare de drepturi,

altele titulare de obligaţii sau, fiecare din subiecte pot avea atâtea drepturi cât şi obligaţii.

Astfel, de exemplu, în cazul unui raport juridic de drept financiar de impunere,

organul financiar este titular al dreptului de a primi plata impozitului, iar contribuabilul

este titularul obligaţiei de plată. În cazul raportului de vânzare-cumpărare însă,

cumpărătorul şi vânzătorul au fiecare atât drepturi cât şi obligaţii, vânzătorul are obligaţia

de a transmite bunul şi de a garanta pentru evicţiune şi pentru vicii, dar şi dreptul de a

primi plata preţului, pe când cumpărătorul are dreptul să primească obiectul cumpărat şi

obligaţia de plată a preţului acestuia.

De regulă subiectele raportului juridic sunt determinate în mod concret, ca în

exemplele luate de noi: X este vânzătorul, Y este cumpărătorul. Dar sunt şi situaţii în care

doar un singur subiect este determinat, ca în cazul raportului juridic de proprietate, când

este individualizat doar titularul acestui drept, titularul obligaţiei nefiind individualizat.

Toate persoanele din societate sunt ţinute să respecte acest drept, să se abţină de la

săvârşirea unor fapte ce ar împiedica pe proprietar să-şi exercite liber prerogativele sale.

a) Persoanele fizice – subiecte ale raportului juridic

În cele mai frecvente cazuri, oamenii priviţi individual sunt subiecte ale raportului

juridic. Pentru a deveni subiecte ale acestuia ei trebuie să aibă capacitate juridică.

Capacitatea juridică este fixată prin lege. În acest sens trebuie să facem precizarea că au

existat unele societăţi unde categorii întregi de oameni erau lipsite de capacitatea juridică.

În societăţile moderne, însă, potrivit principiului egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii,

toate persoanele au capacitatea de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii, subiecte ale

celor mai diverse raporturi juridice, în condiţiile şi cu restricţiile mai mult sau mai puţin

justificate de lege. Astfel, în ţara noastră, potrivit articolului 4 al Decretului privitor la

persoanele fizice şi persoanele juridice (nr. 31/1954), capacitatea civilă este recunoscută

tuturor persoanelor, articol ce trebuie interpretat şi în lumina textelor Constituţiei Româ-

niei care consacră egalitatea tuturor în faţa legii (articolul 16 aliniatul 1).

Arătam că, pentru ca o persoană să poată participa la un raport juridic, trebuie să

aibă capacitate juridică. Capacitatea juridică este aptitudinea generală şi abstractă de a

avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic, capacitate ce este reglementată prin

lege. Ea capătă trăsături specifice în unele ramuri de drept. De aceea se face o deosebire

între capacitatea civilă, capacitatea administrativă, de drept constituţional etc. Aşa, de

exemplu, capacitatea civilă (de folosinţă) începe de la naştere sau chiar de la concepţiune

în anumite situaţii, pe când capacitatea politică, cea privind dreptul de a alege, începe la

18 ani.

Capacitatea juridică este de două feluri: generală şi specială.

Prima reprezintă posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii obişnuite, pe care le

poate avea orice cetăţean. Cea de a doua reprezintă posibilitatea de a avea anumite

drepturi, strâns legate de situaţia în care se află subiectul sau de specificul raportului

juridic. Astfel, de exemplu, o capacitate specială au deputaţii. Întotdeauna au capacitate

juridică specială formele organizaţionale, organele de stat în special, determinată de legea

care le reglementează competenţa. Competenţa este în acest caz identică cu capacitatea

juridică9.

