UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

 

 

 

 

 

INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELǍCIUNE - DE LA SIMPLU LA SPECIAL

OFFENCE FRAUD -FROM SIMPLE TO SPECIAL

DÉLIT D’ESCROQUERIE- DU SIMPLE AU SPÉCIAL

Conf. univ. dr. Cristina Rotaru Student:Raduţă Georgiana-Gianina An:III Grupa :311 Secţiunea: Drept penal Focşani,str.Scarlat Tîrnăvitu nr.5 Mail:georgiana_gia2005@yahoo.com Tel:0765854548  

 

Rezumat

Infracţiunea de înşelăciune-“de la simplu la special” îşi propune prezentarea unor aspecte teoretice şi practice, specifice acestei infracţiuni, urmărind nu neapărat o tratare graduală, etapizată a acestora, ci scopul de a oferi o serie validă de date şi interpretări argumentate, unele disputabile, dar valorificabile. Cuvinte cheie:infrac�iune, înşelăciune, Cod penal, cecuri, drept comparat, înşelăciune electronică, tipologia infractorului, Noul cod penal.

Abstract

The "Offence fraud-from simple to special" aims to present a theoretical and practical issues specific to the crime, not necessarily seeking treatment is gradual, phased them, but to provide some data and interpretations valid reasons, some dispute, but recoverable. Key words:offence, fraud, penal code, checks, comparative law, electronic deception, offender typology, the New penal code.

Résumé

Délit d’escroquerie du simple au special vise à presenter les aspect théoriques et pratiques de cette infraction,en recherchant non seulement un traitement graduel, étapisé de ceux-ci; dans le but fournir des données et les interprétations des raisons valables, dont certaines contestées, mais qui peuvent être valorisée. Mots-clés:infraction, escroquerie, code pénal, côntroles, droit comparé, déception eléctronique, typologie des delinquants, le code pénal de nouvelles.  

 

 

                 

  2

I. Introducere

Infracţiunile din Titlul III din Codul Penal, intitulat “Infracţiuni contra patrimoniului” sunt acele infracţiuni care au ca obiect juridic relalaţii sociale de ordin patrimonial, dintre acestea făcând parte şi infracţiunea de înşelăciune.Desfăşurarea normală a acestor relaţii constituie o condiţie de existenţă a societatii, de aceea faptele prin care se vatămă ori se pun în pericol aceste relaţii sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acţiunea represivă.Legea penalã apără, în general, toate relaţiile de ordin patrimonial, incriminând şi sancţionând faptele împotriva acestora, prevăzând un regim sancţionator sever. Criza social-economică, slăbirea autoritãţii statului, concurenţa neloială, degradarea nivelului de trai pentru majoritate, neadaptarea legislaţiei la condiţiile economice şi sociale, ceea ce face ca starea de fapt să meargă cu mult înaintea stării de drept, precum şi dorinţa individului de a se îmbogăţi rapid şi prin orice mijloace, în condiţiile în care lipsurile generează specula, iar prohibiţiile de tot felul influenţează consumul, conturează în principal, tabloul cauzelor concrete care generează acest fenomen antisocial. Infracţiunea de înşelăciune-“de la simplu la special” îşi propune prezentarea unor aspecte teoretice şi practice, specifice acestei infracţiuni, urmărind nu neapărat o tratare graduală, etapizată a acestora, ci scopul de a oferi o serie validă de date şi interpretãri argumentate, unele disputabile, dar valorificabile.Astfel, “simplu”nu înseamnă mai puţin grav sau lipsit de importanţă, ci este un artificiu plastic utilizat pentru a focusa atenţia pe cauzalitatea socială a fenomenului infracţional analizat, în vreme ce “special” vizează o transpunere din plan social în plan juridic, fără ca aceasta să însemne o abordare exhaustivă în materie.

