Ministerul Educaţiei al Republicii MoldovaUniversitatea de Stat din Republica Moldova

Facultatea: DreptCatedra: Teorie şi Istorie a DreptuluiDisciplina: Istoria Dreptului românesc

Lucru individual la tema:

Instituţiile juridice ale Principatului Transilvaniei în perioada dominaţiei

habsburgice

Studenta: Munteanu Liliana Grupa: 115

Chişinău 2011

Planul

1. Introducere……………………………………..3

2. Statutul Transilvaniei sub dominaţie habsburgică….4

3. Organele centrale şi locale………………………..6

4. Izvoarele dreptului în Principatul Transilvaniei........8

5. Încheiere.....................................................................11

6. Bibliografie................................................................12

2

INTRODUCERE

Începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ţările române se află în

zona de contact a patru Puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia şi

Imperiul Rus. Un dinamism deosebit în politica sa externă a arătat Imperiul Habsburgic

interesat să se extindă spre sud şi sud-est în dauna Imperiului Otoman.

Astfel că odata cazută sub influenţa Imperiului Habsburgic, în Transivania au loc

o serie de schimbări în mare majoritate a domeniilor vieţii atît politice şi social-

economice, cît şi în cadrul instituţiilor juridice ale Principatului.

3

STATUTUL TRANSILVANIEI SUB DOMINAŢIA HABSBURGICĂ

Ca urmare a eşecului turcesc al Vienei (1683), procesul de trecere a Principatului

Transilvaniei de sub suzeranitatea otomană sub suzeranitatea habsburgică s-a încheiat

oficial în 1699 prin pacea de la Karlowitz, prin care turcii au renunţat la dreptul lor

asupra Transilvaniei şi au recunoscut trecerea ei sub suzeranitate austriacă, deşi tratatele

încheiate anterior nu le confereau acest drept.

Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavonia.

Banatul Timişoarei rămânea în componenţa Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de

Austria în 1718 prin Tratatul de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).

Acest proces nu a fost o schimbare formală, ci una de conţinut, date fiind

consecinţele de ordin constituţional, politic şi naţional.

4

Dominaţia austriacă determină modificări în statutul politic al Transilvaniei: 

        •  autonomia a fost limitată;

        •  politica sa externă a devenit cea a Vienei;

        •  la baza dezvoltării sale a stat Diploma Leopoldină (4 decembrie 1691)

La baza Diplomei Leopoldine din 1691 stă Tratatul de la Viena din 1686 (Tratatul

Hallerian), prin care Transilvania s-a pus sub protecţia Vienei, care l-a recunoscut ca

principe pe Mihai Apaffi al II-lea. În acelaşi timp, Înalta Poartă l-a numit ca principe al

Transilvaniei pe Emeric Thocoly.

Faptul că românii, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori, nici nu au fost

menţionaţi în Diploma Leopoldină, a minat de la început regimul instaurat de habsburgi.

Pentru a realiza totuşi şi coeziunea internă, într-o vreme când începuseră să se facă

simţite semnele transformării conştiinţei de neam în conştiinţă naţională, Casa de

Habsburg a folosit catolicismul, alături de armată şi birocraţie, pentru a-şi consolida

poziţiile

Prin Diploma Leopoldină din 1691 Transilvania a obţinut un statut politic separat

de cel al Regatului Ungariei, din care a făcut parte înainte de ocupaţia otomană.

Legislaţia Regatului Ungariei (Approbatele, Compilatele şi Codul lui Werboczi) a rămas

în vigoare, iar privilegiile nobilimii, saşilor şi secuilor au fost recunoscute de împărat. În

materie religioasă au fost menţinute prevederile Edictului de la Turda din 1568, care a

proclamat libertatea conştiinţei şi toleranţa religioasă, cu patru confesiuni recepte, spre

deosebire de hotărârile Dietei de la Pojon din 1608 şi 1647 (valabile în Ungaria), unde

erau recunoscute doar trei confesiuni recepte (confesiunea romană, cea augustană,

respectiv cea helvetică).