9 M. Luburici, op. cit., p. 364.

În anumite ramuri de drept, precum dreptul civil şi dreptul procesual civil, se face

o distincţie între capacitatea de folosinţă, recunoscută în mod egal tuturor persoanelor şi

capacitatea de exerciţiu, care este atribuită de lege potrivit unor principii care reflectă

anumite împrejurări de fapt, ce se impun în mod obiectiv legiuitorului. Astfel, de

exemplu, numai la o anumită vârstă o persoană acţionează conştient, putând aprecia

corect însemnătatea, necesitatea şi urmările acţiunilor sale. În dreptul civil, capacitatea de

folosinţă este definită ca aptitudine de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi

juridice, pe când capacitatea de exerciţiu este definită ca aptitudine a unei persoane de a

exercita drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin acte şi fapte juridice proprii. Pentru a-ţi putea

exercita drepturile trebuie să îndeplineşti anumite condiţii prevăzute de lege – precum cea

de a avea vârsta majoratului – condiţii a căror întrunire este necesară tocmai pentru

ocrotirea copiilor şi tinerilor, în general a celor lipsiţi de discernământ. Astfel, sunt lipsiţi

complet de capacitate de exerciţiu minorii sub 14 ani, deoarece sunt prezumaţi a nu avea

discernământ, precum şi alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească. În

general, capacitatea de folosinţă (în domeniile unde poate fi desprinsă de capacitatea de

exerciţiu) se dobândeşte, cum arătam mai înainte, din momentul naşterii şi însoţeşte

persoana umană până la sfârşitul vieţii, ea putând fi pierdută, în timpul vieţii numai în

mod excepţional, în condiţiile prevăzute de lege10.

Capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte, potrivit Decretului nr. 31/1954

referitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, din momentul împlinirii vârstei

majoratului. Dar legea stabileşte şi o capacitate restrânsă, acordând minorilor între 14 şi

18 ani posibilitatea de a încheia anumite acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a

părinţilor sau tutorelui şi, în anumite domenii, cu încuviinţarea autorităţilor tutelare. De

asemenea, aceştia pot face unele acte de administrare, de conservare, fără încuviinţarea

reprezentanţilor lor legali11. Minorul care a împlinit şaisprezece ani poate să încheie

contract de muncă sau să intre într-o organizaţie cooperatistă, fără a avea nevoie de

încuviinţarea părinţilor (articolul 10 aliniatul 2 al Decretului nr. 31/1954). După

abrogarea legii care statua obligativitatea învăţământului de 10 ani, minorul care se

angajează nu mai este ţinut de această condiţie. Minorul care nu a împlinit şaisprezece ani

se poate angaja doar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor (după caz, a tutorelui) şi pe

baza unui aviz medical. Pentru a afla vârsta de la care se poate angaja în condiţiile

arătate, trebuie interpretat articolul 10 aliniatul 2 din Decretul nr. 31/1954 în lumina

articolului 45 aliniatul 4 din Constituţia adoptată la 21 noiembrie 1991 (şi aprobată prin

10 Pentru amănunte, vezi Genoveva Vrabie, op. cit., p. 127 ş.a.11 Pentru detalii, vezi Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Coordonator P. Cosmovici, Editura

Academiei, Bucureşti, 1989, p. 57-65.

referendum la 8 decembrie) care prevede că minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca

salariaţi. În aceste condiţii considerăm abrogată implicit prevederea din Decretul amintit

care permitea minorului de 14 ani să se angajeze. Şi capacitatea de exerciţiu, ca şi

capacitatea de folosinţă, este inalienabilă şi intangibilă. Ea poate fi îngrădită în mod

excepţional, numai în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, de exemplu, potrivit articolului

64 din Codul penal, unei persoane i se pot interzice anumite drepturi, precum cel de a

alege şi de a fi ales în organele de stat, numai în condiţiile prevăzute de acest cod, printr-

o hotărâre judecătorească şi pe termen limitat.

Dacă în ramura dreptului civil şi a dreptului procesual civil, de exemplu, se face

deosebirea între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, în celelalte ramuri de

drept nu se face această distincţie. Astfel, în dreptul constituţional cine are aptitudinea de

a alege sau de a fi ales într-un organ reprezentativ, are şi aptitudinea de a exercita aceste

drepturi12.

b) Subiecte colective

Cele mai frecvente raporturi juridice dintr-o societate se încheie între cetăţeni

(fiind posibilă şi încheierea unor relaţii între cetăţeni şi străini, sau cetăţeni şi apatrizi), ca

persoane fizice. Dar părţi ale unui raport juridic pot deveni şi anumite colective, organe

de stat sau organizaţii obşteşti sau chiar statul, privit ca o entitate de sine stătătoare.

