UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ”DIN ARADFACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE, POLITICE ŞI ADMINISTRATIVESPECIALIZAREA : Relaţii internaţionale şi studii europene

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific,Prof.univ. dr. Cristian Benţe

Absolvent, Ştefan Sergiu Bogdan

2009

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ”DIN ARADFACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE, POLITICE ŞI ADMINISTRATIVESPECIALIZAREA : Relaţii internaţionale şi studii europene

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

Coordonator ştiinţific,Prof. univ. dr. Cristian Benţe

Absolvent, Ştefan Sergiu Bogdan

3

ARAD 2009

CUPRINS:

CAPITOLUL 1: INTRODUCERE

1.1 Premisele apariţiei Comunităţilor Europene……………………………5;

1.2 Procesul de formare a Comunităţilor Europene………………………...6;

1.3 Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht-1992, intrat în vigoare în anul

1993)…………………………………………………………………….9;

1.4 Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeană-1997 (intrat în vigoare in

1999)………………………………………………………..................12;

1.5 Tratatul de la Nisa……………………………………………………..13;

1.6 Extinderea spre est a Uniunii Europene.................................................

1.7 Strategia extinderii Uniunii Europene in Balcanii de Vest si Turcia.....

1.8 Tratatul de la Lisabona...........................................................................

CAPITOLUL 2: SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

2.1 Scurt istoric al sistemului instituţional comunitar…………………….15;

2.2 Delimitări conceptuale………………………………………………...17;

2.3 Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare……….18;

CAPITOLUL 3: INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

4

3.1 - INSTITUTII DE DECIZIE:

3.1.1 Consiliul European

3.1.1.1 Apariţia acestei instituţii……………………………………20;

3.1.1.2 Componenţă, organizare, funcţionare şi atribuţii…………...22;

3.1.2 Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)

3.1.2.1 Delimitări conceptuale .………………………………….24;

3.1.2.2 Componenţa Consiliului Uniunii Europen………………..25;

3.1.2.3 Organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene..26; 

3.1.2.4 Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene…………………...30;

3.1.3 Comisia Europeană

3.1.3.1 Componenţa şi statutul membrilor Comisiei……………….31;

3.1.3.2 Organizare şi funcţionare…………………………………...33;

3.1.3.3 Atribuţiile Comisiei Europene……………………………...34;

3.1.4 Parlamentul European

3.1.4.1 Componenţa Parlamentului European………………………35;

3.1.4.2 Organizare şi funcţionare…………………………………...36;

3.1.4.3 Atribuţiile Parlamentului European…………………………38;

3.2 AUTORITATI DE CONTROL LEGISLATIV SI ADMINISTRATIV

3.2.1 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

3.2.1.1 Structura şi statutul membrilor Curţii de Justiţie…………...40;

3.2.1.2 Organizarea şi funcţionarea…………………………………41;

3.2.1.3 Tipurile de acţiuni în faţa Curţii de Justiţie…………………42;

3.2.2 Tribunalul de Primă Instanţă

3.2.2.1 Componenţă, organizare şi funcţionare…………..................43;

3.2.2.2 Competenţa Tribunalului de Primă Instanţă………………...44;

3.2.3 Curtea Europeană de Conturi

3.2.3.1 Componenţa, organizarea şi funcţionarea Curţii…………....44;

3.2.3.2 Atribuţiile Curţii de Conturi………………………………..45;

3.2.4 Mediatorul European…………………………………………………5

3.2.5 Responsabilul European pentru Protectia Datelor………………

3.3 ORGANISME SI INSTRUMENTE FINANCIARE 3.3.1 Banca Centrala Europeana ( BCE )………………………3.3.2 Banca Europeana de Investitii ( BEI )…………………….3.3.3 Fondul European de Investitii ( FEI )…………………….

3.4. ORGANISME CONSULTATIVE

3.4.1 Comitetul Economic si Social European ( CESE )………….3.4.2 Comitetul Regiunilor Uniunii Europene ( CR )……………..

3.5. ORGANISME INTERINSTITUTIONALE

3.5.1. Oficiul European pentru Selectia Personalului ( EPSO )……3.5.2. Oficiul pentru Publicatii Oficiale ale Comunitatilor Europene.

3.6. ALTE INSTITUTII

3.6.1 Agentii comunitare……………………………………………….3.6.2 Institutii pentru sprijinirea actiunii externe comune…………..3.6.3 Institutii pentru sprijinirea realizarii spatiului de libertate, securitate si justitie……………………………………………………3.6.4 Agentii executive………………………………………………..

CAPITOLUL 4: ROLUL ASUMAT DE COMUNITĂŢILE EUROPENE

4.1 Rolul legislativ……………………………………………………… 52;

4.2 Rolul executiv………………………………………………………...54;

4.3 Rolul bugetar…………………………………………………………56;

4.4 Rolul de control………………………………………………………57;

4.5 Rolul internaţional……………………………………………………60;6

CAPITOLUL 5: ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ

5.1 Relaţiile României cu Uniunea Europeană……………………………61;

5.2 Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, şi

Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte…..63;

5.3 Instituţiile create prin Acordul European de Asociere………………...70;

5.4 Ministerul Integrării Europene………………………………………...72;

5.5 Institutul European din România………………………………………73;

5.6 Tratatul de aderare si statututl de observator activ……………………….

CAPITOLUL 6: VIITORUL UNIUNII EUROPENE………74;

Concluzii:………………………………………………………………..78;

Bibliografie:…………………………………………………………….81;

7

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

1.1 Premisele apariţiei Comunităţilor Europene

Primele proiecte de tratate pentru crearea unei federaţii europene au fost elaborate inca

din secolul al XVII-lea; cu toate acestea, ideea de Europă unită s-a concretizat abia după cel de-

al doilea război mondial, având drept fapt generator dorinţa de a menţine pacea pe continent.

Statele membre - in jumătatea de secol de construcţie europeană - au beneficiat de

stabilitate, pace şi prosperitate economică, avand drept principale rezultate creşterea nivelului de

trai, crearea Pieţei Unice, a Uniunii Economice şi Monetare.

In discursul său la Universitatea din Zurich, la 19 septembrie 1946, primul ministru

englez Winston Churchill a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel de-al doilea

război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el a

propus un parteneriat Franţa-Germania ca o primă etapă. În domeniul militar au fost înfiinţate

două organizaţii şi anume: Uniunea Europei Occidentale (pe baza Tratatului de la Bruxelles din

17 martie 1948, revizuit prin Acordul de la Paris din octombrie 1954), care conţine o clauză de

angajament militar semnat în caz de agresiune împotriva unuia dintre membrii organizaţiei

(Franţa, Regatul Unit, Olanda, Luxemburg, Spania, Italia, Portugalia şi, în final, Grecia); NATO

(prin Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949) care, ca organizaţie cuprinde mai multe state

europene, Statele Unite ale Americii, precum şi Canada într-o alianţă în care s-a reuşit o amiabilă

integrare militară1.

În plan economic a fost creată Organizaţia Europeană de Cooperare Economică

(O.E.C.E.), în scopul de administra fondurile acordate de către Statele Unite ale Americii prin

Planul Marshall pentru reconstrucţia Europei. Aceasta a devenit, în anul 1960, Organizaţia

Europeană pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (O.C.E.D.).

La 5 mai 1949 este semnat Tratatul Consiliului Europei. Cadru al dialogului politic,

Consiliul Europei este un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel naţional.

Aceasta favorizează apărarea unui drept regional european pe bază de convenţii. Cea mai

importantă convenţie este Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma la 4

noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 19532.

1 Augustin Fuerea – Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2002;2 Ion Jinga- Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999;

8

Astfel, prin relaţii politice strânse, de lungă durată, au apărut, în plan economic, Consiliul

de Ajutor Reciproc (C.O.M.E.C.O.N.-ianuarie 1949) şi în plan militar Tratatul de la Varşovia

(încheiat la 14 mai 1955), reunind statele Europei Centrale şi de Est.

1.2 Procesul de formare a Comunităţilor Europene

Comunităţile Europene au urmărit, incă de la început realizarea între statele membre a

unei cooperări mai puternice decât cea care rezultă din cadrul organizaţiilor de cooperare. Ele s-

au plasat într-o perspectivă mai apropiată aspiraţiilor federale care au fost exprimate la

Congresul de la Haga din mai 1948, lovindu-se atunci de concepţiile partizanilor unei cooperări

instituţionalizate.

Prima dintre cele trei Comunităţi, C.E.C.A./C.E.C.O.3 a apărut având la origine iniţiativa

Franţei. Un rol important l-a avut Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut primele demersuri în

scopul realizării unei noi unităţi europene. Acesta, îndeplinind funcţia de şef al Organizaţiei

naţionale a planificării din Franţa, a propus ca producţia de cărbune şi oţel din Franţa şi

Germania să fie administrată de către un organism supranaţional. La 9 mai 1950, Robert

Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, lansa declaraţia, inspirată de către Jean

Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă

potrivit metodelor supranaţionale ce implică o ruptură de schemele tradiţionale ale relaţiilor

dintre state.

“Planul Schuman”, conceput pentru a evita o nouă conflagraţie mondială, punând

ramurile de bază ale industriei de armament sub control internaţional, prin intermediul unui tratat

inviolabil, a fost acceptat de Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Franţa a convocat,

la 20 iunie 1950, la Paris, o conferinţă interguvernamentală a cărei preşedinţie era asigurată de

Jean Monnet. Ţările Benellux-ului şi Italia au răspuns apelului şi s-au reunit la masa

negocierilor. La cererea Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniştri, care trebuia să dea, în

anumite cazuri, avizul său conform. Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie au completat

dispozitivul care stă la baza sistemului instituţional al actualelor Comunitaţi4.

La 18 aprilie 1951, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a

fost încheiat pentru o durată de 50 de ani. Tratatul a fost ratificat de cele 6 state semnatare

(Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg).

3 Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului4 Ion Jinga, Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999;

9

Fundamentul economic al acestui tratat se află în dispoziţiile art.4 în sensul că sunt

recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi interzise:

a) taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile

cantitative privind circulaţia produselor;

b) măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între

consumatori, în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor

de transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului;

c) subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state

în orice formă ar fi ele;

d) practicile restrictive care tind la împărţirea şi exploatarea pieţei;

Tratatul C.E.C.O. desemnează o Înaltă Autoritate care să asigure realizarea obiectivelor

sale în conformitate cu obiectivele stabilite. Ea este compusă din persoane independente, numite

de guverne împreună, are resurse financiare proprii realizate din taxe asupra producţiei de oţel şi

cărbune şi beneficiază de autoritatea necesară spre a impune obligaţii statelor membre şi

producătorilor în sensul dispoziţiilor tratatului. În luarea deciziilor urmează să consulte

guvernele direct sau în cercetare cu Comitetul Special de Miniştri sau Comitetul Consultativ în

toate cazurile când consideră necesar. Consiliul de Miniştri creat ca urmare a unei iniţiative

olandeze îşi va exercita atribuţiile stabilite prin Tratat, în special în scopul armonizării acţiunii

Înaltei Autorităţi şi a guvernelor, care sunt răspunzătoare pentru politicile economice generale

ale ţărilor lor. Mai este înfiinţată şi o Adunare Comună, compusă, la început, din membrii

parlamentelor naţionale şi în faţa căreia Înalta Autoritate este răspunzătoare pentru aplicarea

Tratatului, contra ei putând să fie depusă o moţiune de cenzură.

Un Tratat a fost semnat la 27 mai 1952 de şase state membre ale CECO, urmărindu-se

ideile din Planul “Pleven” prin care se preconiza crearea unei armate europene. Franţa nu a

ratificat tratatul respectiv. Reînarmarea Germaniei intervine pe baza acordurilor de la Paris,

încheiate la 23 octombrie 1954.

La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al ţărilor Benellux-ului prin care se

afirmă principiul că integrarea economică ar trebui să precizeze integrarea politică. El urmează

unele idei din Planul “Beyen” prin care au fost schiţate contururile unei pieţe comune europene

cu renunţarea la ideea dominantă privind o integrare progresivă a ţărilor europene prin sectoare.

Memorandumul este discutat şi aprobat la întâlnirea din 1-2 iunie 1955, de la Messina-Italia, a

miniştrilor de externe ai celor şase state. Problemele energiei atomice şi ale pieţei comune nu au

fost dezbătute foarte intens. O negociere a fost angajată pe baza “Raportului Spaak”, din 21

10

aprilie 1956. Raportul avea drept temă principală crearea a două uniuni: pe de o parte, o uniune

economică generală şi, pe de altă parte, o uniune în domeniul utilizării paşnice a energiei

atomice.

Negocierea a început prin propunerea de înfiinţare a două noi Comunităţi: Comunitatea

europeană a energiei atomice (C.E.C.A./EURATOM), ce urmărea o solidaritate sectorială şi

Comunitatea economică europeană (C.E.E.), ce viza crearea unei pieţe comune, generalizate.

Tratatele instituind C.E.E.A. şi C.E.E. au fost semnate la 25 martie 1957. În aceeaşi zi, a fost

semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comune. Tratatele intră în vigoare la 1 ianuarie

1958, Walter Hallstein este desemnat primul preşedinte al Comisiei C.E.E., iar Louis Armand,

preşedintele Comisiei EURATOM. Noile Comunităţi se înscriau pe calea unei “uniuni din ce în

ce mai strânse între popoarele europene”.

La 10 februarie 1961 este semnat acordul şefilor de stat sau de guvern din ţările membre

ale Comunităţilor Europene privind crearea unui cadru de cooperare politică. Este înfiinţat un

comitet de experţi prezidat de către Christian Fouchet, însărcinat să elaboreze un plan în acest

scop. În acelaşi an, Grecia este primul stat terţ care semnează un Acord de Asociere cu C.E.E.;

Irlanda, Marea Britanie, Danemarca, Norvegia şi Turcia vor semna acest Acord de Asociere.

La 8 aprilie 1965 este semnat, la Bruxelles, Tratatul de fuziune a organelor executive ale

celor trei Comunităţi Europene. Acesta va intra în vigoare la 1 iulie 1967. Din acel moment

există o singură Comisie (numită astăzi Comisia Europeană) şi un singur Consiliu de Miniştri

(cunoscut azi sub numele de Consiliul Uniunii Europene). Consiliul de Miniştri decide

demararea procesului de armonizare legislativă în domeniul fiscalităţii indirecte în Comunitate,

adoptarea principiului sistemului taxei pe valoare adăugată şi adoptă primul program de politică

economică pe termen mediu, în care sunt definite obiectivele politicii economice a Comunităţii

pentru anii următori. Parlamentul European şi Curtea de Justiţie a C.E. sunt unice din 1958. Jean

Rey este primul preşedinte al Comisiei Comunităţilor Europene (C.E.C.O., C.E.E, şi C.E.E.A).

La 1 iulie 1968 se crează uniunea vamală între cele state membre. Drepturile de vamă percepute

la schimburile intracomunitare sunt eliminate cu 18 luni înainte de data prevăzută în Tratatul de

la Roma. Este introdus tariful vamal comun în schimburile comerciale externe. Reuniţi la Haga

(Olanda) la 1-2 decembrie 1969, pentru a discuta realizarea pieţei interne comunitare,

aprofundarea integrării şi lărgirea Comunităţii Europene, şefii de stat sau de guvern din cele şase

ţări membre hotărăsc accelerarea procesului de integrare europeană, realizarea în etape a uniunii

economice şi monetare (U.E.M.) şi relansarea cooperării politice. Se decide, deschiderea

negoierilor de aderare cu Danemarca, Irlanda, Marea Britanie şi Norvegia.

11

Astfel, pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluţii pentru

dezvoltarea economică, dar şi pentru interese de natură politică, au apărut cele trei Comunităţi

europene: Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (C.E.C.A.), în anul 1951, Comunitatea

europeană a energiei atomice (C.E.E.A./EURATOM) şi Comunitatea economică europeană

(C.E.E), în anul 1957.

Aceste Comunităţi europene au apărut prin încheierea unor tratate internaţionale, care au

dat naştere la mecanisme instituţionale fără precedent în dreptul internaţional public.

La cele trei Comunităţi au aderat în anii următori 15 state: Austria, Belgia, Danemarca,

Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda,

Portugalia, Spania, Suedia..

1.3 Tratatul de la Maastricht

Tratatul semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993 se

plasează dincolo de obiectivul economic iniţial al Comunităţii (realizarea unei pieţe comune),

conferindu-i acesteia o orientare politică. Tratatul marchează astfel trecerea la o nouă etapă în

procesul de creare a unei “uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”.

Tratatul instituie o Uniune Europeană formată din cele 12 state membre ale Comunităţii

Europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea

Britanie, Olanda, Portugalia, Spania, la care au aderat în 1995 Austria, Finlanda şi Suedia.

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni:

Comunitatea Europeană (care înlocuieşte Comunitatea Economică

Europeană), cu competenţe extinse în domeniul economic;

cooperarea în domeniul Politicii externe şi de securitate comună;

cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne.

Articolul 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene stipulează că este

cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele

membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia europeană este deci

condiţionată de cetăţenia naţională şi vine în completarea acesteia, adăugând noi drepturi:

dreptul la liberă circulaţie şi de stabilire într-una dintre statele membre ale

Comunităţii;

protecţia pe teritoriul statelor terţe din partea ambasadelor şi consulatelor;

oricăruia dintre statele membre;

12

dreptul de a vota şi de a candida în statul de rezidenţă la alegerile europene şi

la alegerile locale, cu anumite condiţii;

dreptul la petiţie în Parlamentul European;

dreptul de a depune la Mediatorul European o reclamaţie cu privire la

funcţionarea defectuoasă a instituţiilor comunitare.

Decizia de a crea o monedă unică la 1 ianuarie 1999 sub egida Băncii Centrale Europene,

reprezintă obiectivul final al integrării economice şi monetare pe Piaţa unică.

Tratatul de la Maastricht prevede crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape:

o prima etapă-până la 31 decembrie- liberalizarea circulaţiei capitalurilor;

o etapa a doua- începând de la 1 ianuarie 1994- o mai largă coordonare a politicilor

economice, în scopul de a reduce inflaţia, rata dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor

valutare, precum şi de a limita deficitele şi datoria publică a statelor. Aceste criterii

trebuie să asigure convergenţa economiilor statelor membre necesare trecerii la moneda

unică. Trecerea este pregătită de Institutul Monetar European.

o etapa a treia- crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea Băncii Centrale

Europene.

Prin Tratatul de la Maastricht, competenţele comunitare au fost extinse, incluzând noi

domenii (educaţie, pregătire profesională, cultura, sănătatea publică, protecţia

consumatorilor, reţele trans-europene, politica industrială), pe baza principiului

subsidiarităţii. Astfel, acţiunea la nivel comunitar nu înlocuieşte acţiunea la nivel naţional, ci

o completează.

Politica socială intră în domeniul de acţiune comunitară. Protocolul social, cu toate că nu

a fost semnat de Marea Britanie, este anexat la Tratat. Astfel, statele membre (cu excepţia Marii

Britanii) au adoptat dispoziţii comune privind condiţiile de lucru, egalitatea de şanse, combaterea

excluderii pe piaţa muncii, securitate socială.

Pe baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, al doilea

pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o politică externă şi de securitate comună care

permite adoptarea unor acţiuni comune în politica externă. Deciziile trebuie luate în unanimitate,

iar măsurile însoţitoare prin vot în majoritate calificată.

În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărui obiectiv final este apărarea

comună, cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO). Statele membre pot totuşi continua

acţiune la nivel naţional, cu condiţia ca aceasta să nu contravină deciziilor luate în comun.13

Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera circulaţie a

persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. Deciziile sunt luate în unanimitate şi fac referire la

următoarele domenii:

reguli de trecere a frontierei externe a Comunităţii şi întărirea controlului;

lupta împotriva terorismului, traficului de droguri şi fraudei la nivel

internaţional;

cooperarea în materie de justiţie penală şi civilă;

crearea unui Oficiu european al poliţiei (Europol), care să aibă în dotare un

sistem de schimb de informaţii între forţele de poliţie naţionale;

lupta împotriva imigraţiei ilegale;

elaborarea unei politici comune în domeniul azilului.

Este prevăzută o revizuire a Tratatului în vederea extinderii.Lucrările Conferinţei inter-

guvernamentale reunite în 1996-1997 s-au încheiat prin semnarea de către statele membre a

Tratatului de la Amsterdam, la 2 octombrie 1997.

1.4. Tratatul de la Amsterdam

Ziua de 1 mai 1999 a dobândit importanţa intrării în vigoare a Tratatului de la

Amsterdam, Tratat care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene. Prin Tratatul de la

Amsterdam, Uniunea Europeană cunoaşte unele transformări. Noi sarcini îi sunt încredinţate,

rolul cetăţeanului este accentuat, iar caracterul democratic al instituţiilor este întărit.

Necesitatea adoptării acestui Tratat rezultă din faptul că, deşi el urmează altor 2 mari

modificări privind competenţele şi instituţiile Uniunii, din anii 1986 (Actul Unic European) şi

1992 (Tratatul de la Maastricht), trebuiauu, încă, date răspunsuri numeroaselor probleme care au

rămas deschise. Acestea priveau: drepturile cetăţenilor (în special,protecţia drepturilor

fundamentale), cooperarea în domeniul securităţii şi justiţiei (integrarea acquis-ului Schengen în

competenţele Uniunii Europene), politica externă şi de securitate comună (alegerea unui Înalt

Reprezentant pentru PESC) şi consolidarea democraţiei.

Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deşi acestea

au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht. Acesta cuprinde 3 părţi, şi anume: modificări

ale Tratatului Uniunii Europene; simplificarea Tratatelor; dispoziţii generale şi finale. Acestora li

se adaugă: Actul final, 13 Protocoale şi 58 de Declaraţii comune.

14

Tratatul de la Amsterdam extinde aria politicii de protecţie a consumatorilor, stabileşte ca

obiectiv dezvoltarea durabilă a mediului înconjurător, coferă Uniunii Europene o nouă

competenţă în materie de ocupare a forţei de muncă, consolidează protecţia socială în domeniul

egalităţii de şanse şi al luptei împotriva excluderii.

1.5 Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa a fost semnat de către Miniştrii Afacerilor Externe ai statelor membre

ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare, după ce a fost ratificat de

fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum.

Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, este să

conţină prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va

avea 30 de membri, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei 3 axe

principale sunt: componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene, procedura de

decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii.

Prin Tratatul de la Nisa a fost consolidat rolul de co-legislator al Parlamentului European,

procedura de co-decizie urmând să fie aplicată şi în domeniile: lupta împotriva discriminărilor,

coeziune economică şi socială, vize, azil, imigraţie.

Tratatul de la Nisa asigură o bază juridică partidelor politice din statele membre prin

definirea unui statut care să permită mai ales stabilirea unor reguli asupra modalităţilor de

finanţare a acestora.

A fost stabilit un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul European. La data

intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa, unele state membre vor avea mai puţini reprezentanţi în

Parlament; de exemplu, pentru Franţa, care, pana la data intrarii in vigoare a Tratatului de la Nisa

avea 87 de mandate, dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Nisa, numarul acestora s-a redus

la 72.

În cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot: unanimitatea

şi majoritatea calificată. Menţinerea unanimităţii ar putea face să apară obstacole în luarea

deciziilor în cadrul Consiliului. Majoritatea calificată are la bază un sistem de ponderare a

voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene, format din miniştrii statelor membre, fiecărui

stat fiindu-i atribuit un anumit număr de voturi în funcţie de populaţia sa.

Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli ale majorităţii calificate, de aplicat începând din

2005: pentru ca o decizie să fie adoptată este necesar, pe lângă o majoritate de voturi (255 din

345 pentru o Uniune cu 27 de state membre), şi ca majoritatea statelor să fi votat favorabil. Votul

în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era necesară unanimitatea: 15

coeziunea economică şi socială, încheierea de acorduri internaţionale în domeniul proprietăţii

intelectuale şi al serviciilor, cooperarea judiciară civilă.

Conform Tratatului de la Nisa, începând din 2005, în componenţa Comisiei Europene va

intra numai câte un comisar de provenienţă din fiecare stat membru. Pentru buna funcţionare a

Comisiei, puterile preşedintelui acesteia vor fi extinse. Preşedintele va avea în atribuţiile sale

organizarea internă, eventualele remanieri, va putea cere demisia comisarilor. Preşedintele va fi

desemnat de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în majoritate calificată.

Pentru o mai bună funcţionare a Curţii de Justiţie şi pentru scurtarea termenelor de

judecată, Tratatul de la Nisa prevede unele modificări în ceea ce priveşte competenţele Curţii de

Justiţie şi cele ale Tribunalului de Primă Instanţă. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene se

poate reuni în plen sau în cameră lărgită. Prin Tratatul de la Nisa, acţiunile directe pot fi depuse

numai la Tribunalul de Primă Instanţă, care va avea competenţă şi asupra unor acţiuni pentru

pronuţarea unor hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar.

Tratatul de la Nisa prevede că fiecare stat membru va avea câte un reprezentant în Curtea

de Conturi, numit de Consiliu prin vot în majoritate calificată.

Prin Tratatul de la Nisa a fost creat un mecanism de conservare a valorilor democratice.

Consiliul Uniunii Europene, statuând cu o majoritate de 4/5 şi după consultarea Parlamentului

European, poate adresa o recomandare unui stat pe al cărui teritoriu s-a constatat existenţa

riscului de violare a drepturilor fundamentale.

“Declaraţia asupra viitorului Europei”, anexă a Tratatului de la Nisa, cuprinde prevederi

asupra statutului Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care nu este încorporată

în Tratat.

1.6. Extinderea spre est a Uniunii Europene

Extinderea comunitatilor si a Uniunii Europene s-a realizat in mai multe etape:

- 1973, aderarea Marii Britanii, a Irlandei si a Danemarcei; Norvegia, a cărei aderare

fusese admisă , nu a ratificat tratatul de aderare, deoarece majoritatea populatiei s-a opus cu

ocazia referendumului naţional;

- 1981, aderarea Greciei;

- 1986, aderarea Spaniei şi a Portugaliei;

- 1995, aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei;

16

- 2004, au devenit membre ale Uniunii Europene 10 state: Cipru, Estonia, Letonia,

Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria;

- 2007, au devenit membre România şi Bulgaria5.

Începând cu 2004, putem vorbi de aderarea într-un interval scurt a unui număr mare de

state care nu aveau inca o economie de piaţă şi ale căror sisteme politice şi democratice nu

funcţionau permanent la un nivel rezonabil; aceste ţări aveau exerciţiul participării la grupări

integraţioniste de un tip diferit ( au facut parte din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc –

CAER-, care a fost constituit in 1949, ca un organism interguvernamental prin acordul semnat de

Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Romania şi URSS, care urmăreau să amelioreze şi să

coordoneze dezvoltarea economică planificată şi integrarea tărilor membre; Albania a facut parte

din CAER din 1949 până în 1961, Cuba a aderat la CAER în 1972, R.D. Germana în 1950,

Mongolia în 1962 şi Vietnam în 1978, în calitate de membri deplini. Iugoslavia a participat din

1964 ca membru asociat, iar China şi Coreea de Nord au avut statut de observator).

Noile aderări au impus din partea Uniunii Europene o redefinire de natură instituţionala şi

administrativă. Extinderile au avut fundamente diferite; dacă precedentele lărgiri au fost

determinate de raţiuni economice şi de considerente geopolitice, a cincea lărgire a avut la baza

atât raţiuni politice, cât şi de natură psihologică (apartenenţa statelor respective la continentul

european).

