Instituţia proprietăţii în Dacia – provincie romană

Interesul fundamental pentru cucerirea Daciei de către romani a fost cel economic, care se

manifesta în principal prin instituţia proprietăţii. Dreptul de proprietate, în toată deplinătatea lui,

se ilustrează prin cele trei atribute: ius utendi (dreptul de a folosi), ius fruendi (de a culege fructe)

şi ius abutendi (dreptul de a dispune).1

În Dacia, provincie romană, asupra solului se exercitau două forme de proprietate:

proprietatea quiritară şi proprietatea provincială.

Proprietatea quiritară era exercitată de cetăţenii romani din coloniile care se bucurau de

Ius Italicum, acea ficţiune juridică care asimila solul acestor colonii cu solul Italiei, el fiind exclus

de la plata impozitelor.

Ceilalţi proprietari autohtoni şi colonişti exercitau proprietatea provincială.

Terenurile cucerite intrau in proprietatea statului roman cu titlul de „ager publicus”(ogorul

public). Ele insă erau date in folosinţa provinciarilor care plateau un impozit numit tributum soli

sau stipendi. Intrucat această stăpânire era dificil de încadrat din punct de vedere juridic,

jurisconsulţii romani au căutat să o definească pe baza ideilor şi instituţiilor juridice existente la

acea dată şi să o incadreze in categoriile juridice cunoscute de ei, considerând că locuitorii din

provincii exercitau asupra fondurilor provinciale fie posesia, fie uzufructul.

Provincialii exercitau asupra terenurilor date spre folosinţa lor o proprietate în adevăratul

sens al cuvantului, pe care doctrina modernă a desemnat-o prin termenul de proprietate

provincială.

Astfel, provincialii o puteau transmite prin acte inter vivos utilizând tradiţiunea, o puteau

greva cu servituţi şi ipoteci şi o puteau lasa mostenire.

Dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil a fost creată o prescriptio longi temporis.

Aceasta prescripţe se deosebeste de uzucapiune prin 2 aspecte:

a)sub aspectul termenilor – potrivit codului decemviral, uzucapiunea e de 1 an pentru

res mobiles şi de 2 ani pentru res soli.

- termenul pt prescriptio longi posesionis e de 10 ani

între prezenţi şi de 20 de ani între absenţi.

1 Florin Negoita – “Istoria statului si dreptului romanesc”, editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011

Prezenţi erau denumiţi aceia care locuiau în aceeasi civitatis, iar apoi aceia care locuiau in

aceeasi provincie.

Absenţi sunt aceia care locuiesc in civitas diferite, ulterior in provincii diferite.

b)sub aspectul efectelor – uzucapiunea e o prescriptie achizitiva in sensul ca

duce la dobandirea proprietatii la implinirea termenului

daca si celelalte conditii ale uzucapiunii sunt indeplinite.

- precriptia longi temporis e o prescriptie extinctiva in

sensul ca are ca efect respingerea actiunii in revendicare a

proprietatii provinciale de catre cel care a posedat bunul 10

sau 20 de ani. La implinirea termenului, posesorul nu

devenea proprietar, astfel incat, daca pierdea stapanirea

bunului, nu-l putea revendica.

Între uzucapiune si prescriptio longi temporis mai sunt si alte deosebiri. Pentru precriptio

longi temporis nu se cere justul titlu si buna credinţă, iar aceasta se poate implini si prin

joncţiunea posesiilor, atat in privinta succesorului universal, cat si in privinta succesorului cu titlu

particular.

Imparatul Constantin cel Mare a creat si o prescriptio longisimi temporis (prescriptia celei

mai lungi durate) cu termen de 40 de ani, pe care Imparatul Teodosio II in 424 l-a redus la 30 ani

si se aplica si fondurilor imperiale si bunurilor Bisericii Crestine. Aceasta prescriptio longisimi

temporis avea tot un caracter extinctiv.

Împaratul Justinian, in cadrul politicii sale unificatoare, inclusiv in domeniul domeniul

dreptului, a suprimat deosebirea dintre fondurile Italiei si cele provinciale, in sensul ca, si solul

Italiei a fost supus impozitelor, moment in care, proprietatea provincială a disparut. Se impunea

reforma pentru unificarea prescripţiilor corespunzatoare celor două forme de proprietate.