Aceste forme organizaţionale care pot deveni subiecte de drept, pot fi desemnate generic

prin denumirea de subiecte colective de drepturi13. Sunt astfel de subiecte: Statul, care are

această calitate mai ales în raporturi de drept constituţional şi de drept internaţional

public, organele de stat, care apar ca subiecte de drept mai ales în dreptul constituţional,

dreptul administrativ şi dreptul procesual penal şi civil, unităţile administrativ teritoriale,

mai ales în raporturile de drept constituţional, unităţile economice de stat sau private14,

instituţiile de stat, adică acele unităţi de stat sau private care desfăşoară o activitate fără

caracter economic, organizaţiile cooperatiste care au mai rămas după procesul de

dizolvare determinat de evenimentele din decembrie 1989, organizaţiile obşteşti fără

caracter patrimonial, fundaţiile, organizaţiile de cult şi societăţile mixte15.

În legătură cu subiectele colective apare necesară o precizare. Multe din ele,

având capacitate de drept civil, sunt apreciate ca persoane juridice.

12 Facem abstracţie în acest context de prevederile Constituţiei din 1923, care acorda femeilor capacitatea

de a vota, dar nu şi capacitatea de a exercita acest drept (vezi art. 6 alin. 2).13 Cu privire la aceasta, vezi Subiectele colective de drept în România, Coordonator dr. doc. Yolanda

Eminescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981.14 Organizate ca regii autonome şi societăţi civile, pe baza legii nr. 15/1990 sau societăţi comerciale pe

baza Legii nr. 31/1990.15 Vezi Y. Eminescu, op. cit., p. 184.

Noţiunea de persoană juridică este creaţia ştiinţei dreptului civil16 şi acest subiect

de drept nu poate fi confundat cu alte subiecte colective. Nu toate subiectele colective de

drepturi sunt persoane juridice. Aşa, de exemplu, judecătoriile din ţara noastră nu au

personalitate juridică. Dar ele sunt subiecte de drept procesual civil, penal etc. Pe de altă

parte, capacitatea juridică civilă a organelor de stat, instituţiilor, organelor obşteşti la care

ne-am referit ca fiind subiecte colective de drepturi nu epuizează întreaga lor capacitate

juridică. Ele intră în raporturi de drept civil, dar şi în alte raporturi, de drept

constituţional, administrativ, financiar etc. Pentru multe din aceste subiecte – precum

organele locale ale administraţiei de stat, ministerele etc. – faptul că posedă şi calitatea de

persoană juridică este o latură secundară a activităţii lor juridice, în comparaţie cu

atribuţiile pe care le au potrivit actelor juridice care le reglementează, în realizarea cărora

apar ca subiecte de drept, fără a avea nevoie de calitatea de persoană juridică.

Persoanele juridice nu sunt colective de oameni, având un patrimoniu distinct de

cel al statului şi al persoanelor fizice care îl compun, o organizare de sine stătătoare şi

un scop în acord cu interesul obştesc care, datorită calităţilor întrunite, participă în nume

propriu la circuitul civil.

Specificul subiectelor colective care au personalitate juridică este acela că

participă la raporturile juridice ca persoane egale în drepturi cu cealaltă parte a acestora17.

B. Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic este format din drepturi subiective şi din obligaţii

aparţinând subiecţilor, participanţilor la aceste raporturi. Subiectele sunt legate tocmai

prin aceste drepturi şi obligaţii care, în cadrul raportului juridic, sunt reciproce.