Prabuşirea sistemului comunist a determinat, începând cu 1990, o abordare nouă în relaţiile

economice şi politice dintre Comunităţi şi statele din această parte a Europei. Comunităţile au

creat şi dezvoltat mecanisme, strategii şi instrumente în vederea îmbunătăţirii relaţiilor cu acestea

şi a extinderii lor către centrul şi estul continentului6.

Documentele care au statuat cadrul juridic şi institutional al raporturilor dintre ţările

candidate şi Uniunea Europeana şi care au avut drept obiectiv fundamental pregătirea integrării

statelor candidate în Uniune, au fost „acordurile de asociere”.

Întrucât semnarea acestor „acorduri de asociere” nu putea să confere ţărilor semnatare

capacitatea de a deveni membre, în anul 1993, la Consiliul European de la Copenhaga, s-a decis

că statele asociate din Europa Centrala şi de Est, pot deveni membre ale Uniunii dacă îndeplinesc

anumite condiţii (criterii) politice ( existenţa unor instituţii stabile, care să garanteze democraţia,

supremaţia dreptului, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor), economice

( economie de piaţă viabilă şi capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor de

5 Andrei Popescu si Ion Diaconu, Organizatii europrne si euroatlantice, Editura “Universul Juridic”, Bucuresti, 2009, p. 1886 Ibidem, p. 189

17

piaţă din UE, acceptarea obiectivelor uniunii economice şi monetare - independenta Bancii

Centrale din statul respectiv, coordonarea politicilor economice şi supravegherea acestora,

aderarea la dispoziţiile Pactului de Stabilitate şi Dezvoltare), precum şi adoptarea şi transpunerea

acquis-ului comunitar ( totalitatea normelor juridice comunitare).

În anul 1994, la Consiliul European de la Essen, a fost definit un nou instrument în vederea

extinderii, respectiv Strategia de preaderare, având drept scop ajutarea statelor candidate în

vederea adoptării acquis-ului comunitar; strategia de preaderare era structurată pe patru

elemente: dialogul structurat, acordurile europene, pregătirea pieţelor interne şi asistenţa

financiară prin Programul PHARE7.

Anul 1997 a marcat o angajare fermă şi clară a Uniunii faţă de procesul de extindere, prin

deciziile luate de Consiliul European de la Luxemburg care a decis ca obiectivul următorilor ani

este de a face statele candidate să fie în măsura să adere la UE şi, în acelasi timp, de a pregăti

Uniunea pentru extindere, raportându-se la aceasta la un proces global, inclusiv şi evolutiv, care

se va derula în etape, în functie de ritmul propriu fiecărui stat candidat şi de gradul său de

pregătire.

În aceeaşi direcţie, în anul 1997, Comisia Europeană a publicat Agenda 2000, document

structurat în două părţi, încercând să rezolve atât problema extinderii, cât şi problema referitoare

la reforma internă a UE.

Comisia a propus formula de extindere în valuri, stabilind ca în valul următor vor fi

incluse, pentru aderare, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovenia, Estonia şi a decis să prezinte avize

privind stadiul îndeplinirii criteriilor de aderare de către statele candidate.

La Luxemburg a fost definită şi Strategia consolidată de preaderare, care a fost inclusă

într-un proces complex de aderare şi negociere, articulată în jurul a două instrumente principale:

Acordurile europene şi Parteneriatul pentru aderare, la care s-au adăugat „dispozitivul de

încadrare”( reuniuni intre miniştrii statelor membre şi miniştrii statelor candidate - înlocuind

dialogul structurat), „avizele Comisiei”, „procedura de monitorizare”( rapoartele anuale ale

Comisiei asupra progreselor fiecărui stat candidat) şi „asistenţa financiara mărită” ( pe lângă

Programul PHARE, care este reorientat spre pregătire, au fost create două instrumente

structurale de preaderare: ISPA şi SAPARD).

O schimbare majoră în dinamica procesului de aderare, a fost adusă de Consiliul

European de la Helsinki, din decembrie 1999, prin hotărârea de începere a negocierilor şi cu

Bulgaria, România, Lituania şi Letonia.

7 Ibidem, p. 19018

Aceste eforturi au fost încununate de succes prin aderarea la 1 mai 2004, a opt state care

au facut parte din blocul comunist, respectiv Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia, Letonia, Lituania,

Slovenia si Slovacia; în acelaşi an au aderat la Uniune şi Cipru şi Malta.

De la 1 ianuarie 2007 au devenit membre ale Uniunii Europene şi România şi Bulgaria.

1.7 Strategia extinderii Uniunii Europene în Balcanii de Vest şi Turcia

Astăzi, Uniunea Europeană are 27 de membri. Noua strategie europeană de

extindere vizează ţările din Balcanii de Vest şi Turcia.

Procesele de negociere cu Croatia si Turcia sunt în curs de desfăşurare; în cazul Croaţiei

se estimează că procesul de negociere în vederea aderării poate fi mai scurt, iar în cazul Turciei

procesul de negociere în vederea aderării vizează un orizont de timp mai îndelungat. În

decembrie 2007, Macedonia a devenit ţară candidată. În intervalul 2006-2007, strategia

europeană de extindere în Balcanii de Vest şi Turcia s-a confruntat cu unele dificultăţi privind

negocierile cu Turcia, viitorul statut al Kosovo, relaţiile cu Bosnia-Herţegovina8.

Pentru ţările din Balcanii de Vest, Uniunea Europeană a elaborat şi a pus în aplicare un

Proces de Stabilizare şi Asociere, având drept scop realizarea şi menţinerea stabilităţii politice,

tranziţia rapidă către o economie de piaţă, promovarea cooperării regionale şi perspectiva

aderării la Uniune.

Uniunea Europeană oferă – printr-un parteneriat progresiv- o serie de concesii comerciale,

asistenţă economică şi financiară şi relaţii contractuale.

În anul 2005 au început negocierile cu Turcia. Turcia – de la acordarea statutului de ţară

candidată - a realizat o serie de reforme privind drepturile omului, ca de exemplu acordarea unor

drepturi culturale minorităţii kurde, abolirea pedepsei cu moartea şi realizarea unor progrese în

ceea ce priveşte diferendul cu Cipru. Cu toate acestea, se apreciază că Turcia nu poate adera la

Uniunea Europeană mai devreme de 2015, ca urmare a necesităţii realizării unui mare număr de

reforme economice şi sociale absolut necesare9.

Procesul de negociere cu Turcia este marcat şi de faptul că mai multe state membre ale

Uniunii Europene se opun aderării acesteia, invocând diferentele religioase şi culturale.

În acest moment, ritmul extinderii este dictat de capacitatea de integrare a Uniunii şi de

problemele pe care le ridică fiecare candidat, prudenţa fiind numitorul comun al oricărei acţiuni

şi etape ale procesului extinderii.

1.8. Tratatul de la Lisabona

8 Ibidem, p. 1919 Ibidem, p. 192

19

Tratatul de la Lisabona s-a semnat la 13 decembrie 2007; intrarea in vigoare a Tratatului de

la Lisabona la 1 ianuarie 2009 a fost ratată datorită faptului că populaţia Irlandei l-a respins prin

referendum. Sunt necesare noi eforturi pentru a obţine intrarea lui in vigoare, întrucat acesta ar

trebui să fie ratificat până in iunie 2009, astfel încât alegerile pentru Parlamentul European să se

organizeze având la baza acest document. Tratatul de la Lisabona este în acelaşi timp un tratat

de modificare, întrucat modifică tratatele Uniunii Europene, dar şi unul reformator, în sensul că

reformează instituţiile Uniunii Europene; deşi elimină unele aspecte din Tratatul Constituţional,

reţine cea mai mare parte din acesta.

Astfel, se elimină din Tratatul Constituţional:

-simbolistica UE (drapel, imn, etc.), ceea ce nu înseamnă că statele membre sunt obligate să

renunţe la utilizarea lor, ci doar ca nu sunt obligate să le accepte;

-familia de cuvinte „constituţie, constituţional, constituţionalizare”,etc., ceea ce nu anuleaza

Hotărârile CJCE şi ale unor tribunale constituţionale naţionale – între care Germania - care

stabileau că tratatele UE au valoare constituţională;

-supremaţia explicită a dreptului comunitar asupra celui naţional, ceea ce înseamnă că

această inversiune este şi efectivă, deoarece rămân valabile Hotărârile Curţii Europene de Justiţie

( CEJ ) care statuau această ierarhie10;

-nu se pastrează fraza în care se afirmă că UE este formată din state şi popoarele acestora,

dar se acordă o atât de mare însemnătate popoarelor, încât ele devin factorul determinant al

procesului decizional.

Rămân comune cu Tratatul Constituţional următoarele:

-UE va avea personalitate juridică;

-dispar pilierii şi Comunităţile Europene;

-se păstrează conţinutul de fond al Tratatului Constituţional, cu excepţia celor de mai sus;

-creşte rolul UE în lume prin personalitatea juridică a acesteia, dar şi prin crearea funcţiei

de ministru European de Externe şi organizarea Serviciului European de Externe;

-creste securitatea internă a UE prin instituţionalizarea SLSJ, dar şi prin instituţionalizarea

Cooperării structurale în materie de apărare, ceea ce pune bazele unei apărări comune la nivelul

UE;

10 Iordan Gheorghe Barbulescu, Procesul decizional in Uniunea Europeana, Editura POLIROM, Bucuresti, 2008, p.99

20

-creşte democraţia UE prin apariţia în Tratat a Cartei Drepturilor Fundamentale în UE, dar

şi prin asocierea PE la luarea tuturor deciziilor;

-creşte eficienţa decizională a UE, prin simplificarea procedurilor;

-creşte vizibilitatea UE înăuntrul şi în afara sa11.

Prin Legea nr.13/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 107 din 12

februarie 2008, România a ratificat Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind

Uniunea Europeana şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, fiind a patra ţară din

cele 27 care a procedat imediat la acest act esenţial de voinţă statală, după Ungaria, Slovenia şi

Malta. Originile Tratatului de la Lisabona se regăsesc în Actul Unic European din 1986 care

a operat prima mare modificare a tratatelor originare (constitutive) ale comunităţilor economice

europene. Actul Unic European a fost, la momentul intrării sale în vigoare la 1 iunie 1987, tot un

tratat reformator. Principalele sale elemente de noutate au fost reprezentate de reforma

instituţiilor comunitare (extinderea votului cu majoritate calificată, recunoaşterea oficială a

Consiliului European, consacrarea denumirii de „Parlament European”, asocierea acestuia din

urmă la procesul legislativ prin introducerea procedurii de cooperare cu Consiliul Uniunii

Europene şi Comisia Europeană, crearea Tribunalului de Primă Instanţă), lărgirea competentelor

comunitare (în principal, în domeniul social) şi codificarea dispoziţiilor privind Cooperarea

Politică Europeană (CPE) care există de facto din 1970, pe baza căreia Tratatul de la Maastricht

a introdus Politica Externă şi de Securitate Comună ( PESC).

După adoptarea Tratatului de la Maastricht din 1992 a fost declanşată cea mai importanta

etapă a procesului complex de reformare instituţională pentru adâncirea integrării europene,

marcată de Tratatul de la Amsterdam ( 1997) şi Nisa ( 2000), tratate care au reuşit să rezolve

numai parţial problemele aprofundării integrării europene. Tratatul de la Lisabona încheie un

proces complex de reformare a Uniunii Europene şi este de naturp sp asigure pentru o lunga

perioadp de timp – până în 2030- evoluţia celei mai importante organizaţii continentale.

Pentru elaborarea şi redactarea Tratatului de la Lisabona s-a utilizat metoda clasică,

respectiv Conferinţa interguvernamentală (CIG) în baza art.48 din Tratatul asupra Uniunii

Europene (versiunea consolidată) care prevede posibilitatea convocarii în conferinţe a

reprezentanţilor guvernelor statelor membre în scopul stabilirii, de comun acord, a

amendamentelor ce urmează a fi aduse tratatelor comunitare12.

Tratatul de la Lisabona este un tratat complex, nefiind destinat să înlocuiască tratatele în

vigoare, ci doar să le modifice, conţinând amendamentele ce se aduc atât Tratatului privind

11 Ibidem, p.10012 Andrei Popescu si Ion Diaconu, op. cit., p. 200

21

Uniunea Europeana (TUE), cât şi Tratatului de instituire a Comunităîii Economice (TCE), fiind

însoţit de 13 protocoale şi peste 50 de declaraţii, având aceeaşi valoare juridică cu textul propriu-

zis.

O caracteristică aparte a Tratatului de la Lisabona este aceea că nu a mai inclus referiri la

posibilitatea revizuirii acestuia, ceea ce va induce producerea de efecte pentru o perioadă mai

lungă de timp; de asemenea, Tratatul de la Lisabona este constituit din două tratate cu valoare

juridică egală, rezultate din modificările aduse Tratatului privind Uniunea Europeana (TUE) şi a

Tratatului Comunităţii Europene, care devine „Tratatul privind funcţionarea Uniunii

Europene”(TFUE). Alături de aceste două tratate rămâne în vigoare tratatul privind Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice ( Euratom), cu unele amendamente aduse prin Protocolul nr.1

(care este anexa a Tratatului de la Lisabona)13.

Tratatul de la Lisabona trece sub tăcere o serie de probleme în care sensibilităţile

naţionale au fost accentuate de proiectul de Tratat Constituţional. Au dispărut total elementele de

natura simbolică şi terminologică ale Uniunii Europene, iar alte elemente cum sunt Carta

drepturilor fundamentale , prioritatea dreptului comunitar, cetăţenia europeană, deşi se regăsesc

în substanţa Tratatului prin protocoale, sunt totuşi astfel amplasate încât să menajeze sau să evite

sensibilizarea, din nou, a popoarelor europene.

Prin Tratatul de la Lisabona au fost definite, regrupate şi ierarhizate obiectivele Uniunii

Europene; noul art. 3 al TUE precizează14:

„(1) Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale ( demnitatea umană, libertatea,

democraţia, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului, inclusiv respectarea

drepturilor persoanelor care apartin minorităţilor) şi bunăstarea popoarelor sale;

(2) Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere

interne, in interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri

adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea

criminalităţii şi combaterea acestui fenomen;

(3) Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a

Europei, intemeiată pe o crestere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o

economie sociala de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a

forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire

a calităţii mediului. Aceasta promovează progresul ştiinţific şi tehnic.

13Ibidem, p. 201, despre valoarea juridica a Tratatului de la Lisabona14 Ibidem, pp. 204-205

22

Uniunea combate ecluziunea sociala şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia

socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protectia drepturilor

copilului.

Aceasta promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea

între statele membre.

Uniunea respectă bogăţia diversitătii sale culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea

şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.

(4) Uniunea instituie o uniune economică şi monetară a cărei monedă este euro.

(5) În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, Uniunea îşi afirmă şi promovează

valorile şi interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta contribuie la pacea,

securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare,

comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi, în special, a

drepturilor copilului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional,

inclusiv la respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite (…)”.

Uniunea Europeană îşi concentrează eforturile în trei mari direcţii:

1) promovarea păcii, a valorilor Uniunii Europene şi a bunăstării popoarelor sale, asigurând

un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne (alin.1 si 2 ale noului art.3);

2) instituirea şi consolidarea pieţei interne a uniunii economice şi monetare, dezvoltarea

unei economii sociale de piaţă si promovarea progresului ştiinţific şi tehnic ( alin. 3 si 4 );

3) contribuţia lor substanţială la asigurarea păcii, securităţii, dezvoltării durabile a planetei,

la solidaritate şi respectul reciproc între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la eliminarea

sărăciei şi protecţia drepturilor omului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului

internaţional ( alin. 5 al noului art.3 ).

Tratatul de la Lisabona conferă forţă juridică Cartei drepturilor fundamentale (noul art.6).

Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene a fost adoptată la 7 decembrie 2000 la Nisa,

ca document moral-politic. Funcţie de evolutiile intervenite în intervalul 2000-2007, Carta a fost

adaptată de Consiliul European din 12 decembrie 200715.

Uniunea Europeană recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute de Carta, cu

următoarele două precizări:

-dispoziţiile sale nu extind în nici un fel competenţele Uniunii Europene, astfel cum sunt

definite în tratate;

15 Ibidem, p. 20623

-drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute de Cartă se interpretează în conformitate cu

dispoziţiile generale din Titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea în aplicare şi cu

luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor ce o însoţesc.

Deşi este un document extrem de important, Carta nu este încorporată în textul Tratatului de

la Lisabona, pentru a nu se induce ideea de supra-stat.

Tot în baza art. 6 din TUE, Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, document de mare importanţă juridica elaborat de

Consiliul Europei.

Prin alin. 2 si 3 ale art. 6 sunt făcute două circumstanţieri de esenţă:

1) competentele Uniunii Europene, astfel cum sunt definite de tratate nu sunt modificate de

această aderare;

2) drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia respectivă şi astfel cum

rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale

dreptului Uniunii.

Uniunea Europeană dispune de trei izvoare juridice in privinţa drepturilor omului: Carta

drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, Convenţia Europeană a drepturilor omului ( la

care va fi parte atât Uniunea, cat şi fiecare stat membru) şi „drepturile fundamentale în calitate

de principii generale ale dreptului Uniunii şi de tradiţii constituţionale comune ale statelor

membre”16.

O importantă modificare este adusă noilor articole 4 şi 5 TUE (introduse prin Tratatul de la

Lisabona) în privinţa definirii a cinci mari principii ale Uniunii Europene: principiul egalităţii

statelor membre, principiul cooperării loiale, principiul atribuirii (de competente), principiul

subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii.

În conformitate cu noul art. 4, alin.2 din TUE, Uniunea respectă egalitatea statelor membre

în raport cu tratatele, precum şi identitatea lor nationala, inerente structurilor lor fundamentale

politice şi constituţionale, inclusiv în ce priveşte autonomia locală şi regională. Aceasta respectă

funcţiile esenţiale ale statului şi în special pe cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale

teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În mod special,

securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.

Cu privire la principiul cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută

reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice măsură

16 Ibidem, p. 207- despre optica privind drepturile fundamentale, promovată deTtratatul de la Lisabona24

generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care

rezultă din actele instiţutiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a

misiunii sale şi se abtin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor

Uniunii ( art.4, alin.3).

Celelalte trei principii ţin fie de delimitarea competentelor Uniunii (principiul atribuirii), fie

de exercitarea acestora ( principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii).

Tratatul de la Lisabona consacră în mod expres principiul atribuirii, specific sistemului

federal de organizare a statelor. Din acest principiu - în temeiul căruia Uniunea nu poate actiona

decât în limita competentelor ce ii sunt atribuite - decurge un alt principiu, potrivit căruia,

competenţa reziduală care nu este atribuită Uniunii, revine statelor membre. Uniunea Europeană

işi îndeplineşte obiectivele numai în temeiul voinţei statelor membre care decid să îi transfere

competenţe în acest scop. În realitate, aplicarea principiului atribuirii de competenţe este

atenuată de celelalte dispoziţii ale tratatelor, astfel cum au fost modificate prin Tratatul de la

Lisabona, care menţine intact principiul supremaţiei dreptului Uniunii consacrat de Curtea de la

Luxemburg, la rândul său limitat de principiile subsidiarităţii şi porporţionalităţii. Faptul că acest

principiu nu a fost inclus în Tratatul de la Lisabona şi se regăseşte doar în Declaraţia nr. 17 nu va

afecta existenţa acestuia sau jurisprudenţa Curţii de Justiţie.

Conform principiului subsidiarităţii, reglementat de art.5 alin.3, în domeniile care nu sunt

de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele

acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfacator de statele membre, nici la nivel central,

nici la nivel regional si local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor actiunii preconizate pot fi

realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în

conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului subsidiarităţii, în conformitate cu

procedura prevazută in respectivul protocol.

Potrivit noului articol 5 alin.4 şi în temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii,

în conţinut şi formă, nu depaşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.

Instituţiile Uniunii aplică principiul proportionalităţii în conformitate cu Protocolul privind

aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Prin Tratatul de la Lisabona, Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea

Europeană, care a fost introdus iniţial prin Tratatul de la Amsterdam, a fost reformulat în

întregime şi a fost structurat în două titluri: informaţii destinate parlamentelor naţionale şi

cooperarea interparlamentară.

25

Referitor la primul titlu, potrivit art. 1, documentele de consultare ale Comisiei (cărţi verzi,

cărţi albe şi comunicări) se transmit direct de Comisie parlamentelor naţionale la data publicării

acestora.

Comisia transmite parlamentelor naţionale şi programul legislativ anual, precum şi orice alt

instrument de programare legislativă sau de strategie politică, simultan cu transmiterea acestora

Parlamentului European şi Consiliului, iar potrivit art. 2, proiectele de acte legislative adresate

Parlamentului European şi Consiliului se transmit parlamentelor naţionale.

Proiectele de acte legislative emise de Comisie se transmit direct de Comisie parlamentelor

naţionale, în acelaşi timp în care se transmit Parlamentului European şi Consiliului.

Proiectele de acte legislative elaborate de Parlamentul European se transmit direct de către

acesta parlamentelor naţionale; proiectele de acte legislative emise de un grup de state membre,

de Curtea de Justiţie, de Banca Centrala Europeană sau de Banca Europeană de Investiţii, se

transmit de către Consiliu parlamentelor naţionale.

La rândul lor, parlamentele naţionale pot adresa, conform art.3, preşedintelui Parlamentului

European, al Consiliului şi, respectiv al Comisiei, un aviz motivat privind conformitatea unui

proiect de act legislativ cu principiul subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevazută în

Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Se prevede un termen

de opt săptămâni între data la care un proiect de act legislativ este pus la dispoziţia parlamentelor

naţionale în limbile oficiale ale Uniunii Europene şi data la care proiectul în cauză este înscris pe

ordinea de zi provizorie a Consiliului, în vederea adoptării acestuia sau în vederea adoptării unei

poziţii în cadrul unei proceduri legislative. Sunt posibile excepţii în cazuri de urgenţă ale căror

motive sunt indicate în actul sau în poziţia Consiliului. Cu excepţia cazurilor de urgenţă,

motivate în mod corespunzator, nu se poate ajunge la nici un acord asupra unui proiect de act

legislativ în cauza în decursul acestor opt săptămâni. Cu excepţia cazurilor de urgenţă motivate

în mod corespunzător, se respectă un termen de zece zile între înscrierea unui proiect de act

legislativ pe ordinea de zi provizorie a Consiliului şi adoptarea unei poziţii17.

Potrivit art. 5 din Protocol, ordinea de zi şi rezultatele şedintelor Consiliului inclusiv

procesele verbale ale şedintelor în cadrul cărora Consiliul deliberează asupra proiectelor de acte

legislative, se transmit direct parlamentelor naţionale, simultan cu transmiterea acestora

guvernelor statelor membre.

Curtea de Conturi transmite raportul său anual parlamentelor naţionale, cu titlu informativ,

simultan cu transmiterea acestuia Parlamentului European şi Consiliului.

17 Ibidem, p. 212 - despre rolul parlamentelor nationale in Uniunea Europeana26

Cu privire la cooperarea interparlamentară, art. 9 precizează că Parlamentul European şi

parlamentele naţionale definesc împreună organizarea şi promovarea unei cooperări

interparlamentare eficiente şi periodice în cadrul Uniunii, iar art. 10 dispune ca o conferinţă a

organelor parlamentare specializate în chestiunile Uniunii poate supune atenţiei Parlamentului

European, a Consiliului şi a Comisiei orice contribuţie pe care o consideră adecvată. O astfel de

conferinţă promovează schimbul de informaţii şi schimbul celor mai bune practici între

parlamentele naţionale şi Parlamentul European, inclusiv între comisiile specializate ale

acestora18. De asemenea, conferinţa organelor parlamentare poate organiza conferinţe

interparlamentare pe teme specifice, în special pentru a dezbate chestiuni de politică externă şi de

securitate comună. Contribuţiile conferinţei nu angajează parlamentele naţionale şi nu aduc

atingere poziţiei acetora.

CAPITOLUL 2: SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL

UNIUNII EUROPENE

2.1 Scurt istoric al sistemului instituţional comunitar

Obiectivele Comunităţilor Europene sunt atinse prin intermediul unor entităţi numite „instituţii comunitare”; pe langă aceste instituţii există şi alte organisme care au menirea să dezvolte funcţii în sensul realizării obiectivelor Uniunii Europene. Instituţiile comunitare care au responsabilităţi directe în realizarea obiectivelor Uniunii Europene, sunt:

- Parlamentul European;

- Comisia Europeana;

- Consiliul;

- Curtea de Justiţie;

- Curtea de Conturi;

- Banca Centrală Europeană.

Această ordine constituţională este stabilită prin art. 4 TCE ( Tratatul Comunităţii Europene), art. 3 TCEEA ( Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice) şi art. 7 TCECA ( Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului ).

În funcţie de tratatul în limitele căruia acţionează ( CECO/CECA, CEE, CEEA ), instituţiile comunitare au competenţe diferite; membrii lor sunt aleşi sau numiţi de către statele membre, sau corpul electoral al acestora, dar niciodată de către membrii altei instituţii comunitare, ceeca ce le garantează independenţa reciprocă şi asigură menţinerea echilibrului de puteri. De la această regulă face excepţie Curtea de Conturi, ai cărei membri sunt numiţi de către Consiliu, în urma consultării PE19.

Instituţiile comunitare sunt comune celor două Comunităţi Europene ( CECO/CECA a fost absorbită de către CE ), dar sunt comune şi UE, în sensul că aceasta nu are un cadru instituţional distinct de cel comunitar.

O particularitate a instituţiilor comunitare este aceea că membrii lor sunt aleşi sau numiţi de către statele membre sau corpul electoral al acestora, dar niciodată de către membrii altei 18Ibidem , p. 213 - despre cooperarea interparlamentara19 Iordan Gheorghe Barbulescu, op. cit., p.170 - despre ordinea institutionala in cadrul Uniunii Europene

27

instiţutii comunitare, ceea ce le garantează independenţa reciprocă şi asigură menţinerea echilibrului de puteri; singura excepţie o constituie Curtea de Conturi, ai cărei membrii sunt numiţi de către Consiliu, în urma consultării PE

Construcţia europeană a fost marcată, până la intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului asupra Uniunii Europene, de o juxtapunere, pe de o parte, a instituţiilor comunitare cu rol important în domeniul economic prin punerea în aplicare a celor 3 Tratate institutive şi, pe de altă parte, a mecanismelor de cooperare politică de natură interstatală, care s-au manifestat începând cu anii ’70. Consiliul European apare începând cu anul 1974, ca o “instanţă” supranaţională, care are ca singură vocaţie tratarea afacerilor europene, sub rezerva tendinţei crescânde a Parlamentului European de a nu se limita numai la competenţele comunitare şi la a impune intervenţiile sale în afacerile care aparţin cooperării politice. Actul Unic European nu a făcut să înceteze această juxtapunere, deşi a urmărit şi relizat accentuarea legăturii între construcţia comunitară şi cooperarea politică europeană.

Tratatul aupra Uniunii Europene contribuie semnificativ la realizarea cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, tinzând la o sistematizare a cooperării, deja, angajate.

Progresul în materia unificării instituţionale adus de Tratatul asupra Uniunii Europene apare foarte clar în art.3: “Uniunea dispune de un cadru instituţional unic, ce asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, prin respectarea şi dezvoltarea acquis-ului comunitar.