II.Scurt istoric al consacrării infracţiunii de înşelăciune în legislaţia penală din România

Din toate timpurile şi în toate orânduirile sociale, legislaţiile penale au incriminat şi sancţionat sever infracţiunile săvârşite împotriva proprietãţii particulare, deosebirile datorându-se perioadei istorice şi particularităţilor proprii unei societăţi sau alteia. Normele penale din orânduirile cu exploatare de clasă nu au incriminat, însã, niciodatã faptele prin care minoritatea exploatatoare spoliază fără cruţare munca celor exploataţi. În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul �i tâlhăria. Mai puţin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi: înşelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate delicte civile. În perioada feudală s-a extins treptat represiunea penală. În sfera sa intrau toate faptele prin care se putea aduce atingeri patrimoniului. Fapta de înşelăciune era considerată în vechile legiuiri ca un delict civil, şi lăsa loc fie unei acţiuni de anulare a actului juridic pentru viciu de consimţământ, fie de reparare a pagubei. În sistemul de drept penal modern, înşelăciunea, mai întâi sub formă calificată a escrocheriei, apoi şi sub formă simplă, a fost incriminată ca infracţiune patrimonială, pentru ca în secolul al XIX-lea şi al XX-lea să fie incriminată prin asimilarea cu înşelăciunea, anumite fapte în săvârşirea cărora amăgirea constituia factorul determinant.Codul penal de la 1864, prevedea infracţiunea de înşelăciune simplă în dispoziţiile cuprinse în art. 332 – 333, pedeapsa era închisoare de la o lună la un an, respectiv amendă şi înşelăciunea calificată în dispoziţiile din art. 334 alin 1 şi 2, pedepsibilă cu închisoare de la 6 luni până la 2 ani şi amendă. În Codul penal din 1936, înşelăciunea simplă şi cea agravată erau prevăzute în dispoziţiile art. 549 Cod penal, pedeapsa fiind închisoare de la 3 luni la 2 ani pentru modalitatea simplă şi de la 1 an la 3 ani pentru modalitatea agravată.În art. 551 Cod penal era prevăzută modalitatea înşelăciunii în convenţii, sancţionată la fel ca şi înşelăciunea simplă, iar în art. 552 – 555 erau incriminate faptele asimilate cu înşelăciunea (înşelăciunea în emigrare, înşelăciunea prin cecuri, înşelăciunea contra asigurătorului, înşelăciunea privind dreptul de autor).Sub raportul

  3

conţinutului infracţiunii de înşelăciune există unele deosebiri între incriminarea prevăzută în Codul penal de la 1936 şi cea prevăzută în Codul penal actual. Astfel, cuprinsul art.215 Cod penal a fost modificat şi completat prin Legea 140/1996, fiind majorate pedepsele prevăzute în alineatele 1 şi 2 şi introdus unui nou alineat. Prin completarea art.215 Cod penal cu un nou alineat (respectiv alineatul 4 – înşelăciunea prin cecuri) s-a ajuns la crearea unei infracţiuni complexe, oarecum similară cu delictul de înşelăciune prin cecuri, reglementat în art. 553 Cod penal din 1936. Constituţia României, adoptată la 21 noiembrie 1991, referindu-se la proprietate, arată în art. 135 alin 2, că aceasta este publică sau privată, iar în art. 41 alin 2, că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular. Luând în considerare această accepţiune, patrimoniul este ocrotit, printr-un întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile şi de altă natură. În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, literatura de specialitate a încadrat-o în categoria faptelor de fraudă alături de abuzul de încredere, gestiune frauduloasă şi însuşirea bunului găsit. În prezent, infracţiunea de înşelăciune este reglementată în art.215 alin.4 Cod penal, conţinutul incriminării1putând fi rezumat după cum urmează: Cu privire la obiectul ocrotirii penale-obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului;obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror dezvoltare implică încredere între subiecţii acestor raporturi;obiect material poate fi un bun mobil sau imobil, înscrisuri cu valoare patrimonialã. Subiecţii infracţiunii: subiectul activ este orice persoană care îndeplineşte condiţiile pentru a răspunde penal; participaţia este posibilă în toate formele sale;subiectul pasiv este orice persoană fizică sau juridică, privată ori publică al cărei patrimoniu a fost lezat prin înşelăciune;uneori poate exista un subiect pasiv principal şi unul secundar. Latura obiectivă: elementul material se realizează prin acţiuni sau inacţiuni frauduloase de amăgire ori inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca adevarată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate;urmarea imediată constă în crearea unei situaţii de fapt păgubitoare pentru subiectul pasiv, consecinţă a acţiunii sau inacţiunii făptuitorului;legătura de cauzalitate trebuie să se stabilească în concret . Referitor la latura subiectivă: forma de vinovăţie este intenţia directă calificată prin scop. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu se pedepsesc.Tentativa se pedepseşte conform. art. 222 C. Pen.Consumarea se produce odată cu executarea în întregime a oricăreia dintre acţiunile ce formează elementul material al infracţiunii şi când s-a produs urmarea imediată, adică paguba

