Infractiunea complexa

$: Infractiunea complexa$
Infracţiunea complexă - Sala Viorel 1

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND UNITATEA DE INFRACŢIUNE

Secţiunea I: Aspecte introductive

Analiza unei instituţii atât de importante în dreptul nostru penal nu poate începe fără o determinare a cadrului legal şi ştiinţific în care această instituţie se situează.

În Capitolul IV al Titlului II din partea generală a Codului penal, legiuitorul arată în articolul 41, intitulat unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe, faptul că nu există pluralitate de infracţiuni în cazurile de mai sus.

Unitatea de infracţiune nu a rămas doar la stadiul reglementării ei legale, ci a fost abordată fie integral, fie doar sub anumite aspecte în dostrină, încercându-se cristalizarea unor aoncepte specifice.

În concepţia clasică s-a arătat că unitatea de infracţiune există când activitatea făptuitorului realizează conţinutul unei singure infracţiuni1. S-a explicat astfel că unitatea de infracţiune ori din mai multe acţiuni ori infracţiune, pentru care se aplică o sigură pedeapsă, sub aspect subiectiv existând o singură rezoluţie infracţională2.

Considerându-se că este o caracterizare prea generală faptul că unitatea de infracţiune implică un singur conţinut de infracţiune, iar pluralitatea mai multe asemenea conţinuturi, s-a exemplificat că la infracţiunea continuată, deşi există o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la anumite intervale de timp, fiecare dintre ele putând constitui infracţiuni distincte, unitatea de rezoluţie este cea care dă caracterul de unitate, după cum, de exemplu, la infracţiunea 1 T. Pop, Drept penal comparat, partea generală, vol.II, Cluj, 1923, p.598; V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p.325; C. Bulai, Drept penal român, partea generală, vol.I, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p.2072 I. Oancea, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.216; M.Zolyneak, Drept penal, partea generală, vol.II, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p.413; V.Dobrinoiu, Drept penal, partea generală, Editura „Atlas Lex”, Bucureşti, 1996, p.191.

Infracţiunea complexă -

de obicei, elementul care unifică pluritatea actelor este obiceiul sau deprinderea.

Secţiunea a II-a: Felurile unităţii de infracţiune

Cu privire la felurile unităţii infracţionale, doctrina distinge intre unitatea naturală şi unitatea legală de infracţiune3, dar de dată mai recentă unitatea de infracţiune a fost tratată şi fără a se mai face în mod expres această distincţie.4

Unitatea naturală de infracţiune, având la bază unitatea acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii, producând un singur rezultat şi fiind săvârşită cu o formă unică de vinovăţie- se prezintă sub trei forme: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.

Infracţiunea simplă în esenţă constă, sub aspectul laturii obiective, într-o acţiune (inacţiune) unică şi într-o urmare unică; sub aspectul laturii subiective, într-o formă unică de vinovăţie; arc un singur subiect activ (nefiind exclusă participaţi a) şi un singur subiect pasiv, precum şi un obiect unic.

Cele mai multe infracţiuni se prezintă sub această formă, însă apare necesitatea formulării unor precizări, cum ar fi în cazul infracţiunii unice de lovire, când sunt săvârşite mai multe acte care fac parte dintr-o singură acţiune sau în cazul infracţiunii unice de furt când există mai mulţi subiecţi pasivi iar făptuitorul nu a avut reprezentarea faptului că bunurile furate aparţin mai multor persoane.

Infracţiunea continuă se caracterizează prin faptul că elementul său material, constând intr-o acţiune sau inacţiune, se prelungeşte în timp, după momentul consumării până la epuizarea activităţii infracţionale, care se poate datora intervenţiei făptuitorului, a altor persoane ori a organelor competente. In literatura juridică s-a făcut distincţia intre infracţiuni continue permanente şi infracţiuni continue succesive.5

3 V. Dongoroz, op.cit, p.326-331; M. Basarab, Drept penal, partea generală, vol. II, Editura Fundaţiei, partea generală, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL Bucureşti, 1994, p.113-122; V. Dobrinoiu, op.cit, p.194.4 Vezi în acest sens V. Papadopol, D. Pavel, op.cit, p.185 V. Dongoroz, op.cit., p.311; C. Bulai op.cit, vol. I, p.210; M. Zolyneak, op.cit, vol.II, p.417