Uniunea veghează, în special, la coerenţa întregii acţiuni externe, în cadrul politicilor sale în materia relaţiilor externe, de securitate, de economie şi de dezvoltare. Consiliul şi Comisia au responsabilitatea de a asigura această coerenţă. Ele asigură, fiecare potrivit competenţelor sale, punerea în aplicare a acestor politici.

În articolele originare: 3 al Tratatului instituind C.E.C.A., 4 al Tratatului instituind EURATOM, numai Parlamentul, Consiliul, Comisia şi Curtea de Justiţie apar ca instituţii ale Comunităţilor Europene. Cele trei Tratate constitutive consacră, fiecare, câte o parte instituţiilor; cu privire la competenţele şi puterile instituţiilor ce rezultă din dispoziţiile cu privire la dreptul material comunitar. Trebuie să se ţină cont de cele 3 Statute ale Curţii de justiţie, care apar sub forma unor Protocoale.

Aceste trei instituţii au devenit comune celor 3 Comunităţi în virtutea Convenţiei cu privire la anumite instituţii comune, încheiate la 25 martie 1957, în acelaşi timp cu Tratatul C.E.E. şi Tratatul EURATOM şi a Tratatului din 8 aprilie 1965, care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică ale Comunităţilor Europene, Tratat numit “de fuziune a executivelor”, intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Acest Tratat s-a substituit anumitor dispoziţii ale Tratatelor institutive, pe care le-a modificat. Unele dispoziţii ale Tratatului de fuziune au fost abrogate şi inserate în Tratatele institutive prin Tratatele asupra Uniunii Europene.

Trebuie să se ţină cont de modificările Tratatelor institutive operate de revizuirile care au mărit puterile bugetare ale Parlamentului European, au introdus alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal, au modificat competenţele instituţiilor, ca urmare a lărgirilor succesive şi au adus câteva schimbări în funcţionarea instituţiilor (Actul unic european, intrat în vigoare la 1 iulie 1987).

Instituţiilor principale li se adaugă anumite organe. Unele dintre ele au fost prevăzute de Tratatele institutive, încă de la origini cum sunt: Consiliul Consultativ Economic şi Social C.E.C.A., Comitetul Economic şi Social C.E.E. şi EURATOM, iar altele au fost înfiinţate ulterior, ca urmare a modificărilor aduse acestor Tratate astfel: Curtea de Conturi, tratatul din anul 1975. Au fost create în virtutea deciziilor instituţiilor legate de modificările Tratatelor şi

28

altele: Tribunalul de Primă Instanţă, creat ca urmare a Actului Unic European, printr-o decizie a Consiliului din anul 1988.

Tratatul aupra Uniunii Europene a adus câteva modificări instituţiilor şi organelor comunitare. Astfel, a transformat Curtea de Conturi în instituţie; a modificat Statutul Tribunalului de Primă Instanţă, care nu mai este un organ subsidiar, creat printr-o decizie a Consiliului; a instituit noi organisme în materie monetară şi a înfiinţat Comitetul Regiunilor. Competenţele comunitare s-au extins la alte noi domenii.

2.2 Delimitări conceptuale

Instituţiile constituie structura acţională cea mai importantă a Uniunii Europene; la nivelul Uniunii Europene functioneaza un numar de 6 institutii cu caracter si rol decizional: Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri), Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribunalul de Primă Instanţă, ca instituţie asociată Curţii de Justiţie.

Tabelul nr. 2.1 –Sistemul instututional al Uniunii Europene

Institutii de decizie

Consiliul European

ConsiliulUniunii Europene

Comisia Europeana ParlamentulEuropean

Autoritati de control legislativ si administrativCurtea de Justitie a

Comunitatilor Europene

Tribunalul de Prima Instanta al

Comunitatilor Europene

Tribunalul Functiei Publice a Uniunii

Europene

Curtea de Conturia Comunitatilor

EuropeneMediatorulEuropean

Responsabilul European pentru

Protectia Datelor

Organisme si instrumente financiareBanca Centrala Europeana

(BCE)Banca Europeana de

Investitii ( BEI )Fondul European de

Investitii ( FEI )

Organisme consultativeComitetul Economic si Social European

( CESE )Comitetul Regiunilor Uniunii Europene

( CR )

Organisme interinstitutionaleOficiul European pentru Selectia

Personalului ( EPSO )Oficiul pentru Publicatii Oficiale ale

Comunitatilor EuropeneAlte institutii

Agentii comunitare

22 de agentii,

Institutii pentru sprijinireaactiunii externe comune

Agentia Europeana de

Institutii pentru sprijinirea realizarii spatiului de libertate, securitate si

justitie

29

institutesi fundatii

+4 noi institutii in

proiect

Securitate (EDA)

Centrul European pentru Observatii prin Satelit

( EUSC )

Instutul Uniunii EuropenePentru Studii de Securitate

( ISS )

CEPOL

Europol

Eurojust

Luciana-Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, 2007, p.52

Instituţiile prezintă următoarele caracteristici:

A) Fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în structura organizatorică a

Comunităţilor, răspunzând unor necesităţi fundamentale, şi anume:

Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre;

Comisia Europeană apără interesul Comunităţilor, în ansamblul lor;

Parlamentul European reprezintă interesele popoarelor statelor membre;

Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă asigură respectarea regulilor de drept comunitar;

Curtea de Conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare şi controlul în domeniu.

B) Fiecare instituţie reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic şi sociologic distinct şi exprimă, fiecare, o legitimare proprie.

C) Funcţiile instituţiilor comunitare nu se suprapun schemei statice ale lui Montesquieu. În cadrul Comunităţilor, similar puterii legislative de la nivel naţional, este Consiliul, puterea bugetară este împărţită, Parlamentul European putând contesta Comisia, iar Comisia este instituţie cu atribuţii executive.

D) Instituţiile comunitare participă direct la luarea deciziei comunitare.

E) Instituţiile Comunităţilor Europene nu au personalitate juridică.

Personalitate juridică au numai Comunităţile, instituţiile acţionând în numele Comunităţilor şi pentru acestea.

F) Instituţiile fundamentale sunt comune pentru toate cele 3 Comunităţi, acestea exercitându-şi atribuţiile sau competenţele pe baza celor 3 Tratate, la care se adaugă cele exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.

Datorită complexităţii materiilor care intră în componenţa instituţiilor comunitare, în activitatea lor acestea se bazează pe spijinul diferitelor organe comunitare.

Unele dintre aceste organe sunt înfiinţate prin Tratate, iar altele sunt înfiinţate fie de către instituţiile Comunităţilor Europene, fie nu sunt înscrise în nici un tratat sau alt document, formând categoria organelor paracomunitare.

Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că spre deosebire de instituţiile Comunităţilor, acestea nu participă direct la luarea deciziei comunitare, ci ele numai pregătesc luarea deciziei, având un caracter tehnic, auxiliar.

30

2.3 Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare

Activitatea instituţiilor comunitare este guvernată de următoarele 3 principii:

principiul autonomiei de voinţă

principiul atribuirii de competenţe

principiul echilibrului instituţional.

1. Potrivit principiului autonomiei de voinţă, instituţiile comunitare au posibilitatea de a-şi elabora regulamente proprii de organizare şi funcţionare. Ele îşi pot numi proprii funcţionari comunitari.

Instituţiile comunitare au autonomie, dar nu au personalitate juridică,

deoarece acestea nu acţionează în nume propriu, ci în numele Comunităţilor Europene, pe care le reprezintă în raporturile la care participă. Personalitatea juridică este atribuită Comunităţilor Europene, ca entităţi de drept internaţional.

Reprezentarea Comunităţilor de către instituţii se face în temeiul mandatului dat de către statele membre prin intermediul Tratatelor institutive şi al celor modificatoare.

2. Potrivit principiului atribuirii de competenţe, instituţiile comunitare duc la îndeplinire numai acele atribuţii care le sunt stabilite în mod expres.

Raţiunea acestui principiu îşi are originea în chestiunile care ţin de rigoarea manifestată în planul acţiunii, dar şi al răspunderii instituţiilor pentru îndeplinirea sau neîndelinirea atribuţiilor sau competenţelor.

3. Principiul echilibrului instituţional reuneşte două componente esenţiale, şi anume:

separarea puterilor, respectiv a competenţelor instituţiilor comunitare;

colaborarea, cooperarea între instituţiile Comunităţilor Europene.

Prima componentă presupune imposibilitatea delegării, transferului, acceptării de competenţe, atribuţii de la o instituţie la alta. Această separare presupune obligaţia fiecărei instituţii de a nu bloca îndeplinirea atribuţiilor de către celelalte instituţii comunitare. Nici o instituţie comunitară nu trebuie blocată în a-şi îndeplini propriile atribuţii.

Acest principiu presupune colaborarea între instituţiile comunitare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. De exemplu, colaborarea instituţiilor comunitare în materie normativă; adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării instituţiilor comunitare.

CAPITOLUL 3: INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENECadrul instituţional al Uniunii Europene, stabilit de către Tratate, are la bază “triunghiul

instituţional” (Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European şi Comisia Europeană), care sunt actorii procesului de decizie, şi Consiliul European, care defineşte orientările politice generale. Pe măsură ce competenţele Uniunii s-au extins, instituţiile s-au dezvoltat şi au devenit mai numeroase.

Agenţiile, fundaţiile şi centrele au fost înfiinţate pe baza deciziilor adoptate de Comisia Europeană sau de Consiliul Uniunii Europene, dar funcţionează ca organisme cu autonomie deplină.

3.1 INSTITUTII DE DECIZIE

31

3.1.1 Consiliul European

3.1.1.1 Apariţia acestei instituţii

Consiliul European este o structură suprainstituţională, înfiinţată în vederea asigurării unei mai bune cooperări politice, la nivel înalt, între statele membre ale Comunităţii.

Consiliul European nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind rezultatul unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern.

În evoluţia sa, Consiliul European cunoaşte următoarele etape:

I etapă: Între anii 1961-1974, au fost organizate, de către şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre ale Comunităţilor Europene, o serie de întâlniri periodice, în cadrul diferitelor conferinţe la nivel înalt. Aceste întâlniri accentuează caracterul interguvernamental al Comunităţilor Europene, putând să satisfacă, astfel, interesele politice ale unor personalităţi de prim plan ale vremii.

Întâlnirile care au avut loc în această perioadă pot fi caracterizate astfel:

o întâlnirile au avut un caracter neregulat20, în sensul că ele aveau loc numai atunci când era nevoie.

o caracterul politic al acestor întâlniri era mai mult sau mai puţin evident.

o natura juridică a instituţiei, precum şi actele pe care le poate adopta este incertă.

Reuniunile au fost considerate ca o formaţiune specială a Consiliului, care, în locul miniştrilor, regrupau şefii de stat sau de guvern. Aceste întâlniri abordau mai multe domenii, de la afacerile propriu-zise ale Comunităţilor, până la cooperarea în domeniul politicii externe, care a fost lăsată să se dezvolte în afara Tratatelor.

A-II-a etapă: În anul 1974, odată cu summit-ul de la Paris, din decembrie, sistemul întâlnirilor în cadrul conferinţelor a luat sfârşit. Şefii de stat şi de guvern au adoptat un comunicat final cu privire la viitoarele întâlniri ale acestora. Sistemul propus la această reuniune oferea o serie de avantaje în raport cu cel anterior, cum sunt:

a) reuniunile periodice ale şefilor de state şi de guverne vor avea loc de cel puţin trei ori pe an şi, chiar, de mai multe ori dacă este necesar;

b) se instituie denumirea de “Consiliu European”;

c) preşedintele Comisiei, cât şi membrii acestei instituţii au posibilitatea să participe la întruniri;

d) este stabilit rolul instituţiei, ea putând să se reunească în Consiliul

Comunităţii pentru domeniile comunitare.

Pe baza acestui sistem, Consiliile Europene reunite în perioada 1975-1987 au putut oferi orientările esenţiale pentru evoluţia şi funcţionarea Comunităţilor Europene. De exemplu, se pot cita deciziile de principiu, care vizează:

compromisul cu privire la contribuţia britanică la bugetul Comunităţilor;

alegerea deputaţilor europeni prin sufragiu universal direct;

crearea Sistemului Monetar European;

20 Două astfel de întâlniri s-au desfăşurat în anul 1961, pentru ca, în anii 1967, 1969, 1972, 1973 şi 1974, să aibă loc câte o întâlnire pe an.

32

relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul Unic European;

aderarea Greciei, a Spaniei şi a Portugaliei la Comunităţi

cooperarea politică externă împotriva apartheid-ului

Cu privire la instituţionalizarea Consiliului European se fac două remarci:

a) în primul rând, crearea Consiliului European demonstrează că în ceea ce priveşte construcţia comunitară, aceasta era destul de avansată pentru a justifica necesitatea reunuinilor periodice ale cele mai înalte autorităţi politice statale;

b) în al doilea rând, permiţând luarea în discuţie a problemelor comunitare şi a cooperării politice, se deschide calea unităţii instituţionale organizate prin Tratatul asupra Uniunii Europene, ceea ce presupune un cadru mic, atât pentru acţiunile comunitare, cât şi pentru cooperarea în materia politicii externe.

Consiliul European devine o instituţie a Uniunii Europene care simbolizează însăşi unitatea instituţională.

3.1.1.2 Componenţă, organizare, funcţionare şi atribuţii

Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene şi pe preşedintele Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii Afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei.

Consiliul se reuneşte de două21 ori pe an, la finele fiecărui semestru. În caz de urgenţă poate fi convocată şi o a treia întâlnire, chiar şi a patra.

Tratatele comunitare nu reglementează condiţiile de funcţionare a acestei instituţii. Articolul 103 din Tratatul instituind C.E. precizează faptul că, pe baza raportului Consiliului, Consiliul European încearcă să ajungă la o concluzie cu privire la orientările politicilor statelor membre, pe de o parte, şi ale Comunităţii, pe de altă parte. La rândul său, Consiliul Uniunii Europene adoptă cu majoritate calificată de voturi, o recomandare prin care se stabilesc aceste orientări.

Rolul Consiliului European se concretizează în direcţionarea politică a construcţiei comunitare. Astfel, Consiliul European:

orientează construcţia comunitară, prin stabilirea liniilor directoare ale politicii comunitare;

impulsionează politicile comunitare generale;

coordonează politicile comunitare;

defineşte noile sectoare de activitate comunitară.

În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Consiliul European înfiinţează22 comisii ad-hoc şi comitete de direcţie, care au ca sarcini întocmirea de rapoarte cu privire la problema analizată; pe baza acestor rapoarte23 se adoptă deciziile.

21 Consiliul European de la Sevillia, din 21-22 iunie 2002, aduce unele modificări cu privire la organizarea activităţilor instituţiei. Astfel, Consiliul European se va reuni de patru ori pe an, de două ori pe semestru.22 Datorită modificărilor aduse de Consiliul European de la Sevillia, reuniunile acestuia vor fi pregătite de”Consiliul Afacerilor generale şi al relaţiilor externe”, care va coordona întraga activitate de pregătire a lucrărilor, stabilind şi ordinea de zi.23 De exemplu: Raportul Tindemans, privind crearea Uniunii Europene

33

Activitatea Consiliului European se concretizează în adoptarea următoarelor documente:

decizii, pentru problemele cele mai importante;

decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de competenţă în favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituţii comunitare;

orientări şi directive;

declaraţii.

În cadrul Consiliului European sunt stabilite priorităţile şi calendarul construcţiei europene: reforma Tratatelor, finanţările oferite prin bugetul Uniunii, poziţia Uniunii pe scena internaţională.

Fiecare Consiliu European avea loc pana in 2001 intr-un oras ( de obicei capitala sau o statiune renumita) din statul care detinea Presenditia, insa, pentru a compensa anumite pierderi in negocierile ce au avut loc pentru semnarea Tratatului de la Nisa, Belgia a insistat ca intalnirile sa se desfasoare, din motive de eficienta, la Bruxelles, unde se afla majoritatea institutiilor comunitare. Acest fapt a starnit a starnit nemultumirea celorlalte state care, pentru a recapata o parte din prestigiul pe care il confera gazduirea Consiliului European, au cautat sa obtina gazduirea agentiilor comunitare. O alta nemultumire legata de institutia Consiliilor Europene este ca, desi contribuie in general la rezolvarea multor tensiuni si blocaje institutionale, nu poate oferi solutii integrale pentru a rezolva problemele sistemului de guvernare al Uniunii Europene. Cu toate acestea, Consiliile Europene raman un for foarte important al Uniunii24

3.1.1.3 Delimitări conceptuale între Consiliul Europei, Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul European

Consiliul Europei este o organizaţie politică internaţionala, cu sediul la Strasbourg, creata în 1949, independentă de Uniunea Europeana ( dar care i-a influenţat istoria şi cu care UE colaborează în foarte multe domenii).

Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniştri) este principala instituţie de decizie a Uniunii Europene şi este formată din miniştrii statelor membre ce se întalnesc în funcţie de portofoliu, miniştrii Afacerilor Externe având în general rol de coordonatori.

Consiliul European ( sau Summit-ul European ) este un tip de reuniune la nivel înalt, care are loc de obicei de două ori pe an şi în condiţii extraordinare de câte ori este necesar, prin care şefii de stat şi de guvern ai statelor membre UE, alături de preşedintele Comisiei Europene, se întâlnesc de obicei în statul care deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, pentru a trasa liniile generale de politică şi a soluţiona unele crize.

În concluzie:

- Consiliul Europei este o organizaţie internaţionala independentă de Uniunea Europeană;

- Consiliul Uniunii Europene este o instituţie a UE;

- Consiliul European este o reuniune periodică a şefilor de stat şi de guvern ai statelor UE.25

24 Luciana-Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, 2007, p.5725 Ibidem, p.47

34

3.1.2 Consiliul Uniunii Europene

(Consiliul de Miniştri)

3.1.2.1 Delimitări conceptuale

Consiliul de Miniştri a apărut pe cale convenţională, prin Tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul Special al Miniştrilor (Tratatul instituind C.E.C.A.) şi Consiliu (Tratatele de la Roma instituind C.E.E. şi EURATOM).

După unificarea instituţiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965)- cunoscut sub denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică- dobândeşte denumirea de Consiliu de Miniştri.

Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru această instituţie, ce are un rol

important decizional, terminologia de “Consiliul Uniunii Europene”.

Consiliul European a fost înfiinţat în anul 1974, prin voinţa şefilor de stat şi de guvern,

când aceştia au hotărât să se întâlnească, cu regularitate, împreună cu miniştrii lor de externe, cu

preşedintele Comisiei şi cu un vicepreşedinte al acesteia.

Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii, deoarece acestea sunt

instituţii ale Uniunii Europene, dar diferite. Criteriile de distincţie între cele două instituţii

comunitare sunt următoarele:

A) Criteriul apariţiei:

a) Consiliul European a apărut pe cale neconvenţională, adică prin întânirile la

vârf ale şefilor de stat şi guvern, ulterior fiind reglementată existenţa acestuia;

b) Consiliul de Miniştri a apărut pe cale convenţională, fiind înfiinţat prin

Tratatele instiutind Comunităţile Europene.

B) Criteriul componenţei celor două instituţii:

a) Consiliul European are în componenţa sa şefii de stat şi de guvern din statele

membre ale Comunităţilor Europene;

b) Consiliul de Miniştri are în componenţa sa, pe de o parte, miniştrii afacerilor

externe reuniţi în cadrul Consiliului general şi, pe de altă parte, poate avea

în componenţa sa, pe lângă miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de resort (ai

agriculturii, finanţelor), numindu-se Consilii specializate (sectoriale).

C) Criteriul atribuţiilor îndeplinite:

a) Consiliul European este o instituţie care îndeplineşte, cu

precădere, atribuţii de natură politică;

b) Consiliul de Miniştri este veritabilul suprem legislativ al 35

comunităţilor europene, îndeplinind, atribuţii de natură

legislativă, decizională.

Consiliul Uniunii Europene, denumit şi Consiliu de Miniştri, coordonează activităţile

Uniunii Europene, obiectivul principal fiind crearea unei pieţe unice, spaţiu fără frontiere

interioare, conform celor “patru libertăţi”: libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a

serviciilor şi a capitalurilor, la care se adaugă punerea în circulaţie a monedei unice.

3.1.2.2 Componenţa Consiliului Uniunii Europene

Consiliul Uniunii este format din cate un membru al fiecarui guvern al

statelor membre. Acesta nu este acelasi mereu, ci acela considerat cel mai competent intr-o

chestiune sau alta. In practica, compozitia Consiliului difera in functie de tema discutata, asa

incat se lasa impresia ca exista tot atatea Consilii cate teme avem. Exista noua formatiuni ale

Consiliului: Consiliul Afaceri Generale si Relatii Externe ( CAGRE ), Consiliul Afaceri

Economice si Financiare ( ECOFIN ), Consiliul Justitie si Afaceri Interne (JAI), Consiliul

Munca, Politici Sociale, Sanatate si Protectia Consumatorilor, Consiliul Competitivitate,

Consiliul Transporturi, Telecomunicatii, Energie, Consiliul Agricultura si Pescuit, Consiliul

Mediu si Consiliul Educatie, Tineret si Cultura.26

Articolul 146, alineatul 1, C.E. stabilit de Tratatul asupra Uniunii Europene prevede că:

“Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial,

abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru”. Membrii Consiliului sunt deci responsabili

din punct de vedere politic în faţa parlamentului statului din care vin şi în faţa opiniei publice.

Consecinţele de natură juridică ce decurg din această prevedere sunt următoarele:

numai persoanele având calitatea de membri ai guvernelor statelor membre

pot face parte din Consiliu;

nici un alt funcţionar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu;

fiecare stat desemnează numai un membru în Consiliu.

Componenţa Consiliului este variabilă, în funcţie de ordinea de zi (în anul 1997 cele 83

de sesiuni ale Consiliului s-au ţinut în 21 de formaţii diferite). Cele mai frecvente sunt consiliile

destinate afacerilor generale, agriculturii, economiei şi finanţelor.

Dacă afacerile generale sau cele relative la relaţiile externe necesită ca instituţia

Consiliului să aibă în componenţa sa miniştrii afacerilor externe, purtând denumirea de Consiliu

general sau al afacerilor ganerale, afacerile tehnice fac obiectul Consiliilor, având în

26 Iordan Gheorghe Barbulescu, op. cit., p.233, despre componenta si unicitatea Consiliului Uniunii36

componenţă, în funcţie de ordinea de zi, diferiţi miniştri, membri ai guvernelor statelor membre.

În cazul în care Consiliul reuneşte, în mod conjunct, miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de

resort, aceste consilii se numesc Consilii conjuncte; reunirea acestor Consilii a devenit mai puţin

frecventă în prezent. Recurgerea la reuniunile informale ale Consiliului, au devenit din ce în ce

mai rare după anul 1988. Miniştrii economiei se reunesc în cadrul Consiliului Afaceri

Economice si Financiare (ECOFIN).

3.1.2.3 Organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene

Organizarea Consiliului

Consiliul Uniunii Europene, ca instituţie, are rolul principal de a reprezenta toate

statele membre ale Uniunii Europene, exprimând legitimitatea statală a Comunităţilor.

Are caracter colegial, potrivit articolului 1 din Tratatul de la Bruxelles, “fiecare guvern

deleagă pe unul dintre membrii săi”, chiar dacă, uneori, în mod excepţional, unele guverne sunt

reprezentate printr-un înalt funcţionar.

Dacă ministrul Afacerilor Externe este considerat ca principalul reprezentant al ţării sale

în Consiliu, pot participa la reuniuni şi alţi miniştri, cum ar fi: ministrul agriculturii, cel al

transporturilor, al finanţelor, al industriei, în funcţie de problematica analizată pe ordinea de zi.

Aceştia din urmă paticipă fie alături de miniştrii Afacerilor Externe, fie, de cele mai multe ori,

singuri. Discuţii se impun, de asemenea, şi cu privire la restaurarea rolului de coordonator al

“Consiliului general” (al Afacerilor externe).

Consiliul de Miniştri nu se confundă cu Consilul European, care este format din şefii de

stat şi de guvern, creat prin Actul unic european (art.2), şi nici cu organizaţia Consiliului

Europei.

Funcţionarea Consiliului

Condiţiile în care funcţionează Consiliul sunt stabilite prin Tratatul asupra Uniunii

Europene, Tratatele institutive şi Regulamentul interior elaborat chiar de către Consiliu.

Dispoziţiile Regulamentului interior adoptat de către Consiliu, sunt cele care

reglementează modalităţile de organizare şi de funcţionare. Acest Regulament este, prevăzut de

paragraful 3 din articolul 207 C.E. inserat de Tratatul asupra Uniunii Europene care s-a substituit

articolului 5 din Tratatul de fuziune. Tratatul asupra Uniunii Europene a confirmat şi necesitatea

modificărilor aduse printr-un nou Regulament interior, adoptat la 6 decembrie 1993, act care a

abrogat Regulamentul interior anterior din anul 1979. Modificări ale Regulamentului din 1993

37

au intervenit şi după Tratatul de la Amsterdam. Noul Regulament intern a fost adoptat în mai

1999.

Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de către fiecare stat membru, pentru o

perioadă de 6 luni şi are rolul de a organiza şi prezida reuniunile şi de a veghea la coerenţa şi la

continuitatea procesului de decizie. Ministrul al cărui stat asigură preşedinţia este desemnat să

pregătească şi să conducă lucrările Consiliului. Preşedintele are rolul de a stabili priorităţile,

respectiv calendarul preşedinţiei, de a convoca reuniunile Consiliului şi de a stabili ordinea de zi

provizorie, facilitând consensul în cadrul Consiliului, fiind un veritabil mediator în relaţiile

dintre acestea şi celelalte instituţii, în special cu Parlamentul european. Preşedintele Consiliului

afacerilor generale este prezent în relaţiile externe ale Comunităţilor şi în reprezentarea externă a

Uniunii.

Reuniunile Consiliului au loc cu uşile închise27. Numai membrii Comisiei au acces şi

dreptul la cuvânt. Deciziile Consiliului nu pot fi luate decât de miniştri însăşi. Atunci când e

vorba de chestiuni mai puţin importante şi când intervine un acord unanim între reprezentanţii

permanenţi şi reprezentantul Comisiei, decizia este luată de Consiliu fără a mai avea loc discuţii.

Tratatul asupra Uniunii Europene prevede reprezentarea preşedinţiei, fără vot deliberativ,

în Consiliu guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dar şi dreptul de a supune o moţiune spre

deliberare acestui Consiliu.

Articolul 18 din Tratatul Uniunii Europene precizează rolul preşedinţiei în cadrul

P.E.S.C. şi anume: reprezintă Uniunea în materiile care relevă politica externă şi de securitate

comună; are responsabilitatea punerii în aplicare a deciziilor luate în cadrul P.E.S.C. şi exprimă,

în principiu, poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionaleşi în cadrul conferinţelor

internaţionale; este asistată de Secretarul general al Consiliului; Înaltul reprezentant pentru

P.E.S.C.; Comisia este asociată acestor sarcini, iar preşedintele este asistat, după caz, de statul

care va execita următoarea preşedinţie; statul care a exercitat preşedinţia precedentă, care

intervenea anterior în sistemul troika, nu mai este menţinută; noua troikă este compusă din

preşedintele Comisiei şi Înaltul reprezentant pentru P.E.S.C., eventual cu participarea viitoarei

preşedinţii.

