3

Anul III,Nr. 1 (17),

Februarie, 2012Învățător ul Moder n

Edito

rial

Învă

ţăto

r și c

erce

tăto

rBu

ne p

ract

ici

Man

agem

ent ș

cola

rÎn

văţă

tor ș

i diri

gint

ePa

rten

eria

t edu

caţio

nal

Ate

lier d

idac

ticRe

ţeta

– Onorate Domnule Profesor, v-am invitat să discutăm despre autorea-lizarea şi autodezvoltarea umană. În acest sens, îmi permiteţi să pornim incur-siunea noastră de la mo-delul Constantin Şchiopu. Vă rog mult să ne spuneţi câteva date din biografia

Dvs., cât şi despre mediul în care s-a produs formarea profesională, despre cei care v-au sprijinit adesea.

– După absolvirea gimnaziului din satul de baștină Câșliţa-Prut, mi-am continuat studiile la Școala Pedago-gică din or. Cahul. Mai am și acum convingerea că acest colegiu a jucat un rol considerabil în formarea mea pro-fesională. Or, bazele devenirii mele ca pedagog au fost puse anume în timpul studiilor la această instituţie de învăţământ. Pe lângă faptul că am avut profesori ex-cepţionali, practic, la toate disciplinele, chiar dacă unii din ei erau destul de pedanţi, aici funcţiona un sistem foarte bine gândit de pregătire a viitorilor învăţători. În incinta școlii pedagogice erau clase primare și, în anul I și II eram obligaţi, conform orarului, să asistăm în fieca-re săptămână la cel puţin 6 lecţii. Din anul III începeam să predăm în aceste clase (o lecţie în fiecare lună), dar și să asistăm la toate lecţiile colegilor. Și acum ţin minte analizele lecţiilor predate și/ sau asistate. A urmat apoi facultatea, care a contribuit la formarea mea ca filolog și, poate mai puţin, ca pedagog. Bineînţeles, am avut și aici profesori cărora le rămân recunoscător: Nicolae Mătcaș, Sofia Perev, Nicolae Sauca, Olga Coca, Timo-fei Melnic, Vladimir Nosov, Arcadii Menin, Neli Zâbina ș.a. Mai apoi, angajat în funcţie de conferenţiar la Fa-cultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova, am avut parte de un mediu academic destul de priel-nic pentru formarea mea. Profesorii, colegi de facul-tate, Elena Ţau, Eliza Botezatu, Anatol Ciobanu, Vitalie Marin, Irina Condrea, Gheorghe Rusnac, Timofei Melnic, rămân a fi personalităţile de la care am învăţat foarte mult. Aș mai adăuga aici și studiile doctorale din orașul Moscova. I-am avut ca profesori pe Ludmila Saraskina, Vladimir Leibson (critici literari), pe Vladimir Razumnâi, D. Lihacev ș.a. Mă bucur că la Facultatea de Jurnalism și Știinţe ale Comunicării din cadrul USM, unde activez în prezent, am același mediu academic propice.

– Povestiţi-ne despre anii de studenţie. Ce gân-

duri/vise aveaţi atunci?– Nu știu dacă în anii de studenţie aveam alt vis de-

cât cel de a mă vedea absolvent și, ulterior, angajat. De altfel, totdeau-na mi-am dorit să fiu profesor, chiar dacă, în anul al treilea de studii, deja mă gândeam la doctorat (cel puţin, câţiva profesori de la facultate mă încurajau în acest sens). Dar, întrucât aveam pasiunea dansului (în timpul studenţiei am dansat într-un ansam-blu de amatori), după absolvirea facultăţii, în urma unui concurs la care am participat mai mult din azart, am fost angajat ca artist de balet (dans popular) în orchestra de muzică populară „Fluieraș” (condusă de regretatul Ser-ghei Lunchevici) a Filarmonicii Naţionale. Cred că este cel mai mare noroc să lucrezi alături de Serghei Lunche-vici, Nicolae Sulac, Zinaida Julea, Petrică Zaharia, Ghe-orghe Usaci și de atâţi alţi artiști emeriţi ai neamului nostru.

– Şi v-aţi întors la activitatea de cercetare, iar ceva mai târziu - de predare.

