1

Universitatea din Bucureşi

Facultatea de jurnalism şi Stiinţele Comunicării

Anul universitar 2005/2006

Anul I ID

Introducere în sistemul mass media

Tema 4: Funcţii ale mass media

Prof. univ. dr. Mihai Coman

2

Funcţii ale mass media

Obiective

Această temă permite studenţilor să înţeleagă modul în care sistemul

comunicării de masă răspunde unor nevoi ale indivizilor şi societăţii în ansamblul ei

(funcţiile mass media)

Funcţii, roluri şi efecte

Presa răspunde unor nevoi şi aspiraţii, clare sau difuze, ale indivizilor şi

colectivităţilor – fiind modelată astfel de solicitările sau de aşteptările acestora –

simultan, ea exercită o seamă de influenţe asupra vieţii sociale, modificând acţiunile

indivizilor şi grupurilor. Pornind de la aceste constatări, jurnaliştii, oamenii politici,

legiuitorii, filosofii, psihologii şi sociologii au căutat să vadă ce loc ocupă mass-media

în viaţa socială, ce legături se ţes între ele şi diferitele instituţii, grupuri sau persoane,

ce putere au aceste interacţiuni şi ce importanţă are presa în procesele de transformare

a structurilor economice, sociale, politice ori culturale.

Relaţia dintre mass-media şi societate se poate pune în termeni de consecinţe

globale (funcţiile presei), de influenţe precise (efectele presei) sau de misiuni generale

atribuite acestor sisteme (rolurile presei). În limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de

specialitate, termenul „funcţie” cumulează frecvent cele trei posibilităţi enumerate

mai sus. Aşa cum observa Denis McQuail (1987, p. 69), această noţiune poate fi

folosită cu sensul de „scop, de consecinţă ori de cerinţă sau aşteptare, şi poate căpăta

şi alte înţelesuri”; în sfera comunicării de masă, spre exemplu, „sintagma «funcţia de

informare a presei» se poate referi la trei lucruri foarte diferite: acela că presa încearcă

să informeze oamenii (scop), acela că oamenii află ceva din presă (consecinţă) sau

acela că presa poate să informeze oamenii (rezultat sau aşteptare)”.

Astfel, expresia „funcţia de informare a presei” poate fi tradusă prin trei sintagme

diferite:

a) drept urmare a activităţii presei, publicul este informat – funcţie;

b) presa are misiunea de a informa publicul – rol;

c) prin informaţiile pe care le distribuie, presa influenţează gândirea şi compor-

tamentul publicului – efect.

În primul caz, faptul că „presa ne informează” apare ca o consecinţă a existenţei

sistemului mass-media. Această consecinţă derivă din funcţionarea globală a

mass-media (nu numai a unui segment al lor) şi nu este legată în mod direct de o

intenţie (declarativ asumată şi precis direcţionată): putem găsi informaţii chiar şi în

acele mesaje care nu au ca scop principal informarea, cum ar fi filmele de diver-

tisment, concursurile TV, programele de varietăţi, integramele, clipurile muzicale etc.

Este evident că presa nu ar exercita o asemenea funcţie dacă nu ar exista, ca o premisă

a acesteia, o dorinţă şi o căutare de informaţii, ca expresie a unor necesităţi elementare

ale omului. Astfel, răspunzând nevoii indivizilor de a controla mediul lor imediat şi

deci de a şti ce se petrece în lumea în care trăiesc şi satisfăcând aceste nevoi prin

produsele pe care le oferă, mass-media generează, ca o consecinţă a activităţii lor,

faptul că publicul este informat. Ansamblul fenomenelor apărute în procesul

3

satisfacerii unor nevoi poartă numele de funcţii. În Dicţionarul de sociologie, funcţia

este definită prin „contribuţia pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerinţe a

sistemului din care face parte, contribuind la menţinerea şi dezvoltarea acestuia” (C.

Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, p. 262).

În al doilea caz este vorba de o cerinţă imperativă: presei i se atribuie, înainte chiar

de exercitarea acţiunii sale, misiunea, rolul de a informa. Acest lucru este considerat o

obligaţie a instituţiilor mass-media, ceva ce trebuie realizat, indiferent de obstacolele

sau de conjuncturile concrete în care presa lucrează. În jurul concepţiilor referitoare la

rolul pe care presa trebuie să-l joace s-au construit patru mari „teorii” (modele) ce au

organizat, într-o paradigmă generală, numeroasele sarcini atribuite de-a lungul istoriei

sistemelor de comunicare de masă: modelul autoritarist (bazat pe misiunea de

susţinere a structurilor de putere existente), modelul totalitarist (bazat pe misiunea de

mobilizare a maselor pentru îndeplinirea proiectelor puterii), modelul liberal (bazat pe

misiunea de a facilita accesul publicului la informaţii şi divertisment) şi modelul

serviciului public (bazat pe misiunea de a realiza educaţia civică şi informarea

corectă).

În cel de-al treilea caz, faptul că activitatea presei are ca rezultat informarea

indivizilor apare ca un produs imediat al funcţionării unui segment al mass-media.

Aceasta înseamnă că ne confruntăm cu acţiunea unui ziar, canal, program, mesaj

care-i influenţează într-un anumit fel pe o parte din cei care intră în contact cu el.

Acest tip de acţiune concretă a mass-media poartă numele de efect. Analiza efectelor a

consumat, timp de peste 50 de ani, aproape întreaga energie a cercetătorilor din

domeniul comunicării de masă: ei au stabilit că efectele presei pot atinge nivelul

cunoştinţelor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentului individual; că ele vizează

persoana, grupul, instituţiile sociale, întreaga societate sau cultura unui segment al

acesteia; că pot fi intenţionate şi non-intenţionate; că acţionează pe termen scurt sau

pe termen lung etc. (vezi D. McQuail, 1987, pp. 256-260). Efectele nu răspund în chip

necesar unor nevoi generale ale indivizilor şi colectivităţilor şi nici nu se „justifică”

prin contribuţii specifice la menţinerea ori la dezvoltarea sistemelor sociale. Din

contră, o seamă de efecte ale mass-media au condus la fenomene nefuncţionale: astfel,

unele cercetări arată că, în urma expunerii tinerilor la programe TV ori la filme

excesiv de violente, poate creşte tendinţa acestora spre un comportament agresiv şi

asocial; la fel, unele studii susţin că audienţele pot fi manipulate prin difuzarea, la

scurt timp înaintea alegerilor, a unor informaţii privind viaţa privată a unui candidat

etc.