Condiţiile în care Consiliul votează ridică mai multe probleme care se reflectă în

eficacitatea sa, influenţând exercitarea puterii de decizie.

Autorii Tratatelor consacră 3 modalităţi de exercitare a dreptului de vot şi anume:

27 Dezbaterile Consiliului care au ca obiect actele adoptate în co-decizie cu Parlamentul European vor fi deschise publicului în condiţiile: în faza iniţială a procedurii: Comisia va prezenta publicului principalele sale propuneri legislative; în faza finală a procedurii, publicul va primi informaţii cu privire la votul Consiliului.

38

a) Majoritatea simplă

Votul majorităţii simple (50%+1) este prezentat ca modalitatea de drept comun în Tratatul

C.E.. Acest tip de vot nu este solicitat decât în cazurile limită (art.207 paragraful 3 C.E.,

adoptarea Regulamentului interior; art.208, C.E., solicitarea de studii şi propuneri Comisiei; art.

209,C.E., fixarea statutului comitetelor; art.284, C.E., stabilirea condiţiilor şi a limitelor cererii

de informaţii de Comisie; art 48, alin.2,T.U.E.; avizul favorabil la reuniunea unei conferinţe a

reprezentanţilor guvernelor statelor membre).

b) Majoritatea calificată

Majoritatea calificată (2/3) este modalitatea cea mai frecvent prevăzută.

Calculul majorităţii calificate se face în funcţie de ponderea stabilită de paragraful 2 din art.205

C.E. modificat ultima dată de art.14 din Actul de aderare din anul 1994: Luxemburg- 2 voturi;

Danamarca, Finlanda, Irlanda- 3 voturi pentru fiecare; Austria, Suedia- 4 voturi pentru fiecare;

Belgia, Grecia, Ţările de Jos, Portugalia- 5 voturi pentru fiecare stat; Spania- 8 voturi; Germania,

Franţa, Italia, Regatul Unit- fiecare stat având 10 voturi.

În cazul în care Consiliu statuează asupra unei propuneri formulate de către Comisie, din

totalul celor 87 de voturi, 62 de voturi trebuie să fie favorabile deciziei. Dacă o decizie nu obţine

decât 62 de voturi cerute, înseamnă că cel puţin 3 state se opun. Cele 62 de voturi necesare

pentru obţinerea deciziei implică votul favorabil a cel puţin 8 state ceea ce corespunde cu

majoritatea populaţiei Comunităţii.

O altă formulă a votului majoritar calificat prevede adoptarea deciziei cu 2/3, votul

statului interesat fiind exclus. În acest caz, majoritatea de 2/3 este de 58 de voturi din 87

posibile. În situţia în care Consiliul statuează fără propunerea Comisiei, cele 58 de voturi

necesare trebuie să exprime votul favorabil a cel puţin 10 state membre, ceea ce înseamnă că

reprezintă pentru minoritate o protecţie suplimentară.

Votul majoritar este marea inovaţie a tratatelor comunitare prin care s-a dorit să se vadă

principalul simbol al “supra-naţionalităţii”.

Actul Unic European a prevăzut recurgerea la majoritate pentru competenţele noi

atribuite Comunităţii, astfel: regimul profesiunilor; libera prestare a serviciilor; transporturile

maritime şi aeriene; piaţa internă, cu excepţia fiscalităţii, a liberei circulaţii a persoanelor şi a

măsurilor relative la drepturile şiinteresele muncitorilor salariaţi pentru care regula unanimităţii

a fost menţinută; cercetarea; politica comună a vizelor; educaţia; sănătatea publică.

39

Tratatul de la Amsterdam prevede majoritatea pentru noile dispoziţii: autorizarea

cooperărilor consolidate; măsurile provizorii în cazul afluxului de refugiaţi; cooperarea vamală;

lupta împotriva excluderii sociale; egalitatea de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei;

sănătatea publică; autoritatea independentă privind protecţia vămilor.

c) Unanimitatea

Votul unanim dă fiecărui stat un drept de veto. Pargraful 3 din art. 205 C.E. dispune că

“abţinerea membrilor prezenţi sau reprezentanţi nu constituie un obstacol în adoptarea

deliberărilor Consiliului care cere unanimitatea”.

Tratatul de la Amsterdam a introdus câteva cazuri de vot cu unanimitate în Tratatul

asupra Uniunii Europene şi în Tratatul C.E., astfel:

aplicarea acordurilor încheiate la nivel comunitar de parteneri sociali;

adoptarea de către Consiliu a acţiunilor şi poziţiilor comune în domeniul politicii

externe şi de securitate comună.

d) Deliberarea

Preşedintele stabileşte o ordine de zi provizorie care se aprobă de către Consiliu. În structura

ordinii de zi se regăsesc două părţi:

I) Este dată de punctele ordinii de zi asupra cărora nu se cer dezbateri, nefiind necesar

nici votul participanţilor.

II) Cuprinde problemele care impun deliberări, dezbateri şi, implicit, aprobarea lor prin

votul participanţilor.

Consiliul este asistat de către un Secretariat general. Consiliul este cel care decide

organizarea acestui Secretariat, care este condus de către un Secretar general, numit de Consiliu

cu unanimitate de voturi. Secretarul general are rolul de a asigura buna funcţionare a

Secretariatului, sub autoritatea Consiliului, de a supune Consiliului proiectul privind eventualele

cheltuieli ale Consiliului ,şi de a gestiona fondurile puse la dispoziţia Consiliului. Secretarul

general participă la sesiunile Consiliului, iar în activitatea pe care o desfăşoară este ajutat de

către un cabinet.

Secretariatul general al Consiliului este un organism cu suport logistic care reuneşte mai

mulţi funcţionari şi constituie un cabinet colectiv de conducere asigurând permanenţa şi

garantând stabilitatea.

40

Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui

personal este alcătuit din diplomaţi sau persoane oficiale din ministerele naţionale. Şefii acestor

delegaţii se reunesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetului reprezentanţilor permanenţi ai

statelor membre (COREPER).

Alte organe auxiliare sunt: Comitetul pentru agricultură, Comitetul monetar, Comitetul

politic, Comitetul pentru vize, Comitetul pentru enegie, Comitetul pentru educaţie, Comitetul

pentru cercetare ştiinţifică şi tehnică, Comitetul permanent pentru forţe de muncă.

3.1.2.4 Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

Acestea sunt definite de către Tratatele institutive într-o manieră generală. Consiliul

deţine în sistemul comunitar puterea de decizie.

Atribuţiile Consiliului sunt următoarele:

se ocupă cu coordonarea generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile statelor

membre, având în vedere faptul că politicile economice naţionale nu sunt de

competenţă exclusiv naţională;

în economia Tratatului de la Maastricht, cooperarea tinde să îmbrace şi un caracter

politic;

Consiliul este veritabilul suprem legislativ comunitar, elaborând regulamente şi

directive;

unele atribuţii, în materie normativă, au fost delegate de către Consiliu Comisiei, prin

procedura delegării de putere, procedură acceptată prin Actul unic european.

în cadrul Tratatului C.E.C.A., Consiliul îşi păstrează un rol neobişnuit pentru el ca

instituţie consultativă şi de tutelă a Comisiei (Înalta autoritate).

3.1.3 Comisia Europeană Comisia Europeană este denumită şi “Gardianul” tratatelor şi veghează la aplicarea

dispoziţiilor Tratatelor şi a deciziilor luate în cadrul acestora. În cazul în care Comisia estimează

că un stat membru nu şi-a îndeplinit vreuna din obligaţiile care îi revin, în conformitate cu

tratatele, Comisia poate emite un aviz motivat, iar în cazul în care statul respectiv nu ia măsuri de

îndreptare a situaţiei, Comisia poate sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Comisia deţine dreptul unic de iniţiativă în elaborarea actelor din cadrul politicilor

comunitare. În cadrul cooperării în domeniul Justiţiei şi afacerilor interne, pe lângă Comisie,

41

acest drept aparţine şi statelor membre. În cadrul P.E.S.C., Consiliul Uniunii Europene poate

cere formularea unei propuneri legislative din partea Comisiei.

3.1.3.1 Componenţa şi statutul membrilor Comisiei

Comisia, asa cum prevedeau art. 9 TCEA, 157 TCE si 126 TCEEA, era compusa din 20

de mambri. Initial, numarul membrilor Comisiei era de noua, apoi s-a trecut la 13 ( odata cu

integrarea Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei), la 14 (odata cu integrarea Greciei) si la 17

(odata cu integrarea Spaniei si Portugaliei).

La ora actuala, Comisia este compusa din 27 de mambri, cate unul din fiecare stat membru,

pentru un mandat de cinci ani, care poate fi innoit in functie de competenta.

În îndeplinirea atribuţiilor lor, membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din

partea nici unui guvern sau alt organism comunitar ori extracomunitar. Ei se abţin de la orice act

care este incompatibil cu natura atribuţiilor îndeplinite. Fiecare stat membru se angajează să

respecte această prevedere şi să nu încerce să influenţeze membrii Comisiei în exercitarea

sarcinilor lor.

Membrii Comisiei nu pot, pe timpul mandatului lor, să exercite nici o altă activitate

profesională, remunerată sau nu. Aceştia se angajează să respecte pe timpul exercitării

mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile ce decurg din activitatea lor, în special sarcinile

de onestitate în ceea ce priveşte acceptarea, după încetarea mandatului, de anumite funcţii sau

anumite avantaje.

Membrii Comisiei se bucură de o serie de privilegii şi imunităţi comunitare:

- imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin ca oficiali

ai Comunităţilor europene, imunitate care îşi menţine efectele şi după încetarea activităţii în

cadrul Comisiei, însă, în raport cu răspunderea pe care o păstrează în continuare;

- scutirea de impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti acordate în exercitarea atribuţiilor sale, de

către organele comunitare.

Ei depun un jurământ în faţa Curţii de justiţie. Le este interzis să fie membrii ai

Parlamentelor naţionale sau ai Parlamentului european. Nu pot ocupa nici alte funcţii care le-ar

aduce avantaje la încetarea mandatului. Încălcarea acestor obligaţii se sancţionează de către

Curtea de justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei.

Durata mandatului comisarilor este de 5 ani. Acesta poate înceta în situaţiile:

împlinirea termenului;

42

demisie voluntară;

demitere din oficiu;

moţiune de cenzură a Parlamentului;

deces.

În cazul decesului, al demisiei voluntare şi al demiterii din oficiu, statele membre în

cauză îşi pot desmna noi reprezentanţi în Comisia europeană. Demiterea din oficiu intervine ca

sancţiune şi nu poate fi propusă de statele membre, chiar dacă i-ar privi pe reprezentanţii proprii.

Poate fi cerută numai de către Comisie în ansamblul ei ori de către Consiliu. Pronunţarea revine

în competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Criteriile dupa care statele membre propun comisari trebuie sa includa profesionalismul

acestora in domeniile de activitate pe care urmeaza sa le coordoneze. Trebuie precizat ca statele

raman suverane in desemnarea candidatilor, chiar cu riscul invalidarii Comisiei de catre PE. Intr-

o asemenea situatie, procesul se reia, formal, de la zero, ceea ce indeamna statele la prudenta in

exercitarea dreptului suveran de a propune comisari.

Art. 12 al Tratatului de Fuziune stabilea ca membrii Comisiei se numesc de comun acord

de catre guvernele statelor membre. Adevarul este ca alegerea Comisarilor la recomandarea

guvernelor nationale face sa persiste unele dubii fata de absoluta lor independenta, ceea ce a si

determinat existenta, atat la momentul 1965, dar mai ales la cel din 1992 (Tratatul de la

Maastricht) unor discutii legate de necesitatea unui rol din ce in ce mai mare al PE in desemnarea

Comisiei.

Noua redactare a art. 10 TCECA, 158 TCE si 127 TCEEA-realizata cu ocazia aprobarii

TUE-, fara sa schimbe mult metodologia alegerii Comisiei, a facut totusi posibila cresterea

rolului PE si chiar al Presedintelui Comisiei in desemnarea membrilor acesteea. Astfel,

guvernele statelor membre stabilesc, de comun acord, Presedintele Comisiei dupa consultarea

prealabila a PE. Desemnarea Presedintelui se face intr-un Consiliu European organizat cu

aproximativ sase luni inainte de data intrarii in activitate a noii Comisii. In continuare, dupa

consultari cu presedintele desemnat, guvernele propun membrii Comisiei. Acest proces se

desfasoara prin consultari intre guverne si Presedintele Comisiei. Astfel desemnata, Comisia se

supune aprobarii PE-care decide prin majoritatea voturilor exprimate-, numirea Comisiei va fi

formalizata de catre guvernele statelor membre.28

28 Iordan Gheorghe Barbulescu, op. cit., p.285 - despre Comisia Europeana

43

3.1.3.2 Organizare şi funcţionare

Organizarea şi funcţionarea Comisiei sunt consfinţite prin normele adoptate în cadrul

Tratatelor institutive şi prin Regulamentul interior prevăzut de alin.2 al art. 218 al Tratatului

instituind C.E.

Funcţionarea Comisiei este guvernată de principiul colegialităţii. Comisia nu poate delibera

valabil decât dacă numărul de membri stabilit prin Regulamentul său interior este prezent.

Membrilor Comisiei le este încredinţată responsabilitatea portofoliilor care cuprinde sectoare ce

nu corespund în mod exact armonizării serviciilor administrative şi a căror repartizare se

schimbă la fiecare reînnoire cu membri, în funcţie de evoluţia problemelor şi de echilibrul

necesar de menţinut.

Comisia este convocată de preşedintele său şi îşi desfăşoară reuniunile cel puţin o dată pe

săptămână. Comisia adoptă în fiecare an programul său de lucru pentru anul respectiv şi

stabileşte inclusiv programele de lucru trimestriale. Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile

sunt confidenţiale. Deciziile în cadrul Comisiei se iau de către grupuri de comisari, numite

“colegii”, chiar dacă fiecare comisar are răspundere directă numai pentru anumite domenii.

Şedinţele desfăşurate în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante

probleme. Pentru desfăşurarea şedinţelor Comisiei, există două proceduri speciale, şi anume:

1. procedura scrisă- constă în faptul că fiecare comisar face propunerile pe care le consideră

necesare domeniului pe care îl coordonează şi le comunică în scris celorlalţi comisari.

2. procedura delegării- este cea în cadrul căreia un comisar poate acţiona în numele altuia pentru

problemele de gestiune sau administrare.

Limbile principale de lucru ale Comisiei sunt:

engleza

franceza

germana

În exercitarea atribuţiilor sale, fiecare comisar este asistat de câte un cabinet condus de un

şef de cabinet şi având în componenţa sa cosilieri (5 membri).

Preşedintele Comisiei este asistat, în pregătirea lucrărilor şi la reuniunile Comisiei, de

către un Secretar general. Acesta asigură punerea în aplicare a procedurilor decizionale şi

veghează la executarea deciziilor, asigură coordonarea ăntre servicii, ia măsurile necesare pentru

44

a asigura notificarea şi publicarea actelor, precum şi transmiterea de documente către alte

instituţii.

Comisia este autorizată de către Consiliu să deschidă şi să conducă negocieri cu state

terţe sau cu organizaţii internaţionale, negocierile fiind conduse în cadrul orientărilor trasate de

către Consiliu. În ceea ce priveşte acordurile încheiate cu statele candidate, rolul de negociator îi

revine Comisiei Europene.

Actualul Presedinte al Comisiei este Jose Manuel Barroso, mandatul sau fiind de 5 ani,

adica 2004-2009 (ca si al intregii Comisii).De altfel, mandatul Comisiei coincide cu cel al PE.

Tratatul Constitutional prevede un mandat de doi ani si jumatate, cu posibilitatea prelungirii pe

inca doi ani si jumatate pentru Presedintele permanent al Consiliului European, prin aceasta

dorindu-se ca mandatele-de la PE, Comisie, Consiliu European-sa coincida ca desfasurare in

timp, ceea ce, desigur, garanteaza o mai mare coerenta actiunii comunitare.

De la 1 ianuarie 2007, Romania are si ea un reprezentant in Comisie: Leonard Orban, care

se ocupa de portofoliul multilingvismului.29

3.1.3.3 Atribuţiile Comisiei Europene

Comisia are rolul de a asigura realizarea obiectivelor stabilite de Tratatul C.E.C.A.. Ea

are şi un important rol politic, fiind răspunzătoare în faţa Parlamentului European.

În virtutea rolului său de “paznic al Tratatelor”, Comisia poate să declanşeze anumite

proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliul ori statele membre îndeplinesc

obligaţiile ce le revin din Tratate.

Ca instituţie executivă, Comisia are responsabilitatea implementării bugetului comunitar,

dar şi administrarea clauzelor protectoare în tratate. Ea este cea mai îndreptăţită să facă faţă

sarcinilor de execuţie şi gestiune. De asemenea, Comisia are sarcina de a lua decizii cu caracter

particular, privind guvernele sau acţiunile.

În concluzie, rolul Comisiei se rezumă la:

asigurarea respectării Tratatelor comunitare;

iniţiativa legislativă, sub aspectul formulării propunerilor de regulamente şi

directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse;

chemarea în justiţie a celor vinovaţi de neîndeplinirea normelor comunitare.

29 Ibidem, p.286 - despre Comisia Europeana

45

Comisia este cea mai mare instituţie a Uniunii Europene din punctul de vedere al

efectivului său de 15.000 de angajaţi: 20% din personal lucrează în domeniul traducerilor şi

interpretărilor, iar 80% lucrează în cadrul Direcţiilor Generale şi al serviciilor descentralizate.

3.1.4 Parlamentul European

Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma, din 1957, “popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene”. Este singura instituţie a Uniunii Europene ai cărei membri sunt aleşi direct de către cetăţenii statelor membre.

3.1.4.1 Componenţa Parlamentului European

În prezent, Parlamentul European are în componenţa sa 785 de membri

(europarlamentari).

Primele alegeri prin vot direct au avut loc în iunie 1979.Parlamentul poate stabili şi unele

reguli de conduită pentru membrii săi.

Europarlamentarii sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ.

Verificarea puterilor lor este o prerogativă care incumbă Parlamentului European. Cumulul

mandatului european cu un mandat naţional este autorizat pe plan european, dar el este interzis

pe plan naţional.

Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte în art. 6, paragraful 1

incompatibilităţile, cărora trebuie să li se supună membrii Parlamentului European. Astfel, un

membru al Parlamentului European, pe timpul mandatului, nu poate îndeplini şi calitatea de:

membru al guvernului unui stat;

membru al Comisiei;

membru al Curţii de justiţie sau grefier;

membru al Comitetului consultativ C.E.C.A., sau al Comitetului economic şi

social al C.E. ori al EURATOM;

membru al comitetelor sau organismelor create în temeiul sau în aplicarea

Tratatelor institutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei

sarcini permanente şi directe de gestiune administrativă;

membru al Consiliului de administraţie;

funcţionar sau agent în activitate în cadrul Comunităţilor Europene.

Membrii Parlamentului European beneficiază de imunitate pe toată durata sesiunilor

Adunării. Sesiunea fiind anuală, imunitatea este permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile

46

deputaţilor sunt cele recunoscute membrilor Parlamentului din ţara lor, nefiind uniformizată

legislaţia în această materie. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei sunt exceptaţi de la orice

măsură de detenţie ori de la orice măsură de urmărire judiciară.

3.1.4.2 Organizare şi funcţionare

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului european sunt reglementate în Tratatele

institutuve şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de voturi de către înşuşi Parlamentul

european.

Organizarea

Din punctul de vedere al organizării, Parlamentul european cuprinde:

un prezidiu, format din Presedintele PE, vicepresedintii PE si chestorii PE;

activitatea sa specifica o reprezinta coordonarea secretariatului PE, rezolvarea

problemelor organizatorice si administrative ale PE;

Conferinţa preşedinţilor, formata din Presedintele PE si presedintii grupurilor

parlamentare; activitatea sa specifica o reprezinta organizarea activitatii PE, stabilirea

ordinii de zi.

Comisiile, care pot fi permanente sau temporare, generale sau speciale, dar si de

cercetare a unor fapte (art. 138 TCE); comisiile elaboreaza propuneri de rezolutii

votate apoi in plen, examineaza problemele solicitate de catre plen sau pe cele

rezultate din anumite situatii, cum ar fi cercetarile realizate de catre PE.

grupuri politice parlamentare; constituirea unui grup politic este reglementata in

art. 29 al regulamentului intern. Dupa aderarile din 2004 si 2007, pentru a forma un

grup politic este nevoie de 20 de deputati reprezentand cel putin a cincea parte din

numarul statelor membre.

Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi de către Parlament prin scrutin

secret, pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate. Ei formează Biroul, în cadrul căruia chestorii au un

drept de vot consultativ, în chestiunile administrative şi financiare legate de membri şi de statutul

acestora.

Preşedintele reprezintă Parlamentul în situaţii oficiale şi în relaţiile internaţionale,

prezidează şedinţele plenare şi întâlnirile Biroului şi ale Conferinţei Preşedinţilor. Biroul este

responsabil cu bugetul Parlamentului şi răspunde de chestiuni administrative, de organizare şi de

47

personal. Conferinţa are în compunerea ei preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor

politice parlamentare. Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul

activităţii organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi a

delegaţiilor parlamentare.

Parlamentul, în vederea organizării şi desfăşurării activităţii sale, înfiinţează comisii

permanente. În prezent există 19 astfel de comisii (Comisia pentru afaceri externe, drepturile

omului, securitate comună şi apărare; Comisia pentru buget; Comisia economică şi monetară

etc.) Comisiile sunt cele care pregătesc lucrările Parlamentului, redactează rapoarte şi ţin

legătura cu Comisia şi Consiliul, în intervalul dintre sesiuni. De asemenea, Parlamentul poate

înfiinţa comisii temporare (Comisia pentru genetică umană şi pentru alte tehnologii noi în

medicina modernă; Comisia de anchetă a regimului de tranzit comunitar), pentru o perioadă de

12 luni, cu posibilitatea prelungirii existenţei lor printr-o decizie a Parlamentului.

Parlamentul European poate înfiinţa şi comisii parlamentare mixte, cu participarea

parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statele cu care, deja, sunt angajate

negocieri de aderare.

Funcţionarea

O legislatură se întinde pe o durată de 5 ani.

Parlamentul poate fi convocat în sesiuni extraordinare, la cererea majorităţii membrilor

săi sau la solicitarea Consiliului ori a Comisiei şi din iniţiativa unei treimi din membrii săi.

Dezbaterile Parlamentului sunt publice. Parlamentul European este singura instituţie comunitară

care se întâlneşte şi îşi ţine dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului

se publică în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găseşte în fruntea Secretariatului

general. În cadrul Secretariatului îşi desfăşoară activitatea arpoximativ 3500 de persoane, pe

lângă care mai funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor. Cele

unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun că o treime din personalul Secretariatului

să lucreze în domeniul lingvistic (traducere şi interpretare).

Parlamentul European se reuneşte în plen, la Strasbourg, o săptămână în fiecare lună. În

perioadele dintre reuniunile lunare, două săptămâni sunt consacrate reuniunilor din cadrul

comisiilor permanente specializate şi o săptămână întrunirilor din cadrul grupurilor politice, la

Bruxelles. Secretariatul General al Parlamentului European se află la Luxemburg. În fiecare stat

membru al Uniunii se găseşte câte un Birou de informare al Parlamantului.

48

3.1.4.3 Atribuţiile Parlamentului European

Funcţia legislativă: În cadrul Uniunii Europene, puterea legislativă este deţinută de către

Parlamentul European, alături de Consiliul Uniunii Europene. Funcţia legislativă a Parlamentului

European este exercitată prin 4 proceduri de decizie diferite, în funcţie de propunerea legislativă

în cauză: procedura de consultare simplă (Parlamentul îşi dă avizul consultativ); procedura de

cooperare (Parlamentul poate respinge propunerea legislativă la a doua lectură, pe care Consiliul

nu o va putea respinge decât în unanimitate); procedura de co-decizie (Consiliul nu a ţinut seamă

de poziţia Parlamentului în adoptarea poziţiei comune. Parlamentul poate, în acest caz, împiedica

adoptarea propunerii); procedura de aviz coform (Palamentul poate accepta sau repinge o

propuner, dar nu o poate modifica).

Funcţia bugetară: În fiecare an, Comisia pregăteşte un proiect de buget care este supus

aprobării Consiliului. Parlamentul poate propune sau chiar modifica repartizarea sau sumele

alocate în anumite secţiuni ale bugetului. Bugetul Uniunii Europene este adoptat în formă finală

de către Parlamentul European, de regulă, în luna decembrie.

Controlul politic asupra instituţiilor europene, funcţie exercitată prin: aprobarea numirii

membrilor Comisiei Europene şi a preşedintelui acesteia; posibilitatea de a demite Comisia

Europeană prin votul unei moţiuni de cenzură (cu o majoritate de 2/3); constituirea unei comisii

de anchetă.

Atribuţiile Parlamentului European sunt:

a) asigurarea controlului politic general;

b) participarea la elaborarea dreptului comunitar prin cooperare;

c) decizia, propriu-zisă, în materie bugetară;

d) participarea la relaţii externe.

Funcţiile exercitate de către Parlament sunt numai simbolice;

Parlamentul nu are dreptul să desemneze un Guvern. Parlamentul are puteri de

supervizare numai asupra Comisiei, nu şi asupra Consiliului.

Consiliul este subiectul cotrolului parlamentar numai în măsura în care fiecare membru

este, ca un ministru dintr-un guvern naţional, subiect al controlului parlamentului naţional.

Comisia este supervizată în sensul justificării activităţii desfăşurate în Parlament, prin

prezentarea anuală a unor rapoarte. Conducerea ei trebuie apărată în sesinuni deschise, dar poate

să fie forţată, atunci când este cazul, să demisioneze, urmând procedura votului de neîncredere.

Parlamentul nu are nici o influenţă privind componenţa noii Comisii.49

Parlamentului European i s-a recunoscut un rol important în luarea deciziilor numai

pentru cele care privesc accesul noilor state, ca state membre, în Comunităţi, precum şi asocierea

cu unele ţări nemembre.

3.2 AUTORITATI DE CONTROL LEGISLATIV SI ADMINISTRATIV

3.2.1 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Instituită în 1952 prin Tratatul de la Paris, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

(CJCE), cu sediu la Luxemburg, este o instituţie jurisdicţională care veghează la respectarea

dreptului comunitar.

Instituţie comună a 3 Comunităţi distincte, Curtea de Justiţie este guvernată de dispoziţii

aproape identice, care sunt înscrise în fiecare din Tratatele care instituie cele 3 Comunităţi,

precum şi în Protocoalele adiţionale. Aceasta a fost concepută ca instituţia comună a C.E.C.A.,

C.E.E. şi C.E.E.A., atât pentru raţiuni de ordin practic, cât şi pentru facilitarea unităţii de aplicare

şi interpretare a Tratatelor şi pentru a favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competenţă

dintre Comunităţi.

Înfiinţarea, încă de la începutul procesului de integrare europeană, a unei Curţi de Justiţie

având rolul de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea şi aplcarea Tratatelor, a

avut o influenţă determinată asupra evoluţiei Comunităţilor.

Curtea de Justiţie nu este o jurisdicţie internaţională, ci o jurisdicţie internă a

Comunităţilor, după modelul jurisdicţiilor satatle, atât prin persoana justiţiabililor, cât şi prin

competenţa, natura litigiilor care îi sunt supuse şi procedura după care statuează.