– Așa este. Aceste două pasiuni au coexistat și co-există. De fapt, eu niciodată nu am putut să le împac: renunţând la una în favoarea celeilalte, nu m-am simţit în limanul meu. Ei, bine, de vreo 15 ani, se pare, că am găsit soluţia optimă. Angajat în activitatea de predare la Universitate și la liceu, mai profesez și dansul. Am 3 gru-pe de dansatori (copii de vârstă mică, mijlocie și tine-ret), cu care mă mândresc, cea de tineret, „Hora-horiţa”, fiind laureată a mai multor festivaluri naţionale și inter-naţionale de folclor. Aceasta, dar și cea mijlocie, au fost aplaudate de spectatorii din Franţa, Olanda, Germania, Polonia, Bulgaria, România, Ucraina etc.

– Studentă la Facultatea de Litere a USM, am ad-mirat multe din calităţile Dvs.: limbă literară, dicţie selectă, încrezătoare, voce calmă, blajină (dar şi un pic severă), care ne încânta cu recitaluri din creaţiile literare, cunoştinţe profunde în domeniul literaturii române şi al didacticii, toate acestea permiţându-mi acum să afirm că sunteţi un profesor excelent. Nu aţi făcut niciodată apelul, dar în sală, la orele Dvs. erau studenţi mai mulţi decât pe listă. Dincolo de talent, care e secretul acestui succes la public/ studenţi?

– În primul rând, înainte de a intra în sala de curs, tre-buie să știi cu ce conţinuturi vii, pentru că de acestea de-pinde reușita lecţiei. Dacă expui o materie neinteresantă, pe care studenţii o cunosc deja sau lesne o pot găsi, cu

CÂND PREDAU, MĂ TRANSFIGUREZ ŞI UIT DE MINE, OMUL

Mariana Marin în dialog cu Constantin Șchiopu, doctor în pedagogie, conferenţiar universitar (Universitatea de Stat din Moldova), profesor

cumulard de limba și literatura română la Liceul de Creativitate și Inventică „Prometeu-Prim”, mun. Chișinău

Am două pasiuni şi nu ştiu cum să le împac...

4

Anul III,Nr. 1 (17), Februarie, 2012

Învățător ul Moder n

EditorialÎnvăţător și cercetător

Bune practiciM

anagement școlar

Învăţător și diriginteParteneriat educaţional

Atelier didactic

Reţeta

siguranţă, niciodată nu vei avea succes. Un profesor tre-buie să intrige studenţii/ ascultătorii prin ineditul și ori-ginalitatea materiei predate, prin diversitatea punctelor de vedere expuse pe marginea problemei abordate. În al doilea rând, contează atitudinea pe care o manifești faţă de studenţi. Indiferenţa, ostilitatea faţă de cei cărora le predai nu pot să-ţi asigure succesul. Cât mă privește, când predau/ explic materia, mă transfigurez și uit de mine, omul. Probabil, studenţii atestă această implicare a mea, dar și ceea ce spun, adică materia pe care, de fiecare dată, mă străduiesc să o fac să incite, să trezească interesul stu-denţilor. Nu știu cât îmi reușește, dar asta încerc să fac.

– Doamna Marcela Vâlcu-Şchiopu - soţia Dvs., vă este şi colegă de breaslă. Destăinuiţi-ne câteva teme de discuţie la cinele în familie. Bănuim că sunt şi unele profesionale.

– Soţia mea este filolog, fiind angajata Catedrei de Limbă Română și Lingvistică Generală a Universităţii Pe-dagogice de Stat „Ion Creangă”. E și firesc să discutăm probleme legate de profesie. Mass-media din Republica Moldova îţi oferă atâtea posibilităţi de a aborda un su-biect sau altul legat, în special, de corectitudinea vorbirii. Se mai întâmplă ca ea să citească înaintea mea o carte re-cent apărută și atunci mă intrigă să o lecturez. Evident, ne exprimăm opiniile pe marginea cărţii respective. Vorbim despre succesele/ insuccesele noastre, despre studenţii noștri, despre cum a decurs o lecţie sau alta. Îmi place să-i citesc poezii foarte bune. Deunăzi, i-am citit din culegerea „Din cele mai frumoase poezii de dragoste” de Adrian Pă-unescu. Superbe poezii. Dar și ascultătoarea. Întrucât co-laborăm în scrierea unor lucrări (manuale școlare, ghiduri etc.), temele de discuţie sunt dictate de însăși tematica acestora. Acum suntem la etapa de finalizare a unei lucrări și sperăm până în primăvară să vadă lumina tiparului.