2


Infracţiunea deviată se realizează în două modalităţi: prin devierea acţiunii de la persoana sau obiectul împotriva căruia a fost îndreptată, ca urmare a greşelii făptuitorului sau prin îndreptarea acţiunii asupra altei persoane sau altui obiect decât acela pe care a vrut să-1 lezeze, ca urmare a unei erori aparţinând tot făptuitorului. S-a exprimat şi un punct de vedere, pe care îl considerăm întemeiat, care, fără a respinge în principiu caracterul unitar al infracţiunii deviate, a argumentat că în anumite situaţii există totuşi o pluralitate infracţională6. Dacă în ipoteza erorii făptuitorului ideea de unitate este acceptată fără rezerve, în cazul devierii acţiunii datorită greşelii făptuitorului, atunci când se constată că există o tentativă pedepsibilă, se apreciază că absorbirea acesteia în infracţiunea consumată este contrară legii pentru că astfel tentativa ar rămâne nesancţionată şi în plus s-ar lipsi de apărare o valoare socială sau alta, ceea ce ar veni în contradicţie cu însuşi scopul legii penale.

Unitatea legală de infracţiune, având la bază voinţa legiuitorului, desemnează crearea unei infracţiuni unice din două sau mai multe acţiuni care ar putea constitui infracţiuni distincte şi între care fie există o legătură în plan material, fie o legătură subiectivă.

Tipurile unităţii de infracţiune nu apar toate în partea generală a actualului Cod penal, aici fiind tratate în mod special în art. 41 doar infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă. In ceea ce priveşte infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei, existenţa acestora este dedusă din incriminarea unor fapte ca infracţiuni, fie în partea specială a Codului penal, fie în alte legi. Această lacună legislativă a fost însă acoperită de doctrină care a tratat în mod amănunţit aceste modalităţi ale unităţii legale.

Infracţiunea progresivă reprezintă acea infracţiune în care, deşi este de sine stătătoare, urmările ei fie se amplifică, fie se produc noi urmări, fără nici o intervenţie din partea făptuitorului, astfel că se realizează conţinutul unei alte infracţiuni7. Se va reţine astfel o singură infracţiune, şi anume cea caracterizată de urmarea finală, în acest fel forma iniţiala sau formele intermediare fiind absorbite, prin voinţa legiuitorului, în infracţiunea cu urmarea cea mai gravă.

6 C. Mitreche, op.cit, p.115; L. Biro, M. Basarab, Curs de drept penal, partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.153; C. Bulai, „Eroarea de fapt în teoria şi practica dreptului penal”, în J.N. nr.10/1965, p.52.7 I. Oancea, op.cit, p.229-230; C. Bulai, op.cit, vol.I, p.219, M. Zolyneak, op.cit, vol.II, p.455-457; C. Mitrache, op.cit, p.121-122, V. Dobrinoiu, op.cit, p.218-220.

3


S-a mai susţinut că există infracţiune progresivă şi în cazul infracţiunilor după fazele de desfăşurare, atunci când, după ce se realizează tentativa, se trece la infracţiunea consumată. Se reţine deci numai infracţiunea consumată, nefiind posibil concursul între cele două forme8. Tot în această idee s-ar putea spune că există o situaţie asemănătoare şi în ipoteza când actele preparatorii sunt sancţionate distinct şi când făptuitorul nu s-a oprit în această fază, continuându-şi activitatea infracţională, materializată în final sub forma infracţiunii consumate.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunile progresive sunt de cele mai multe ori infracţiuni praeterintenţionate, ele putând însă fi comise şi cu intenţie directă, ca în ipoteza anterioară, respectiv tentativă-infracţiune consumată sau acte preparatorii-infracţiune consumată, sau numai din culpă.