Justinian a unificat uzucapiunea cu prescriptia longi temporis, creând un sistem. Mobilele se

uzucapau printr-o posesie de 3 ani (usus capio), iar imobilele in 10 ani intre prezenţi si 20 de ani

intre absenţi (prescriptio longi temporis). În ambele cazuri prescriptia era achizitivă, dar în afara

termenelor si posesiei se cerea si buna credinţă si justul titlu.

Justinian a creat in 528 d.Hr., printr-o constituţiune un sistem intermediar potrivit căruia,

daca posesorul nu e de bună credinţă, dar nu a intrat in posesia bunului prin mijloace violente,

dobandeste proprietatea bunului dupa trecerea a 30 de ani. E o sinteza intre uzucapiune, precriptia

longi temporis si precriptia longisimi temporis.

Daca posesorul nu are nici justul titlu, nici nu e de buna credinţă sau dacă a intrat in

posesia bunului prin mijloace violente poate, dupa exercitarea unei posesii de 30 ani, să respingă

cu succes acţiunea în revendicare a proprietarului, dar nu va dobândi niciodată proprietatea

bunului respectiv. Aceasta e o prescripţie extinctivă si e in realitate vechea precriptie longisimi

temporis.

Figura juridică a proprietăţii provinciale a dat nastere pe plan tehnic de reglementare

juridică unor atribute si unor determinative juridice care au putut fi utilizate cu succes ulterior in

vederea consacrării proprietăţii divizate de tip feudal.

În cazul proprietăţii provinciale suntem in prezenţa a două proprietăți suprapuse:

proprietatea supremă a statului roman, si proprietatea efectivă a provincialilor, care o recunosc pe

cea a statului roman prin plata tributului funciar.

Locuitorii liberi ai Daciei exercitau asupra celorlalte bunuri proprietatea peregrină.

Această formă a fost creată de romani din considerente de ordin economic deoarece peregrini

erau principalii parteneri de comerţ ai lor. Însă, ei neavand ius comerci nu aveau acces la

proprietatea quiritară.

Proprietatea peregrină ca si cea provincială a fost ocrotită din punct de vedere juridic prin

mijloace juridice create dupa modelul celor aplicabile proprietatii quiritare, astfel actiunea in

revendicare a fost acordata si peregrinilor, fie din suprimarea din formula a perifrazei “dominium

ex iure quiritium”, fie ca o actiune ficticii cu fictiunea de cetateni romani.

Actiunile furtii si damnii iuria dati, care sanctionau delictul de furt, respectiv cel al

pagubei cauzate pe nedrept, erau acordatesi peregrinilor, tot cu fictiunea de cetateni romani.

Aceasta forma de proprietate a disparut in 212 cand Imparatul Antoninus Caracala a

generalizat cetatenia romana. In urma unui proces indelungat de unificare, abstractizare si

subiectivizare in epoca lui Justinian, asistam la o forma unica de proprietate, numita dominium.

În ceea ce priveşte regimul juridic al proprietăţii, peregrinii din Dacia nu puteau avea o

proprietate decât dacă aveau jus comercii. Ca mijloace de dobândire a proprietăţii de către

peregrini se utiliza ocupaţiunea şi tradiţiunea. Proprietatea peregrină era insuficient apărată în

cazul în care ea provenea de la o persoană ce nu avea calitatea de proprietar.2

2 Florin Negoita –op.cit.

Concluzii

Odată cu organizarea politică a Daciei, romanii au introdus şi instituţii juridice proprii, cât

şi instituţii juridice preluate de la geto-daci. La început cele două categorii de norme juridice s-au

aplicat paralel, iar ulterior datorită influenţării reciproce au apărut un nou sistem de drept numit

Daco-roman şi care nu l-a înlăturat pe cel vechi geto-dac; care cuprindea regimul persoanelor şi

familiei, bunurilor, obligaţiilor şi contractelor. Proprietatea este domeniul în care dreptul roman a

strălucit cel mai bine, iar aplicarea sistemului acestuia în Dacia ilustrează eficienţa aplicării sale.