Prin cele 18 puncte ale Diplomei Leopoldine:

defineşte Transilvania ca o provincie condusă de împărat prin

intermediul unui guvernator;

se recunoaşte existenţa celor trei naţiuni privilegiate (unguri, saşi,

secui);

5

erau respectate religiile recepte: catolică, calvină, luterană,

unitariană;

se recunosc drepturile şi privilegiile nobilimii maghiare,

patriciatului săsesc şi fruntaşilor secuilor;

se menţineau vechile legi ale principatului: Tripartitum-ul lui

Werboczi, Aprobatele şi Compilatele, Dieta, instituţiile juridice şi administrative;

comerţul era declarat liber;

guvernatorul ales de dietă din rândul nobililor şi confirmat de curtea

de la Viena;

comandantul forţelor armate era austriac;

contribuţia financiară a provinciei 112.500 florini renani aur anual

pe timp de pace şi 400.000 pe timp de război;

diploma a exclus pe români ca populaţie majoritară de la exercitarea

drepturilor politice, menţinându-i în poziţia de toleraţi.

ORGANELE CENTRALE ŞI LOCALE

Împăratul era totodată şi principe al Transilvanie, iar din 1765 Transilvania fiind

proclamată Mare Principat, împăratul s-a declarat Mare Principe.

Principele exercita putere executivã asupra organelor administrative centrale din

Transilvania numind funcţionari şi confirmînd pe cei aleşi. Putea încheia tratate, numi

ambasadori, dar trebuia să consulte şi să informeze Dieta. De asemenea, administra

biserica, confirma episcopii.

Împãratul conducea centralizat Transilvania, prin intermediul Cancelariei aurice

de la Viena, în cadrul căreia funcţiona Camera aulică Transilvană, separat de aceea a

Ungariei. Funcţiona şi un guvernator al Transilvaniei ce purta titlul de preşedinte al

deputăţiei ţării, fiind ales de dietă şi confirmat de împărat.

6

S-a creat un Guberniu, în locul Consiliului intim pe lângă guvernator, format din:

guvernator, comandantul general al armatei, cancelar, tezaurar, preşedintele staturilor si

Concilium duodecemvirale, fiind un organ executiv. Pus sub ocrotirea şi sub conducerea

guvernatorului imperial, guberniul urma să rezolve problemele politice, administrative,

economice, religioase curente.

Un an mai târziu, în 1694 la Viena a fost înfiinţată Cancelaria Aulică, ca organ de

supraveghere şi control al Curţii imperiale faţă de guvernator şi guberniu. Cu timpul,

Cancelaria Aulică de la Viena a căpătat o asemenea însemnătate încât a primit dreptul de

a da ordine guberniului chiar fără autorizarea prealabilă a împăratului.

Exista şi un comisariat provincial cu atribuţii fiscale, un congres medicinal, tabla

justitiarã ca instantã de apel, etc.

Dieta Transilvaniei îşi continuă atribuţiunile în continuare la convocarea

principelui, fapt pentru care se putea ca decenii la rând ea să nu funcţioneze ( între 1811-

1834 nu s-a convocat). Dieta, în calitate de organ legislativ, adopta leg ice urmau să fie

sancţionate de Împărat. În 1790 Dieta a insistat asupra autonomiei Tranilvaniei stipulînd

că nu poate fi constrînsă să se alipească Ungariei.

Oragnizarea administrativ-teritorială a rămas în mare parte aceeaşi ca şi pe timpul

principatului dependent de Imperiul Otoman, tradiţională, fiind împărţită în comitate,

districte, oraşe şi sate. conduse de reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate.

Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost cetatea

(castrum). Conducătorul cetăţii, castelanul, era la început şi conducătorul comitatului.

Nu toate cetăţile regale au devenit centre de comitate, nu s-au format comitate în jurul

tuturor cetăţilor regale. Comitatele erau aşezate la început pe cursul inferior sau mijlociu

al apelor.

Comitele numea pe vicecomite. Comitatele erau conduse de un comite suprem,

numit de regele Ungariei; ele de fapt devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind

intereselor regale.

7

În Transilvania statutul juridic al oraşelor era precizat în diverse acte scrise

numite carte. De obicei se bucurau de o relativă autonomie în schimbul contingentelor

de militari care se recrutau din respectivul oraş şi a impozitelor pe care le achitau

regalităţii ori împăratului. Toate oraşele îşi datorează existenţa unei imigraţii orăşeneşti

străine, căci nici ungurii n-au întemeiat ei înşişi vreo obşte orăşenească. Cele mai multe

oraşe au fost înfiinţate de saşii.