Infracţiunea de obicei nu este definită în Codul penal, însă în partea sa specială şi în alte legi sunt incriminate ca astfel de infracţiuni o serie de fapte penale. în doctrina penală ea a fost definită ca acea infracţiune care se săvârşeşte prin repetarea faptei incriminate de un număr suficient de mare pentru ca, prin acea repetare, să rezulte că făptuitorul desfăşoară activitatea infracţională respectivă de obicei, din obişnuinţă sau ca îndeletnicire9. Rezultă că ceea ce se repetă sunt o serie de fapte şi nu infracţiunea însăşi, care nu există decât după ce s-a produs repetarea care să ateste obişnuinţa, obiceiul sau îndeletnicirea.10

Deosebit de aceste infracţiuni, tocmai fiindcă le lipseşte caracteristica obişnuinţei, sunt, după unii autori,11 infracţiunile de simplă repetare, ca formă de unitate infracţională alcătuită dintr-o serie de acte materiale de acelaşi fel, şi care luate separat nu au caracter penal, dar datorită repetării sunt infracţiuni. Se exemplifică prin infracţiunile de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului şi tulburarea folosinţei locuinţei prevăzute de art.307 alin.2 şi respectiv art.320 alin.l, teza I, Cod penal.

Aşa cum Codul penal în art.41 alin.2 prevede, infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă 8 I. Oancea, op.cit, p.2309 C. Bulai, op.cit, p.220; V. Domogoroz, op.cit, p.236; V. Dobrinoiu, op.cit, p.221; M. Zolyneak, op.cit, vol.II, p.453; M. Basarab, op.cit, p.33510 T. Pop, op.cit, vol.II, p.61811 V. Papadopol, D. Pavel, op.cit, p.243

4


fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Această din urmă condiţie de existenţă a infracţiunii continuate o diferenţiază de infracţiunile de obicei şi de cele de simplă repetare unde actele nu au o semnificaţie juridică proprie luate fiecare în parte.

Cu privire la subiectul activ al infracţiunii continuate, achiesăm la punctul de vedere potrivit căruia unitatea infracţională, sub această formă, se menţine chiar dacă subiecţii îşi schimbă calităţile în care participă la săvârşirea actelor componente, cu condiţia ca ei să facă parte dintre cei care au luat rezoluţia iniţială.12

Unicitatea rezoluţiei înseamnă în mod principal că a fost luată o hotărâre infracţională, iar în lipsa ei nu se poate vorbi despre o infracţiune continuată, aceasta, deci, neputând fi comisă din culpă.

Acţiunile se pot prezenta fie sub forma consumată, fie sub forma tentativei, dacă aceasta este pedepsibilă, importantă fiind pentru existenţa infracţiunii continuate unicitatea rezoluţiei.

În ceea ce priveşte infracţiunea complexă, ne propunem să analizăm în acest capitol numai conceptul de complexitate în raport cu semnificaţiile şi implicaţiile sale juridice.

În doctrină s-a exprimat un punct de vedere potrivit căruia ar exista şi o altă formă de unitate legală, strâns legată de infracţiunea complexă, şi anume infracţiunea conexă.13 Exemplificându-se prin infracţiuni ca violul care a avut ca urmare moartea victimei, omorul săvârşit asupra mai multor persoane sau omorul prin incendiere, autorul arată că, spre deosebire de infracţiunea complexă, unde există o legătură organică întemeiată pe un raport între instrument şi scop, între antecedenţă şi consecinţă, la infracţiunea conexă această legătură este mai laxă, mai accidentală. In concordanţă cu dispoziţiile actualului Cod penal, nu credem că se mai poate vorbi de unitate legală în situaţia unor infracţiuni conexe şi cu atât mai mult nu se poate face o apropiere de infracţiunea complexă, conexitatea fiind specifică concursului de infracţiuni (art.33 lit.a Teza II Cod penal) dar şi unor infracţiuni precum tăinuirea (art.221 Cod penal), favorizarea infractorului (art.264 Cod penal), nedenunţarea unor infracţiuni (art.262 Cod penal), legătura conexă facându-se cu infracţiunile tăinuite, favorizate sau nedenunţate.

12 V. Rămureanu, Comentariu în Codul Penal comentat şi adnotat, partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.309; C. Bulai, op.cit, vol.I, p.212; V. Papadopol, D. Pavel, op.cit, p.164.13 T. Pop, op.cit, vol.II, p.608 - 609

5


În doctrina penală s-au pus în discuţie şi noţiunile de complexitate legală, complexitate naturală şi complexitate judiciară.

Complexitatea legală este rezultatul operei legislative. Deşi nu s-a dat o definiţie a acesteia, ea a fost asimilată cu infracţiunea complexă.14 Deşi între aceste două concepte există o strânsă legătură, trebuie făcută o diferenţiere în sensul că în timp ce infracţiunea complexă, ca un tip anume de infracţiune, este în materialitatea ei o faptă umană, complexitatea legală este o situaţie juridică, este rezultatul unui proces legislativ.