Jurisdicţia Curţii a devenit obligatorie prin intrarea în vigoare a Tratatelor comunitare.

3.2.1.1 Structura şi statutul membrilor Curţii de Justiţie

Curtea de Justiţie are în componenţă 27 judecători (câte unul din fiecare stat membru) şi

este asistata de avocaţi generali numiţi de către statele membre, de comun acord, ale caror functii

sunt stabilite de articolele 32 bis TCEA, 166 TCE si 138 TCEEA.

Judecătorii trebuie să aiba cetăţenia statelor membre. Ei sunt numiţi, de comun acord de

guvernele statelor membre, dintre “personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă şi

care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea în ţările lor a celor mai înalte funcţii

jurisdicţionale sau care sunt jurişti având competenţe notorii.

La cererea Curţii, Consiliul de Miniştri, statuând cu unanimitate de voturi, poate mări

numărul de judecători, urmărindu-se permanent reprezentarea tuturor sistemelor de drept din

ţările membre.

50

Judecătorii sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani, mandatul lor putând fi reînnoit fără

limită. Ei rămân în funcţie, în medie, timp de două mandate. Pentru a asigura o anumită

permanenţă şi continuitate în structura Curţii, reînnoirile se fac în proporţie de 50% o dată la 3

ani. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători.

Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curţii în timpul exercitării

mandatului său. Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra activităţii şi diciplinei

membrilor ei. Tot ea este cea care poate revoca un judecător, cu unanimitate de voturi, decizia

luându-se în absenţa acestuia şi numai atunci când judecătorul respectiv a încetat să răspundă

condiţiilor cerute pentru exercitarea funcţiilor sale. Independenţa judecătorilor este garantată de

statutul acestora, de drepturile şi incompatibilităţile pe care le prevăd tratatele în acest scop.

Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe preşedintele Curţii de Justiţie, pentru

un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările Curţii, prezidează

audierile acesteia, precum şi deliberările în Camera de Consiliu. Competenţele sale

jurisdicţionale, pe care şi le exercită prin ordonanţe, sunt limitate.

Avocaţii generali sunt numiţi cu acordul guvernelor statelor membre pentru o perioadă de

6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Avocaţii general au sarcina de a prezenta

public, cu toată imparţialitatea şi în deplină independenţă, concluzii motivate asupra cauzelor

supuse Curţii de Justiţie pentru a o spijini în îndeplinirea misiunii sale. Rolul esenţial al

avocaţilor generali se materializează în momentul punerii concluziilor.

Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaţilor, pentru o perioadă de 6 ani.

Curtea este cea care îi stabileşte şi statutul, iar atunci când constată că acesta nu mai corespunde

condiţiilor cerute sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin, îl poate revoca. Grefierul este

asistat de un grefier adjunct, care îl poate înlocui la nevoie.

Ca şi judecătorii şi avocaţii generali, grefierul este obligat să depună jurământul în faţa

Curţii, în sensul că îşi va exercita atribuţiile cu toată imparţialitatea şi nu va divulga secretul

dezbaterilor. El are un dublu rol, îndeplinind, pe de o parte, atribuţii de ordin procedural, iar pe

de altă parte, atribuţii administrative. Sub controlul preşedintelui, grefierul are misiunea de a

primi, transmite şi conserva toate documentele şi să realizeze eventualele notificări sau

comunicări de acte pe care le comportă aplicarea Regulamentului de procedură. Grefierul are în

subordinea sa, sub controlul general al preşedintelui, funcţionarii şi agenţii Curţii, tot el fiind cel

abilitat să propună, dacă este cazul, orice modificare de organizare a serviciilor Curţii.

51

Raportorii adjuncţi au sarcina să ajute preşedintele în procedura de urgenţă şi pe

judecătorii raportori în îndeplinirea atribuţiilor lor. Nu au dreptul să participe la vot, dar pot lua

parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.

Referenţii fiecare judecător şi avocat general primeşte, asistenţa personală a doi referenţi,

jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept, având aceeaşi cetăţenie caşi judecătorul sau avocatul.

Referentul ataşat persoanei fiecărui membru al Curţii şi depinzând numai de el constituie

cabinetul acestuia şi are un rol deosebit de important în funcţionarea Curţii, mai ales în cazul

avocaţilor generali.

3.2.1.2 Organizarea şi funcţionarea

Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători. Când

numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să participe la

deliberări.

Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei “Camere de Consiliu”,

desfăşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au participat şi în faza procedurii orale.

Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă şi grefierul nu sunt admişi.

În şedinţa plenară este obligatorie prezenţa unui număr minim de 7 judecători, iar în

Camere de minimum 3 judecători. Preşedintele nu are vot dominant.

Când deliberările Curţii au ca obiect probleme de ordin administrativ ale funcţionării

acesteia, la ele participă şi avocaţii generali cu vot deliberativ şi asistă şi grefierul.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor este o instituţie care funcţionează permanent, vacanţele

judiciare, fixate de ea, întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. Pentru fiecare

cauză, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai puţin cazul în care pârâtul este

Comisia sau Consiliul.

3.2.1.3 Tipurile de acţiuni în faţa Curţii de Justiţie

Aceste tipuri de acţiuni în faţa Curţii de Justiţie sunt:

acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către un stat membru; poate fi

intentată de către Comisia Europeană sau de către un stat membru;

52

acţiune în anulare, destinată anulării unui act al unei instituţii a Uniunii Europene,

considerat ilegal; reclamanţi pot fi statele membre, instituţiile Uniunii Europene,

precum şi persoane fizice sau morale (numai în cazul în care actul are efect direct şi

individual asupra reclamantului);

acţiune relativă la abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona (absenţa unei

propuneri legislative din partea Comisiei Europene sau a deciziei Consiliului de

Miniştri); reclamanţi pot fi statele membre, instituţiile Uniunii Europene30 sau

persoane fizice sau juridice (în cazul în care actul care nu a fost adoptat ar fi avut

efect direct şi individual asupra reclamantului);

acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act

comunitar, care poate fi introdusă de către tribunalele naţionale (la cererea unei părţi);

acţiune în răspundere (în daune), pentru repararea daunelor efectuate de către

organele sau agenţii instituţiilor comunitare în exerciţiul funcţiunii, care poate fi

intentată de către statele membre, în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor, şi de către

persoanele fizice sau juridice, în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.

Domeniile de competenţă a Curţii s-au extins odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de

la Amsterdam, la 1 mai 1999, cuprinzând şi domeniile care au fost transferate din sfera

cooperării interguvernamentale în domeniul comunitar.

3.2.2 Tribunalul de Primă Instanţă

Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat în 1989, cu scopul de a consolida garanţiile

judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare,

permiţând astfel Curţii de Justiţie să se concentreze asupra atribuţiei sale de bază, interpretarea

uniformă a legislaţiei comunitare.

3.2.2.1 Componenţă, organizare şi funcţionare

Tribunalul de Prima Instanta, in vederea indeplinirii atributiunilor sale are autonomie de

jurisdictie garantata de existenta unui secretariat si a unui personal de specialitate propriu, dar nu

si a unui serviciu administrativ, respectivele activitati fiind realizate de catre cel al CJCE.

Componenta TPI nu era pe deplin regularizata prin art. 168A TCE, fiind completata de art. 2 al

deciziei din 1988, care stabilea 15 judecatori provenind, potrivit unui acord politic, din cele 15

state membre ale UE la acea vreme. Membri TPI vor fi alesi dintre popoarele care prezinta

30 Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Curtea Europeană de Conturi, Banca Centrală Europeană.

53

garantii de independenta si au capacitatea necesara pentru a indeplini aceasta functie. Procedura

de desemnare este identica cu aceea folosita in cazul CJCE, adica acordul guvernelor statelor

membre. Mandatul sau este tot de sasa ani, putand fi reinnoit. Drepturile si obligatiile sunt

aceleasi ca in cazul judecatorilor CJCE.31

Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în componenţa sa avocaţi generali, dar

membrii săi, cu excepţia preşedintelui, pot fi chemaţi să exercite funcţiile avocatului general în

anumite speţe. Preşedintele Tribunalului este desemnat pentru o perioadă de 3 ani, de către

membrii Tribunalului.

Regula funcţionării Tribunalului o reprezintă acţiunea în cadrul Camerelor compuse din 3

la 5 judecători. Regulamentul de procedură este cel care determină alcătuirea Camerelor şi

atribuirea proceselor. Tot prin intermediul Regulamentului se stabileşte ca aceste Camere să fie

sau nu specializate şi, de asemenea, dacă o Cameră poate avea sarcina să se ocupe cu probleme

de personal.

3.2.2.2 Competenţa Tribunalului de Primă Instanţă

Tribunalul judecă în primă instanţă acţiunile în anulare, pe cele relative la abţinerea

instituţiilor comunitare de a acţiona sau acţiunile în daune intentate de către persoane fizice sau

juridice. Orice caz poate fi transferat în Tribunalul de Primă Instanţă, cu excepţia acţiunilor

pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar.

Tratatul de la Nisa prevede împărţirea competenţelor între Curtea de Justiţie şi

Traibunalul de Primă Instanţă, pentru a nu întârzia termenele de judecată, fapt posibil ca urmare

extinderii. De asemenea, este prevăzută crearea de Camere specializate pe anumite probleme.

3.2.3 Curtea Europeană de Conturi

Curtea de Conturi este inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin Tratatul de la

Maastricht, din anul 1993, alături de Consiliu, de Comisie, de Parlament, de Curtea de Justiţie şi

de Tribunalul de Primă Instanţă.

A fost creată la iniţiativa Parlamentului european prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor

bugetare de la Bruxelles, din 22 iulie 1975. A înlocuit astfel Comisia de control, înfiinţată prin

Tratatele C.E.E. şi EURATOM şi Comisarii pentru conturi prevăzuţi în Tratatul C.E.C.A.

Este o instituţie care, prin activitatea pe care o desfăşoară, urmăreşte scopuri financiare,

realizând controlul financiar.

31 Iordan Gheorghe Barbulescu, op. cit., p.322 - despre Tribunalul de Prima Instanta54

3.2.3.1 Componenţa, organizarea şi funcţionarea Curţii

Curtea Europeană de Conturi este formată din 27 membri, câte unul din fiecare stat

membru. În cadrul Consiliului European de la Bruxelles, din 10 şi 11 decembrie 1993, a fost

afirmat acest principiu şi s-a decis mărirea numărului de membri în funcţie de viitoarele

extinderi. Membrii sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, de

către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în unanimitate, în urma consultării Parlamentului

European. La Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea 550 de profesionişti de înaltă clasă din

cele 15 ţări ale Uniunii Europene, dintre care aproximativ 250 sunt auditori.

Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani, cu

posibilitatea prelungirii mandatului. El asigură buna funcţionare a serviciilor şi a activităţilor

Curţii; tot el reprezintă Curtea pe plan extern, în special atunci când instituţia pe care o conduce

trebuie să prezinte rapoarte altor instituţii comunitare.

3.2.3.2 Atribuţiile Curţii de Conturi

Curtea de Conturi nu îndeplineşte o veritabilă funcţie jurisdicţională, în ciuda denumirii

sale. Ea examinează “legalitatea şi regularitatea cheltuielilor şi încasărilor” şi “asigură buna

gestiune financiară” în cadrul Comunităţilor.

Curtea îşi exercită controlul pe domenii şi asupra instituţiilor şi statelor membre, în

măsura în care acestea au beneficiat şi au folosit fonduri comunitare, cum ar fi: ajutor, servicii de

vamă, organisme de intervenţie agricolă.

Curtea de Conturi este chemată să joace dublu rol. Astfel, ea exercită o funcţie de

asistenţă a autorităţilor bugetare (Consiliul şi Parlamentul) şi, în special, a Parlamentului pentru

materializarea propriului său drept de cotrol politic în domeniul executării bugetului, colaborând

cu Comisia de control bugetar a Adunării.

Curtea are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor. Ea prezintă

Parlamentului european şi Consiliului o declaraţie de asigurare privind fiabilitatea conturilor.

Controlul veniturilor se efectuează atât pe baza sumelor stabilite ca datorate, cât şi a

vărsămintelor către Comunitate.

Curtea de Conturi întocmeşte un raport annual după încheierea fiecărui exerciţiu

financiar. Acest raport este transmis celorlalte instituţii ale Comunităţii şi este publicat în

Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, alături de răspunsurile formulate de aceste instituţii

la observaţiile Curţii. Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă cu majoritatea

membrilor Curţii de Conturi. Diferitele instituţii interesate pot lua poziţie cu privire la 55

observaţiile şi criticile înscrise în rapoarte. Ea asistă Parlamentul European şi Consiliul în

exercitarea funcţiei lo de control privind executarea bugetului.

Sediul Curţii Europene de Conturi se află la Luxemburg.

3.2.4 Mediatorul European

Este o instituţie înfiinţatp prin Tratatul de la Maastricht, cu sediul la Strasbourg, în

clădirea Parlamentului European. Mediatorul European primeşte şi înregistrează plângerile

cetăţenilor europeni cu privire la eventualele încălcări ale legii comise de către instituţiile şi

organismele Uniunii. Pe baza sesizărilor cetăţenilor Uniunii Europene sau din proprie iniţiativă,

Mediatorul European – cunoscut şi sub denumirea de Avocatul European al Poporului -

declanşează anchete administrative în urma cărora elaborează rapoarte pe care le prezintă

Parlamentului European şi instituţiilor care fac obiectul sesizării, dar nu poate impune nici un fel

de sancţiuni juridice.

Anual, Mediatorul European prezintă Parlamentului European un raport general de

activitate. Pentru a depune o plângere la Mediatorul European este necesar ca petentul să fie

rezident al Uniunii Europene, să fi încercat sa soluţioneze diferendul mai întâi cu instituţia care

face obiectul plângerii, cazul sa nu fi fost adus în instanţă şi cererea să fie depusă în termen de

doi ani de la incidentul supus atenţiei. Când o instituţie este investigată de către Mediatorul

European, aceasta este obligată să furnizeze toate informaţiile cerute – cu excepţia documentelor

confidenţiale - şi să răspundă întrebărilor Mediatorului în decurs de maxim trei luni.32

Mediatorul este învestit în funcţie de către Parlamentul European pe o perioadă de cinci ani,

corespunzător legislaturii. El poate fi demis de către Curtea de Justiţie, la cererea Parlamentului,

în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiei sau în caz de culpă

gravă; Mediatorul European nu are dreptul să exercite nici o altă funcţie plătită sau neplatită pe

perioada mandatului, mandat care se poate reînnoi33.

3.2.5 Responsabilul European pentru Protecţia Datelor

Este o autoritate independenta de monitorizare a proceselor de prelucrare a datelor cu

caracter personal de către instituţiile Uniunii Europene, cu sediul la Bruxelles, a fost înfiinţată în

2001 şi a devenit operaţională din 2004. Directorul acestui organism este numit în funcţie de

către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de cinci ani şi este

32 Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., p.75 - despre Mediatorul European33 Idem - despre Mediatorul European

56

asistat de un adjunct, amândoi dispunând de aceleaşi imunităţi ca şi judecătorii Curţii Europene

de justiţie.34

Directorul este coordonatorul unei reţele de Responsabili pentru Protecţia Datelor ce îşi

desfăşoară activitatea în instituţii ale Uniunii care pot fi susceptibile de neglijenţa în procesul de

prelucrare a datelor cu caracter personal ( în special date medicale şi evaluări ale angajaţilor).

Aceşti responsabili se regăsesc în fiecare instituţie de decizie a UE, în organismele consultative

şi în câteva agenţii (Agenţia Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor, Centrul de Traduceri

pentru Instituţiile Uniunii Europene, Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi

Xenofobiei, Oficiul pentru Armonizarea în Piaţa Internă şi Oficiul de Varietăţi Vegetale.

Directorul este responsabil şi pentru coordonarea sistemului Eurodac, mecanism de

identificare, prin comparare de amprente digitale, a refugiaţilor care solicită azil sau a

persoanelor care au trecut ilegal frontiera externă a Uniunii Europene, sistem devenit operaţional

în 2003.

Cererile şi plângerile pot fi înaintate de către orice persoană care consideră că datele cu

caracter personal care o privesc ( de pildă adresa, număr de telefon, date medicale, venit )

colectate, prelucrate sau utilizate de vreuna din instituţiile UE sunt eronate sau au fost dobândite

în mod ilegal.35

Plângerea nu poate fi făcută direct Responsabilului European pentru Protecţia Datelor până

nu au fost epuizate toate mijloacele posibile – plângere direct la instituţia care ar încalca dreptul

la protejarea datelor cu caracter personal, apoi, în caz de nesoluţionare, plângere la

Responsabilul pentru Protecţia Datelor de pe lângă instituţia respectivă (dacă există ). Atunci

când plângerea ajunge la Responsabilul European pentru Protecţia Datelor, acesta poate facilita

trimiterea cazului la Curtea Europeană de Justiţie, dacă cererea este întemeiată.36

3.3 ORGANISME ŞI INSTRUMENTE FINANCIARE 3.3.1 Banca Centrală Europeană ( BCE )

Banca Centrală Europeană a fost înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht, luând locul

Institutului Monetar European în 1998. Este cea mai nouă instituţie a Uniunii Europene.

Banca Centrală Europeană autorizează emiterea de bancnote şi hotărăşte volumul de

monede Euro emise de către statele din zona Euro.

34 Iordan Gheorghe Barbulescu, op. cit., p.349 - despre relatiile interinstitutionale si procesul decizional35 Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., p.77 - despre Responsabilul European pentru Protectia Datelor36 Ibidem, p.76 - despre Responsabilul European pentru Protectia Datelor

57

Banca Centrală Europeană este independentă din punct de vedere instituţional şi din

punct de vedere financiar (capitalul său este subscris prin băncile centrale naţionale, ele însele

independente, în funcţie de PIB şi de populaţia fiecărui stat). Banca Centrală Europeană are

obligaţia de a informa instituţiile Uniunii asupra măsurilor luate.

Banca Centrală Europeană formează împreună cu băncile centrale ale celor 15 state

membre Sistemului European de Bănci Centrale (S.E.B.C.). În interiorul acestui sistem, Banca

Centrală Europeană şi băncile centrale ale ţărilor din zona Euro formează “Eurosistemul”, care

are ca obiect principal menţinerea stabilităţii preţurilor.

Eurosistemul sprijină politicile economice, în vederea promovării şi dezvoltării

economice şi atingerii unui înalt nivel al ocupării forţei de muncă. Eurosistemul are rolul de a

defini şi de a implementa politica monetară unică, de a gestiona rezervele şi de a conduce

operaţiunile de schimb valutar.

Organele de decizie ale Băncii Centrale Europene sunt: Consiliul guvernatorilor,

Comitetul director, Consiliul general al Băncii Centrale Europene.

a. Consiliul guvernatorilor este compus din membrii Comitetului director şi din guvernatorii

băncilor centrale naţionale. Fiecare membru al Consiliului dispune de un vot, iar deciziile se iau

cu majoritate simplă, cu excepţia dipoziţiilor contrare conţinute de Statutul Băncii Centrale

Europene, votul preşedintelui este preponderent.

Consiliul guvernatorilor se întruneşte de cel puţin 10 ori pe an.

b. Comitetul director

Acesta se compune dintr-un preşedinte, mai mulţi vicepreşedinţi şi alţi 4 membri.

Membrii Comitetului director sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor

membre, la nivelul şefilor de stat şi guvern, la recomandarea Consiliului şi după consultarea

Parlamentului european şi a Consiliului guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate şi

experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute. Mandatul acestora

este de 8 ani şi nu poate fi reînnoit.

c. Consiliul general al Băncii Centrale Europene

Consiliul este compus din preşedinte şi vicepreşedintele Băncii Centrale Europene şi

guvernatorii băncilor centrale naţionale.

În acest sens Consiliul general:

contribuie la îndeplinirea funcţiilor consultative ale Băncii Centrale Europene;

58

contribuie la colectarea informaţiilor statistice;

participă la redactarea rapoartelor de activitate ale Băncii Centrale Europene;

contribuie la stabilirea regulilor necesare standardizării procedurii contabile şi

informării asupra operaţiilor Băncii Centrale Naţionale;

contribuie la pregătirile pentru stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb ale

monedelor statelor membre care fac obiectul unei derogări, în raport cu

monedele sau cu monedda unică, a statelor care nu fac obiectul unei derogări.

3.3.2 Banca Europeană de Investiţii ( BEI )Infiinţată prin Tratatul de la Roma, Banca Europeană de Investiţii acordă împrumuturi

pentru investiţii productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii

Europene: dezvoltarea regională, creşterea economică, competitivitatea, ocuparea forţei de

muncă, crearea de întreprinderi, îmbunătăţirea mijloacelor de comunicare, protecţia mediului

înconjurător.

Rolul său fundamental este acela de a sprijini dezvoltarea echilibrată, integrarea

economică şi creşterea coeziunii sociale în interiorul Uniunii. Banca Europeană de Investiţii

implementează componentele financiare ale acordurilor încheiate în cadrul politicii de cooperare

a Uniunii.

Toate statele membre contribuie la capitalul subscris al Băncii, fiind reprezentate atât în

Consiliul guvernatorilor, cât şi în Consiliul directorilor Băncii.

Creditele Băncii Europene de Investiţii sunt destinate, în special, finanţării proiectelor de

dezvoltare a reţelelor transeuropene de transporturi, telecomunicaţii, aprovizionare cu energie,

pentru protecţia mediului, creşterea competitivităţii internaţionale a industriei şi a întrepriderilor

mici şi mijlocii.

Banca Europeană de Investiţii acordă împrumuturi către statele membre, către statele

candidate, dar şi către statele din Africa, din Caraibe şi Pacific, către statele mediteraneene şi

pentru proiectele de interes mutual în colaborare cu statele din America de Sud şi din Asia.

În ceea ce priveşte Organele Băncii Europene de Investiţii, statutele Băncii, fixate printr-

un Protocol, sunt anexate Tratatelor institutive şi prevăd mai multe structuri:

a) Banca este condusă de către Consiliul guvernatorilor, care este compus din miniştrii

delegaţi ai statelor membre ale Comunităţilor. În general, acesta este ministrul finanţelor din

statul pe care îl reprezintă. Preşedinţia acestei instituţii supreme este asigurată de către fiecare

59

stat, prin rotaţie, pentru o durată de un an. Ordinea în care statul asigură preşedinţia este stabilită

pe baza criteriului alfabetic.

b) Consiliu de administraţie este format din 25 de administratori, numiţi de către ConsiliuL

guvernatorilor şi 13 supleanţi. Statele membre propun 24 de administratori şi 12 supleanţi, în

timp ce Comisia europeană este reprezentată de către un administrator şi un supleant.

Preşedintele şi vice-preşedinţii Consiliului de administraţie sunt numiţi de către Consiliul

guvernatorilor pentru o perioadă de 6 ani.

Rolul Consiliului este acela de a executa şi de a pune în aplicare ceea ce Consiliul

guvernatorilor a decis, precum şi gestionarea curentă a Băncii. Administratorii sunt aleşi în

funcţie de experienţa lor profesională. Această instanţă decide încheierea de împrumuturi şi

fixează taxele de interes ale preţurilor susceptibile de a fi acordate.

c) Comitetul director este alcătuit dintr-un preşedinte şi 7 vice-preşedinţi aleşi de Consiliul

guvernatorilor, pentru o perioadă de 5 ani, pe baza propunerilor Consiliului administratorilor.

Acest organ de decizie permanent al Băncii deţine, în special, rolul de iniţiativă pe lângă

Consiliul de administraţie.

3.3.3 Fondul European de Investiţii ( FEI ) Instituţie europeană fondată în 1994, ca urmare a deciziei Consiliului European de la

Edinburgh (1992), pentru a sprijini în special apariţia şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi

mijlocii (IMM), Fondul European de Investiţii (FEI), ce are sediul la Luxemburg, nu finanţează

direct investitorii, ci intervine pe piaţă cu fonduri proprii, ale Băncii Europene de Investiţii (BEI)

sau ale Uniunii Europene, prin intermediul capitalului de risc şi prin instrumente de garantare

acordate instituţiilor financiare ce oferă credite IMM-urilor.37

Fondul European de Investiţii are o structură tripartită a acţionariatului ( BEI- cca 60%,

Comisia Europeană -30% şi alte instituţii financiare europene ) şi reprezintă o forma de

parteneriat public-privat, activitatea sa fiind complementară cu cea a BEI, cu care şi formează

Grupul BEI. În plus, preşedintele BEI este şi preşedintele Consiliului de Coordonare al FEI.

Fondul contribuie la realizarea obiecivelor comunitare finanţând indirect proiecte care propun

dezvoltarea unei societăţi bazate pe cunoaştere şi inovaţie, creştere economică, ocuparea forţei

de muncă, promovarea liberei iniţiative, dezvoltarea regională şi o mai mare coeziune. În ultimii

37 Ibidem, p.79 - despre Fondul European de Investitii

60

ani, FEI s-a impus ca un actor important pe piaţa de capital, sprijinind frecvent domenii

inovatoare, precum biotehnologia.38

3.4. ORGANISME CONSULTATIVE

3.4.1 Comitetul Economic şi Social European ( CESE )

Înfiinţat prin Tratatul de la Roma din 1957, Comitetul Economic şi Social (CES) este

organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii de

activităţi economice şi sociale. Comitetul are rolul unui forum de dezbatere şi reflexie, atât la

nivel european cât şi la nivelul statelor membre.

Comitetul Economic şi Social este consultat obligatoriu de către Comisia Europeană şi de

către Consiliul Uniunii Europene în domenii de interes direct pentru cetăţeni: agricultură, libera

circulaţie a lucrătorilor, transporturi, educaţie, formare profesională, sănătate publică, politică

socială. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus posibilitatea ca şi Parlamentul să consulte

Comitetul Economic şi Social.

Comitetul Economic şi Social organizează numeroase colocvii, rapoarte, audieri; în

scopul de a ameliora raporturile dintre cetăţeni şi instituţiile Uniunii Europene. Are şi rolul de a

identifica lacunele şi obstacolele din funcţionarea pieţei interne şi de a propune soluţii. Este o

punte de legătură către Consiliile Economice şi Sociale ale statelor membre, candidate sau terţe.

Membrii Comitetului Economic şi Social sunt numiţi de către guvernele statelor membre

şi sunt confirmaţi în functie de Consiliul Uniunii Europene, pe o perioadă de 4 ani, cu

posibilitatea de reînnoire a mandatului. Acesti membri sunt organizaţi în grupuri şi sectiuni.

Grupurile sunt în număr de trei - al angajatorilor, al angajaţilor şi al altor interese - şi acţionează

similar partidelor politice. După cele trei grupuri, secţiunile reprezintă cea mai importantă formă

de organizare, beneficiind de secretariate proprii şi fiind sprijinite de grupuri de studiu şi

subcomitete temporare. Aceste secţiuni sunt în număr de şase: NAT ( agricultură, dezvoltare

rurală şi mediu ), ECO ( Uniunea Economică şi Monetară şi coeziune economică şi socială ),

SOC ( piaţa muncii, probleme sociale şi cetăţenie ), INT ( Piaţa Unică, producţie şi consum ),

TEN ( transport, energie şi societatea informaţiei ) şi REX ( relaţii externe ).

La acestea se adaugă o subsecţiune dedicată extinderii Uniunii ( ELA ), precum şi

Comitetul Consultativ privind Transformările Industriale ( CCIC ). Acesta din urmă a fost

38 Ibidem, p.76 - despre Fondul European de Investitii61

înfiinţat după ieşirea din vigoare, în 2002, a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului.