                                                            

1Art.215 Cod penal: “Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevarată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacã mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplicã regulile privind concursul de infracţiuni.Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevãzutã în alin. precedente, dupa distincţiie acolo arătate.Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, dupa emitere, provizia în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1 dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2 .Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.”

 

  4

efectivă în patrimoniul celui înşelat:epuizarea are loc in momentul în care a încetat activitatea infracţională şi când amplificarea consecinţelor a luat sfârşit. Înşelăciunea prezintă o variantă simplă (alin.1), o variantă specială (alin. 3)�i trei variante agravate (alin. 2,4 şi 5). Pedeapsa pentru această infrac�iune constă în închisoare de la 6 luni la 12 ani pentru forma tip şi închisoare dela 3 la 15 ani, de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi pentru forma agravată.

III. Aspecte de drept comparat privind infracţiunea de înşelăciune

Potrivit art. 640 din Codul penal italian, înşelăciunea constă în fapta aceluia care prin diferite manopere frauduloase induce pe altul în eroare pentru a-şi procura lui sau altuia un profit injust, producând o daună altei persoane. Doctrina italiană2 subliniază că tendinţa legislaţiei moderne este de a apropia înşelăciunea cu relevanţă penală de cea civilă (care ar putea exista chiar prin simpla minciună a făptuitorului sau prin orice mijloc de a amăgi victima);instanţele italiene admit în prezent că există infracţiunea de înşelăciune3 chiar cu privire la orice acte de natură să inducă în eroare sau să surprindă buna-credinţă a altuia, fiind suficientă simpla minciună înşelătoare sprijinită pe argumente adecvate. Nu este suficientă însă o simplă tăcere, chiar dacă făptuitorul avea obligaţia juridică de a informa, nici exploatarea unei stări anterioare de eroare, nici o minciună neînsoţită de argumente înşelătoare. Potrivit legii penale franceze4, comite infracţiunea de înşelăciune (“escroquerie”) acela care, fie prin folosirea unui nume fals sau a unei calităţi false, fie abuzând de o calitate adevărată, fie prin folosirea de manopere frauduloase, înşeală o persoană fizică sau juridică determinând-o ca, în prejudiciul său ori al unui terţ, să remită bani, valori sau un bun, oricare ar fi, să-i presteze un serviciu sau să consimtă la un act referitor la o obliga�ie sau o descărcare. În viziunea doctrinei franceze, art. 313 din noul Cod penal care incriminează înşelăciunea în forma simplă, deşi nu mai reproduce ipotezele existente în reglementarea anterioară (art. 405), acestea sunt subînţelese ca scopuri ale acţiunii de înşelăciune şi anume, pentru a convinge victima asupra existenţei unei întreprinderi care în realitate nu există, pentru a convinge victima asupra existenţei unor puteri sau a unui credit imaginar, sau pentru a face să se nască speranţa unui succes sau teama de un accident sau producerea oricărui alt eveniment himeric. Potrivit art. 263 din legea penală germană, comite infracţiunea de înşelăciune acela care, în scopul obţinerii pentru sine sau altul a unui folos patrimonial ilicit, prejudiciază patrimoniul altuia inducându-1 sau menţinându-1 în eroare prin crearea unor reprezentări false sau prin denaturarea şi nesocotirea faptelor reale, iar pedeapsa este închisoarea până la 5 ani sau amendă5.