În tratarea conceptului de complexitate naturală există o serie de deosebiri. Dacă într-un punct de vedere mai vechi15 s-a negat existenţa complexităţii naturale, susţinându-se opinia potrivit căreia complexitatea este exclusiv atributul legiuitorului care contopeşte două infracţiuni într-una singură, ulterior s-a afirmat că infracţiunea este complexă când în conţinutul ei cuprinde, esenţial sau accidental, o altă infracţiune, fie în mod natural, fie prin voinţa legiuitorului,16

arătându-se astfel că în situaţia complexităţii naturale vorbim despre o infracţiune complexă distinctă.

Mai recent, doctrina penală a susţinut că existenţa complexităţii naturale nu determină o infracţiune complexă deoarece nu se întrunesc toate elementele unor infracţiuni diferite, cum este cazul complexităţii legale, o astfel de infracţiune rămânând o infracţiune simplă. Utilitatea practică a existenţei ca atare a complexităţii naturale a fost argumentată de susţinătorii ei şi prin faptul că atunci când, din diferite motive, nu s-ar putea reţine în sarcina făptuitorului infracţiunea mai gravă, acesta urmează să răspundă penal pentru infracţiunea absorbită, mai puţin gravă.17

Există însă şi o opinie potrivit căreia în situaţia mai sus expusă se ajunge la a se pune semnul egalităţii între complexitatea naturală şi unitatea naturală, ceea ce nu este posibil. De asemenea, se susţine că existenţa complexităţii naturale nu prezintă nici un fel de importanţă din punct de vedere juridic, nici teoretic şi nici practic.18

În ceea ce priveşte complexitatea judiciară, doctrina penală este în unanimitate de acord că aceasta este incompatibilă cu sistemul nostru de drept, din moment ce legea nu pune la îndemâna 14 C. Bulai, op.cit, vol.I, p.21815 N.T.Buzea, Infracţiunea penală si culpabilitatea, Iaşi, 1940, p.214.16 V. Dongoroz, op.cit, 1939, p.312.17 C. Bulai, op.cit, vol.I, p.218; C. Mitrache, op.cit, p.12118 M. Basarab, op.cit, vol.II, p.638

6


judecătorilor posibilitatea de a crea infracţiuni complexe, respectându-se astfel principiul legalităţii incriminării prevăzut de art.72 lit. f din Constituţie şi de art.2 din Codul penal.

7


CAPITOLUL II

DEFINIREA INFRACŢIUNII COMPLEXE

Secţiunea I: Conceptul de infracţiune complexă în doctrină

Deşi la prima vedere s-ar părea că faţă de reglementarea expresă înscrisă în art.41 alin.3 din Codul penal punerea în discuţie a definirii infracţiunii complexe este de prisos, se observă că problema definirii acestei infracţiuni nu a fost pe deplin clarificată nici din punct de vedere legislativ, nici din punct de vedere doctrinar.

Au existat o serie de opinii divergente în definirea infracţiunii complexe. Anticipând actuala reglementare, infracţiunea complexă a fost definită ca rezultând juridiceşte din unirea a două sau chiar a mai multor infracţiuni.19 Într-o altă accepţiune s-a considerat că o infracţiune este complexă atunci când conţinutul său obiectiv cuprinde, esenţial sau accidental, o altă infracţiune, fie în mod natural, fie prin voinţa legiuitorului.20 Se poate trage concluzia, chiar şi numai din prezentarea acestor două opinii, că problema definirii infracţiunii complexe nu a fost una dintre cele mai uşor de rezolvat.

În momentul de faţă, chiar reglementată legal, infracţiunea complexă, sub aspectul mecanismului de formare şi implicit al definirii, oferă un cadru larg de discuţii şi interpretări. Aceste discuţii îşi au sorgintea în însuşi textul art.41 alin.3 Cod penal, care foloseşte o serie de termeni fie prea generali, fie în mod impropriu.

În concepţia legiuitorului "infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală."