Dreptul subiectiv este18 puterea subiectului unui raport juridic de a acţiona într-un

anumite fel sau de a pretinde celuilalt subiect o anume comportare, o anume prestaţie,

putând la nevoie apela la ajutorul organelor de stat. În felul acesta dreptul subiectiv al

unui raport juridic se deosebeşte de alte drepturi subiective de natură etică, religioasă etc.

deoarece, potrivit regulilor de drept, titularul obligaţiei poate fi constrâns prin intermediul

16 Creaţie a acestei ştiinţe, categoria de persoană juridică sau persoană morală a fost împrumutată şi de alte

ramuri, precum Dreptul constituţional, care a creat la un moment dat (în mod deosebit în secolul al XIX-

lea în Germania) un capitol fundamental referitor la stat ca persoană juridică (Cu privire la personalitatea

statului, vezi, de exemplu, P. Negulescu, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1927, p. 149 ş.u.).17 În legătură cu crearea acestei categorii, cu evoluţia şi conţinutul ei, vezi Yolanda Eminescu, op. cit., p.

11 ş.u.18 Drepturile participanţilor la un raport juridic concret sunt denumite drepturi subiective pentru a putea fi

detaşate de dreptul obiectiv (totalitatea normelor juridice existente la un moment dat într-o anumite

societate).

unor organe competente ale statului, la exercitarea prestaţiei ce corespunde dreptului

subiectiv. În cadrul unui raport juridic, cel mai frecvent ambele subiecte sunt atât titulare

de drepturi, cât şi titulare de obligaţii. Astfel, de exemplu, într-un contract de vânzare-

cumpărare, fiecare din părţi are atât drepturi cât şi obligaţii. Există însă şi raporturi

juridice în care unul din subiecte este titularul unui drept, iar celălalt titular al unei

obligaţii. Astfel, de exemplu, în cazul unui contract de donaţie (fără sarcini), donatorul

este titularul obligaţiei de a transmite dreptul de proprietate asupra unuia sau mai multor

bunuri determinate, pe când donatarul este titularul dreptului de a primi aceste bunuri.

Toate drepturile subiective sunt reglementate prin norme juridice, între dreptul obiectiv şi

dreptul subiectiv existând legături constante. Şi totuşi, după cum am văzut, există uneori

situaţii când se recunosc de către organele competente ale statului anumite drepturi

subiective ce nu sunt prevăzute sau nu sunt prevăzute expres într-o normă juridică.

Astfel, de exemplu, nici o lege din ţara noastră nu prevede vreun drept pentru concubini.

Cu toate acestea, instanţele judecătoreşti au acceptat unele acţiuni introduse de concubină

împotriva autorului unei fapte ilicite ce a avut drept urmare moartea concubinului în a

cărei îngrijire se găsea. În felul acesta, prin intermediul practicii judiciare, a fost

recunoscut dreptul la acoperirea pagubelor create printr-o faptă ilicită provocatoare de

prejudicii, drept subiectiv ce nu este reglementat expres19 de normele dreptului nostru.

Celălalt element al conţinutului raportului juridic îi formează obligaţia. Obligaţia,

în sens juridic, desemnează îndatorirea pe care o are un subiect al raportului juridic de a

avea o anume conduită, de a săvârşi o acţiune sau de a se abţine de la săvârşirea unei

acţiuni, conduită care-i poate fi impusă cu ajutorul organelor de stat.

Drepturile subiective şi obligaţiile care formează conţinutul unui raport juridic

sunt corelative, fiecărui drept corespunzându-i o anume obligaţie şi invers. Astfel, de

exemplu, dreptului vânzătorului unui bun de a primi plata preţului îi corespunde obligaţia

cumpărătorului de a o efectua. Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute fie de lege, fie

de actele de aplicare a legii, acte încheiate în conformitate cu legea şi în limitele ei.

Drepturile subiective sunt foarte variate. De aceea, pentru înţelegerea lor

aprofundată este necesară efectuarea unor distincţii între diversele categorii de drepturi,

fiecare din ele fiind guvernate şi de norme juridice proprii. Distincţiile se fac în funcţie de

mai multe criterii. După întinderea efectelor lor, aceste drepturi sunt clasificate în mod

tradiţional în drepturi absolute şi drepturi relative.