– Foarte frumos: un produs de familie, dar și un produs profesional. Cum reuşiţi să aveţi un cămin familial armonios şi, în acelaşi timp, să înregistraţi succese profesi-onale?

– Sincer să fiu, nu știu cum ne reușesc. Încerc să fac faţă lucrurilor și la serviciu, și acasă, dar e foarte greu. Bineînţeles, există momente când sunt absorbit de obli-gaţiunile de serviciu, dar recuperez. Permanent caut un echilibru, ceea ce nu este ușor.

– O amintire din copilărie, Domnule Profesor...– Am multe amintiri, dar una persistă și se referă la

profesia de dascăl. Eram elev prin clasa a VI-a. Fiind bol-navă, profesoara noastră de limba română a fost înlocuită de un alt cadru didactic. Nu știu cum s-a întâmplat, dar după această lecţie în catalog au apărut vreo șase note de „5”, în dreptul mai multor nume de elevi. Printre aceștia eram și eu (azi am convingerea de atunci că nota a pus-o noul pentru noi profesor, care anume pe aceștia șase ne-a scos la tablă, dar care susţinea că nu el a făcut-o). Astfel,

pentru toţi cei șase a început calvarul: flotări, alergatul împrejurul școlii, șezutul în genunchi, discuţii în cabine-tul directorului, ameninţări, invitarea părinţilor la școală etc. Și așa zile în șir. Într-un final, diriginta și soţul ei, pro-fesorul nostru de matematică, au decis că eu sunt vino-vatul: notele de 5 din catalog, după spusele lor, semănau cu cele din caietul meu. Am fost eliminat din organizaţia pionerească. Mi s-a dat o notă proastă la purtare. Pedep-sit pe nedrept, nu mai voiam să merg la școală. A inter-venit mama și după o discuţie îndelungată, mai întâi cu diriginta, apoi cu mine, m-a convins să reiau orele. Și am continuat să merg la școală, dar fără cravata de pioner la gât. Deci, o întâmplare de tristă amintire. O amprentă. Și este prima care mi-a venit s-o relatez acum, fără să fi făcut vreun efort de gândire. O întâmplare care a devenit reper al activităţii mele de profesor. O sabie a lui Damolxe. Cazul dat m-a învăţat să fiu atent în luarea unei decizii, mai ales, referitoare la cei pe care îi instruiesc.

– În acest context, stimate Profesor, dacă totuși unii elevi (studenţi) greșesc, cum îi pedepsiţi?

– Cu siguranţă, din start, nu cu notă negativă. Doar când epuizez toate metodele, le dau nota respectivă. Sunt atâtea căi de convingere. Omului trebuie să-i mai dai șanse, dar nu în măsura în care el nu acceptă nici una. Eu aș putea, de pildă, în cazul refuzului elevilor de a citi o car-te artistică, să fiu asemenea picăturii, care sfarmă piatra nu cu puterea, ci cu desele ei căderi. În afară de aceasta, fiecare elev/student trebuie să fie responsabil de greșeala lui, dacă a comis-o. Și dacă-l aduci pe acesta la înţelegerea că a greșit, cred că nu mai are rost să-l pedepsești. Or, a greși este omenește.

– Știu din propria experienţă că a nu învăţa la Domnul Profesor Șchiopu e mai mult o rușine decât o frică.

– Probabil, acum îmi dau seama că, de fapt, eu nu-i pedepsesc, pentru că nu prea am pe cine.