Am afirmat că textul cuprinde termeni prea generali. Ne referim la cuvântul "intră", folosit pentru stabilirea modului de

19 T. Pop, op.cit, vol.II, p.606, N.T. Buzea, op.cit, p.138; V. Papadopol, Principii de drept, Editura Ştiinţifică, Budureşti, 1958, p.57520 V. Donogoroz, op.cit, p.312

8


formare a infracţiunii complexe. Tocmai interpretarea acestui termen s-a făcut diferit în doctrină şi a apărut astfel dificultatea explicării cât mai exacte a acestui tip de infracţiune. Pentru nuanţarea ideii exprimate prin termenul "intră" s-au folosit alţi trei termeni: contopire, absorbţie, reunire, de multe ori utilizaţi intr-un mod confuz.

Au existat autori care au folosit în explicaţiile date toţi trei termenii menţionaţi,21 după cum au existat şi grupe de opinii mai restrictive, care folosesc doi termeni, fie contopire şi absorbţie,22 fie reunire şi absorbţie,23 sau chiar un singur termen, absorbţie, folosit în mod exclusiv, precizându-se că infracţiunea complexă mai poartă numele de absorbantă, iar infracţiunea inclusă de absorbită.24

În practica instanţelor noastre, spre deosebire de doctrină, s-a manifestat totuşi o anumită constanţă, folosindu-se de cele mai multe ori termenul de "absorbţie",25 însă în alte situaţii s-a mai utilizat şi termenul consacrat în textul legal, "intră",26 precun şi o serie de alţi termeni mai mult sau mai puţin neutri, cum ar fi27 "se integrează", "implică", "se include".

Folosirea tuturor acestor termeni în doctrină şi în practică, alături de termenul specific art.41 alin.3 din Codul penal, ne determină să tragem concluzia că există o reală problemă a definirii infracţiunii complexe drept pentru care, în lămurirea acestei probleme, se impun a fî făcute unele constatări şi precizări cu caracter preliminar, legate de terminologia folosită.

Astfel, absorbţia înseamnă o înghiţire, o încorporare; contopirea desemnează amestecul cu ceva formându-se un tot, o împreunare, o unire strânsă; reunirea desemnează adunarea, strângerea laolaltă.28

21 D. Pavel, "Infracţiunea complexă. Structură. Criterii de deosebire de concursul de infracţiuni," JN nr. 11/1969, p.59,61; I. Fodor, "Unitatea infracţiunii" în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p,288; V. Dobnnoiu, op. cit, p.212. 22 V. Pătulua, "Aspecte teoretice şi practice referitoare la structura infracţiunii complexe", RRD nr.4/1984, p.32; I. Oancea, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.288.23 C. Mitrache, op. cit., p. 119; M. Basarab, op. cit., voi. II, p.347,349.24 V. Rămureanu, op. cit., p.311.25 Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.2777/1974, CD 1974, p.375; Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.3291/1971, CD 1971, p.306; Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.2/1975, RRD nr.10/1975, p.33-35.26 Trib. Jud. Sălaj, dec. pen. Nr. 17/1973, RRD nr.4/1973, p. 181.27 Tnb. Jud. Caras Severin, dec. pen. nr.163/1981; Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.2311/1978, CD 1978, p.338.28 A se vedrea dicţionarul Explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p.3, 191, 803

9


Faţă de oscilaţiile la care am făcut referire mai sus, constatăm că textul legal nu satisface exigenţele unei definiri cât mai exacte, a unei definiri cu adevărat ştiinţifice.

Pentru a stabili care dintre aceşti termeni este mai judicios folosit în contextul definirii infracţiunii complexe trebuie pornit de la formele acestui tip de infracţiune. Astfel, pe lângă clasificarea tradiţională, fără a analiza în detaliu această problemă care face obiectul unui alt capitol, considerăm că infracţiunea complexă se prezintă sub două forme: infracţiuni complexe tipice şi infracţiuni complexe atipice. Primele se împart la rândul lor în infracţiuni complexe tipice simple şi infracţiuni complexe tipice calificate.

În acest sens, pentru definirea infracţiunii complexe tipice simple credem că este corectă folosirea termenului de "reunire", adică adunarea, strângerea laolaltă a două sau mai multor infracţiuni distincte, infracţiunea rezultantă fiind deosebită de componentele ei, cum este cazul tâlhăriei care, prin voinţa legiuitorului, este rezultatul reunirii furtului cu violenţa sau ameninţarea.