Prezentarea de mai sus relevă faptul că între rol (misiune, derivată dintr-un proiect

global, la limită dintr-o filosofie social-politică), funcţie (consecinţă, conturată în

urma corelării dintre nevoile societăţii şi oferta mass-media) şi efect (formă de

influenţare, datorată unei acţiuni determinate a mass-media), distanţa conceptuală este

mai mult decât evidentă. Deoarece menţinerea ambiguităţii şi folosirea inadecvată a

acestor termeni poate genera confuzii şi interpretări hibride, ar fi de dorit ca măcar

acele persoane care se consideră specialişti mass-media să utilizeze noţiunile de faţă

cu precauţie şi cu respect pentru semnificaţia lor exactă.

Tipologii ale funcţiilor presei

Diferitele cercetări sau eseuri consacrate funcţiilor mass-media au condus la

identificarea unor serii de funcţii. Astfel, într-un studiu considerat acum clasic, H.

Lasswell a definit trei funcţii: supravegherea mediului înconjurător; corelarea

4

diferitelor părţi ale societăţii; transmiterea tradiţiilor de la o generaţie la alta.

Nuanţând acest model, C.R. Wright va propune o schemă amplă, care integrează

distincţiile formulate de R.K. Merton între „funcţii” (consecinţe favorabile menţinerii

sistemului) şi „disfuncţii” (consecinţe defavorabile), precum şi între „funcţiile

manifeste” (consecinţe aşteptate, previzibile şi dorite) şi „funcţiile latente” (consecinţe

neaşteptate). Astfel, modelul lui Wright (1964, p. 98) propune următoarea schemă de

întrebări şi răspunsuri:

1) funcţiile 3) manifeste

Care sunt: ori ori

2) disfuncţiile 4) latente

ale: pentru:

5) supravegherii (ştirile) 9) societate

6) corelării (comentariile) 10) indivizi

7) transmiterii culturale (educaţia) 11) subgrupuri

8) divertismentului 12) sisteme culturale

Un alt sociolog american, Leo Thayer, va identifica şapte funcţii ale presei: de

socializare (oferă material pentru discuţiile dintre oameni); de identitate (ritmează

existenţa noastră cotidiană, dându-i un contur specific); de mitologizare (creează

modelele simbolice de profunzime ale culturii noastre); de compensare (oferă

experienţe afective, vicariale); de informare (distribuie date despre realitate); de

divertisment (transmite mesaje care ocupă timpul liber); de educaţie (contribuie la

modelarea indivizilor – 1982, pp. 138-146). Michael Real susţine că presa ajută

indivizii să se orienteze în activităţile lor zilnice, facilitează relaxarea şi evaziunea,

permite întărirea identităţii personale, asigură perpetuarea moştenirii culturale, oferă

formule comune, uzuale de gândire şi exprimare, defineşte o sumă de categorii de

interpretare a lumii, furnizează compensaţii pentru frustrări, contribuie la realizarea

coeziunii sociale, facilitează implantarea noului în societate, validează simbolurile şi

miturile unei culturi etc. (1989, pp. 251-255). F. Balle, autorul unei sinteze de

referinţă, rămâne fidel modelului bazat pe trei funcţii: de inserţie socială, de recreere,

de purificare sufletească (1988, p. 506), iar M. Mathien optează pentru şapte funcţii:

de evaziune, de coeziune socială, de distribuire a cunoştinţelor, de depozitare a

actualităţii, de ghid al actualităţii, de recreere, de purificare (1989, pp. 43-47). După

M. Wiley, presa îndeplineşte cinci funcţii: de a furniza informaţii, de a analiza aceste

informaţii, de a oferi un cadru general de referinţă pentru cunoaştere, de a distra, de a

difuza o cunoaştere enciclopedică (apud J. Cazneuve, 1976, p. 223). Sintetizând

diversele teorii şi moduri de abordare, D. McQuail stabileşte două mari familii de

funcţii: a) pentru societate în ansamblul ei: de informare, de corelare (socializare), de

asigurare a continuităţii, de divertisment, de mobilizare; b) pentru indivizi, luaţi în

parte: de informare, de stabilire a identităţii personale, de integrare în societate, de

divertisment (1987, pp. 71-73).

În faţa unui câmp atât de fluctuant, în care diferiţi cercetători au construit

terminologii şi tipologii diverse, ne propunem o „repliere” asupra unei liste elemen-

tare, gândite ca un instrument didactic pentru orientarea cititorului nefamiliarizat cu

acest domeniu.

Funcţia de informare

5

Prima dintre familiile de funcţii pe care le discutăm aici se referă la nevoia

indivizilor şi grupurilor de a controla mediul înconjurător: oamenii evaluează, pe baza

informaţiilor pe care le primesc prin mass-media, importanţa evenimentelor ce ar

putea să-i afecteze în mod direct, anticipează unele tendinţe ale vieţii economice,

sociale sau politice şi iau, în cunoştinţă de cauză, anumite decizii.

Dimensiunea pragmatică a acestei funcţii este subliniată, în terminologia

americană, prin utilizarea expresiei „funcţie de supraveghere”, ce accentuează statutul

de instrument de control al realului pe care îl are presa. Din fluxul mesajelor ce

pătrund zilnic în casele noastre, doar o parte oferă informaţii de imediată utilitate

(starea vremii, situaţia preţurilor, manifestările culturale, transportul în comun etc.). O

altă parte se referă la fapte şi procese mai puţin legate de mediul nostru imediat: ştirile

privitoare la o lovitură de stat dintr-o ţară aflată la mii de kilometri depărtare, la

moartea unui mare scriitor al unei zone lingvistice inaccesibile, la descoperirea unei

noi planete sau la rezultatele unei regate de iahting nu ne influenţează viaţa zilnică şi

nu ne oferă puncte de sprijin pentru deciziile cotidiene. În schimb, asemenea

informaţii (să le numim „generale”) formează un repertoriu cultural specific, care se

adaugă reprezentărilor simbolice şi sistemelor de valori dobândite prin alte canale şi

din alte experienţe; acest ansamblu de cunoştinţe şi convingeri contribuie la crearea

concepţiei despre lume pe care se întemeiază toate deciziile cotidiene ale indivizilor.

Informaţiile generale. Pentru a răspunde nevoii indivizilor de a supraveghea

lumea înconjurătoare, o informaţie nu trebuie să aibă o utilitate imediată. Datele

privind viaţa politică internă nu servesc numai unor decizii conjuncturale, ci acumu-

lează elemente pentru o decizie pe care o luăm o dată la un anumit număr de ani,

atunci când ne dăm votul pentru o cauză, un partid sau un candidat. Deşi nu suntem

specialişti, urmărim cotaţiile bursiere, evoluţia inflaţiei, situaţia agriculturii, starea

delincvenţei, diferitele iniţiative legislative, noile descoperiri ştiinţifice etc. Adunate

în adâncul memoriei, acestea oferă un capital informaţional, care poate fi oricând

reactualizat, pentru evaluarea unui eveniment şi pentru stabilirea unei strategii.