În principiu, Comitetul are rolul de a prezenta opinia sa cu privire la probleme de interes

european în domeniul economic şi social Consiliului Uniunii Europene, Comisiei Europene şi

Parlamentului European. În general, consultarea CESE nu este obligatorie, deşi reformele

constituţionale din anii 80 si 90 (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la

Amsterdam, Tratatul de la Nisa) au conferit atribuţii tot mai largi instituţiei.

Ca regulă generală, consultarea CESE de către Consiliu şi Comisie este obligatorie în

domeniile politicii agricole, regionale, sociale, transporturilor şi de mediu, precum şi în privinţa

liberei circulaţii a muncitorilor. În ceea ce priveşte dezvoltarea tehnologică, relaţiile externe şi

chestiuni legate de politică de sănătate, Consiliul sau Comisia pot solicita un aviz, daca acest

lucru este considerat necesar.39

De asemenea, odata cu Tratatul de la Maastricht, CESE are dreptul de a prezenta opinii

din proprie iniţiativă, ceea ce şi face în aproximativ 15% din cazuri. Toate opiniile CESE

(aproximativ 150 pe an) pot fi adoptate de membrii săi cu majoritate simplă ( de obicei sunt

adoptate însă în unanimitate sau cu o largă majoritate), într-una din cele zece sesiuni plenare din

fiecare an şi sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C.

Tratatul Constituţional ( în curs de ratificare ) mareşte mandatul membrilor de la patru la

cinci ani, dar nu aduce modificări substanţiale în privinţa atribuţiilor sau naturii CESE.

3.4.2 Comitetul Regiunilor Uniunii Europene ( CR )

Creat prin Tratatul de la Maastricht ( 1992 ) şi funcţional de la 9 martie 1994, Comitetul

Regiunilor este o instituţie consultativă şi de reprezentare a colectivităţilor locale şi regionale ale

Uniunii Europene, care pot astfel participa la elaborarea politicilor comunitare.

Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene au obligaţia de a consulta Comitetul

Regiunilor în următoarele domenii de competenţa colectivităţilor locale şi regionale: educaţia şi

tineretul, cultura, sănătatea publică, reţele transeuropene de transport, telecomunicaţii şi energie,

politica regională. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus posibilitatea ca Parlamentul

European să consulte Comitetul Regiunilor în domeniile: mediul înconjurător, ocuparea forţei de

muncă, formarea profesională, cooperarea transfrontalieră şi transporturile.

39 Ibidem, p.80-despre Comitetul Economic si Social European62

Comitetul are rolul de a veghea la aplicarea principiului subsidiarităţii, conform căruia

deciziile trebuie luate la nivelul autorităţilor publice cel mai aproape de cetăţeni.

Membrii Comitetului reflectă balanţa regională din statele membre, deşi sunt numiti în

aceste posturi de guvernele statelor membre şi confirmaţi în funcţie de către Consiliul Uniunii

Europene pentru un mandat de patru ani, reînnoibil. În plus, după adoptarea Tratatului de la Nisa,

aceşti membri trebuie să fie reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale care au fost aleşi

prin vot popular în aceste functii. Fiecare din membrii Comitetului poate fi înlocuit de câte un

membru supleant, în cazul în care primii nu pot participa la întâlniri.

Preşedintele este ales pentru doi ani de către membrii Comitetului Regiunilor, reuniţi în

plen.

Comitetul Regiunilor se reuneşte în adunare plenară de cinci ori pe an, cadru în care

adoptă avizele adresate Consiliului de Miniştri şi Comisiei Europene. În afara sesiunilor plenare,

activitatea Comitetului Regiunilor se desfăşoară în şapte comisii permanente.

3.5.ORGANISME INTERINSTITUŢIONALE

3.5.1. Oficiul European pentru Selectia Personalului ( EPSO ) Aceasta instituţie a fost înfiinţată în 2002 şi este operaţională de la 1 ianuarie 2003;

organizează examene pentru angajarea personalului calificat în instituţile Uniunii Europene ( în

special Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul European, Curtea de Conturi,

Mediatorul European, Curtea de Justitie, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor).

Cu sediul la Bruxelles, EPSO este principalul coordonator al activităţilor de recrutare de personal

pentru UE şi poate fi tras la răspundere dacă nu face publice la timp informaţiile necesare în

vederea înscrierii la examene ( prin intermediul Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, seria C ).

De cele mai multe ori, înscrierea în concurs necesită completarea unui CV standard (CV

european), iniţiativa de standardizare a datelor despre angajaţi promovată de Comisia Europeana

şi administrată de Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale ( Cedefop),

agenţie comunitară descentralizată. Oficiul dispune şi de un centru de pregătire pentru

funcţionarii publici europeni - Şcoala Europeană de Administraţie.40

3.5.2. Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene

40 Ibidem, p.83 - despre Oficiul European pentru Selectia Personalului63

Este editura oficială a instituţiilor Uniunii Europene şi a celorlalte organisme

comunitare. Organism independent din 1969, deşi îşi are originile într-o instituţie similară a

Comunitaţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Oficiul are rolul de a produce şi

distribui toate tipurile de publicaţii ale Uniunii şi instituţiilor sale. Conform tratatelor, Oficiul

este obligat să publice Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ( zilnic, în toate limbile oficiale ale

Uniunii ) şi Raportul Anual de Activitate a Uniunii Europene. Cu un personal de peste 500 de

angajati şi un buget anual de cca 100 de milioane de Euro, Oficiul, cu sediul la Luxemburg,

gestionează şi unele dintre cele mai importante servicii on-line ale Uniunii Europene ( EUR-Lex,

CORDIS, EU Bookshop).41

3.6. ALTE INSTITUŢII

Uniunea Europeană dispune de un complex sistem de instituţii şi agenţii specializate, ce

îndeplinesc funcţii extrem de diversificate - furnizori de servicii, institute de cercetare şi

dezvoltare de strategii şi politici publice, coordonatori tehnici ai unor programe derulate de

Uniune, etc. Majoritatea acestor instituţii sunt coordonate sau răspund în faţa Comisiei Europene

şi, alături de multe din instituţiile prevăzute în tratate, sunt organisme rar vizibile pentru publicul

larg. În plus, unele dispun de autonomie semnifcativă şi relaţia cu Uniunea Europeană este

uneori mai puţin evidentă, în special în cazul centrelor de cercetare, al fundaţiilor şi al agentiilor

de înregistrare a drepturilor de proprietate industrială.42

Primele structuri de acest fel au apărut la mijlocul anilor 70; totuşi, de abia în a doua

jumătate a anilor 90 s-a dezvoltat cu adevărat un sistem de instituţii conexe ale Uniunii

Europene.

Există trei grupe distincte de organisme: agenţii comunitare, instituţii pentru sprijinirea

acţiunii externe comune şi instituţii pentru sprijinirea realizării spaţiului de securitate, libertate şi

justiţie, ce corespund celor trei direcţii ale Uniunii Europene-direcţia comunitară, cooperarea în

domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comune şi cooperarea poliţienească şi judiciară în

materie penală.43

3.6.1 Agenţii comunitare

Agenţiile comunitare sunt organisme regularizate prin dreptul comunitar ( sau dreptul

public european ), distincte de instituţiile UE şi având propria personalitate juridică. Sunt create

41 Ibidem, p.84 - despre Oficiul pentru Publicatii Oficiale ale Comunitatilor Europene42 Ibidem, p.84 - despre Agentiile comunitare

43 Ibidem, p.85 - despre organismele comunitare - agentii si institutii64

prin dispoziţii de drept derivat, secundar; au ca finalitate realizarea unei activităţi concrete,

tehnice sau ştiinţifice, care să sprijine acţiunile primului pilier al UE, cel comunitar.44

Exista 22 de agenţii comunitare:

- „ Agenţia comunitară de control a pescuitului” (CFCA), cu sediul la Vigo; are ca scop

indeplinirea legislaţiei comunitare în materie de pescuit, cooperarea statelor membre ăi controlul

îndeplinirii acestor obiective;

- „ Agenţia europeană a drepturilor fundamentale” (FRA), cu sediul la Viena; are drept obiectiv

de activitate asistarea instituţiilor UE şi statelor membre în legatură cu drepturile fundamentale şi

normativizarea lor la nivelul UE;

- „ Agenţia europeană pentru mediu” (EEA), cu sediul la Copenhaga; are competenţe în

strângerea datelor necesare elaborării normelor europene specifice;

- „ Agenţia europeană a medicamentelor” (EMEA), cu sediul la Londra; are competenţe în

evaluarea şi analizarea medicamentelor care se comercializează în UE;

- „ Agenţia europeană de securitate aeriană” (EASA), cu sediul la Koln; are în vedere

reglementarea şi punerea în aplicare a dispoziţiilor legate de transportul aerian în UE;

- „ Agentia europeana de securitate a retelelor si informatiei” (ENISA), cu sediul in Creta; are

drept scop asistarea institutiilor comune ale UE si a statelor membre in probleme legate de

securitatea retelelor IT si a informatiei;

- „ Agentia europeana de securitate maritima” (EMSA), cu sediul la Lisabona; are drept scop

securitatea maritima si prevenirea contaminarii;

- „ Agentia europeana pentru substante si produse chimice” (ECHA), cu sediul la Helsinki;

asigura coorenta in utilizarea substantelor chimice;

- „ Agentia europeana pentru gestiunea cooperarii operative la frontierele externe” (FRONTEX),

cu sediul la Varsovia; asigura cooperarea in materie de paza a frontierelor externe ale UE,

formarea de politisti de frontiera, etc.;

- „ Agentia europeana pentru reconstructie” (EAR), cu sediul la Salonic; se ocupa de

reconstructia fostei Iugoslavii ( mai putin Slovenia, membra UE);

- „ Agentia europeana pentru securitate si sanatate in munca” (EU-OSHA), cu sediul la Bilbao;

se ocupă de îmbunătăţirea condiţiilor igienico-sanitare la locul de muncă;

- „ Agenţia feroviară europeană” (ERA), cu sediul la Lille şi Valenciennes; are drept scop

securitatea şi interoperabilitatea transporturilor feroviare;

- „ Agenţia europeană pentru securitate alimentară” (EFSA), cu sediul la Parma; veghează asupra

securităţii alimentare, inclusiv asupra sănătăţii şi bunăstării animalelor şi a protecţiei fitosanitare;

44 Iordan Gheorhe Barbulescu, op. cit., p.346 - despre agentiile comunitare65

urmăreşte aplicarea uniformă a normelor fitosanitare şi veterinare comunitare în sectorul

alimentar şi agroalimentar;

- „ Centrul de traducere al organismelor UE” (Cdt.), cu sediul la Luxembourg; asigură

traducerile necesare agenţiilor specializate şi descentralizate ale UE;

- „ Centrul european pentru educare şi formare profesională” (Cedefop), cu sediul la

Berlin/Salonic; promovează formarea profesională şi pe cea continuă;

- „ Fundaţia europeană pentru formare” (ETF), cu sediul la Torino; se ocupă iniţial cu formarea

specialiştilor în problematica Europei de Est; la ora actuală se ocupă, în plus, cu schimbul

reciproc de informaţii în sectorul educaţiei şi al formării profesionale;

- „ Centrul european pentru prevenirea şi controlul îmbolnăvirilor” (ECDC), cu sediul în

Stockholm; are drept scop prevenirea îmbolnăvirilor cu SIDA, SARS, gripă şi alte boli

infecţioase;

- „ Fundaţia europeană pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi muncă” (EUROFOUND), cu

sediul la Dublin; contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în UE;

- „ Observatorul european al drogurilor şi toxicomaniei” (EMCDDA), stabilit la Lisabona;

reuneşte informaţiile necesare în lupta împotriva drogurilor;

- „ Oficiul comunitar al varietăţii vegetale” (CPVO), cu sediul la Angers; are ca obiect de

activitate controlul asupra obţinerii de noi produse vegetale;

- „ Oficiul de armonizare a pieţei interne - mărci, modele, design” (OHIM), cu sediul la Alicante;

are drept scop garntarea proprietăţii intelectuale în UE prin înregistrarea Marcilor;

- „ Agenţia de control a GNSS European” ( în formare ).45

3.6.2 Instituţii pentru sprijinirea acţiunii externe comune

Privitor la instituţiile pentru sprijinirea Acţiunii Externe Comune, acestea au fost create

după integrarea în Uniunea Europeană a unor structuri ale Uniunii Europei Occidentale (2000),

pentru a raspunde necesităţilor dezvoltării Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) şi

Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA).46

În prezent există trei instituţii de acest tip:

- „ Agentia europeană de apărare” (EDA), cu sediul la Bruxelles; are drept scop impulsionarea

capacităţii de apărare a UE, în special gestionarea situaţiilor de criză, cooperarea statelor în

sectorul armamentului, stimularea cercetării militare;

- „ Centrul de sateliţi al UE” (EUSC), cu sediul la Madrid; are drept scop analizarea imaginilor

primite prin sateliţi;

45Ibidem, pp.346-347 - despre agentiile comunitare 46 Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., p.86 - despre institutiile pentru sprijinirea Actiunii Externe Comune

66

- „ Institutul pentru studii de securitate al UE” (ISS), cu sediul la Paris; are drept scop

implementarea unei „ culturi a securitaţii europene”, realizând în acest scop studii, dezbateri,

etc.47

3.6.3 Instituţii pentru sprijinirea realizării spaţiului de libertate, securitate şi justitie

Aceste instituţii au apărut din dorinţa statelor membre şi a instituţiilor comunitare de a

intensifica cooperarea în lupta împotriva crimei organizate. Organizarea lor ţine de şi sprijină cel

de-al treilea pilier al UE- cooperarea în materie de JAI; acestea sunt:

- „ Şcoala europeană de poliţie” (CEPOL), cu sediul la Hampshire; are drept scop formarea de

ofiţeri superiori de poliţie şi impulsionarea cooperării politiilor europene;

- „ Oficiul european de poliţie” (EUROPOL), cu sediul la Haga; asigură cooperarea statelor

membre în materie de trafic de persoane, droguri, materiale radioactive şi periculoase, maşini,

arme, etc.; EUROPOL deţine o consistentă bază de date la nivel european;

- „ Unitatea europeană de cooperare în materie judiciară” (EUROJUST), cu sediul la Haga; are

drept scop creşterea eficacităţii luptei împotriva crimei organizate prin cooperarea autorităţilor

naţionale în vederea creării unui spaţiu comun judiciar european.48

3.6.4 Agentiile executive

Aceste agenţii au fost create prin decizii ale Consiliului pentru diferite activităţi de

gestiune a unor programe comunitare şi îşi au sediile la Bruxelles; amintim aici următoarele

agenţii:

- „ Agenţia executivă a competitivităţii şi inovaţiei” (AECI); pune în practică programul

„Energia inteligentă .Europa”;

- „ Agenţia executivă pentru educaţie, audio-vizual şi cultură” ; sprijină punerea în practică a

celor 15 programe din educaţie, cultură, tineret, formare, cetăţenie activă, audio-vizual ale UE;

- „ Agenţia executivă pentru programe de sănătate publică” (PHEA); gestionează programele

multianuale de sănătate publică ale UE.49

47 Iordan Gheorhe Barbulescu, op. cit., pp.346-347 - despre agentiile de cooperare in materie de politica externa si securitate comuna48 Ibidem, p.346-347 - despre agentiile de cooperare politieneasca si judiciara in materie penala

49 Ibidem, p.348 - despre agentiile executive67

CAPITOLUL 4: ROLUL ASUMAT DE COMUNITĂŢILE EUROPENE

În vederea realizării obiectivelor stabilite în Tratatele institutive, Comunităţile Europene

şi Uniunea Europeană exercită o serie de răspunderi.

Răspunderile Comunităţilor sunt asemănătoare cu răspunderile statului, prezentând, însă,

o serie de particularităţi. Astfel, procesul decizional în cadrul Comunităţilor este diferit de

procesul decizional la nivel statal: Consiliul Uniunii Europene este instituţia cu atribuţii

legislative, dar şi cu competenţe executive, astfel încât Parlamentul European nu exercită în

întregime rolul legislativ, aşa cum nici Comisia nu are toate atributele necesare exercitării rolului

executiv.

Se pot evidenţia următoarele roluri la nivel comunitar:

rolul legislativ

rolul executiv

rolul bugetar

rolul de control

rolul internaţional

4.1 Rolul legislativ

Rolul legislativ al Comunităţilor este exercitat, în principal, de către

Consiliul Uniunii Europene. Consiliul este cel care deţine puterea normativă, pe care, în unele

cazuri, o împarte cu Parlamentul European, care nu are atribuţii identice cu cele ale unui

parlament naţional. Iniţial, Tratatele institutive nu acordau Parlamentului European decât un

simplu rol consultativ, însă, în prezent, odată cu intrarea în vigoare a Tratatelor de la Maastricht

(1993) şi Amsterdam (1999), rolul acestei instituţii a crescut.

1. Comisia Europeană este principalul titular al dreptului de iniţiativă

legislativă. Acest drept se manifestă în toate domeniile în care Comunităţile legiferează;

iniţiativa legislativă este obligatorieîn toate cazurile stabilite de Tratatele comunitare şi trebuie

motivată din punct de vedere al aplicării principiului subsidiarităţii. Parlamentul European şi

statele membre pot solicita Comisiei declanşarea unei iniţiative legislative într-o anumită 68

materie, situaţie în care Comisia trebuie să dea curs solicitării, în caz contrar ea fiind obligată să-

şi motiveze poziţia. Articolul 138B, alin.2 din Tratatul instituind C.E. dispune faptul că

Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor săi, poate solicita Comisiei să-I

prezinte propuneri cu privire la problemele în care consideră necesară elaborarea unui act

comunitar, în vederea aplicării Tratatului.

Consiliul este obligat să se pronunţe asupra iniţiativei Comisiei, el neputând statua în

lipsa propunerii Comisiei. Propunerea Comisiei nu poate fi modificată de către Consiliu decât

prin votul unanim al membrilor săi.

Comisia are şi o competenţă normativă proprie, ea putând adopta hotărâri referitoare la

întreprinderile publice şi la întreprinderile cărora statele le acordă drepturi speciale.

În exercitarea competenţei autonome, Comisia Europeană adoptă regulamente, directive

şi regulamente de aplicare. Regulamentele au ca destinatari atât subiecte determinate, cât şi

subiecte nedeterminate, iar destinatarii directivelor sunt statele membre.

Articolul 145 din Tratatul Comuntăţii Europene reglementează posibilitatea oferită

Consiliului de a atribui Comisiei executarea actelor normative pe care acesta le adoptă. În

concluzie, regulamentele de aplicare pot fi elaborate direct de Consiliu sau pot fi elaborate de

către Comisie.

2. Consiliul Uniunii Europene adoptă, pe baza propunerilor Comisiei şi cu unanimitate sau cu

majoritate calificată de voturi, principalele acte normative de drept comunitar derivat:

regulamente şi directive. Există, însă, o serie de domenii, stabilite prin Tratatul de la Maastricht

şi, ulterior, extinse prin Tratatul de la Amsterdam, în care normele comunitare sunt adoptate de

către Consiliu împreună cu Parlamentul European. În aceste domenii, Consiliul Uniunii

Europene rămâne principalul titular al puterii normative.

Consiliul nu este obligat să adopte propunerea trimisă de către Comisie, după cum nu este

obligat nici să elaboreze el însuşi un act care să-l înlocuiască pe cel care i-a fost propus. Totuşi,

dacă Tratatul prevede obligaţia Consiliului de a adopta norme într-un anumit domeniu şi acest

lucru nu este realizat în timpul prevăzut, Curtea de Justiţie poate admite un recurs în carenţă.

3. Consiliul European elaborează linia politică generală, direcţiile de dezvoltare a Uniunii

Europene, el neintervenind direct în exercitarea funcţiei legislative. Tratatele institutive nu

prevăd pentru Consiliul European atribuţii cu caracter normativ, dar atunci când celelalte

instituţii comunitare nu reuşesc să se pună de acord cu privire la o problemă, ele pot cere

Consiliului European să-şi prezinte opinia sau chiar să intervină direct în unele domenii

69

propunând soluţii, pe baza cărora Consiliul Uniunii Europene va adopta norme de drept

comunitar.

4. Parlamentul European intervine în procedura de adoptare a actelor normative comunitare prin

mai multe modalităţi, astfel:

declanşarea iniţiativei;

consultarea;

procedura cooperării;

procedura co-deciziei;

avizul conform.

Rolul Parlamentului European în procesul legislativ a crescut în ultimii

ani. Astfel, sunt domenii importante din competenţa comunitară în care Parlamentul European nu

intervine în nici un fel, de exemplu: securitatea socială a muncitorilor imigranţi. Consultarea

Parlamentului European ocupă un loc destul de întins, pe când procedura co-deciziei are, încă, un

câmp limitat de aplicare.

4.2 Rolul executiv

Rolul executiv este realizat, în primul rând, de către Comisia Europeană,

dar şi Consiliul Uniunii Europene deţine atribuţii importante în acest domeniu.

1. Comisia Europeană este principala deţinătoare a prerogativelor de execuţie

şi de gestionare a problemelor comunitare.

Comisia dispune de următoarele două competenţe principale:

- competenţa de decizie proprie;

- competenţa delegată de către Consiliu.

A) Competenţa de a lua decizii proprii se manifestă în domeniile în care Comisia trebuie să ia o

serie de măsuri:

măsuri de protecţie, de derogare de la regulile comunitare a statelor membre în

domeniile: agriculturii, transporturilor. Aceste măsuri pot fi fie aprobate, fie respinse de

către Comisie;

70

Comisia stabileşte regulile de concurenţă aplicabile întreprinderilor, pe baza

regulamentelor adoptate de către Consiliu. Astfel, Comisia poate adresa decizii

obligatorii întreprinderilor de pe teritoriul Comunităţii, dar nu şi statelor membre;

Comisia dispune de o competenţă proprie de decizie în privinţa întreprinderilor publice şi

a întreprinderilor cu “drepturi speciale”

măsuri de supraveghere generală în domeniul ajutoarelor de stat, statele membre

comunicându-I proiectele pentru astfel de ajutoare. Comisia poate decide modificarea sau

suprimarea ajutorului;

măsuri pentru eliminarea discriminărilor cu caracter comercial între resortisanţii ţărilor

membre în privinţa condiţiilor de aprovizionare, în domeniul monopolurilor;

executarea bugetului de către Comisie se face în limitele creditelor alocate, conform

principiului bunei gestionări financiare.

B) Competenţele delegate de către Consiliu sunt prevăzute în art. 145, Tratatul instituind

Comunităţile Europene. Potrivit acestui articol, Comisia exercită competenţele pe care Consiliul

i le conferă pentru executarea regulilor pe care acesta le-a stabilit. Consiliul poate conferi

Comisiei competenţe de execuţie. Comisia poate fi asistată de către un Comitet consultativ,

compus din reprezentanţii statelor membre. Reprezentantul Comisiei transmite Comitetului un

proiect cu privire la măsurile care trebuiesc întreprinse, urmând ca acesta din urmă să emită un

aviz în termenul stabilit de preşedinte. Avizul este consemnat într-un proces verbal. Comisia este

obligată să ţină cont “în cel mai înalt grad” de avizul Comitetului. Această modalitate de

delegare se foloseşte în politica concurenţială.

Comitetul de gestiune, compus din reprezentanţii statelor membre şi prezidat de un

reprezentant al Comisiei, primeşte un proiect cu privire la măsurile ce trebuie luate, urmând să

emită un aviz în termenul stabilit de preşedinte. Comisia va hotărî numai după ce a primit avizul

Comitetului de gestiune. Dacă hotărârea Comisiei nu este conformă cu avizul primit, măsurile

adoptate sunt communicate Consiliului, care poate, în termen de o lună, să ia o hotărâre cu votul

majorităţii calificate.

2. Consiliul Uniunii Europene exercită o parte importantă a puterii executive. Astfel, Consiliul,

în cadrul politicii agricole comune, acordă ajutoare, iar în domeniul politicii economice

adresează recomandări statelor membre, stabileşte măsuri de asistenţă şi poate decide sancţiuni

în caz de deficit bugetar excesiv.

3. Parlamentul European participă în diferite modalităţi la exercitarea puterii de decizie a

Consiliului, dar nu şi a Comisiei.71

4.3 Rolul bugetar

Rolul bugetar se referă la adoptarea şi executarea bugetului Comunităţilor Europene, în

care sunt stabilite veniturile şi cheltuielile acestora.

Tratatele instituind Comunităţile Europene au prevăzut şi modalităţile de asigurare a

resurselor financiare necesare desfăşurării activităţii acestora. Între C.E.C.A. şi C.E.E. există

deosebiri în ceea ce priveşte modul de creare a resurselor financiare.

Astfel, în cazul C.E.C.A., art. 4 din Tratat conferă Înaltei Autorităţi posibilitatea de a

procura fondurile necesare îndeplinirii misiunilor sale prin stabilirea de prelevări asupra

producţiei de cărbune şi oţel.

Art. 201 din Tratatul C.E.E. stabileşte înlocuirea contribuţiilor statelor membre prin

resurse proprii, respectiv prin veniturile din tariful vamal comun. Tratatul EURATOM prevede

înlocuirea prin prelevări percepute de Comunitate de la statele membre.

Cu privire la asigurarea finanţării Comunităţilor prin surse proprii, au existat mai multe

serii de decizii, iar începând din iunie 199250 au fost prevăzute noi modalităţi de creştere

progresivă a veniturilor puse la dispoziţia Comunităţilor şi de perfecţionare a sistemului de

formare a resurselor financiare proprii.

Tratatul de la Maastricht introduce principiul conform căruia bugetul comunitar este

finanţat integral prin resurse proprii. Consiliul, prin unanimitate de voturi, la propunerea

Comisiei şi după consultarea Parlamentului, decide sistemul resurselor proprii ale Comunităţilor

pe care îl va recomanda adoptării de către state.

Resursele proprii sunt compuse din:

o prelevări agricole;

o drepturi vamale;

o încasările T.V.A.;

o resursele provenind din P.N.B.

4.4 Rolul de control

50 Cu prilejul Consiliului European de la Lisabona şi continuând cu Consiliul European de la Edinburgh72

Acest rol se materializează în două componente, şi anume:

1. componenta controlului politic exercitat de către Parlamentul European;

2. componenta controlului juridic privind aplicarea dreptului comunitar.

1. Controlul politic este exercitat de către Parlamentul European asupra Comisiei.

Controlul politic al Parlamentului se realizează prin: dreptul la informare; participarea la

elaborarea bugetului; moţiunea de cenzură.

A) Dreptul la informare se concretizează prin: rapoarte; întrebări; petiţii; intermediul

mediatorului.

a) Rapoartele. Pe lângă rapoartele anuale cu privire la activitatea Comunităţii,

Parlamentului European I se mai prezintă: programul anaul de activitate al Comisiei; programul

preşedinţiei Consiliului; rapoartele întâlnirilor Consiliului European; raportul special asupra

progreselor Uniunii Europene.

b) Întrebările, orale sau scrise sunt adresate de către membrii Parlamentului European

Consiliului sau Comisiei. Întrebările scrise se transmit, prin intermediul preşedintelui

Parlamentului. Dacă Biroul consideră necesar, întrebările orale pot fi transformate în întrebări

scrise. Iniţiatorul unei întrebări orale nu poate fi decât un grup politic, o comisie sau cel puţin

cinci membri ai Parlamentului. În fiecare săptămână, Parlamentul European are rezervată o zi

destinată întrebărilor orale, care, la cererea unui grup politic sau a cel puţin cinci membri ai săi,

pot fi urmate de dezbateri.

c) Petiţiile. Prin intermediul petiţiilor se concretizează dreptul fiecărui cetăţean al Uniunii

de a se adresa membrilor Parlamentului. Pot adresa petiţii şi persoanele juridice care şi-au stabilit

sediul pe teritoriul unui stat membru. Petiţiile stau la baza întrebărilor adresate de către membrii

Parlamentului.

d) Instituţia Mediatorului a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Mediatorul este

numit de către Parlamentul European, pe durata mandatului. Mediatorul poate proceda la anchete

şi poate sesiza instituţiile interesate; anual prezintă rapoarte Parlamentului cu privire la

activitatea desfăşurată.