În ceea ce priveşte infracţiunea complexă tipică calificată, ar trebui să se folosească termenul de "absorbţie", deoarece există o infracţiune preexistentă incriminată distinct de către legiuitor şi care, prin absorbţia alteia, ca circumstanţă agravantă, generează o infracţiune complexă. Este cazul, de exemplu, a infracţiunii de furt prevăzută de art.208 Cod penal, care absorbind infracţiunea de distrugere prevăzută de art.217 Cod penal, generează infracţiunea complexă de furt calificat prevăzută de art.209 lit.i Cod penal.

Dacă reunirea, în cazul formei simple, are drept consecinţă apariţia unei noi infracţiuni, absorbţia nu are o asemenea consecinţă, deoarece infracţiunea absorbantă preexistă şi devine complexă prin înglobarea alteia care îi conferă o formă agravată, păstrându-şi în acelaşi timp şi denumirea.

Termenul de "absorbţie" ar trebui folosit şi în cazul infracţiunii complexe atipice, care ar desemna astfel formarea unei infracţiuni complexe prin absorbţia alteia la care se adaugă unele condiţii speciale privind subiectul sau valoarea ocrotită. Şi de această dată avem de-a face cu o infracţiune preexistentă care însă, spre deosebire de situaţia precedentă, nu este absorbantă ci este absorbită, absorbţia operând concomitent cu geneza noii infracţiuni. O astfel de infracţiune este atentatul săvârşit contra vieţii, integrităţii corporale

10


ori sănătăţii unei persoane care îndeplineşte o activitate importantă de stat, care pune în pericol siguranţa statului, prevăzută de art.160 Cod penal.

Faţă de cele arătate considerăm că termenul de "contopire" în a desemna mecanismul de formare a infracţiunii complexe nu este cel mai fericit ales, deoarece, aşa cum arătam, contopirea ar însemna un amestec, o unire strânsă a infracţiunilor, iară posibilitatea unei disocieri în componentele sale iniţiale, lucru de altfel posibil în cazul reunirii şi absorbţiei. In plus, în cazul infracţiunii complexe atipice nu se poate vorbi de o contopire a unei infracţiuni cu o condiţie specială pentru geneza unei infracţiuni complexe, întrucât nu este vorba despre acelaşi tip de elemente.

Secţiunea a II-a: Implicaţii practice ale definirii infracţiunii complexe

Pornind de la ideea că infracţiunea complexă este creată din anumite considerente de politică penală şi că legiuitorul ar putea la un moment dat să o desfacă când aceste considerente dispar, dacă s-ar folosi termenul de "contopire" cu privire la mecanismul de formare, s-ar putea susţine că această disociere nu ar mai fi posibilă.

Pentru a înţelege cât mai exact acest aspect exemplificăm prin practica instanţei supreme în materia infracţiunii de provocare ilegală a avortului prevăzută de art.185 alin.4 Cod penal.29

Soluţia instanţei supreme,30 pe care o considerăm pe deplin legală, a fost aceea de a încadra fapta în infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art.178 alin.2 Cod penal. Pentru a decide astfel s-au reţinut următoarele: instanţa de fond la 19 aprilie 1989 a condamnat inculpata pentru săvârşirea infracţiunii de provocare ilegală a avortului prin care s-a cauzat moartea femeii însărcinate, faptă prevăzută de art.185 alin.l şi 4 Cod penal. La data de 10 ianuarie 1990, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a admis recursul declarat de inculpată, a casat hotărârea primei instanţe, iar în

29 Prin Decretul Lege nr.1/1989, publicat în monitorul Oficial nr.4/1989, a fost dezinciminată infracţiunea de avort, abrogâbdu-se srt.185-188 din Codul penal.30 Curtea Supremă de Justiţie, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3 din Legea pentru organizare judecătorească, dec. Nr.89/8 octombrie 1991, în „Probleme de drept în deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990 - 1992)”, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993, p.356-358.

11


baza art.ll pct.2 lit. a, raportat la art.10 lit.b din Codul de procedură penală, a pronunţat achitarea cu motivarea că fapta a fost dezincriminată (s.n.).