Complexitatea fenomenelor din societatea modernă solicită un bagaj de cunoştinţe din

ce în ce mai bogat şi mai subtil; acesta nu mai poate fi obţinut doar prin experienţe şi

trăiri proprii sau prin contactul direct cu faptele şi oamenii din mediul nostru imediat.

Între noi şi lume se insinuează treptat un mediator, o instituţie care adună informaţia,

o selectează, o ambalează în forme accesibile şi o difuzează, facilitând, prin chiar

efortul ei de mediere, accesul nostru la realitate, ceea ce înseamnă că un număr din ce

în ce mai mare de oameni, grupuri şi chiar colectivităţi enorme depind de mass-media

pentru a stăpâni, înţelege şi judeca lumea înconjurătoare. Omul modern posedă o

cunoaştere infinit mai amplă şi mai nuanţată decât aceea a strămoşilor lui – dar, în

egală măsură, infinit mai puţin personalizată şi mai puţin concretă decât aceea

dobândită, prin experienţe directe, de oamenii societăţilor de tip tradiţional.

P. Lazarfeld şi R.K. Merton, doi dintre părinţii sociologiei comunicării de masă, au

observat că, în urma exploziei mass-media (din ce în ce mai multe ziare, reviste,

programe de radio şi televiziune), oamenii depind tot mai mult de informaţiile

distribuite de acestea. Deţinând controlul asupra „accesului la lume”, presa oferă o

anumită versiune asupra realului, o imagine mediatică a evenimentelor, a oamenilor şi

a conjuncturilor socio-istorice. Fluxul permanent de mesaje difuzate de mass-media

învăluie aproape în întregime indivizii şi societăţile, nelăsându-le timp de reflecţie, de

verificare ori de analiză critică a versiunilor oferite. Beneficiind de o cantitate uriaşă

de informaţii, ajungând astfel la o stare de saţietate informaţională, omul modern

poate deveni apatic, poate renunţa la simţul critic şi la abordarea activă a informa-

ţiilor: „El ajunge să creadă că a cunoaşte problema zilei este totuna cu a face ceva

6

pentru controlarea acesteia. Este informat. Este preocupat. Şi are tot felul de idei

despre ceea ce ar trebui făcut”. Drept urmare, „o creştere a consumului de mass-media

poate, în chip neaşteptat, să transforme energiile individului, el trecând de la

participare activă la o stare de cunoaştere pasivă” (1972, p. 502). Această consecinţă

neprevăzută a activităţii de informare a presei – tendinţa supra-informării de a crea

pasivitate – a fost denumită de cei doi sociologi disfuncţia de narcotizare.

Informaţiile instrumentale. În prezent, o seamă de produse mass-media au în

centrul lor distribuirea de informaţii instrumentale: posturile locale sau specializate de

radio şi televiziune comunică starea vremii, situaţia circulaţiei şi zonele blocate ori

foarte aglomerate, evoluţiile comerciale locale, rapoartele poliţiei, anunţurile primă-

riei, iniţiativele civice, evenimentele culturale sau sportive etc. La fel, ziarele şi

revistele de proximitate sunt înţesate cu asemenea informaţii: nevoia de date de

utilitate imediată asigură publicul specific pentru publicaţii precum cele consacrate

construcţiei de case sau schimburilor imobiliare, automobilismului, vieţii în

gospodărie, îngrijirii grădinii sau programelor de calculator. Toate aceste produse

mass-media dau cititorului, privitorului sau ascultătorului sentimentul reconfortant al

„investiţiei” – omul chletuieşte bani sau timp pentru informaţii care au o valoare de

utilizare imediată, concretă; din această perspectivă, putem înţelege şi interesul pentru

paginile consacrate „micilor anunţuri” (vânzări, cumpărări, oferte de serviciu, decese,

închirieri, schimburi) sau chiar pentru programele de îngrijire a casei, de reţete

culinare sau de tele-shopping.

Informaţia de prevenire. Mesajele presei nu prezintă numai ceea ce s-a petrecut

deja (orientare retrospectivă), ci şi ceea ce s-ar putea întâmpla (viziune prospectivă).

În plus, deoarece descrierea unui eveniment nu epuizează implicaţiile şi consecinţele

sale, informaţiile furnizate de mass-media includ şi o dimensiune anticipativă. Mai

mult chiar, o seamă dintre materialele difuzate de presă sunt, în mod explicit, axate pe

funcţia de prevenire; dintre acestea, deosebit de familiare şi utile publicului larg sunt

datele referitoare la starea vremii, prognozele economico-financiare, informaţiile

vizând prevenirea unor boli, a unor incendii sau a unor accidente rutiere, precum şi

mesajele prin care diferite oficialităţi anunţă schimbări ori perturbări în funcţionarea

sistemelor sociale: noi numere de telefon sau noi adrese ale instituţiilor de interes

public, noi legi, noi reglementări sau proceduri legale, noi trasee şi orare ale trans-

portului în comun etc. Pe lângă aceste informaţii, referitoare la evenimente fără o

amploare deosebită, mass-media distribuie frecvent informaţii vizând pregătirea

publicului pentru confruntarea cu o serie de evenimente neaşteptate şi nedorite:

a) catastrofe naturale: furtuni, cutremure, erupţii vulcanice, incendii etc.;

b) accidente: explozii, deraieri de trenuri sau drame rutiere, emanaţii radioactive,

infestarea apei sau alte forme de poluare etc.;

c) crize: greve, falimente, remanieri ori căderi de guverne, scandaluri politice ori

financiare, ameninţări militare, acte de terorism etc.