– Pe când eram doctorandă, am avut ocazia să asist la una din lecţiile Dvs., în clasa a X-a la Liceul Prome-teu. Cred că vă aduceţi aminte acel moment. Era o lecţie ordinară. Mai mulţi elevi nu-și făcuseră tema de acasă. Mi-a rămas drept exemplu soluţia Dvs. Și azi vă citez în faţa colegilor mei. Pe elevii care nu s-au pregă-tit, nu i-aţi certat aspru, ci, prietenește, i-aţi invitat în băncile din faţă și le-aţi dat timp să recupereze tema. Cu ceilalţi elevi aţi trecut în spatele clasei și i-aţi incitat la o discuţie pe marginea unei lecturi, care îi făcea pe cei nepregătiţi să întoarcă capul și să-și expună propri-ile opinii. Aveau, însă, de lucru! Un joc extraordinar, pe care l-am urmărit și l-am admirat. O mai mare pedeap-să frumoasă pentru vârsta respectivă nu poate fi.

Cunoaştem că aveţi doi copii minunaţi – Corina şi Gigi, cărora le-aţi fost şi le mai sunteţi profesor. Ce ne puteţi spune despre această experienţă?

O sabie a lui Dalmoxe

„Din cele mai frumoase poezii de dragoste”

Nu cred că fiul şi fiica ar fi citit acele mii şi mii de pagini....

5Învățător ul Moder n

Anul III,Nr. 1 (17),

Februarie, 2012

Edito

rial

Învă

ţăto

r și c

erce

tăto

rBu

ne p

ract

ici

Man

agem

ent ș

cola

rÎn

văţă

tor ș

i diri

gint

ePa

rten

eria

t edu

caţio

nal

Ate

lier d

idac

ticRe

ţeta

– Corina a absolvit anul acesta liceul și e studentă la ASE din București, iar Gigi este în clasa a XI-a. Cât priveș-te experienţa de tată-profesor, cred că este una bună, cel puţin pentru mine. Nu știu cât de confortabil se simt copiii atunci când părintele le este și profesor. Cu toate acestea, experienţa are mai multe avantaje: în primul rând, eu pot să determin de fiecare dată, cel puţin, la disciplina pe care o predau, care este evoluţia lor, cu ce probleme se confruntă, care sunt motivele etc. E una să-l vezi acasă cum muncește și alta e să-l vezi la ore. În afară de asta, de ce nu aș afirma că un copil, știind că are un părinte-profesor respectat/îndrăgit de colegii lui, trăiește sentimentul mândriei. Doar atâţi alţii, la pauze povestesc despre performanţele părinţilor. Mi-am dorit de când erau mici să le fiu profesor. Să-i pregătesc eu în domeniul limbii și literaturii române, așa cum cred și cum vreau eu, știind bine că acasă, din cauza insuficienţei de timp, nu voi reuși. Și asta nu pentru că n-aș avea încredere în alţi profesori. Sunt atâtea cadre didactice minunate. Nu cred că fiul și fiica ar fi citit acele mii și mii de pagini de litera-tură artistică, dacă nu le eram eu profesor. E una să-i spui copilului, în calitate de părinte, să citească o carte și e alta să i-o ceri/ să-l motivezi ca profesor.

– Vă ajută profesia în educaţia copiilor proprii?– Sigur, neapărat, specialitatea de pedagog înseam-

nă cunoașterea anumitor principii, metode ale educaţiei. Se mai întâmplă să avem și anumite crize de inspiraţie, dar încercăm să le facem faţă. Nimic nu este bătut în cuie, mai ales, în acest domeniu. Există și foarte multe excepţii.

– Pe când Gigi era în clasa a II-a, v-am surprins într-o discuţie telefonică vorbind cu el și explicân-du-i o problemă. Ce este mai greu: să fii profesor la școală sau părinte-profesor acasă?

– Acasă e mai greu, categoric. Nu-ţi ajunge răbdare. Știind că în mediul școlar, universitar sunt copii străini, cu un nivel diferit de pregătire și de dezvoltare inte-lectuală, trebuie să fii cu fiecare în parte foarte atent, tacticos. Acasă, când îi explici copilului tău o problemă și vezi că el nu înţelege din prima, de multe ori cedezi, nevrând să accepţi ideea că el nu este tocmai așa de bun precum îl crezi tu sau cum ţi-l dorești. De altfel, s-a întâmplat ca fiica să-mi reproșeze că acasă, în timpul unor explicaţii ale temei, n-am cu ea răbdarea și tactul pe care îl manifest faţă de alţi elevi.