B) Controlul bugetar se realizează prin participarea Parlamentului la elaborarea bugetului.

Annual, Comisia prezintă Parlamentului European un raport privind execuţia bugetului, pe baza

căruia este aprobată descărcarea acesteia. În acest proces, intervine şi Curtea de Conturi, care

verifică regularitatea şi legalitatea operaţiunilor efectuate. În fiecare an, Comisia prezintă

Parlamentului European şi Consiliului conturile exerciţiului încheiat aferente operaţiunilor de la

73

buget. Ea prezintă şi un bilanţ cu activul şi pasivul Comunităţii. Parlamentul poate pune întrebări

Comisiei în legătură cu executarea bugetului. Comisia trebuie să ţină cont de observaţiile

Parlamentului făcute cu ocazia descărcării exerciţiului bugetar, precum şi de recomandările

Consiliului, întocmind un raport, pe care îl trimite şi Curţii de Conturi.

Parlamentul are posibilitatea să controleze execuţia bugetului şi în timpul exerciţiului

acestuia, prin procedura numită Notewboom, care constă într-o dezbatere orală.

C) Moţiunea de cenzură reprezintă modalitatea prin care Parlamentul obligă Comisia să îşi dea

demisia în mod colectiv.

Tratatele institutive prevăd faptul că “Parlamentul European, sesizat de o moţiune de

cenzură privind gestiunea Comisiei, nu se poate pronunţa asupra acestei moţiuni decât după trei

zile de la depunerea ei şi prin vot public. Dacă moţiunea de cenzură este adoptată cu majoritate

de 2/3 a voturilor exprimate

şi cu majoritatea membrilor care compun Parlamentul European, membrii Comisiei trebuie să-şi

abandoneze în mod colectiv funcţiile.

Regulamentul de organizare a Parlamentului European prevede următoarele:

moţiunea poate fi depusă numai dacă este semnată de cel puţin o zecime din membrii

Parlamentului European;

moţiunea trebuie să fie motivată şi comunicată Comisiei;

de îndată ce moţiunea a fost depusă, preşedintele Parlamentului o prezintă public;

dezbaterea asupra moţiunii de cenzură poate avea loc după cel puţin 24 de ore de la

depunere;

votul asupra moţiunii de cenzură se face prin apel nominal la trei zile de la depunere;

moţiunea de cenzură este adoptată cu majoritatea de 2/3 din sufragiile exprimate şi cu

majoritatea membrilor Parlamentului. Rezultatul votului este notificat preşedinţilor

Consiliului şi Comisiei.

2. Controlul juridic la nivel comunitar se poate realiza fie de către Comisie, fie de către

Parlamentul European, fie de către instituţiile jurisdicţionale ale Comunităţilor Europene.

A. Controlul juridic exercitat de către Comisia Europeană se concretizează în activităţile pe care

le desfăşoară:

controlează statele membre, atunci când constată, în urma unei plângeri sau la

sesizare proprie, că acestea au încălcat normele dreptului comunitar; pe baza

74

datelor obţinute, poate să introducă o acţiune împotriva statului care se află în

culpă;

anual, prezintă Parlamentului European un raport în legătură cu aplicarea

dreptului comunitar;

controlează întreprinderile privitor la respectarea regulilor în domeniul

concurenţei;

controlează instituţiile şi organele comunitare cu privire la aplicarea dreptului

comunitar, având posibilitatea să sesizeze Curtea de Justiţie cu recursul în anulare

sau cu recursul în carenţă.

B. Parlamentul European poate constitui, la cererea a cel puţin ¼ din membrii săi, comisii

temporare de anchetă pentru examinarea sesizărilor referitoare la încălcări sau aplicarea greşită a

dreptului comunitar. Parlamentul European poate recurge la recursul în anulare şi la recursul în

carenţă, când unele instituţii nu respectă normele comunitare.

C. Respectarea normelor comunitare este asigurată de Curtea de Justiţie, pe de o parte şi de către

Tribunalul de Primă Instanţă, pe de altă parte.

D. La aplicarea şi respectarea dreptului comunitar european, participă şi alte instituţii şi organe

comunitare, precum:

a) Consiliul poate interveni prin utilizarea recursului în anulare şi a recursului în

carenţă;

b) Curtea de Conturi poate recurge şi ea la recursul în carenţă împotriva altor instituţii;

c) Recursul în anulare poate fi utilizat şi de către Banca Centrală Europeană. Atunci

când Consiliul o autorizează, Banca Centrală Europeană poate aplica amenzi

întreprinderilor care nu respectă reglementările sau deciziile.

d) Statele membre pot recurge la acţiunea pentru constatarea neîndeplinirii unor obligaţii

de către alte state membre, precum şi pentru controlul legalităţii unui act comunitar

sau a unei abţineri din partea unei instituţii comunitare, pe calea recursului în anulare

sau a recursului în carenţă.

4.5 Rolul internaţional

75

Rolul internaţional al Comunităţilor are în vedere relaţiile internaţionale pe care aceste entităţi le stabilesc cu alte subiecte de drept internaţional. Rolul internaţional se concretizează prin încheierea de tratate la care Comunităţile sunt parţi.

Comisia este cea care are iniţiativa, recomandând Consiliului Uniunii Europene începerea

negocierilor. În această procedură intervine şi Parlamentul European, prin emiterea de avize

conforme sau prin consultarea lui obligatorie.

CAPITOLUL 5: ADERAREA ROMÂNIEI LA

UNIUNEA EUROPEANĂ

5.1 Relaţiile României cu Uniunea Europeană

România a fost prima ţară din blocul comunist care a stabilit, în martie 1990, relaţii oficiale

cu Comunitatea Europeană. Relaţiile dintre cele două părţi au fost însă iniţiate mult mai

devreme, la sfârşitul anilor 60. În plină perioadă de deschidere internaţională a regimului

Ceauşescu, între statul român şi Comunitatea Economică Europeană au fost semnate mai multe

acorduri comerciale bilaterale. Totuşi, în anii 80, acestea au fost suspendate din cauza încălcării

drepturilor omului de către România51.

Între Comunităţile Europene şi România a fost încheiat un Acord comercial încă din anul

1980.

Odata cu sfarsitul comunismului şi al Războiului Rece, România, ca şi celelalte state din

centrul şi estul Europei, s-a reapropiat de structurile occidentale, în special de NATO şi

Comunitatea Europeana, cu aceasta din urma stabilind relatii diplomatice in anul 1990. La randul

sau, Comunitatea Europeană a iniţiat un dialog cu aceste ţări şi a început să le sprijine atât prin

programe de asistenţă financiară, cât şi prin declaraţii şi acţiuni politice.52

La începutul anilor 90, în urma entuziasmului generat de încetarea tensiunilor militare,

politice şi ideologice şi revenirea unui mare număr de state la pricipiile democraţiei, pe agenda

Consiliului European a apărut discuţia despre posibilitatea extinderii Comunităţii prin cooptarea

de noi membri dintre ţările Europei Centrale şi de Est.

51 Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., 2007, p.213 52 Ibidem, p.214

76

În anul 1991 intră în vigoare Acordul de comerţ şi cooperare, care va fi înlocuit cu Acordul

interimar, acesta fiind, la rândul său, înlocuit, la 1 februarie 1995, cu Acordul European de

Asociere.

La 1 august 1996 a intrat în vigoare Protocolul adiţional la Acordul European de Asociere,

semnat la 30 iunie 1995, privind deschiderea programului Uniunii Europene către România. Au

fost create mecanisme româno-comunitare: Consiliul de asociere, la nivelul ministerelor;

Comitetul de asociere, la nivel guvernamental; Comitetul interparlamentar de asociere, la nivel

parlamentar.

În plan naţional au fost constituite Comitetul interministerial, prezidat de primul-ministru,

Departamentul pentru integrare europeană şi Comisia parlamentară pentru integrare, scopul lor

fiind eficientizarea aplicării Acordului European de Asociere.

Din anul 2001 a fost creat Ministerul Integrării Europene şi Institutul European din

România.

Consiliul European a adoptat, în decembrie 1994, strategia de pregătire a statelor asociate

din Europa Centrală în vederea aderării la Uniunea Europeană. Obiectivul principal îl reprezintă

identificarea şi găsirea soluţiilor potrivite pentru problemele care apar în procesul de pregătire a

integrării.

La 22 iunie 1995, România a depus, împreună cu cererea oficială de aderare la Uniunea

Europeană şi Strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană; la acel

moment s-a considerat ca România nu putea îndeplini pe termen mediu toate condiţiile de

aderare, respectiv criteriile de la Copenhaga53 şi Madrid54. La 30 martie 1998, ministrul român al

Afacerilor Externe primşste primul Parteneriat pentru aderare, alături de alţi 9 miniştri ai ţărilor

candidate, într-o întâlnire, unde sunt prezenţi şi miniştrii de externe ai celor 15 ţări membre55.

Parteneriatul pentru aderare a coordonat asistenţa financiară acordată României de către

Uniunea Europeană şi a fost actualizat de mai multe ori ( 1999, 2002, 2003 ), luându-se în

considerare evoluţia situaţiei din România.

53 Acordurile europene n-au satisfacut asteptarile tarilor din fostul spatiu comunist, care se simteau intr-o situatie ambigua, intre asociere si aderare si au revendicat adoptarea unor criterii de aderare precise; de aceea, Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993) recunoaste explicit principiul extinderii UE catre statele asociate din Europa Centrala si de Est si fixeaza o serie de criterii economice si politice, cunoscute sub numele de criteriile de la Copenhaga.54 La sfarsitul anului 1995, cu ocazia Consiliului European de la Madrid, UE stabileste ca fiecare stat candidat va fi tratat in functie de progresele sale, iar procedura de incepere a negocierilor va fi urmatoarea: (1) pe baza unui chestionar adresat guvernului statului candidat, Comisia elaboreaza un raport si un aviz privind cererea de aderare si progresele realizate, in functie de criteriile de la Copenhaga; (2) pornind de la acest aviz, Consiliul decide asupra oportunitatii inceperii negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat in parte, incepand cu martie-iunie 1996.Aceasta procedura este cunoscuta si sub numele de Criteriile de la Madrid.55 Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., p.220 - despre negocierile Romaniei cu Uniunea Europeana

77

La 25 iulie 1996 a fost depus la Bruxelles răspunsul României la chestionarul Comisiei

Europene privind pregătirea avizului asupra cererii de aderare la Uniune.

Programul PHARE al Uniunii Europene a fost extins în România în anul 1991,

concentrându-se asupra dezvoltării economice a sectorului particular, dezvoltării politicii în

domeniul resurselor umane, al ocupării forţei de muncă, reformei instituţionale şi sprijinirii

societăţii civile.

La 9 septembrie 1996, au fost semnate alte două documente privind asistenţa PHARE în

România: Programul indicativ multianual 1996-1999 şi Programul operaţional, ambele destinate

îmbunătăţirii infrastructurii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi dezvoltării

sociale şi regionale.

Principalele probleme rezultate ca urmare a aplicării Acordului European de Asociere şi a

Strategiei pentru pregătirea aderării, privesc:

- armonizarea legislaţiei româneşti cu cea comunitară şi aplicarea ei în domeniul Pieţei interne,

al mediului înconjurător;

- stadiul reformei economice;

- pregătirea specialiştilor în probleme comunitare, jurişti, specialişti în administraţia publică

comunitară şi economişti.

În primul semestru al anului 2000, la 28 februarie , pe durata preşedinţiei portugheze a

UE, România a deschis 5 capitole, respectiv 16 ( întreprinderi mici şi mijlocii), 17 (ştiinţa şi

cercetare), 18 (educaţie, formare profesională şi tineret), 26 (relaţii economice internaţionale) şi

27 (politica externă şi de securitate comună).

În mai 2000, la propunerea Comisiei, s-a convenit închiderea provizorie a acestor prime 5

capitole; astfel, România avea închise provizoriu 5 capitole de negociere, din cele 31. Până în

februarie 2001, România a înaintat Consiliului Uniunii Europene, documente de poziţie pentru

13 capitole de negociere.

În cursul preşedinţiei suedeze au fost deschise negocierile pentru 6 capitole, astfel:

dreptul societăţilor comerciale, politica în domeniul transporturilor, protecţia consumatorilor şi a

sănătăţii, uniunea vamală, libera circulaţie a capitalurilor şi pescuitul.

La 31 iulie 2001, România avea 8 capitole închise provizoriu.

În anul 2002, Comisia Europeană a decis ca cetăţenii români, posesori de paşapoarte

valabile, pot călători fără vize pentru o perioadă de scurt sejur în ţările din spaţiul Schengen

78

(Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,

Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania si Suedia).

În acelaşi an, Comisia Europeană, în Raportul de ţara pentru 2002, menţioneaza pentru

prima data anul 2007 ca data estimativă pentru aderarea României şi Bulgariei, iar Consiliul

European de la Copenhaga confirma această dată, prezentând, de asemenea, foile de parcurs

pentru România şi Bulgaria. În aceste documente, prin care Consiliul işi exprimă sprijinul pentru

aderarea României şi Bulgariei la Uniune, sunt prevăzute obligaţiile care trebuie îndeplinite până

la momentul aderării celor două state, punându-se accent pe îmbunătăţirea capacităţii

administrative şi judiciare.56

De asemenea, Consiliul a decis să mărească progresiv sprijinul financiar acordat

României cu 20% în 2004, cu 30% în 2005 şi 40% în 2006, fondurile de aderare atingând în

acest ultim an nivelul de 1 miliard Euro, România devenind astfel, beneficiarul celui mai mare

sprijin oferit vreodată de UE unui stat din afara sa.57

5.2 Acordul European instituind o asociere între România şi Comunităţile

Europene şi statele membre ale acestora

Pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană, la 1 februarie 1993, a fost

semnat Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte şi Comunităţile

Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte şi un Acord interimar privind asocierea

României la CEE ( ratificat prin Legea nr. 16/1993). Până la intrarea în vigoare a Acorduuil

European, acest acord interimar a fost principalul cadru legislativ de dialog între România şi

Comunităţi. Parlamentul României a aprobat Acordul de Asociere a României la Comunităţile

Europene prin Legea nr. 20/1993.

Obiectivele asocierii dintre România şi Uniunea Europeană sunt:

asigurarea unui cadru adecvat pentru un dialog politic între părţile semnatare;

promovarea dezvoltării comerţului, precum şi a unor relaţii economice armonioase între

părţi;

asigurarea premiselor pentru cooperarea economică, socială şi culturală;

sprijinirea eforturilor României de dezvoltare a economiei;

crearea de instituţii necesare realizării concrete a asocierii;

asigurarea unui cadru pentru integrarea graduală a României în Comunitate.

56 Ibidem, p.22157 Ibidem, p.222

79

Acordul European de Asociere a României la Comunităţile Europene,

Semnat la 7 februarie 1993 şi intrat în vigoare la 1 februarie 1995 are ca obiectiv fundamental

pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.

Acordul conţine 9 titluri:

- Titlul I: Dialogul politic;

- Titlul II: Principii generale;

- Titlul III: Libera circulaţie a mărfurilor;

- Titlul IV: Circulaţia lucrătorilor, dreptul de stabilire, furnizarea de servicii;

- Titlul V: Plăţi, capital, concurenţă şi alte prevederi cu caracter economic, armonizarea

legislaţiei;

- Titlul VI: Cooperarea economică;

- Titlul VII: Cooperarea culturală;

- Titlul VIII: Cooperarea financiară;

- Titlul IX: Prevederi instituţionale, generale şi finale.

Dialogul politic

Potrivit articolului 2 din Acord, dialogul politic:

va facilita integrarea deplină a României în comunitatea naţiunilor

democratice şi apropierea progresivă între România şi Comunitate58;

va conduce la o convergenţă crescândă a poziţiilor în probleme internaţionale;

va contribui la apropierea poziţiilor părţilor în probleme de securitate şi va întări

securitatea şi stabilitatea în întreaga Europă.

Principalele mecanisme şi proceduri sunt:

întâlnirile la nivel oficial superior între oficiali ai României şi Preşedinţia Consiliului

Comunităţilor Europene şi Comisia Europeană;

folosirea deplină a canalelor diplomatice;

includerea României în grupul ţărilor care primesc informaţii legate de Cooperarea

politică, economică şi efectuarea de schimburi de informaţii;

58 Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului vor fi denumite ”Comunitate”.

80

La nivel ministerial, dialogul politic va avea loc în cadrul Consiliului de

Asociere, iar la nivel parlamentar, în cadrul Comitetului Parlamentar de Asociere.

Principii generale

Acordul prevede faptul că asocierea include o perioadă de tranziţie cu o durată de

maximum 10 ani, împărţită în două etape, fiecare durând 5 ani. Prima etapă a început odată cu

intrarea în vigoare a Acordului. Consiliul de Asociere este cel care are obligaţia ca, în cursul

celor 12 luni care preced expirarea primei etape, să se întrunească pentru a decide trecerea la cea

de-a doua etapă, ca şi posibilele modificări de adoptat cu privire la prevederile care

reglementează a doua etapă.

Examinarea aplicării Acordului şi realizarea de către România a reformelor economice pe

baza principiilor stabilite va fi supravegheată de Consiliul de Asociere.

Libera circulaţie a mărfurilor

Pe durata celor 10 ani ai perioadei de tranziţie, România şi Comunitatea vor stabili,

gradual, o zonă de liber schimb, bazată pe obligaţii reciproce şi echilibrate.

A) Produse industriale

B) România renunţă, odată cu intrarea în vigoare a Acordului, la importul său din Comunitate,

la orice impunere, având un efect echivalent taxelor vamale de import, cu excepţia taxei de

0,5% pentru formalităţi vamale la care se va renunţa.

C) Agricultura

La data intrării în vigoare a Acordului, Comunitatea îşi asumă obligaţia de a elimina

restricţiile cantitative la importul produselor agricole originare din România. Comunitatea şi

România pot examina, în Consiliul de Asociere, produs cu produs.

C) Produsele piscicole

Consiliul de Asociere este cel care va examina posibilitatea încheierii între părţi a unui

acord privind produsele piscicole, în momentul în care condiţiile o vor permite.

D) Prevederi comune

De la data intrării în vigoare a Acordului, în comerţul dintre România şi Comunităţile

Europene nu vor fi introduse noi taxe vamale la import sau export sau taxe cu efect echivalent,

iar cele care se aplică nu vor fi majorate; de asemenea nu vor fi introduse noi restricţii cantitative

la import sau la export sau măsuri având efect echivalent, iar cele care există nu vor fi făcute mai

restrictive.

81

Cele două părţi se vor abţine de la orice măsuri sau practici de natură fiscală internă, care

ar introduce, o discriminare între produsele unei părţi şi produsele similare originare din

teritoriul celeilalte părţi.

În cazul în care o ţară terţă va adera la Comunităţile Europene, consultările de acest tip

vor avea loc cu luarea în considerare a intereselor comune ale României şi ale Comunităţilor.

România are obligaţia de a informa Consiliul de Asociere asupra oricăror măsuri

excepţionale pe care intenţionează să le adopte şi, la cererea Comunităţilor, vor fi organizate

consultări în cadrul Consiliului de Asociere cu privire la asemenea măsuri şi la sectoarele

implicate, înainte de aplicarea acestor măsuri.

Circulaţia lucrătorilor, dreptul de stabilire, furnizarea de servicii

Circulaţia lucrătorilor

În ceea ce priveşte circulaţia lucrătorilor, tratamentul acordat lucrătorilor de cetăţenie

română, legal angajaţi pe teritoriul unui stat membru, va exclude orice discriminare întemeiată pe

cetăţenie, în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, remunerare sau concediere, în comparaţie cu

proprii cetăţeni. Soţia şi copii legal rezidenţi ai unui lucrător legal angajat pe teritoriul unui stat

membru, cu excepţia lucrătorilor sezonieri, vor avea acces la piaţa forţei de muncă a acelui stat

membru. România va acorda acelaşi tratament pentru lucrătorii care sunt cetăţeni ai unui stat

membru şi sunt legal angajaţi pe teritoriul său.

Dreptul de stabilire

Beneficiarii dreptului de stabilire sunt:

- funcţionarii superiori ai unei organizaţii, care conduc direct organizaţia şi sunt supervizaţi şi

conduşi de consiliul de administraţie sau acţionarii afacerii;

- persoanele angajate de organizaţie care posedă înalte sau deosebite funcţii pentru un anumit

tip de muncă sau comerţ care necesită cunoştinţe tehnice specifice, precum şi cei care au

cunoştinţe esenţiale pentru serviciul organizaţiei, echipamentul de cercetare, tehnicile sau

managementul.

Beneficiari sunt şi cetăţenii sau companiile de transport maritim din

statele membre sau din România înfiinţate în afara Comunităţii sau a României şi controlate de

cetăţenii dintr-un stat membru sau de cetăţenii români, dacă navele lor sunt înregistrate în acel

stat membru sau în România, potrivit legislaţiilor lor.

82

Prin ”cetăţean al Comunităţii şi al României”, Acordul înţelege o persoană fizică care

este cetăţean al unuia dintre statele membre sau al României.

Furnizarea de servicii între Comunitate şi România

Cu privire la transportul maritim, părţile se obligă să aplice principiul accesului

nerestricţionat la piaţă şi la trafic, pe o bază comercială.

În vederea aplicării principiilor referitoare la furnizarea de servicii între Comunitate şi

România, părţile se obligă:

- să nu imtroducă clauze de împărţire a încărcăturii în viitoarele acorduri bilaterale cu ţări

terţe;

- să elimine toate măsurile unilaterale, administrative, tehnice şi alte obstacole care ar putea

avea efecte restrictive sau dicriminatorii asupra furnizării libere de servicii în transportul

maritim internaţional.

Plăţi, capital, concurenţă şi alte prevederi cu caracter economic, armonizarea legislaţiei

Plăţi curente şi mişcarea capitalului

Atât Comunităţile Europene, cât şi România se obligă să autorizeze, în valută liber

convertibilă, orice plată din contul curent al balanţei de plăţi, în măsura în care tranzacţiile

referitoare la plăţi se referă la circulaţia mărfurilor, a serviciilor sau a persoanelor între părţi.

Părţile Acordului se vor consulta reciproc pentru a promova obiectivele Acordului:

Prin Acord, părţile se obligă ca, în primii cinci ani de la intrarea în vigoare a acestuia, să

adopte măsuri care să permită crearea de condiţii necesare pentru aplicarea graduală a regulilor

comunitare referitoare la libera circulaţie a capitalurilor. Consiliul de Asociere este cel care

examinează căile care trebuie urmate pentru aplicarea acestor reguli.

România poate aplica restricţii de schimb legate de acordarea sau preluarea de credite pe

termen scurt şi mediu. România trebuie să aplice aceste restricţii de o manieră nerestrictivă. În

cazul în care România introduce astfel de restricţii are obligaţia să informeze imediat Consiliul

de Asociere.

Concurenţa şi alte prevederi cu caracter economic

Sunt incompatibile cu buna funcţionare a Acordului următoarele:

- orice acorduri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practicile

concertate între întreprinderi având ca obiect prevenirea, restricţionarea concurenţei;

83

- abuzul din partea uneia sau a mai multor întreprinderi de a avea o poziţie dominantă pe

teritoriul României sau al Comunităţilor;

Prin Acordul European de Asociere, părţile se obligă să evite impunerea de măsuri

restrictive. În cazul în care acestea sunt introduse, partea care a procedat astfel va prezenta

celeilalte părţi un calendar al eliminării acestor măsuri.

Armonizarea legislaţiei

Prin Acordul European de Asociere, România se obligă să asigure ca legislaţia sa să

devină, gradual, compatibilă cu cea a Comunităţilor Europene.

Armonizarea legislaţiei se va extinde la următoarele domenii:

o legea vamală;

o legea societăţilor;

o legea bancară;

o conturile şi taxele societăţilor;

o proprietatea intelectuală;

o protecţia forţei de muncă şi a locurilor de muncă;

o securitatea socială;

o serviciile financiare;

o regulile de concurenţă;

o protecţia sănătăţii şi a vieţii oamenilor, a animalelor şi a plantelor;

o impozitarea directă;

o legile şi reglementările în domeniul nuclear, transport şi mediu.

Cooperarea economică

Părţile vor stabili între ele relaţii de cooperare economică, cu scopul de a

contribui la dezvoltarea României şi la creşterea potenţialului său. Cooperarea va întări

legăturile economice existente deja.

Măsurile şi politicile vor fi destinate să producă dezvoltarea economică şi socială a României

şi vor avea la bază principiul dezvoltării durabile.

84

Cooperarea trebuie să se concentreze, în special, asupra politicilor şi a măsurilor legate de

industrie, investiţii, agricultură, energie, transport, dezvoltare regională şi turism.

Cooperarea va fi menită să promoveze în următoarele:

o cooperarea industrială;

o promovarea şi protecţia investiţiilor;

o cooperarea în ştiinţă şi tehnologie;

o învăţâmântul şi pregătirea profesională;

o agricultura;

o energia;

o cooperarea în sectorul nuclear;

o transportul;

o telecomunicaţiile, serviciile poştale şi transmisiunile;

o dezvoltarea regională;

o cooperarea în domeniul social;

o turismul;

o protecţia consumatorilor;

o vama;

o cooperarea statistică;

o informaţiile şi comunicaţiile;

o administraţia publică.

Cooperarea culturală

Cooperarea culturală vizează:

o schimbul necomercial de opere de artă şi artişti;

o traducerile literare;

o conservarea şi restructurarea monumentelor şi a aşezărilor;

o pregătirea celor care se ocupă cu problemele culturale;

85

o organizarea de evenimente culturale de orientare europeană;

o răspândirea realizărilor culturale deosebite.

Cooperarea financiară

România va beneficia de asistenţă financiară temporară din partea Comunităţilor

Europene.

Asistenţa financiară va fi oferită:

o fie prin programul PHARE, pe bază multianuală sau într-un cadru financiar multianual

stabilit de Comunităţile Europene în urma consultărilor cu România;

o prin împrumuturi acordate de Banca Europeană de Investiţii până la data expirării

valabilităţii acestora.

Prevederile instituţionale, generale şi finale

Instituţiile înfiinţate prin Acordul European de Asociere sunt:

- Consiliul de Asociere;

- Comitetul de Asociere;

- Comitetul Parlamentar de Asociere.

Acordul European de Asociere a României la Comunităţile Europene se va aplica atât pe

teritoriul Comunităţilor Europene, cât şi pe teritoriul României.

5.3 Instituţiile create prin Acordul European de Asociere

1. Consiliul de Asociere

Acordul European de Asociere a României la Uniunea Europeană, statuează

cadrul juridic şi instituţional al raporturilor româno-comunitare, având ca obiectiv fundamental

pregătirea integrării României în Uniunea Europeană. Au fost create organisme comune, la nivel

guvernamental şi parlamentar.