În contact cu informaţiile de prevenire oferite de mass-media, colectivităţile şi

indivizii nu adoptă întotdeauna comportamentul raţional scontat.

a) De multe ori, datele furnizate de presă nu sunt luate în serios sau sunt minima-

lizate: de la fumătorul care nu crede în avertismentele specialiştilor până la

întreprinderile care poluează natura cu deşeuri, fără a ţine seama de datele publi-

cate în presă, exemplele de acest fel sunt nenumărate. Un caz tipic în acest sens

este cel petrecut în 1979 în statul Texas: deşi mass-media au anunţat cu insistenţă

apropierea unei tornade, numeroşi motociclişti au ieşit pe şosele, ignorând apelurile

specialiştilor; acest fapt a condus la creşterea numărului accidentelor, dovedind

7

astfel că informaţia de prevenire nu declanşează întotdeauna o reacţie socială

general pozitivă (sursă: S.J. Baran et alii, 1984, p. 278). Nepăsarea este o

disfuncţie a comunicării de masă

b) În alte cazuri, aceste informaţii produc o reacţie opusă celei scontate: ele sunt

exagerate, deformate, amplificate paroxistic. Drept urmare, în loc să genereze

strategii şi acţiuni raţionale de combatere a evenimentului respectiv, ele declan-

şează o reacţie (în lanţ) de panică. Sociologii ştiu că grupurile şi colectivităţile

distorsionează informaţiile, le prelucrează, prin „derapaje” afective, în logica

zvonurilor, fabrică false informaţii sau chiar „legende” fabuloase. Edgar Morin a

analizat, într-o superbă lucrare, Zvonul din Orléans, un caz clasic de isterie socială:

pornind de la câteva bârfe referitoare la dispariţia (neconfirmată) a unor fete,

despre care s-a presupus că ar fi fost „răpite de negustorii de carne vie”, întregul

oraş, inclusiv presa, a căzut într-o psihoză a răpirilor, care era pe punctul de a

degenera în linşaje şi acte violente (E. Morin, 1969). Un alt caz edificator este cel

oferit de un reportaj difuzat de televiziunea americană în 1983, în care se arăta că o

parte din merele roşii aflate în comerţ fuseseră contaminate cu o substanţă chimică.

În scurtă vreme, consumatorii au fost convinşi că toate merele roşii erau

contaminate: magazinele le-au scos din rafturi, iar şcolile le-au interzis copiilor să

consume mere roşii în timpul pauzei. Deşi nu au existat dovezi certe că substanţa

respectivă contaminase toate merele, publicul, şocat de gravitatea informaţiilor

primite, a supradimensionat amploarea fenomenului şi a reacţionat exagerat (vezi

Hiebert et alii, 1991, p. 418). Panica poate fi considerată o disfuncţie în raport cu

funcţia de informare.

Funcţia de interpretare

O ştire nu este numai o sumă de informaţii. O ştire este o viziune, cultural

determinată, asupra unor informaţii. Altfel spus, conţinutul unei ştiri sintetizează

informaţiile respective şi semnificaţiile atribuite lor; textele jurnalistice oferă atât

datele concrete, cât şi înţelesul ce poate fi atribuit evenimentelor sau stărilor prezen-

tate. Aşadar, o dată cu faptele, ele oferă şi o interpretare a acestora.

Prima şi (poate) cea mai importantă formă de interpretare constă în chiar

decizia de a face publică (sau de a ignora) o anumită informaţie. Simplul gest de a

selecta, din noianul de date care asaltează zilnic o redacţie, un număr limitat de ştiri şi

materiale implică atât o judecată de valoare, cât şi un proces, nu întotdeauna perfect

conştientizat, de interpretare a realului în funcţie de un ansamblu de norme, repre-

zentări, simboluri, principii etc. După acest prim filtru urmează o altă treaptă de

interpretare: stabilirea priorităţilor. Astfel, în fiecare zi, un grup restrâns de oameni

stabileşte o ierarhie a evenimentelor, plasându-le în partea superioară a paginilor de

ziar sau în partea iniţială a programelor de ştiri din radio şi televiziune. Acest act,

devenit un simplu gest de rutină, implică o profundă responsabilitate socială: dacă

acceptăm adevărul că tot mai multe colectivităţi depind, pentru cunoaşterea lumii în

care trăiesc, de informaţiile oferite de presă şi dacă ştim că ierarhiile pe care jurnaliştii

le propun influenţează judecăţile publicului, atunci este evident că alegerile

şi clasificările oferite de mass-media configurează imaginea socială a evenimentelor

„zilei”, cu vârfurile şi coborâşurile ei, cu priorităţi şi zone de dezinteres.

Oamenii simt nevoia ca lumea care îi înconjoară să le fie prezentată în mod

ordonat şi coerent, încărcată cu un anumit sens şi ordonată după o anumită ierarhie,

8

astfel încât, pornind de la aceste clasificări şi interpretări, să poată lua mai uşor

deciziile inerente existenţei de zi cu zi. Între alţi „ordonatori” şi „semnificatori” ai

lumii înconjurătoare (cum ar fi părinţii, oamenii în vârstă, prietenii de încredere,

preoţii, profesorii, liderii politici etc.), reprezentanţii mass-media ocupă un loc din ce

în ce mai important: „Jurnaliştii sunt adesea şi în mod esenţial mediatori, vulgarizatori

ai cunoştinţelor şi faptelor altor persoane. Şi aceasta în condiţiile în care actualitatea

are ceva «bastard» în ea: noul apare în durere şi în dezordine. Jurnalistul vrea să aducă

ordine, să claseze, să ierarhizeze, să lege, să relativizeze, să analizeze şi chiar să

explice” (M. Palmer, 1994, p. 107).

Dacă selectarea şi ierarhizarea informaţiei reprezintă forme directe şi implicite

(dar la fel de puternice) de interpretare, punerea în context şi comentarea ştirilor

constituie forme directe, asumate, de semnificare a evenimentelor. La începuturile ei,

presa a fost dominată de exprimarea opiniilor: revistele şi ziarele se adresau unui

public cultivat, care dorea să dezbată diverse teme (filosofice, morale, politice,

artistice), să urmărească lupta dintre interpretări, opinii şi contraopinii referitoare la

probleme de interes major. Aşa cum observa sociologul englez E. Shills, în secolele al

XVIII-lea şi

al XIX-lea presa se situa în sfera „seriozităţii”: ziariştii (de obicei literaţi sau oameni

politici) se adresau „claselor gânditoare” (clerici, oameni de afaceri, intelectuali,

politicieni), care preluau mesajele lor, nu pentru a căuta informaţii ori divertisment, ci

pentru a găsi idei şi dezbateri. În mod paradoxal, peste câteva sute de ani, când au

apărut noi canale de comunicare (radioul şi televiziunea), mentalitatea publicului se

schimbase radical, astfel încât, în aceste medii, genurile de opinie au fost

marginalizate, iar în SUA chiar interzise de către Comisia Federală de Comunicaţii.