– În luna februarie, când majoritatea cadrelor di-dactice susţin, în cadrul consiliilor pedagogice, ra-poartele de autoevaluare, ce sfat le-aţi putea oferi?

– Raportul de autoevaluare nu înseamnă doar ce am făcut, dar și ce cred eu despre activitatea mea în raport cu procesul instructiv-educativ în genere. Profesorul trebuie să fie în pas cu motivele schimbărilor, cu inovaţi-ile în domeniul învăţământului. Cu părere de rău, multe dintre cadrele didactice rămân rigide, pasive, indiferen-te sau nu mai știu cum la ceea ce se întâmplă în învă-ţământ și pe urmă plâng în batistă. Opiniile acestora cu privire la modernizarea învăţământului, soluţiile unor probleme ar trebui să constituie o condiţie sine qua non

a raportului. Pe parcursul a cinci ani de activitate aceste păreri, soluţii, realizări trebuie să fie reflectate în diferite comunicări la conferinţe știinţifice (fie și la nivel raional), în articole etc. În cazul dat, scrierea raportului n-ar mai fi o povară. Și doar așa, atunci când ajung să susţină/ să confirme gradul didactic, nu vor trebui să înjghebe un articolaș destul de crud și de slăbuţ, pe care îl publică de-atâta că „se cere” la dosar.

– Cât de importantă pentru Dvs. este cariera pro-fesională?

– Referitor la cariera mea de profesor școlar sau în învăţământul superior, pot spune un singur lucru: am intrat în sala de curs din plăcere și am ieșit obosit, une-ori epuizat, dar fericit. Cea a omului de știinţă a început o dată cu studiile doctorale. Probabil, mai continuam să dansez la „Fluieraș”, dacă nu aș fi avut propunerea din partea dlui Vlad Pâslaru, pe atunci șef de laborator la Institutul de Știinţe ale Educaţiei, să merg la Moscova (de altfel, nici nu-l cunoșteam în acel moment). Mosco-va, pentru mine, însemna nu numai doctoratul. Acolo puteam să merg la Bolișoi Teatr, într-un cuvânt, să fiu în interiorul evenimentelor culturale. Și am acceptat. De atunci și până astăzi am scris peste 150 de artico-le știinţifice, o monografie (Metodica predării literaturii române), editată în România și la Chișinău, 5 manuale școlare, 3 ghiduri, o crestomaţie, o antologie de poezie interbelică cu note biografice, bibliografice și comen-tarii, am participat la zeci de conferinţe și simpozioane internaţionale. Dacă toată această muncă a mea cores-punde noţiunii de carieră, înseamnă că am făcut una.

– Domnule Profesor, în finalul acestui interviu in-teresant, vă rugăm să numiţi trei cele mai importan-te lucruri în viaţa Dvs.

– Primul lucru important, o valoare incontestabi-lă, este familia mea, pentru care muncesc și pe care o vreau, ca orice muritor de rând, fericită și împlinită. A doua prioritate este serviciul, fără de care nu-mi închi-pui viaţa. Și acestea nu sunt cuvinte spuse de dragul lor. De-a lungul anilor am avut oferte, dar și alte oportu-nităţi, cu salarii destul de solide, dar nu m-am văzut în altă ipostază, cât ar părea de straniu, decât în aceea de profesor, chiar dacă această muncă, practic, nu mi-a asi-gurat o viaţă decentă. Nu în ultimul rând, al treilea lucru important este mediul, cercul de oameni cu care comu-nic, în mijlocul cărora mă simt bine. Ar fi catastrofal să te afli / să activezi într-un mediu cu oameni egocentrici și care nu ţi-ar satisface orizontul tău cultural, intelectu-al de așteptare. Am apreciat întotdeauna oamenii de la care am ce învăţa, cu care pot să comunic. Și i-am găsit totdeauna în preajma mea.

–Domnule Profesor, Vă mulţumesc mult pentru timpul acordat. Vă urez succese profesionale, multă sănătate și fericire familiei Dumneavoastră. Să aveţi mulţi oameni frumoși la suflet în mediul în care ac-tivaţi și trăiţi.

Moscova, pentru mine, însemna nu numai doctoratul