IZVOARELE DREPTULUI ÎN PRINCIPATUL

TRANSILVANIEI

În vremea voievodatului, normele de drept s-au exprimat şi transmis atât sub

formă verbală, nescrisă, cât şi scrisă. Forma nescrisă a fost folosită în special de

populaţia românească, iar forma scrisă a fost impusă tot mai mult de către regatul ungar

şi autorităţile voievodatului. Primele documente cu acest caracter au fost decretele emise

de regii Ungariei între care: decretul regelui Andrei al II-lea privind privilegiile

nobilimii, decretul regelui Carol Robert d'Anjou privind obligaţiile financiare, decretele

lui Ludovic I privind armata, obligaţiile iobagilor şi condiţionarea recunoaşterii titlurilor

nobiliare.

S-a aplicat un drept cutumiar de către populaţia românească şi un drept creat prin

hotărîri ale Dietei şi Curţii de la Viena, izvoarele dreptului fiind predominant feudale.

8

Desfiinţarea regatului ungar după înfrângerea de la Mohacs din 1520 a provocat

modificări importante în cadrul legislativ al Transilvaniei. În anul 1540 Dieta de la

Sighişoara a decis că pe viitor legile adoptate în fostul stat ungar nu vor mai avea

aplicabilitate în Transilvania. Obişnuinţa a făcut ca totuşi Tripartitul lui Werboczi să fie

aplicat neoficial, în vreme ce hotărârea privind Unio Trium Nationum a rămas ca o

culegere de drept oficială.

Acelaşi statut l-au avut şi cele două colecţii realizate în secolul XVII -Approbatae

Constitutiones (cuprinzând legile dintre 1540 şi 1653) şi Compilatae Constitutiones

(cuprinzând legile adoptate în perioada 1653-1669).

Alte izvoare scrise ale dreptului în această perioadă au fost privilegiile acordate

de Principi unor persoane, instituţii sau comunităţi, diplomele, patentele, rescriptele,

ordonanţele date de autorităţile habsburgice, actele emise de Dieta Transilvaniei. În

domeniul dreptului penal cele mai importante izvoare de drept în perioada stăpânirii

habsburgice au fost Codex Theresianum (1776), Codul lui Iosif al II-lea, Codul penal

din 1803.

Obiceiul juridic românesc s-a aplicat în instanţele săteşti pentru cauzele minore,

dar el a avut o importnaţă pentru păstrarea valorilor naţionale.

Statutul juridic al personelor nu a suferit modificări importante în perioada

Principatului, nici chiar în perioada imediat următoare Diplomei leopoldine din 1691

care a menţinut atât privilegiile nobilimii, cât şi (prin omisiune) restricţiile impuse

românilor. În secolul al XVIII-lea însă atitudinea autorităţilor habsburgice faţă de

români începe să se schimbe. În diplomele Mariei Tereza din anii 1746-1747 şi 1767 se

recunoaşte dreptul nobililor români uniţi cu Biserica Romano-Catolică de a ocupa

funcţii publice. Românii au primit dreptul de "concivilitate" pe pământul crăiesc

administrat de autorităţile habsburgice.

Înfiinţarea regimentelor româneşti de graniţă a contribuit în mare măsură la

schimbarea treptată a atitudinii autorităţilor faţă de români şi la modificarea normelor

9

juridice. Acestea faceau posibilă eliberarea românilor de iobăgie, de autoritatea

nobilimii locale, erau supuşi unei legislaţii aparte, care lua în consideraţie tradiţia locală.

Astfel au crescut rândurile ţărănimii libere româneşti întrucât grănicerii primeau nu

numai dreptul de a poseda imobile în regiunea respectivă, ci primeau şi drepturi de

folosinţă a păşunilor, precum şi lefuri. Tot mai mulţi români au avut astfel acces în

armată, clerul unit, învăţământ şi administraţie.