Istoricii presei americane consideră că începerea seriei de emisiuni „See It Now”, în

1952, în care un foarte cunoscut anchorman, E.R. Murrow, a introdus, alături de

reportaje, puncte de vedere şi dezbateri contradictorii, a marcat un moment de hotar în

deschiderea acestor medii către emisiunile de opinie. Ulterior, un program de

dezbateri ca „Night line”, realizat de Ted Koppel în anii ’80, avea să ajungă la

audienţa de 5-7 milioane de telespectatori pe seară, pentru ca în prezent un talk-show

celebru precum cel al lui Oprah Winfrey să aibă audienţe de peste 30 de milioane de

telespectatori.

Presa modernă s-a construit pe baza unei convenţii, considerată de mulţi cercetători

şi jurnalişti o regulă de aur a jurnalisticii: separarea prezentării evenimentelor de

opiniile personale ale celor care le relatează. În formă concentrată, această idee a fost

sintetizată în 1992 de G.P. Scott, editor la ziarul englez The Guardian: „Faptele sunt

sacre, comentariile sunt libere” („Facts are sacred, comments are free”). Respectarea

cu stricteţe a acestei reguli caracterizează îndeosebi jurnalismul american şi englez; în

schimb, o veche tradiţie a jurnalismului „european” consideră că faptele pot fi însoţite

de opinii şi comentarii care implică personalitatea jurnalistului, cu condiţia ca acesta

să nu distorsioneze prezentarea întâmplărilor prin formulări subiective sau rău

intenţionate. În acest sens, remarcele unui distins profesor de jurnalism, Pierre Albert,

sunt relevante: „Jurnalismul francez a fost întotdeauna mai mult un jurnalism de

expresie decât unul de observare […]. Pe lângă prezentarea faptelor, el a fost

preocupat şi de expunerea ideilor; pe lângă analiza situaţiilor, a fost preocupat şi de

critica intenţiilor. Prin aceasta, el este fundamental deosebit de jurnalismul

anglo-saxon, pentru care ştirea a avut întotdeauna prioritate în faţa comentariului”

(1983, p. 28).

Interpretarea nu este prezentă numai ca un adaos în conţinutul informaţiilor – prin

selecţie, prin evaluarea evenimentelor ori prin semnificarea în actul scrierii şi prin

9

poziţionarea în ansamblul produsului mediatic; ea se concretizează şi în forme proprii

de exprimare, în genuri jurnalistice bine determinate.

Editorialul prezintă poziţia ziarului într-o anumită problemă (ceea ce explică faptul

că, frecvent, el apare fără semnătură). Marile publicaţii sau posturi consacră o pagină

sau o emisiune aparte articolelor de opinie, pentru a le separa în mod tranşant de restul

materialelor. În aceste cazuri, editorialele sunt „negociate” între diverşii editori,

fiecare dintre ei propunând şi apărând punctul de vedere pe care-l consideră

reprezentativ pentru politica ziarului. După ce se ajunge la un consens, se decide

persoana care va scrie articolul; atunci când tema în dezbatere este complexă, ziarul

poate solicita unei personalităţi să scrie un articol ce va prezenta o poziţie opusă sau

complementară celei apărate de editorial, publicându-l o dată cu acesta, în poziţia de

„contra-editorial”. În dezbaterile de radio şi televiziune, ideile apărate de

reprezentanţii instituţiei pot fi completate cu opiniile altor specialişti.

Editorialele au reprezentat întotdeauna un centru de atracţie pentru publicul larg.

Ele permit confruntarea unor puncte de vedere diverse şi contribuie la adâncirea

dezbaterilor de interes public. Prin editoriale, oamenii au acces

la poziţia, de obicei consecventă, a unei grupări de presă, putând astfel înţelege mai

bine fenomenele pe care le înfruntă sau ideile, programele pentru care trebuie să

opteze prin vot. Dar, pentru ca această funcţie democratică

să fie reală, este necesar ca editorialul să nu devină nici monopolul unei singure voci,

nici amvonul de unde se predică o poziţie dogmatică, partizană şi limitată.

Comentariul reprezintă un punct de vedere personal, ce implică exclusiv opiniile şi

răspunderea autorului său. Cel mai adesea, el este rezervat unor personalităţi, a căror

opinie este credibilă şi influentă datorită competenţei şi prestigiului pe care le au în

domeniul lor de activitate. Comentariul poate fi subiectiv, polemic şi chiar partizan: el

nu rezolvă o problemă, ci reprezintă unul din multiplele puncte de vedere care

definesc o anumită problematică. O concretizare savuroasă a acestui statut este oferită

de reacţia lui Andy Rooney, comentator al canalului de televiziune CBS. În 1990, el a

fost suspendat pentru o vreme, deoarece conducerea CBS a considerat că unele dintre

remarcele sale puteau fi ofensatoare la adresa homosexualilor. Excluderea a condus

imediat la o scădere a audienţei emisiunii sale „60 de minute”. Revenind pe post,

Andy Rooney a făcut, în faţa a milioane de telespectatori, următoarea remarcă: „Am

eu oare opinii ce pot irita anumite persoane? Aveţi perfectă dreptate: am asemenea

opinii. Şi tocmai de aceea mă şi aflu aici, în faţa dumneavoastră!” (sursă: Hiebert et

alii, 1991, p. 442).

Sub incidenţa funcţiei de interpretare intră şi alte genuri ale mass-media, care

exprimă, direct sau indirect, anumite opinii: este vorba de cronică, pamflet, caricatură

(care, să nu uităm, este la fel de veche precum presa scrisă), de emisiunile

documentare, de sintezele referitoare la evoluţia unor evenimente, de campaniile de

presă vizând atingerea unui anumit obiectiv, de paginile ori rubricile consacrate

opiniilor publicului etc. Prin toate aceste forme, mass-media transmit un punct de

vedere asupra realului şi le oferă oamenilor ocazia să-şi clarifice anumite probleme

(urmărind modul în care ele sunt dezbătute) şi să-şi confrunte opinia personală cu alte

opinii.

Funcţia de „legătură”

„În fiecare seară, timp de o jumătate de oră, jurnalul de actualităţi de la televi-

ziune trece în revistă cele mai importante evenimente ale zilei; cu toate acestea, faptul

10

social cel mai important, despre care jurnalul nu vorbeşte niciodată, este acela că cel

puţin jumătate din populaţia unei ţări este imobilizată, timp de o jumătate de oră, în

faţa jurnalului televizat” (J. Durand, 1981, p. 64).