                                                            

2 A se vedea- George Antoniu, Ocrotirea penalã a patrimoniului în dreptul comparat, Revista de drept penal nr.2/2001 , p.125. 3 Capitolul II intitulat „delicte împotriva patrimoniului prin înşelăciune" din Titlul XIII din Codul penal italian include următoarele fapte: înşelăciunea;înşelăciunea calificată pentru ob�inerea de aloca�ii publice;înşelăciunea informatică; insolvabilitatea frauduloasă;distrugerea frauduloasă a bunului propriu şi mutilarea frauduloasă a propriei persoane în scopul obţinerii preţului unei asigurări; înşelăciunea asupra persoanelor incapabile; camătă ; camătă improprie ; frauda de emigraţie; abuzul de încredere; însuşirea bunurilor pierdute sau ajunse din greşeală sau caz fortuit la făptuitor;tăinuirea; spălarea banilor şi folosirea banilor, bunurilor sau foloaselor de provenienţă ilicită .  

4 A se vedea-G.Antoniu- op.cit. , p.135 5 A se vedea-G.Antoniu-op.cit. , p.155.

  5

IV. Forme actuale de înşelăciune

1. Înşelăciunea prin cecuri �i alte infrac�iuni conexe

Înşelăciunea prin cecuri prevăzută de art.215 alin.4 Cod penal

Reprezintă una din variantele agravante ale infracţiunii de înşelăciune, putându-se realiza în una din urmãtoarele modalităţi alternative:

a)prin emiterea unui cec asupra trasului fără a avea provizia sau acoperirea necesară;

b)prin retragerea proviziei, în tot sau parte, după emiterea cecului;

c)prin fapta de a interzice trasului să plătească cecul înainte de expirarea termenului prevăzut pentru prezentarea la plată.

Pentru întregirea laturii obiective trebuie îndeplinite şi unele cerinţe esenţiale: pentru ca fapta să se încadreze în art.215 alin.4 , teza I trebuie ca emitentul cecului să nu aibă provizia sau acoperirea necesară , adică emitentului îi lipseşte cu desăvârşire capitalul sau suma înscrisă în cecul emis depăşeşte în tot sau în parte suma de care dispune trăgătorul , aflată în depozit la banca trasă;pentru ca fapta să se încadreze în art.215 alin.4, teza a II-a se cer îndeplinite cumulativ urmãtoarele condiţii:a)provizia trăgătorului trebuie să fie egală cu suma din cec , pentru că, dacă provizia depăşeşte valoarea cecului, trăgătorul va putea dispune de surplusul de capital disponibil ce excede cecul tras; b)fapta trebuie să se săvârşească până la expirarea termenului pentru prezentare la plată, întrucat interdicţia de a retrage provizia sau acoperirea după acest termen ar echivala cu o indisponibilizare a acestei lichidităţi prin perpetuarea efectelor acestei instituţii; c)este necesar ca trăgătorul, fie să retragă efectiv, în tot sau parte, acoperirea necesară, fie să dispună în alt mod de acea sumă;pentru modalitatea alternativă prevăzută în teza a III-a a art.215 alin.4 fapta de a interzice trasului să plătească cecul trebuie să intervină înainte de expirarea termenului prevăzut pentru prezentarea la plată.

În aplicarea dispoziţiilor art.215 C.pen., Înalta curte de casaţie şi justiţie, în rezolvarea unui recurs în interesul legii a stabilit cã :fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau asupra unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art.215 alin.4 C.pen.Dacă beneficiarul cecului are cunoştin�ă, în momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracţiunea prevăzută de art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934.