Una din mişcările de mare importanţă a fost politica iluministă dusă de unii

împăraţi în privinţa ţăranilor iobagi. Dorind să aplaneze conflictele sociale, habsburgii

au făcut unele reforme sociale. Astfel s-a modificat şi situaţia ţăranilor dependenţi. În

anul 1769 împărăteasa Maria Tereza a emis patenta Certa puncta prin care a reglementat

şi ameliorat obligaţiile iobagiilor şi jelerilor faţă de nobili.

Cele mai importante măsuri pe această linie le-a luat însă împăratul Iosif al II-lea,

în urma înfrîngerii răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, prin actele emise în 1783 şi

1785 a desfiinţat dependenţa personală a ţăranilor. Aceştia au primit următoarele

drepturi:

1. de a se căsători fără consimţământul nobilului;

2. de a învăţa şi exercita arte şi meserii chiar dacă stăpânul nu-i dă

consimţământul;

3. de a dispune de bunurile proprietatea sa;

4. de a se strămuta de pe o moşie pe alta.

În schimb, nobilii nu mai au dreptul de a-i muta cu forţa de pe sesiile lor. Dreptul

de liberă mutare a făcut obiectul contestaţiilor nobilimii (după moartea lui Iosif al II-lea

Dieta din Cluj a votat anularea lui) dar împăratul Leopold al II-lea l-a confirmat în 1790.

Dieta din Cluj a revenit apoi asupra poziţiei iniţiale prin actul "Articuli novellares" din

1791, probabil datorită impresiei provocate de revoluţa franceză începută în 1789.

Sub presiunea ţăranilor, în 1847 Curtea de la Viena a somat Dieta să pună în

vigoare proiectul de împroprietărire, în caz contrar urmînd a fi impus pe cale

administrativă. Dieta, modificînd proiectul, a hotărît ca întreg pămîntul să aparţină

10

nobililor, iar dreptul de uz să fie dobîndit de ţăran numai în baza contractelor încheiate

între nobilii proprietari şi ţărani.

Ca o consecinţă a evoluţiei intense a relaţiilor capitaliste în întreg Imperiul

Hapsburgic, încă pe timpul Mariei Tereza au fost puse în aplicare norme ce se refereau

la relaţiile comerciale, persoane juridice, faliment, etc.

Au loc codificări, în 1803 – Codul Penal şi în 1811 – Codul Civil, ce au stat ca

bază chiar şi la codificarea din Moldova.

Dreptul penal are în această perioadă mai multe legi si coduri penale, cu instituţii

şi idei moderne, cum ar fi: categorii de instrucţiuni, felul pedepselor, egalitatea în faţa

legii penale, iar alte fapte pedepsite erau infracţiunile comise de militari.

ÎNCHEIERE

Aşadar, autonomia Transilvaniei a fost limitată în timpul dependeţei faţă de

Habsburgi. Dreptul cutumiar românesc a rămas un izvor al dreptului pentru comunităţile

săteşti şi, de asemenea pentru districtele de graniceri. Cu toate ca în unele sfere, cum ar

fi refomele sociale ce ţineau de ţărani, Transilvania a rămas în urma celorlalte doua ţări

româneşti, totuşi au existat şi domenii (codificarea, legislaţia comercială) în care

Transilvania le-a depăşit, exercitînd o mare influenţă asupra acestora.

Cu toate că putem găsi o serie de consecinţe negative a dominaţiei habsburgice în

acest teritoriu, totuţi nu putem trece cu vedere faptul, ca au existat şi progrese, ce au dus

la o mai bună dezvoltare ulterioară a Principatului si societăţii acestuia.

11

BIBLIOGRAFIE

1. ARAMĂ, Elena, Istoria dreptului românesc, Editura S.A. “Reclama”, Chişinău, 20032. CERNEA, Emil, MOLCUŢ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de Editură şi

Presă ,,Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1996.3. FIROIU, Dumitru V., Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea”,

Iaşi, 1992.4. HERLEA, Alexandru, Studii de istorie a dreptului, vol. II, Dreptul de proprietate, Ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 1985. 5. ONIŞOR, Victor, Istoria dreptului român pentru anul I. al facultăţii de drept, (curs de

licenţă), ed. a II-a, Tipografia Fondul Cărţilor Funduare, Cluj, 1925.6. PASCU, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986

12

13