Într-adevăr, consumând produsele mass-media, milioane de oameni se găsesc

legaţi prin nenumărate fire nevăzute: fiind expuşi constant aceloraşi mesaje, ei ajung

să împărtăşească aceleaşi valori şi reprezentări culturale, să posede cunoştinţe

asemănătoare, să gândească prin informaţii, idei, poveşti şi simboluri analoage. Astfel,

oricât de diferiţi ar fi, un american, un african şi un european pot descoperi că au

aceleaşi judecăţi morale atunci când discută despre serialul Dallas, că ştiu ce s-a

petrecut într-o ţară anume, deoarece sunt informaţi prin ştiri preluate de la aceeaşi

mare agenţie, sau că sunt de acord că poluarea mărilor trebuie limitată pentru că au

fost cu toţii convinşi de ciclul de filme documentare realizat de J.Y. Cousteau.

Oferind informaţii comune, idei comune şi, implicit, subiecte comune de dialog,

mass-media leagă oameni depărtaţi şi diferiţi într-un fel de comunicare care nu mai

este bazată pe proximitatea spaţială, naţională, religioasă ori culturală, ci pur şi simplu

pe aceea informaţională. Referindu-se la această funcţie, gânditorul canadian Marshall

McLuhan avea să vorbească, în celebra sa carte Galaxia Gutenberg, despre un „sat

global”, creat de acţiunea de informare a mass-media şi dominat de un fel de

solidaritate spontană şi inconştientă, pe care el a numit-o „tribalism planetar”.

În acest sens, deosebit de relevante sunt situaţiile în care un apel lansat prin

mass-media declanşează un val de solidaritate ce depăşeşte graniţele naţionale şi

deosebirile politice, religioase ori culturale. Exemplele mobilizării opiniei publice

pentru ajutarea orfanilor din România, pentru sprijinirea refugiaţilor bosniaci, kurzi

ori burundezi, pentru salvarea balenelor sau a urşilor panda, pentru promovarea

drepturilor unor minorităţi, pentru eliberarea unui scriitor ori jurnalist încarcerat

dovedesc din plin capacitatea presei de a activa „satul global” şi de a ajuta oamenii să

stabilească noi legături şi noi ţeluri de acţiune socială.

Astfel, presa se dovedeşte a fi o „creatoare de public”, deci o făuritoare de

reţele sociale, adeseori mai ample şi mai active decât cele uzuale. Datorită presei,

oamenii descoperă că împărtăşesc aceleaşi valori, că se pot mobiliza pentru aceleaşi

scopuri, într-un cuvânt, că fac sau pot face parte dintr-o comunitate umană de

dimensiuni infinit mai complexe decât acelea ale comunităţii în care îşi desfăşoară

viaţa şi activitatea de zi cu zi. În acest sens, mulţi cercetători consideră că cea mai

importantă funcţie a mass-media este tocmai aceea de a crea un public, adică o

„comunitate imaginară”, un ansamblu de oameni delocalizaţi, nelegaţi prin meca-

nisme sociale ori prin dependenţe economice, un ansamblu de oameni care

împărtăşesc însă aceeaşi preocupare de a fi în contact cu mass-media şi, prin aceasta,

cu alte milioane de oameni.

Dar presa nu este numai un factor de solidaritate globală: ea acţionează în

acelaşi mod şi la nivelul micro-structurilor societăţii. În numeroase situaţii, diferiţi

oameni, care nu se cunosc şi care se află, din întâmplare, împreună (în mijloace de

transport în comun, în săli de aşteptare, pe stadioane sau în parcuri) constată că pot

iniţia un dialog, deoarece au un punct de referinţă comun: o emisiune sau un film TV,

un program de radio, un articol sau o revistă. Evident, părerile lor pot fi diferite, dar

termenul de plecare este acelaşi: un produs al mass-media. În felul acesta, presa

răspunde nevoii indivizilor de comunicare, de inserţie în comunitate şi de identificare

cu o temă, o cauză, un subiect comun. Mai mult decât atât, oferind acest liant, acest

conţinut cultural comun, presa le permite oamenilor să-şi afirme apartenenţa şi

participarea la un grup şi să atingă o formă nouă de „solidaritate”, specifică societăţii

de masă (F. Balle, 1988, p. 504).

11

Din această perspectivă, mulţi sociologi susţin că presa exercită o acţiune de

coagulare a societăţii, considerând-o un adevărat „ciment social”, o forţă care apropie,

unifică şi dă coerenţă colectivităţilor din lumea modernă.

Funcţia de culturalizare

Încă de la o vârstă fragedă, copiii sunt modelaţi de mediul social în care

trăiesc; astfel, treptat, ei dobândesc şi asimilează normele de comportament,

interdicţiile, prescripţiile şi restricţiile, valorile, reprezentările simbolice şi categoriile

de gândire specifice colectivităţii lor. Acest proces de „enculturare” a fost, timp de

milenii, controlat în mod exclusiv de familie, de mediul social imediat (rude, vecini,

prieteni) ori de instituţiile religioase şi, ulterior, şcolare. O dată cu apariţia şi creşterea

ponderii mass-media, o mare parte a activităţilor de transmitere a valorilor şi

modelelor culturale, de formare a gândirii şi a comportamentului au fost preluate de

mesajele presei. În prezent, prin conţinuturile distribuite de mass-media circulă şi se

fixează normele de comportament general acceptate, altfel spus „convenţiile tacite”

ale unei societăţi. Presa răspunde astfel nevoii indivizilor şi a comunităţii de

perpetuare a valorilor comune şi de identificare cu acele modele pe care o comunitate

le consideră a fi „repere de acţiune”. Desigur, respectivele modele nu sunt uniform

receptate: un personaj ca Rambo poate fi un exemplu de comportament negativ pentru

o anumită categorie şi un subiect de imitaţie pentru altă categorie.

Majoritatea cercetătorilor consideră că mesajele presei au funcţia de a

confirma, de a întări normele unei societăţi, chiar şi atunci când prezintă

comportamente deviante şi acţiuni de încălcare a normelor curente; în acest sens, P.

Lazarfeld şi R.K. Merton susţin că, „în societatea de masă, funcţia de a expune public

un fapt este instituţionalizată de mass-media. Presa, radioul şi televiziunea prezintă

publicului fapte antisociale aparte şi, în general, această prezentare conduce la o

anumită acţiune publică împotriva a ceea ce, poate, în chip individual, ar fi fost

tolerat” (1972, p. 500).