Această din urmă infrac�iune constă în: emiterea cecului fără să fi avut autorizarea trasului, emiterea cecului fără a avea la tras disponibilul suficient, emiterea cecului cu dată falsă, emiterea cecului căruia îi lipseşte un element esenţial sau care este emis în favoare atrăgătorului.

Înainte de introducerea art.215 alin.4 Cod penal, unele instanţe au apreciat că sunt aplicabile prev.art.84 alin.1 din Legea nr.59/1934, în concurs cu art.215 alin.1 şi 3 Cod penal.Altă instanţă a stabilit că infracţiunile prevăzute de art.84 din Legea nr.59/1934 au fost abrogate implicit sub dublu aspect, din care primul se referă la faptul că articolul respectiv prevedea două pedepse principale cumulative (amenda şi închisoarea), spre deosebire de sistemul penal actual care

  6

prevede într-un mod alternativ una sau alta din aceste pedepse. Al doilea motiv a fost considerat acela al incriminării aceleiaşi activităţi infracţionale de art.215 alin.4 Cod penal, care ar fi absorbit deci o parte din infracţiunile prevăzute de art.84 din Legea nr.59/1934.

În altă ordine de idei, dar cu privire la aceleaşi infracţiuni prevăzute de Legea cecului, prin Decizia nr. 43/2008, ICCJ a constatat că în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar privind competenţa instanţei penale, învestită cu judecarea infracţiunilor reglementate de Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, de a soluţiona acţiunea civila alăturată celei penale6.

Astfel, unele instanţe au considerat că în acest caz acţiunea civila poate fi alăturată celei penale, pe motiv că sunt întrunite elementele răspunderii delictuale, soluţionând latura civilă în cauzele având ca obiect infracţiunile reglementate de Legea nr. 59/1934, cu modificările si completările ulterioare, în temeiul art. 14, raportat la art. 346 din Codul de procedura penală cu referire la art. 998 şi următoarele din Codul civil.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că acţiunea civilă nu este admisibilă în faţa instanţei penale întrucât, pe de o parte, infracţiunile prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, sunt infracţiuni de pericol şi ca atare nu sunt susceptibile să producă un prejudiciu material, iar pe de altă parte, cecul refuzat la plată constituie titlu executoriu, încât în cazul admiterii acţiunii civile s-ar ajunge în situaţia că partea să obţină doua titluri pentru aceeaşi creanţa.Prin decizia sa, ICCJ a confirmat că aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

O altă problemă controversată este cea a cecului în alb7.Cecul în alb este un instrument de plată care cuprinde numai semnătura trăgătorului, iar uneori şi o parte din menţiunile cerute de art.1 din Legea nr.59/1934, respectiv: denumirea de cec;ordinul necondiţionat de a plăti;numele trasului;locul plăţii;data şi locul emiterii cecului;semnătura trăgătorului. Art.2 din Legea cecului prevede că “cecul căruia îi lipseşte una din menţiunile arătate în art.1 nu va fi socotit cec” , un astfel de cec fiind nul absolut.Înlăturarea efectelor nulităţii absolute a cecului emis “în alb” este posibilă însă nu prin confirmarea acestui act juridic comercial(posibilă doar în cazul nulităţii relative), ci prin validarea actului juridic în cauză(cecul)prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectate în momentul încheierii(emiterii)actului.

Infracţiunile reglementate de Legea nr.59/1934 sunt infracţiuni denumite în doctrină ca formale, fiind periculoase pentru circuitul civil lato sensu.Existen�a lor nu necesită producerea unor consecinţe patrimoniale, deoarece protejează numai relaţiile sociale referitoare la operaţiunile efectuate cu cecuri, în vederea asigurării credibilităţii acestor instrumente de plată, cu rol deosebit în relaţiile comerciale.

                                                            

6 I.C.C.J. , s.u. , dec nr.43/2008 , publicată în Monitorul Oficial al Romaniei , Partea I , nr.372 din 3 iunie 2009. 7 A se vedea-M.Vasile, Despre nulitatea absolută a cecului în alb, în Revista de drept comercial nr.11/2006 ,p.78 şi următoarele.