19 Vezi Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, vezi şi

Genoveva Vrabie, Drept, Volumul II (Elemente de drept civil şi legislaţie economică), Universitatea

Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1980, p. 288.

Drepturile absolute sunt acele drepturi ce produc efecte faţă de toată lumea şi sunt

opozabile erga omnes. Acestora le corespunde obligaţia tuturor persoanelor de a nu face

nimic de natură a împiedica pe titularul dreptului să şi-l exercite. Sunt drepturi absolute,

dreptul de proprietate, dreptul la viaţă, la sănătate, integritate corporală etc. Drepturile

relative sunt acele drepturi ce produc efecte numai între titularul dreptului subiectiv şi

titularul obligaţiei (numai între părţile20 raportului juridic). În această categorie intră

numai drepturi patrimoniale, adică drepturi cu un conţinut economic, drepturi ce pot fi

evaluate în bani. În felul acesta trebuie să amintim de o altă clasificare a drepturilor

subiective, efectuată după conţinutul ei, şi anume în drepturi patrimoniale cum sunt

dreptul de prioritate, dreptul cumpărătorului de a primi bunul plătit, dreptul furnizorului

de a primi plata preţului produselor livrate etc. – şi drepturi nepatrimoniale, al căror

conţinut nu poate fi evaluat în bani – cum ar fi dreptul la nume, la viaţă, integritate

corporală etc.

De reţinut că unele drepturi pot avea o latură patrimonială şi una nepatrimonială,

cum ar fi, de exemplu, dreptul de autor.

Există multe alte clasificări21, ca cele efectuate de ştiinţa dreptului civil, în

drepturi reale şi de creanţă, drepturi principale şi drepturi accesorii, drepturi pure şi

simple şi drepturi afectate de modalităţi etc. Şi alte ramuri ale dreptului reglementează o

diversitate de drepturi subiective, astfel încât ştiinţa fiecărei ramuri de drept efectuează

propriile ei clasificări22.

Drepturile şi obligaţiile părţilor din cadrul unui raport juridic reprezintă o

concretizare, o materializare a disponibilităţilor normelor juridice. Ele se prezintă într-o

strânsă corelaţie. Raporturile dintre ele sunt determinate de reglementările dreptului

obiectiv şi de cerinţele principiului echităţii, care guvernează (ar trebui să guverneze)

întreaga viaţă juridică a societăţii.

C. Obiectul raportului juridic

Prin încheierea raporturilor juridice părţile urmăresc anumite scopuri. Astfel, cel

ce are nevoie de un bun încheie un contract de vânzare-cumpărare în vederea obţinerii

lui, cel ce are nevoie de un garaj încheie un contract de antrepriză pentru efectuarea

20 Vezi Eleonora Roman, Conţinutul raportului juridic civil, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea

Generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 193. În legătură cu drepturile relative trebuie făcută o

precizare: ele nu produc efecte decât faţă de anumite persoane individualizate. Acest fapt nu îndreptăţeşte

însă pe ceilalţi să le nesocotească (aceste drepturi), ele impunându-se respectului tuturor. De aceea se

spune că în acest sens ele sunt opozabile erga omnes.21 Vezi, de exemplu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, P. Cosmovici, p. 71 ş.u.22 Vezi, de exemplu, clasificarea făcută în manualele de Drept Constituţional.

acestei lucrări, autorul unui roman care doreşte publicarea lui încheie un contract cu o

editură etc.

Intrând în aceste raporturi juridice, fiecare se bucură de drepturile sau obligaţiile

prevăzute în lege sau în contractul încheiat. În literatura de specialitate se face o distincţie

între dreptul subiectiv, care este o putere de a acţiona într-un anume fel sau de a pretinde

altuia de a avea un anume comportament, şi acţiunea propriu-zisă, înfăptuirea dreptului

(materializarea lui) şi exercitarea obligaţiei. Astfel, se spune că drepturile subiective şi

obligaţiile corelative formează conţinutul raportului juridic, iar conduita părţilor, acţiunile

şi abţinerile lor formează obiectul raportului juridic.