Pe lângă această funcţie de socializare implicită, numeroase segmente ale

mass-media au o funcţie de socializare explicit asumată: în acest sens pot fi invocate,

în primul rând, emisiunile sau publicaţiile destinate copiilor, ciclurile televizate de

pregătire şcolară sau de învăţare a limbilor străine, documentarele cu conţinut edu-

cativ sau magazinele de vulgarizare ştiinţifică. De la „Sesame Street” la National

Geographic, de la celebrele cursuri de engleză ale BBC la o revistă ca PC World,

toate aceste produse ale mass-media îşi asumă menirea de a transmite cunoştinţe şi de

a forma oameni cultivaţi. În alte segmente ale presei, procesul de transmitere şi fixare

a valorilor este mai puţin vizibil, fără a dispărea cu totul: atât filmele, cât şi

reportajele, atât buletinul de ştiri, cât şi anchetele oferă o paletă largă de situaţii şi

personaje exemplare, care pot funcţiona oricând ca modele de comportament pentru

membrii unei comunităţi.

Deoarece au puterea de a oferi numeroase modele de comportament, mass-

-media se află într-o poziţie ambivalentă; pe de o parte, sunt solicitate să exercite o

acţiune educativă neutră (în sensul formării unor oameni informaţi, cultivaţi,

conştienţi de poziţia şi răspunderile lor sociale), iar pe de altă parte, sunt „curtate” de

grupuri cu interese politice ori economice pentru resursele lor persuasive, pentru

puterea lor de a influenţa comportamentul indivizilor.

Două exemple, elocvente pentru înţelegerea acestor mecanisme, sunt oferite de

profesorul american J. Dominick: în anii ’60, când Batman era un film serial de

12

succes, producătorii arătau întotdeauna cum eroul îşi punea centura de siguranţă ori de

câte ori se urca în faimosul său automobil. Acest gest, insignifiant în planul acţiunii

filmului, avea menirea de a educa publicul, de a-l învăţa (printr-o aluzie simbolică) să

se protejeze împotriva accidentelor prin folosirea respectivului accesoriu. În alt plan,

în numeroase alte filme, mama şi copilul erau prezentaţi într-o lumină tandră,

punându-se accent pe utilizarea unor produse speciale pentru îngrijirea copilului.

Deoarece industria producătoare de accesorii pentru copii este deosebit de interesată

în menţinerea şi lărgirea pieţei pentru produsele sale, acele filme transmiteau valori

convenabile, generatoare de comportamente ce favorizau consumul unor asemenea

produse. În acest caz, modelul promovat prin mass-media putea convinge publicul să

cumpere anumite produse, în consens cu interesele economice ale unor organizaţii

multimilionare (vezi J. Dominick, 1983, p. 45).

Transmiterea valorilor prin intermediul mass-media contribuie la realizarea

stabilităţii sociale şi la menţinerea în timp a structurilor culturale. Promovând diferite

modele de comportament, presa oferă un set de roluri sociale şi un vocabular

simbolic; confruntat cu aceste mesaje, ce răspund astfel nevoilor sale de modele şi de

termeni de referinţă, publicul are posibilitatea să aleagă sau să respingă, să modifice

sau să negocieze, să dezbată şi să reaşeze rolurile şi valorile comune. Prin această

acţiune, presa apare ca o forţă în egală măsură conservatoare şi inovatoare,

stabilizatoare şi dinamizatoare, păstrătoare a unor valori tradiţionale şi generatoare de

noi valori.

Funcţia de divertisment

În seara zilei de 7 martie 1955, unul din doi americani a privit-o, în transmi-

siune directă, la televizor, pe actriţa Mary Martin jucând în Peter Pan. Niciodată până

atunci, în istoria omenirii, o singură persoană nu fusese privită de atâţia spectatori în

acelaşi timp. Record efemer, ce avea să fie spulberat de diferite asemenea

„evenimente mediatice”: transmisiunea interplanetară din 1969, când 528 de milioane

de oameni au asistat în direct la primii paşi pe Lună ai unui om, astronautul american

Neil Amstrong; episodul „Cine l-a împuşcat pe J.R.” din serialul Dallas, urmărit, în

1977, de 83 de milioane de telespectatori; meciurile de la Cupa Mondială de fotbal din

1994, recepţionate de peste 1 miliard de spectatori de pe întreaga planetă. În presa

scrisă, o revistă precum Reader’s Digest are, numai în SUA, un tiraj săpătămânal de

16 milioane de exemplare, iar o revistă de popularizare ştiinţifică precum National

Geographic atinge 10 milioane de exemplare; broşurile ce anunţă programele de

televiziune au un tiraj de 15-16 milioane de exemplare în SUA şi de 2-3 milioane în

Franţa, Germania, Italia sau Anglia etc. Totodată, sute de mii, poate milioane de

oameni ascultă emisiuni radio preferate, fie ele talk-show-uri, topuri muzicale, teatru

sau alte genuri populare.

Toate aceste produse mass-media răspund nevoii oamenilor de relaxare, de

odihnă, de evadare din grijile cotidiene. În societatea modernă, pe măsură ce timpul

alocat muncii a scăzut şi timpul rămas la dispoziţia individului pentru orice fel de alte

activităţi a crescut, categorii tot mai largi ale populaţiei au început să folosească

mass-media ca principal furnizor de bunuri destinate ocupării timpului liber. Din

secolul al XIX-lea până în prezent, evoluţiile tehnologice permanente au dus la

perfecţionarea instrumentelor de difuzare, pe spaţii geografice mari şi în intervale

scurte de timp, a unor mesaje de interes general. Datorită acestui fenomen şi creşterii

rolului publicităţii ca sursă majoră de finanţare a sistemului presei, mass-media au

13

ajuns să fie instituţia care vinde divertisment (alături de informaţii, evident) la

costurile cele mai reduse – în raport cu teatrul, turismul, arta ori sportul. În acest sens,

televiziunea prin cablu reprezintă un exemplu relevant: împărţiţi costul instalării şi al

abonamentului la o cifră formată prin înmulţirea numărului de ore de program cu

numărul de programe şi cu zilele unei luni, şi veţi obţine un cost pe oră/program

aproape derizoriu. În acelaşi mod, preţurile cărţilor, ziarelor, revistelor, discurilor şi

benzilor magnetice au scăzut în permanenţă din momentul inventării şi comercializării

lor şi până astăzi. În felul acesta, prin accesibilitate, cost şi cantitate, mass-media se

impun drept cele mai importante furnizoare de divertisment în societatea modernă.

În ansamblul sistemului mass-media, ponderea mesajelor de divertisment este

diferită de la un canal la altul, de la un tip de instituţie la altul, de la un produs la altul.

