Interculturalitatea

Șălaru Ștefan – Colegiul Tehnic „Dimitrie Ghika” Comănești

„Dumnezeul tău este evreu.

Mașina pe care o ai este japoneză.

Pizza este italiană,

Iar couscous-ul este algerian.

Democrația pe care o practici este grecească.

Cafeaua ta este braziliană.

Ceasul îți este elvețian.

Cămașa este indiană.

Radioul tău este coreean.

Vacanțele tale sunt turcești,

tunisiene sau marocane.

Cifrele tale sunt arabe

Scriitura îți este latină,

și ... reproșezi vecinului tău că este străin.”

(Cucoș, C., Educație interculturală, 2000 – afis care poate fi citit într-un restaurant turcesc din

Paris)

Interculturalitatea este termenul care denumește contactul dintre culturi, existența unui

dialog între acestea și interacțiunea și influența pe care o primesc reciproc.

Etimologic, „interculturalitatea” nu este un cuvânt nou, este un derivat al cuvântului

„cultură” prin adăugarea elementului de compunere neologic „inter” care înseamnă „între” și

exprimă interacțiunea sau spațiul de contact dintre două lucruri, fenomene, stări de fapt sau

oameni.

Noțiunea de intercuralitate aparține ultimelor decenii și apare ca urmare a noilor tendințe

mondiale de globalizare.

Ca fenomen nu este o noutate, ea s-a manifestat de-a lungul istoriei de fiecare dată când

expansiunea unui mare imperiu a adus împreună mai multe popoare, mai multe mentalități și

1

culturi. În interiorul acestor imperii (Imperiul Macedonean, Imperiul Roman, Imperiul Persan,

Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar, etc.) s-a încercat dialogul națiunilor

componente. Condițiile istorice și intoleranța au făcut ca acest dialog să nu aibă rezultatele

așteptate.

De multe ori administrația imperiului își impunea propria cultură și civilizație, anulându-

le sau minimalizându-le pe cele ale popoarelor supuse. Acest fapt nu reprezintă un model de

interculturalitate, deși a avut și efecte pozitive. Un exemplu în acest sens este Imperiul Roman

care și-a impus cultura în teritoriile cucerite prin superioritate, nu numai prin forță.

În general întâlnirea civilizațiilor și a culturilor în istorie a dus la tensiuni și chiar

războaie, urmarea fiind existența rasismului, xenofobiei, a intoleranței etnice și religioase,

antisemitismului și șovinismului.

În zilele noastre, interculturalitatea înseamnă respect și apreciere din partea grupurilor

pentru alte culturi din societate, toleranța unei comunități față de celelalte comunităţi.

În Uniunea Europeană există un ansamblu de țări care încearcă să conviețuiască și să se

ajute reciproc pe toate planurile. Pentru a colabora trebuie să interacționeze, să comunice, să

intre în contact. De aici decurge interculturalitatea pe mai multe planuri.

Un model de interculturalitate este cel nord-american unde se întâlnesc culturi de pe

întregul glob.

În Europa se încearcă realizarea unei conviețuiri multiculturale. Acest fapt nu înseamnă

omogenizare și aplatizare ci crearea unui dialog deschis, iar scopul este găsirea punctelor

comune în spațiul european diversificat.

Jean Monnet, unul dintre pionierii „Europei unite” a avut o bună intuiție când a afirmat

că primul pas spre o Europă unită ar fi cultura.

În Europa, situația este mai complexă, având în vedere că popoarele ei sunt străvechi,

având culturi multimilenare.

Este de o importanță majoră crearea unui dialog intercultural și interreligios la nivelul

statelor europene care să ducă la detensionarea relațiilor interetnice, găsirea unor puncte comune

și cultivarea încrederii reciproce.

Încrederea și toleranța sunt cuvinte cheie pentru construirea unei Europe unite. Un

exemplu este România, unde, de-a lungul istoriei a existat o stare profundă de toleranță religioasă

și etnică.

2

România, prin poziția sa geografică, a devenit punctul de întâlnire a unor mari imperii și

popoare cu propriile tezaure culturale. Fiecare țară are particularitățile ei, o identitate culturală ce

o deosebește de celelalte țări. Chiar dacă ne influențăm, nu renunțăm la identitatea noastră ci

preluăm aspectele pozitive.

Astăzi, relațiile dintre țări se dezvoltă continuu. Călătoriile, relațiile comerciale, turismul,

congresele de orice fel duc la dezvoltarea contactelor între culturi.

Ideea dialogului intercultural are ca punct de plecare recunoașterea diferenței și a

multiplelor dimensiuni și perspective ale lumii în care trăim. Dialogul, comunicarea sau

medierea interculturală își propun să analizeze aceste perspective diverse, cu scopul de a înțelege

și învăța pe baza experiențelor interculturale.

Un element important al educației este formarea identității personale.

Procesul educativ și cultural trebuie să fie deschis nu numai la valorile naționale, ci și la

valorile internaționale.

Sarcina școlii de astăzi este de a forma o conștiință europeană, să cultive respectul și

solidaritatea față de cultura altor popoare.

În învățământul preuniversitar românesc interculturalitatea este promovată prin

intermediul mai multor discipline: geografie, istorie, limbi străine moderne, etc.

Geografia studiază, atât pe parcursul ciclului gimnazial, cât și liceal, diferite state

împreună cu mentalitatea acestora, diversitatea culturală, comunitățile și colectivitățile umane.

Istoria studiază procesul de formare al popoarelor, evoluția gândirii și a civilizației.

Limbile străine moderne studiază pe lângă literatură și gramatică și elemente de

civilizație.

Câteva valori-cheie trebuie să fie transmise tinerelor generații: aspirația către democrație,

respectarea drepturilor omului, ale drepturilor copilului, justiția socială, echilibrul ecologic,

toleranța și pacea, tradițiile culturale.

România beneficiază în Europa de un statut unic și original, de singura țară de limbă

latină în care religia majoritară este ortodoxă.

Aceasta situație singulară în Europa este un punct de plecare important în reconcilierea

spirituală și culturală la nivel continental.

3

BIBLIOGRAFIE:

1. Cucoș C., Pedagogie (Ediția a II-a, revăzută și adăugită), Editura Polirom, Iași, 2002;

2. Ichim Ofelia, Comunicare interculturală și integrare europeană, Editura Alfa, Iași,

2006;

3. Țârcovnicu V., Popeanga V., Pedagogie, Editura didactică și pedagogică,

București,1977.

4