Crearea organismelor comune are drept scop uşurarea comunicării, a dialogului politic la

nivel parlamentar şi guvernamental între România şi Comunităţile Europene.

Consiliu de Asociere supraveghează realizarea prevederilor Acordului European. Acesta

se întruneşte, la nivel ministerial, o dată pe an şi ori de căte ori este nevoie.

86

Principala sa atribuţie o reprezintă examinarea oricărei probleme importante care a apărut

în cadrul Acordului, precum şi a altor probleme bilaterale sau internaţionale de interes reciproc.

Consiliul este format din membri desemnaţi ai Guvernului României, pe de o parte şi

membri ai Consiliului Uniunii Europene şi ai Comisiei Comunităţilor Europene, pe de altă parte.

Membrii Consiliului de Asociere pot stabili să fie reprezentanţi. Consiliul îşi stabileşte propriile

sale reguli de procedură.

Preşedinţia Consiliului este asigurată, pe rând, de câte un membru al Guvernului

României şi un membru al Consiliului Uniunii Europene. La lucrările Consiliului de Asociere

poate participa, ca observator, şi Banca Europeană de Investiţii.

Consiliul are dreptul să ia decizii cu privire la domeniile prevăzute în Acord. Deciziile

luate sunt obligatorii doar pentru părţi. Pe lângă decizii, Consiliul poate să facă recomandări.

Una dintre atribuţiile Consiliului este aceea de a soluţiona diferendele. Astfel, oricare

dintre părţi poate să supună Consiliului orice diferend legat de aplicarea sau interpretarea

Acordului. Părţile sunt obligate să ia măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a acestei

decizii.

2.Comitetul de Asociere

În îndeplinirea sarcinilor sale, Consiliul de Asociere este asistat de un Comitet de

Asociere.

Comitetul este format din reprezentanţi ai Guvernului României şi reprezentanţi ai

Consiliului Uniunii Europene

Sarcinile Comitetului de Asociere sunt:

- pregătirea şedinţelor Consiliului de Asociere şi modul de funcţionare a Comitetului;

- Consiliul de Asociere poate delega Comitetului de Asociere oricare din prerogativele sale.

3. Comitetul Parlamentar de Asociere

Comitetul Parlamentar de Asociere reprezintă un forum în care membri ai

Parlamentului României şi ai Parlamentului European se pot întâlni şi face schimb de idei. El se

întruneşte la intervale de timp stabilite de el însuşi

Comitetul îşi stabileşte propriile reguli de procedură.

Preşedinţia Comitetului Parlamentar de Asociere este asigurată, pe rănd, de Parlamentul

României şi Parlamentul European

87

Comitetul Parlamentar de Asociere poate solicita informaţii cu privire la aplicarea

Acordului din partea Consiliului de Asociere.

Reuniunile Comitetului Parlamentar de Asociere se închid prin adoptarea şi semnarea

unui document final, cu titlu de recomandare, document cu valoare politică.

5.4 Ministerul Integrării Europene

În conformitate cu Programul de Guvernare, prin Hotărârea de Guvern nr.

1075/2001, s-a înfiinţat Ministerul Integrării Europene.

Atribuţiile Ministerului Integrării Europene:

coordonează raporturile ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei

publice centrale române cu instituţiile Uniunii Europene şi cu statele membre ale acesteia în

procesul de aderare la Uniunea Europeană;

asigură, sprijină sau coordonează îndeplinirea obligaţiilor care decurg din dispoziţţile

Acordului European instituind o asociere între România şi Comunităţile şi statele membre;

fundamentează şi coordonează procesul de pregătire a aderării României

la Uniunea Europeană;

coordonează şi monitorizează utilizarea asistenţei financiare nerambursabile acordate

României de către Uniunea Europeană şi statele membre ale acesteia,

colaborează cu Ministerul Afacerilor Externe la organizarea reuniunilor informale ale

miniştrilor de resort ai statelor membre ale Uniunii Europene şi ai statelor candidate le

aderare;

avizează proiectele de acte normative care urmăresc armonizarea legislaţiei naţionale cu cea

comunitară;

iniţiază măsuri şi participă, împreună cu instituţiile de profil, la elaborarea programelor

menite să sprijine pregătirea profesională a funcţionarilor publici, precum şi a agenţilor

economici, în domeniul integrării europene;

asigură informarea asupra evoluţiei procesului naţional şi european de integrare şi urmăreşte

promovarea valorilor şi a spiritului european în cadrul societăţii civile;

organizează, împreună cu Ministerul Informaţiilor Publice şi celelalte organe de specialitate

ale administraţiei publice centrale şi locale, acţiuni pentru familiarizarea opiniei publice din

România cu efectele procesului de aderare;

88

promovează, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, strategia de informare,

comunicare şi imagine în satele membre ale Uniunii Europene şi în statele candidate la

aderare privind evoluţia procesului de pregătire a României pentru aderare.

asigură dialogul social pe problemele integrării europene cu organizaţiile patronale şi

sindicale, reprezentative la nivel naţional;

îndeplineşte orice alte atribuţii din domeniul său de activitate stabilite prin acte normative.

5.5 Institutul European din România

Pentru atingerea obiectivelor de integrare a României în Uniunea Europeană,

Departamentul pentru Integrare Europeană şi instituţiile administraţiei publice centrale şi locale

sunt spijinite în activitatea lor de Institutul European din România.

Principalele sale obiective sunt:

participarea la elaborarea elementelor de fundamentare a politicilor în

domeniul integrării europene;

aplicarea politicilor construcţiei instituţionale în domeniul integrării europene;

contribuţia la dezvoltarea spiritului şi valorilor europene.

Institutul European are şi menirea de a sensibiliza publicul asupra activităţii de integrare

europeană, precum şi de a realiza studii de impact asupra procesului de integrare a României în

Uniunea Europeană.

În cadrul Institutului European a fost prevăzută înfiinţarea unei Unităţi de Traduceri

având următoarele atribuţii:

coordonarea activităţii de traducere a legislaţiei comunitare în limba română şi a celei

române relevante în limbile de lucru ale Uniunii Europene;

unificarea şi revizuirea traducerilor;

alcătuirea de glosare de termeni şi de baze de date conţinând legislaţia tradusă.

5.6 Tratatul de aderare si statutul de observator activ

89

In decembrie 2003, la Consiliul European de la Bruxelles, a fost stabilit calendarul de

aderare a Romaniei la UE. Acesta prevedea finalizarea negocierilor in 2004, semnarea Tratatului

de Aderare cat mai curand posibil, in 2005 si aderarea efectiva la UE in ianuarie 2006. In

concluziile Consiliului European s-a afirmat ca aderarea Romaniei si Bulgariei reprezinta

obiectivul comun al UE cu 25 de mambri. Pentru prima data, intr-un document al Consiliului

European este afirmat obiectivul semnarii Tratatului comun de aderare al Bulgariei si Romaniei

in 2005, precum si sprijinul Uniunii Europene in acest sens.59

Sase luni mai tarziu, la cateva saptamani dupa ce Romania devenise membru NATO,

Uniunea Europeana decide instaurarea unei clauze de salvgardare pentru Romania si Bulgaria,

care prevedea amanarea cu un an a aderarii, daca nu sunt atinse obiectivele propuse in foile de

parcurs. Pentru activarea clauzei este necesara o decizie unanima a Consiliului. Cu toate acestea,

in iunie 2004 Consiliul European de la Bruxelles reconfirma calendarul prevazut pentru aderarea

Romaniei. In luna octombrie 2004, Comisia Europeana prezinta Raportul anual 2004 pentru

Romania, precum si Strategia privind perspectivele de extindere,documente in favoarea

incheierii negocierilor de aderare cu Romania ( si Bulgaria ) pana la sfarsitul anului 2004.

La 8 decembrie 2004, Romania a inchis provizoriu toate capitolele de negociere, fapt

confirmat oficial de Consiliul European de la Bruxelles ( 16-17 decembrie 2004 ), care a

reafirmat calendarul de aderare: aprilie 2005 - semnarea Tratatului de Aderare si 1 ianuarie 2007

– aderarea efectiva.60

In perioada februarie-aprilie 2005 au fost indeplinite toate aspectele tehnice legate de

semnarea Tratatului de Aderare a Romaniei –avizul Comisiei Europene ( 22 februarie ), avizul

conform al Parlamentului European ( 13 aprilie ).

La 25 aprilie 2005, a fost semnat la Luxemburg Tratatul intre Regatul Belgiei, Republica

Ceha, Regatul Danemarcei, Republica Federala Germania, Republica Estonia, Republica Elena,

Regatul Spaniei, Republica Franceza, Irlanda, Republica Italiana, Republica Cipru, Republica

Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungara, Republica

Malta, Regatul Tarilor de Jos, Republica Austria, Republica Polona, Republica Portugheza,

Republica Slovenia, Republica Slovaca, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al

Marii Britanii si Irlandei de Nord ( state membre ale Uniunii Europene ) si Republica Bulgaria si

Romania privind aderarea Republicii Bulgariei si Romaniei la Uniunea Europeana.

59 Luciana –Alexandra Ghica, op. cit., p.22260 Ibidem, p.222 - despre aderarea Romaniei la UE

90

In perioada 2005-2006, Tratatul a fost ratificat de Parlamentul European, de Parlamentul

Romaniei si al Bulgariei si de statele membre ale UE, conform procedurilor interne. Germania

este ultimul stat care a ratificat Tratatul de aderare la UE a Romaniei si Bulgariei.

Dupa semnarea Tratatului si pana la intrarea lui in vigoare, Romania a beneficiat de statutul

de observator activ in Consiliul Uniunii Europene, precum si in comitetele si grupurile de lucru

ale Comisiei Europene. Acest statut i-a permis Romaniei sa participe la procesul institutional al

UE si sa fie implicata in procesul decizional al UE in aceeasi masura ca statele membre, dar fara

drept de vot.61

La 1 ianuarie 2007, Romania a devenit membra cu drepturi depline a Uniunii Europene; de

la 1 ianuarie 2007, dreptul comunitar a devenit parte integranta a dreptului romanesc, avand

prioritate fata de legislatia romana si fiind de aplicare directa fata de persoanele fizice si juridice

romane. De asemenea, cetatenii romani au devenit cetateni ai Uniunii Europene.62

CAPITOLUL 6: VIITORUL UNIUNII EUROPENEDe secole, popoare şi state au ridicat armele şi au purtat războaie pentru a prelua

controlul asupra continentului european. Efectele destabilizatoare a două războaie sângeroase şi

slăbirea poziţiei Europei în lume au dus la conştientizarea pe scară tot mai largă a faptului că

numai pacea şi acţiunea concentrată pot transpune în realitate visul unei Europe puternice, unite.

La început au fost puse bazele unei comunităţi a oţelului şi a cărbunelui, pentru a alunga o dată

pentru totdeauna demonii trecutului. Ulterior s-au adăugat alte activităţi economice precum

agricultura, în cele din urmă s-au pus bazele unei adevărate pieţe comune pentru mărfuri,

persoane, servicii şi capital, la care, din 1999, s-a alăturat moneda unică. La 1 ianuarie 2002,

Euro a devenit realitatea de zi cu zi a mai bine de 300 de milioane de cetăţeni europeni.

Astfel a luat fiinţă, treptat, Uniunea Europeană. Iniţial a fost mai degrabă o colaborare de

ordin economic şi tehnic. Cu douăzeci de ani în urmă, o dată cu primele alegeri pentru

Parlamentul European, legitimitatea democratică a Comunităţii, care până la acea dată

aparţinuse doar Consiliului, a fost considerabil întărită. În ultimii zece ani s-a trecut la

construirea unei uniuni politice şi a fost stabilită cooperarea în domeniul politicii sociale, al

ocupării forţei de muncă, azilului, imigraţiei, poliţiei, justiţiei, politicii externe şi al politicii

comune de securitate şi apărare.

Uniunea Europeană este o poveste de succes. Deja, pentru aproape jumătate de secol, în

Europa domneşte pacea. Alături de America de Nord şi Japonia, Uniunea este una dintre cele 61 Ibidem, p.22362 Andrei Popescu si Ion Diaconu, op. cit., Editura Universul Juridic, 2009, p.195

91

mai prospere trei zone ale lumii. Solidaritatea şi distribuţia echitabilă a beneficiilor dezvoltării

economice au dus la creşterea considerabilă a nivelului de viaţă în regiunile mai slab dezvoltate

ale Uniunii şi la dispariţia celor mai multe dezavantaje iniţiale.

După cincizeci de ani, Uniunea se află la o răscruce de drumuri, într-un moment în care

este necesar să îşi redefinească existenţa. Momentul în care Europa va fi unită este aproape.

Uniunea Europeana, in urma aderarii unor tari central şi est europene, numara astazi 27 de state,

închizând astfel unul dintre cele mai negre capitole din istoria Europei: al Doilea Război

Mondial şi divizarea artificială care a urmat. Nu în ultimul rând, Europa este pe cale să devină o

mare familie, fără vărsare de sânge, o adevărată transformare care necesită o abordare diferită

faţă de acum 50 de ani, când primele şase ţări au preluat iniţiativa.

Uniunea trebuie să facă faţă la două provocări în acelaşi timp, una de ordin intern şi alta

de ordin extern. Pe plan intern, instituţiile europene trebuie aduse mai aproape de cetăţeni. Nu

există nici o îndoială că cetăţenii susţin obiectivele Uniunii, dar ei nu văd întotdeauna legătura

dintre aceste obiective şi acţiunile de zi cu zi ale acesteia. Cetăţenii îşi doresc instituţii flexibile

şi bine structurate şi, în primul rând, mai eficiente şi mai transparente. Mulţi cetăţeni se aşteaptă

ca Uniunea să se implice mai degrabă în dezvoltarea problemelor cu care ei se confruntă direct,

decât să intervină, până în cel mai mic amănunt în problemele care, dată fiind natura lor, au fost

mai degrabă lăsate în sarcina reprezentanţilor aleşi ai Statelor Membre şi ai regiunilor,

intervenţie percepută adesea ca o ameninţare la identitatea lor. Mai mult, cetăţenii cred că

deciziile se iau prea des fără implicarea lor şi se pronunţă pentru o abordare mai democratică.

În schimb, dincolo de graniţele sale, Uniunea Europeană se confruntă cu schimbările

rapide ale unei lumi aflată în proces de globalizare. După căderea Zidului Berlinului, ne

aşteptam cu toţii la o lungă perioadă de stabilitate, fără conflicte, bazată pe respectarea

drepturilor omului. După doar câţiva ani, aceasta nu mai poate fi o certitudine. Ne-am trezit

brusc, odată cu evenimentele din 11 septembrie. Forţele opozante încă nu au dispărut:

fanatismul religios, naţionalismul etnic, rasismul şi terorismul sunt în creştere, iar conflictele

regionale, sărăcia şi subdezvoltarea continuă să le alimenteze.

Care este rolul Europei în această lume schimbată? Nu are Europa, acum când este în

sfârşit unită, un rol de lider într-o nouă ordine mondială, rolul unei puteri capabile să aibă un

efect stabilizator oriunde în lume şi în acelaşi timp să reprezinte un model de urmat pentru multe

ţări şi popoare? Europa este continentul valorilor umane, al Cartei Magna, al Declaraţiei

Drepturilor Omului, al Revoluţiei Franceze şi al căderii Zidului Berlinului; continentul libertăţii,

al solidarităţii şi, mai presus de orice, al diversităţii traduse prin respectul pentru alte limbi,

culturi şi tradiţii. Uniunea Europeană are la bază democraţia şi drepturile omului. De aceea,

92

Uniunea este deschisă doar ţărilor care împărtăşesc valorile fundamentale, precum alegerile

libere, respectul pentru minorităţi şi pentru litera legii.

Acum, cînd Războiul Rece s-a încheiat, când trăim într-o lume aflată în plin proces de

globalizare, dar totuşi atât de fragmentată, Europa trebuie să îşi asume responsabilităţile ce îi

revin în guvernarea globalizării. Rolul pe care trebuie să îl joace este acela al unei puteri care

luptă împotriva violenţei, a terorii, a fanatismului şi care nu rămâne indiferentă la nedreptăţile cu

care lumea se confruntă astăzi. Pe scurt, o putere care vrea să schimbe cursul evenimentelor

internaţionale în aşa fel încât printre beneficiari să se regăsească nu doar ţările bogate, ci şi cele

sărace. O putere aflată în căutarea unui cadru moral pe care să se bazeze un proces de

globalizare ancorat în principiile solidarităţii şi ale dezvoltării durabile.

O Europă democratică, angajată global respectă întocmai aşteptările cetăţenilor. Cetăţenii

îşi doresc rezultate în ceea ce priveşte politicile salariale, combaterea sărăciei şi a excluderii

sociale, precum şi coeziunea economică şi socială. De asemenea, ei îşi doresc să vadă Europa

mai puternic implicată în domeniul afacerilor externe, al securităţii şi apărării.

În concluzie, cetăţenii cer o abordare comunitară clară, transparentă, eficientă, asupra

căreia să se exercite un control democratic, care să ducă la crearea unei Europe reprezentând un

exemplu pentru restul lumii.

Uniunea trebuie să devină mai democratică, mai transparentă şi mai eficientă. Trebuie să

răspundă la trei provocări majore: aducerea cetăţenilor, în primul rând al tinerilor, mai aproapre

de modelul şi de instituţiile europene, organizarea politicii şi a spaţiului politic european într-o

Uniune lărgită şi transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi într-un model de urmat.

Cetăţenii au deseori aşteptări legate de Uniunea Europeană care nu sunt întotdeauna

confirmate. Ei au impresia că Uniunea se implică prea mult în domenii în care, de fapt, prezenţa

ei nu este esenţială. Devine foarte importantă clarificarea, simplificarea şi ajustarea împărţirii

competenţelor între Uniune şi statele membre. Aceasta poate duce în aceeaşi măsură la re-

atribuirea unor îndatoriri statelor membre, dar şi la încredinţarea unor noi misiuni Uniunii, sau la

extinderea actualelor puteri pe care Uniunea le deţine, având tot timpul în vedere egalitatea care

există între statele membre şi solidaritatea care le uneşte.

Legitimitatea Uniunii Europene derivă din valorile democratice pe care le promovează,

din obiectivele către care se îndreaptă şi din instrumentele şi competenţele pe care le posedă.

Totuşi, legitimitatea proiectului european derivă şi din existenţa instituţiilor democratice,

transparente şi eficiente. Parlamentele naţionale contribuie şi ele la legitimitizarea proiectului

european.

93

Europa a devenit noul „oras de pe deal”.Lumea intreaga priveste acest nou si grandios

experiment de guvernare transnationala, in speranta ca ar putea oferi un ghid foarte necesar

pentru directia in care trebuie sa se indrepte umanitatea in lumea pe cale de globalizare. Visul

european, care pune accentul pe includere, diversitate, calitatea vietii, durabilitate, joc profund,

drepturi universale ale omului, drepturile naturii si pace, este din ce in ce mai atragator pentru o

generatie dornica sa fie conectata la nivel global si, in acelasi timp, fixata la nivel local. Cu toate

ca este prea devreme pentru a putea spune cu exactitate cat de mult succes vor avea in cele din

urma „Statele Unite”ale Europei, intr-o era in care spatiul si timpul sunt anihilate rapid, iar

identitatile devin stratificate si la scara globala, nici o natiune nu va mai putea sa mearga singura

de acum inainte. Statele europene sunt primele care au inteles acest lucru si au actionat in

conformitate cu realitatile in formare ale unei lumi globale interdependente.63

Concluzii:

Uniunea Europeană este forma cea mai actuală a construcţiei comunitare, care a început

în anul 1952.

Tratatul de la Maastricht reprezintă trecerea la Uniunea Europeană. Potrivit acestui tratat,

Uniunea Europeană este formată din 3 „piloni”: Comunităţile Europene (Comunitatea Europeană

a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea Economică

Europeană), politica externă şi de securitate (P.E.S.C.) şi cooperarea în domeniile justiţiei şi

afacerilor interne (J.A.I.).

Odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene

se foloseşte termenul de Comunitate Europeană, acesta incluzând cele 3 Comunităţi.

Obiectivul Uniunii Europene a fost extinderea la toate ţările europene, iar decizia de a

crea o monedă unică reprezintă obiectivul final al integrării economice şi monetare pe Piaţa

unică.

Tratatul asupra Uniunii Europene contribuie semnificativ la realizarea cooperării, deja

angajate.

Instituţiile Uniunii Europene sunt:

Consiliul European;

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri);

Comisia Europeană;

63 Jeremy Rifkin, Visul European, Editura Polirom, Bucuresti, 2006, p.29494

Parlamentul European;

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Tribunalul de Primă Instanţă;

Curtea de Conturi;

Tratatul asupra Uniunii Europene a adus câteva modificări instituţiilor şi organelor

comunitare. Astfel, a transformat Curtea de Conturi în instituţie; a modificat Statutul

Tribunalului de Primă Instanţă, care nu mai este un organ subsidiar, creat printr-o decizie a

Consiliului; a instituit noi organisme în materie monetară şi a înfiinţat Comitetul Regiunilor.

Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare sunt:

principiul autonomiei de voinţă;

principiul atribuirii de competenţe;

principiul echilibrului instituţional.

Consiliul European reuneşte de două ori pe an, în iunie şi în decembrie, şefii de state şi de

guverne ale statelor membre. Şefii de state sau de guverne au adoptat în Consiliul European

numeroase declaraţii diplomatice. În cadrul Consiliului European au fost ratificate Convenţia

EUROPOL şi procedura de extrădare între statele membre.

Consiliul European are un rol imporatnt în definirea orientărilor politice, economice

şisociale generale.

Consiliul Uniunii Europene coordonează activităţile Uniunii Europene. Este compus din

miniştri ai statelor membre, abilitaţi să angajeze prin voturile lor guvernele pe care le reprezintă.

Este compus din 27 miniştri. Preşedinţia este deţinută de către fiecare stat membru timp de şase

luni, prin rotaţie şi are rolul de a organiza şi prezida reuniunile şi de a veghea la coerenţa şi la

continuitatea procesului de decizie.

Comisia Europeană este denumită şi „Gardianul” tratatelor. Este compusă din 27 de

membri, Comisari europeni, numiţi pe o perioadă de 5 ani. Comisarii îşi exercită funcţia

independent, în interesul general al Uniunii. Comisia trebuie să aibă în componenţa sa cel puţin

câte un membru şi nu mai mult de doi membri din fiecare stat.

Comisia este cea mai mare instituţie a Uniunii Europene din punctul de vedere al

efectivului său de 15.000 de angajaţi.

Parlamentul European reprezintă „popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene”

(Tratatul de la Roma). Membrii săi sunt aleşi direct de către cetăţenii statelor membre.

95

Parlamentul European se reuneşte în plen, la Strasbourg, o săptămână în fiecare lună.

Secretariatul general al Parlamentului European se află la Luxemburg. În fiecare stat membru al

Uniunii se găseşte câte un Birou de informare al Parlamentului. Numărul maxim este de 785

membri.

Curtea de Justiţie este o instituţie jurisdicţională care veghează la respectarea dreptului

comunitar. Are în componenţă 27 judecători şi avocaţi generali numiţi de către statele membre,

de comun acord.

Curtea de Justiţie are sediul la Luxemburg.

Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat în 1989, cu scopul de a consolida garanţiile

judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare,

permiţând astfel Curţii de Justiţie să se concentreze asupra atribuţiei sale de bază, interpretarea

uniformă a legislaţiei comunitare.Are în componenţa sa 27 judecători numiţi de statele membre

pe o perioadă de 6 ani. Tribunalul judecă în primă instanţă acţiunile în anulare, pe cele relative la

abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona sau acţiunile în daune intentate de către persoane

fizice sau juridice.

Curtea Europeană de Conturi este formată din 27 membri, câte unul din fiecare stat.

Membrii sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în

unanimitate, în urma consultării Parlamentului European.

Curtea Europeană de Conturi are deplină libertate în ceea ce priveşte organizarea şi

planificarea activităţii sale de audit şi publicarea rapoartelor.

Organele comunitare sunt:

- Banca Europeană de Investiţii

- Banca Centrală Europeană

Pe lângă instituţiile comunitare, Tratatele institutive reglementează şi existenţa unor

organe auxiliare:

- Comitetul Consultativ C.E.C.A., instituit prin Tratatul C.E.C.A.;

- Comitetul Economic şi Social, instituit prin Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatul

C.E.C.A.;

- Comitetul Regiunilor, instituit prin Tratatul asupra Comunităţii Europene.

Uniunea Europeană este o poveste de succes, Uniunea este una din cele mai prospere trei

zone ale lumii. Momentul în care Europa va fi unită este aproape. Uniunea si-a deschis porţile

96

pentru mai bine de zece state, cu preponderenţă central şi est europene, închizînd astfel unul din

cele mai negre capitole din istoria Europei: al Doilea Război Mondial şi divizarea artificială care

a urmat. Nu în ultimul rând Europa este pe cale de a deveni o mare familie, asta însă fără vărsare

de sânge.

Majoritatea diferendelor naţionale sau regionale îşi au rădăcina în istorie sau în tradiţie.

Cu alte cuvinte, pentru cetăţeni, buna guvernare se traduce prin apariţia de noi oportunităţi şi nu

prin impunerea de viitoare restricţii. Ceea ce ei aşteaptă sunt mai multe rezultate, răspunsuri

prompte la probleme concrete şi nu un super stat european sau instituţii interesate de

uniformizarea societăţii europene.

În acest sens cetăţenii cer o abordare comunitară clară, transparentă, eficientă, asupra

căreia să se exercite un control democratic, care să ducă la crearea unei Europe reprezentând un

exemplu pentru restul lumii. O abordare care să ofere rezultate concrete în ceea ce priveşte

crearea de locuri de muncă, îmbunătăţirea calităţii vieţii, reducerea infracţionalităţii, educaţia şi

serviciile medicale de calitate.

În acest sens se poate observa că nu există nici un dubiu, adică Europa trebuie să urmeze

calea reînnoirii şi a reformei.

97

Bibliografie:

1. Augustin Fuerea – Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti

2002;

2. Ion Jinga- Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti

1999;

3. Irina Moroianu- Zlătescu, Radu C. Demetrescu- Drept instituţional Comunitar, Editura

Olimp, Bucureşti 1999;

4. Roxana Munteanu- Drept European, Editura Oscar Print, Bucureşti 1996;

5. Octavian Manolache, Drept comunitar. Cele patru libertati fundamentale. politici

comunitare, Editura All Beck, Bucuresti, 1999

6. Ion Ignat, Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica, Editura Economica, Bucuresti, 2002.

7. Nicolae Darie, Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Legislatie. Politici comune. Dezvoltare, Editura Matrix Rom, Bucuresti, 2001

8. Nicoleta Diaconu, Sistemul institutional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

9. Brindusa Stefanescu, Curtea de justitie a Comunitatilor Europana, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979.

10. Ovidiu Tinca, Drept comunitar general, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti, 1999.

11. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008.

12. Andrei Popescu si Ion Diaconu, “Organizatii europrne si euroatlantice”, Editura

“Universul Juridic”, Bucuresti, 2009

13. Luciana –Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia,

Bucuresti, 2007

98

14. Iordan Gheorhe Barbulescu, Procesul decizional in Uniunea Europeana, Editura

Polirom, 2008, p.346-despre agentiile comunitare

15. Jeremy Rifkin, Visul european, Editura Polirom, Bucuresti, 2006

99