  7

2. Înşelăciunea electronică

În domeniul securită�ii calculatoarelor,în�elăciunea8 (denumită în engleză „phishing”)reprezintă o formă de activitate criminală care constă în ob�inerea unor date confiden�iale, cum ar fi date de acces pentru aplica�ii de tip bancar, aplica�ii de comer� electronic (ca eBay sau PayPal) sau informații referitoare la carduri de credit, folosind tehnici de manipulare a datelor identită�ii unei persoane sau a unei institu�ii.

Modalităţile înşelăciunii electronice pot fi rezumate după cum urmează:

”Phishing”constă în obţinerea datelor confidenţiale, cum ar fi date de acces pentru aplicaţii de tip bancar, aplicaţii de trading sau informatii referitoare la cărti de credit, folosind tehnici de manipulare a identităţii unei persoane. Un atac de tip „phishing" constă în trimiterea de către atacator a unui mesaj electronic, folosind programe de mesagerie instantă, în care utilizatorul este sfătuit să-şi dea datele confidenţiale, fiind informat că acestea sunt necesare datorită unor erori tehnice care au dus la pierderea datelor originale. În mesajul electronic este indicată de obicei şi o adresă de web care conţine o copie a site-ului de web al instituţiei financiare sau de trading.

“Spam” reprezintă trimiterea masivă şi uneori repetată a mesajelor electronice nesolicitate, către persoane cu care expeditorul nu a avut niciodată contact şi a căror adresă electronică fusese obţinută pe căi ilegale, prin metoda „phishing".Spammerul trimite e-mail-uri cu informaţii publicitare, pentru a determina destinatarul acestora să achiziţioneze anumite produse sau servicii;

”Escrow” reprezintă metoda prin care sunt create licitaţii fictive.

”Carding"este metoda prin care sunt transmise mesaje nesolicitate (spam) de actualizare a informaţiilor deţinatorilor de conturi pe site-urile eBay sau Paypal. Prin modificarea codului sursă a paginii originale, informaţiile sunt trimise către o adresa de e-mail a făptuitorului prin care acesta realizează sustragerea datelor utilizatorului site-ului Paypal utilizându-le ulterior la tranzacţii on-line sau pentru crearea de domenii pentru site-uri false sau falsificarea de tip „blank".

V.Tipologii de infractori care comit înşelăciuni

O primă categorie de infractori care comit în�elăciuni sunt infractorii intelectuali Din punct de vedere psihologic,infractorul intelectual se caracterizează prin perspicacitate, imaginaţie, viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă o inteligenţă delictuală. Are capacitatea de a părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil, creează impresia că are relaţii multe şi sus – puse, că este influent şi altruist. Are un aer de gentleman şi un talent eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. La acesta forţa fizică este mai puţin importantă, în general fizicul trece pe un plan secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârşirea infracţiunii. Modul de acţiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. Deşi nu are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului urmărit, accesibil victimei. Îşi alege dintre victimele potenţiale, pe cele mai

                                                            

8 A se vedea şi http://ro.wikipedia.org

  8

naive sau predispuse la înşelăciune. Principala armă de atac a infractorului este minciuna. Bun cunoscător al psihologiei oamenilor, ştie să se facă agreabil, folosind un limbaj protocolar şi etalând o înfăţişare generală atrăgătoare. Se îmbracă elegant, acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de prezentare, se manifestă ca foarte bun prieten şi camarad de drum sau petrecere. Este vorbăreţ ş i dispune de o fantezie exagerată, etalându-se ca atotştiutor, vanitos şi egoist, gustă plăcerea rolurilor pe care le interpretează9. Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conştiinţa, logica şi mai ales prudenţa victimei. Relevant este faptul că victima intră în jocul escrocului şi crede afirmaţiile acestuia, deoarece acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. În acest sens, escrocul descifrează imediat gândurile victimei şi succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Această situaţie face ca fiecare din cei doi protagonişti să joace un rol important. În această diadă, între autor şi victimă, funcţionează o relaţie de insolită complicitate, succesul primului nefiind posibil fără coparticiparea celui de al doilea. Infractorul speculează credulitatea, naivitatea, vulnerabilitatea, ignoranţa, dorinţele victimei etc.

Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare să-şi asume o identitate convingătoare, diferită de cea reală, prin care reuşeşte să-şi păcălească victimele. Identitatea asumată este adaptată victimei: om de afaceri, persoană aflată în dificultate financiară momentană, care vinde bunuri de valoare la preţuri foarte mici sau se oferă să efectueze convenabil diferite servicii etc., persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte10. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialităţii” infracţionale. Acest “joc” artificial îi denaturează acteleşi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.

O altă categorie de infractori sunt “bişniţarii sau şmenarii”, care comit înşelăciuni cu ocazia schimbului valutar (“şmenul” este un teanc de hârtii de forma unor bancnote). Între două bancnote reale se aşează un teanc de bucăţi de hârtie cu aceleaşi dimensiuni ale bancnotelor, dând impresia unei anumite sume de bani, “corespunzătoare” tranzacţiei. Iniţial, “şmenarul” îi prezintă “clientului” teancul real de bancnote, iar într-un moment de neatenţie creat special, schimbă teancul real cu “şmenul”. Cele două teancuri de bancnote ( cel real şi “şmenul”) sunt prevăzute cu benzi identice din plastic, pentru a nu fi sesizată diferenţa. Imediat ce “şmenul” a fost plasat victimei, infractorul, printr-o strategie derutantă special creată (“semnalarea” apariţiei unui lucrător de poliţie), dispare de la locul faptei. Victima, ştiind că a efectuat o tranzacţie ilegală, ascunde repede “banii”şi dispare şi ea de la locul faptei, descoperind mai târziu ce i s-a întâmplat. De asemenea, nu trebuie neglijate ţigăncile ghicitoare în: cărţi, ghioc, bobi, cafea, palmă etc., vrăjitoarele care prin descântece, creează impresia că scot răul din oameni11 etc. Chiromanţia este o practică superstiţioasă care susţine că se poate ghici caracterul sau destinul cuiva, pe baza

                                                            

9 A se vedea-P.D.Rădulescu, Introducere în sociologia devianţei, Ed.Ştiinţifică ş i Enciclopedică , Bucureşti , 1985 ,p.25-28 10 A se vedea-Bogdan T., Probleme de psihologie judiciară , Ed.Ştiinţifica ,Bucureşti ,1973 ,p.54-55 11 A se vedea-Nicolae Mitrofan ,Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă Şansa”-S.R.L. , Bucureşti , 2000 , p407-409

 

 