Exemplu: faptul de a transmite dreptul de proprietate asupra unui bun ce

constituie obiectul material al vânzării şi de a-l remite cumpărătorului constituie obiect al

raportului juridic de vânzare-cumpărare. Dar în astfel de raporturi în care conduita

părţilor, acţiunile lor se referă la un bun material extrinsec raportului juridic, vorbim de

obiect al acestuia (al raportului juridic) şi într-un alt sens decât cel explicat de noi

anterior, şi anume de obiect material. Bunul a cărei proprietate va fi transmisă de la

vânzător la cumpărător constituie obiect material al raportului juridic, obiect extrinsec

acestuia, în legătură cu care se exercită acţiunile părţilor. Acest fapt nu trebuie să ne

conducă la concluzia că celelalte raporturi juridice, a căror încheiere nu presupune

scopuri legate de transmiterea sau constituirea unor drepturi asupra bunurilor, nu au

obiect. Sunt multe alte raporturi care nu au nici o legătură cu bunurile materiale

exterioare relaţiei juridice. Dar şi acest relaţii juridice au un obiect şi anume conduita

părţilor, prestaţia pe care o exercită un subiect şi la care are dreptul celălalt subiect.

Totuşi, sunt autori care susţin că numai anumite raporturi juridice au obiect şi

anume acelea ale căror drepturi şi obligaţii se referă la bunuri materiale, în legătură cu

care se constituie raportul. Alţi autori consideră ca obiect al raportului juridic atât

bunurile, cât şi acţiunile sau abţinerile părţilor. Alţii vorbesc de un triplu obiect al

raportului juridic:

1. Obiectul juridic, adică conduita părţilor;

2. Obiectul ideologic, adică voinţa părţilor;

3. Obiectul material, adică lucrul (bunul) la care se referă.

În sfârşit, unii consideră ca obiecte ale raportului juridic:

lucrurile materiale;

conduita umană exteriorizată (acţiuni sau inacţiuni);

anumite valori personale nepatrimoniale (numele, onoarea, reputaţia,

imaginea);

rezultatul creaţiei intelectuale, opera ca unitate de idei şi imagini şi forma de

exprimare obiectivă (opera literară, artistică, ştiinţifică, precum şi invenţia, marca de

fabricaţie şi de comerţ23, desenul şi modelul industrial.

Considerăm că, brevitatis causa, putem spune că orice raport juridic are obiect şi

că acesta poate fi identificat în conduita părţilor, în acţiunile sau abstenţiunile lor, fără ca

prin aceasta să negăm faptul că, în diverse categorii de raporturi juridice, această acţiune

poate prezenta trăsături specifice, care face posibilă şi necesară stabilirea mai multor

specii (categorii) de obiecte.

Astfel, de exemplu, în raporturile juridice patrimoniale acţiunea este îndreptată întotdeauna spre constituirea sau transmiterea, modificarea sau stingerea unor drepturi ce se referă la un bun concret, care poate şi trebuie să fie apreciat ca obiect – obiectul material – al raportului juridic24. În dreptul civil, bunurile – ca obiect al raportului juridic – formează un capitol important, regimul lor juridic determinând anumite drepturi şi obligaţii pe care părţile le pot avea cu privire la acestea.

23 Vezi I. Comăniţă, Consideraţii privind noţiunea de obiect al raportului juridic, în Justiţia nouă, nr.

9/1965, p. 78-79, vezi pentru aceeaşi opinie, Gh. Boboş, op. cit., p. 225.24 În literatura de specialitate bunurile sunt definite ca valori economice, ca lucruri utile omului, pentru

satisfacerea nevoilor sale materiale şi culturale şi care sunt, totodată, susceptibile de apropiere sub formă

de drepturi patrimoniale (A. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, EDP, Bucureşti, p. 58).