Astfel, televiziunile comerciale specializate în difuzarea de filme sau de desene

animate, posturile de radio axate pe programe muzicale ori publicaţiile ce oferă

subiecte de lectură pentru timpul liber constituie produse ale unei prese destinate

aproape integral relaxării şi amuzamentului; în publicaţiile cotidiene sau în posturile

consacrate distribuirii de ştiri, divertismentul ocupă o poziţie marginală. Totuşi, el nu

dispare cu totul: conform unor statistici, în ziarele din SUA, 12% din conţinut vizează

divertismentul (jocuri, horoscoape, caricaturi, umor etc.); dacă adăugăm aici şi

sportul, acest procent urcă la 26% (vezi J. Dominick, 1983, p. 58).

Consumul de divertisment nu răspunde numai dorinţei de relaxare şi refacere,

după oboseala unei zile de activitate; din altă perspectivă, el satisface şi nevoia omului

de a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a evada şi de a găsi refugiu într-o lume

imaginară. Psihologii consideră că, de îndată ce sunt cufundaţi în universul simbolic

al unui film sau al unui roman, al unui documentar de călătorie sau al unui show

muzical, oamenii trăiesc experienţe vicariale, beneficiind, la modul imaginar, de

trăiri, evenimente şi situaţii pe care, în orizontul vieţii reale, nu le-ar putea trăi

niciodată. Sociologul francez Jean Cazneuve, referindu-se la capacitatea mass-media

de a oferi „trăiri prin procură”, susţine că, prin divertisment, omul „regăseşte imaginea

a ceea ce se teme să vrea să fie şi a ceea ce îşi mărturiseşte că visează să fie. Astfel, se

creează o lume factice, care permite evaziunea şi oferă totodată o doză uşoară de

informare” (1972, p. 106). El defineşte această latură a acţiunii presei prin formulele

„funcţie terapeutică” sau „funcţie cathartică”, subliniind astfel faptul că, prin

asumarea unor asemenea experienţe imaginare, indivizii se eliberează de pulsiuni,

frustrări şi nemulţumiri, proiectându-şi suferinţele sau visurile în lumile imaginare

oferite de mesajele mass-media.

În ultimele decenii, resursele remarcabile ale mass-media (îndeosebi ale televi-

ziunii) de a oferi un răspuns adecvat nevoilor umane de relaxare şi evadare au condus

la amplificarea acestei funcţii în detrimentul celei de informare sau de transmitere a

valorilor culturale fundamentale. Această realitate a generat numeroase studii şi reacţii

critice. Totuşi, raţiunile comerciale (divertismentul atrage publicul; dimensiunile, în

creştere, ale audienţei atrag firmele interesate să-şi facă publicitate; veniturile mari din

publicitate aduc profitul dorit de patronii instituţiilor mass-media) au determinat

privilegierea produselor orientate spre distracţie şi evaziune, în defavoarea altora, care

vizează informarea, educarea ori socializarea. Fapt ce conduce, în opinia multor

specialişti, la naşterea unei societăţi numite de ei fie a „spectacolului” (M. de Certeau,

G. Auclair), fie a „divertismentului” (N. Postman), fie a „efemerului” (G. Lipovetski),

fie a „hedonismului” (G. Maffessoli). Din această perspectivă, observaţia lui Neil

Postman mi se pare revelatoare: „Problema esenţială nu este aceea că televiziunea ne

oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului. […]

14

Aceasta înseamnă că divertismentul devine supra-ideologia oricărui discurs al

televiziunii” (1986, p. 120).

În lumea modernă, sub presiunea legilor pieţei (ce impun postul ori publicaţia

care obţine cele mai mari audienţe), chiar şi discursul de informare prin mass-media

manifestă o tendinţă evidentă de spectacularizare: un ziar de succes ca USA Today

conţine zeci de fotografii colorate, grafice în tonuri şi linii şocante, ştiri scurte,

numeroase materiale despre sport, despre lumea artiştilor, despre fapte senzaţionale;

la televiziune, talk-show-urile ocupă o mare parte a timpului alocat programelor, iar o

emisiune tipică pentru informaţia utilitară, precum buletinul meteo, începe să fie pusă

în scenă în moduri teatrale, vremea de a doua zi devenind obiectul unor monologuri

(vesele ori triste) şi al unor grafice pe calculator foarte apropiate de stilul desenelor

animate. Acest proces de spectacularizare, deşi sever criticat de elita intelectuală

(pentru „distrugerea” culturii majore şi impunerea unei culturi minore, populare) sau

de politologi (pentru vulgarizarea temelor civice şi transformarea confruntărilor

politice în spectacole ale puterii), răspunde unei nevoi sociale (de relaxare) şi are

avantajul de a mări accesibilitatea mesajelor respective. Prin asemenea mesaje, care

„ambalează”, în limbajul uşor de înţeles al divertismentului, toate conţinuturile,

oameni de condiţii sociale diverse, cu grade diferite de pregătire şi de cultură, intră în

contact cu evenimente, opinii, analize, opere de artă, realizări tehnico-ştiinţifice, teme

literare, momente ale istoriei, realităţi sociale, probleme politice dintre cele mai

diverse. Acestea le sunt livrate „în vrac”, în flux permanent, într-un amestec agreabil,

care pune bazele noii culturi a lumii contemporane, o „cultură mozaicată” (după

formula sociologului francez Abraham Moles), unde fiecare individ şi fiecare

colectivitate se poate regăsi în produse spectaculoase, variate, accesibile şi

neobositoare.

Exerciţii

Care sunt diferenţele dintre funcţii, roluri şi efecte?

Cum apar disfuncţiile? Numiţi câteva disfuncţii şi explicaţi cauzele apariţiei acestora?

Care sunt cauzele (necesităţile sociale) care conduc la apariţia funcţiei de informare?

Care sunt formele jurnalistice prin care se concretizează funcţia de informare?

Care sunt mecanismele sociale, în plan macro-social şi în plan micro-social, prin care

se realizează funcţia de socializare?

Comentaţi conceptul de “experienţe vicariale”. Ce legătură există între aceste

experienţe şi consumul de mass media?

Repere bibliografice

Balle, Francis, 1990, Médias et société, Paris, Montchrestien (ed. a V-a) Biagi, Shirley, 1999, Media Impact – An Introduction to Mass Media, Belmont, Wadworth Publ.

Cayrol, Roland, 1991, Les médias, Paris, PUF

Drăgan, Ion, 1996, Paradigme ale comunicarii de masă, Bucureşti, Şansa

Fiske, John, 2003, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom

Lohisse, Jean, 2002, Comunicarea (de la transmiterea mecanică la interacţiune), Iaşi, Polirom

Severin, Werner, Tankard, J.W. jr., 1988, Perspective asupra teoriilor comunicării, Iaşi, Polirom