  9

interpretării liniilor din palmă. În general, această practică este apanajul ghicitoarelor. De cele mai multe ori ghicitoarele profită din plin de naivitatea şi credulitatea victimelor. Având o intuiţie remarcabilă, ghicitoarele descoperă foarte rapid problemele victimelor, dându-le satisfacţii, precum: promisiuni de căsătorie, prosperitate, viaţă lungă, călătorii, o posibilă răzbunare etc., promiţând-le îndeplinirea tuturor dorinţelor. De cele mai multe ori, informaţiile sunt oferite chiar de către victime sau sunt culese de către ghicitoare de la alte persoane din anturajul acestora. O banală discuţie conduce la intuirea statusului social şi sentimental al victimei. Pe măsură ce încep să ghicească în palmă, în funcţie de confirmările sau infirmările victimelor, ghicitoarele îşi adaptează, îşi orientează strategia prezicerii. VI.În loc de concluzie - Infracţiunea de înşelăciune în Noul Cod penal Cu privire la reglementarea din Noul Cod penal, legiuitorul a ţinut să circumscrie această sferă a infracţiunii de înşelăciune tuturor acelor fapte care presupun inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, cu imediata consecinţă a păgubirii acestei persoane. Opţiunea legiuitorului12 a fost aceea de a renunţa la incriminarea în mod separat în cadrul articolului 215 atât a formei speciale de înşelăciune în convenţii (art. 215 alin. 3) cât şi a înşelăciunii prin emiterea de cecuri fără acoperire (art. 215 alin. 4) existente în actuala reglementare.Prin această opţiune a legiuitorului nu trebuie să se înţeleagă că aceste forme speciale şi-au pierdut din importanţă sau actualitate, ci se revine astfel la modelul îmbrăţişat de Codul penal de la 1968, în forma sa iniţial adoptată, potrivit căruia infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, nu a mai fost prevăzută în mod separat, considerându-se că ea constitutie o înşelăciune şi poate fi sancţionată ca atare. Un argument în plus13 este acela că noile incriminări referitoare la înşelăciunea privind asigurările, deturnarea licitaţiilor publice şi exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, deşi reprezintă forme speciale de înşelăciune, reglementarea lor separată este justificată în contextul realităţii sociale, fiind necesară riguroasa individualizare şi sancţionare a acestor fapte care au devenit din ce în ce mai frecvente în ultimii ani. Spre deosebire de situaţia actuală, în dispoziţiile articolului 244 din noul Cod penal este menţinută, ca formă agravată, doar înşelăciunea săvârsită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, renunţându-se la forma agravată a infracţiunii din art. 215 alin. 5 din actuala reglementare- fapta de înşelăciune care a avut consecinţe deosebit de grave.În acelaşi timp, ca element de noutate sub aspect procesual, în cazul infracţiunii de înşelăciune s-a prevăzut că împăcarea înlătură răspunderea penală, aspect care se regăseşte şi în cazul înşelăciunii privind asigurările.

                                                            

12 A se vedea-M.C.Iacob, Reglementarea infracţiunii de înşelăciune în Noul Cod Penal, în contextual unor aspecte de drept comparat, Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al.I.Cuza , Iaşi, Vol.LV,Juridice , 2009 ,p.68 13 A se vedea- M.C.Iacob,op.cit , p.74 

 10

BIBLIOGRAFIE

1. George Antoniu, Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul comparat, Revista de drept penal nr.2/2001 2. Ilie Pascu, Infracţiunile contra patrimoniului. Drept comparat, Revista de drept penal nr. 1/2007 3. V.Costiniu, C.Jipa, Culegere de jurisprudenţă penală şi procesual penală a Tribunalului Bucureşti, Bucureşti, Regia Autonomă “Monitorul Oficial’, 1999 4. V.Cioclei, Infracţiuni contra patrimoniului, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011 5.C.Bulai, A.Filipas, Ctin.Mitrache, B.N.Bulai, C.Mitrache, Instituţii de drept penal-curs selectiv pentru licenţă, Editura Trei, Bucureşti , 2008 6.Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998, Bucureşti, Editura All Beck, 1999 7.M.Vasile, Despre nulitatea absolutã a cecului în alb, în Revista de drept comercial nr.11/2006 8.P.D.Rădulescu, Introducere în sociologia devianţei. Ed.Ştiinţifică ş i Enciclopedică, Bucureşti, 1985 9. Bogdan T. , Probleme de psihologie judiciară, Ed.Ştiinţifică, Bucuresti, 1973 10. M.C.Iacob, Reglementarea infracţiunii de înşelăciune în Noul Cod Penal, în contextul unor aspecte de drept comparat, Analele Ştiinţifice ale Universitãţii Al.I.Cuza, Iaşi, Vol.L, Juridice, 2009 11.Gheorghi�ă Mateuţ, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunea de înşelãciune, Studii de drept romanesc ,nr.3-4/2009 12.Ioan Lascu, Infracţiunea de înşelăciune comisă prin cecuri, Revista Dreptul, nr.10/2006 13. http://ro.wikipedia.org (ultima dată de consultare:02.03.2011)

 11