Curtea Supremă, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3 din Legea pentru organizare judecătorească, a constatat că instanţa de recurs nu a observat însă că art.185 alin.4 din Codul penal a constituit o formă agravată a infracţiunii de avort, fiind o infracţiune complexă - întreruperea ilegală a sarcinii şi uciderea din culpă a femeii însărcinate - iar dintre cele două componente numai cea de provocare ilegală a avortului a fost dezincriminată. Cea de-a doua componentă a infracţiunii complexe a fost şi este prevăzută de legea penală, respectiv în art.178 alin.2, text de lege care nu a fost abrogat.

Greşeala instanţei de recurs este evidentă şi nu îşi poate avea sorgintea decât în modul eronat de a înţelege mecanismul de formare a infracţiunii complexe, socotindu-se probabil că cele două componente ale acestei infracţiuni s-au contopit pentru ca disocierea lor să nu mai fie posibilă, şi pronunţându-se astfel o soluţie profund injustă ce ar fi avut drept consecinţă rămânerea nesancţionată a unei fapte prin care s-a cauzat moartea unei persoane.

Considerăm, de aceea, că nu este indicată folosirea termenului de "contopire" la definirea infracţiunii complexe atât din considerente de ordin semantic cât şi datorită eventualelor consecinţe de ordin practic ce pot apărea.

Secţiunea a lll-a: Unele concluzii privind definirea infracţiunii complexe

Aşa cum arătam la începutul acestui capitol, textul legal mai are şi o altă carenţă, legată de folosirea improprie a unor termeni, reieşind din modul cum sunt calificate infracţiunile reunite sau absorbite în infracţiunea complexă. Astfel, se face o distincţie neştiinţifică între acţiune sau inacţiune şi fapta prevăzută de legea penală.

Nu există puncte de vedere divergente în literatura juridică asupra conţinutului (componentelor) laturii obiective a infracţiunii, fiind unanim recunoscut că acţiunea (inacţiunea) este un subelement al laturii obiective. Aşa fiind, nu se poate pune semnul egalităţii între

12


acţiune (inacţiune), pe de o parte, şi fapta prevăzută de legea penală, pe de altă parte.

în acelaşi timp, nici formularea "faptă prevăzută de legea penală" nu este corect aleasă pentru a desemna infracţiunile reunite sau absorbite în conţinutul infracţiunii complexe, deoarece, potrivit art.17 Cod penal, prevederea în legea penală a unei fapte constituie numai una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi care în lipsa celorlalte două (pericolul social şi comiterea cu vinovăţie), nu are acest caracter. De altfel, cei mai mulţi dintre autori au arătat că în acest caz prin acţiune sau inacţiune se înţelege o infracţiune în totalitatea componentelor ei.31

Având în vedere problemele mai sus abordate, mai ales că s-a afirmat, cu privire la incriminarea diferitelor infracţiuni complexe, că legiuitorul ar trebui, într-o perfectă tehnică legislativă, să denumească faptele componente pentru a nu exista nici o îndoială asupra infracţiunii rezultante,32 credem că o acurateţe deosebită trebuie să existe cu atât mai mult atunci când este definită infracţiunea complexă în general.

Astfel, de lege ferenda, ar trebui în primul rând ca la relevarea mecanismului de formare a infracţiunii complexe să se stabilească că acesta se constituie fie prin reunirea, fie prin absorbţia unei (unor) infracţiuni, iar în al doilea rând, în noua definire ar trebui să se folosească exclusiv termenul de "infracţiune" pentru a desemna componentele reunite sau absorbite în conţinutul infracţiunii complexe.

Deci infracţiunea complexă ar putea fi definită astfel: infracţiunea complexă rezultă din reunirea mai multor infracţiuni sau din absorbţia unei infracţiuni ca element sau ca circumstanţă agravantă, în conţinutul unei alte infracţiuni.

31 C. Bulai, op.cit, vol.I, p.215; Rrămureanu, op.cit, p.231; M. Zolyneak, op.cit, vol.II, p.443; I.Oancea, op. cit., p.227; V. Dobrinoiu, op.cit, p.221.32 G. Antoniu, „În legătură cu unitatea şi pluralitatea în infracţiuni”, RRD nr.9/1967, p.122-123.

13


CAPITOLUL III

FROMELE INFRACŢIUNII COMPLEXE

Secţiunea I:Clasificarea tradiţională a formelor infracţiunii complexe.

La stabilirea formelor în care poat exista infracţiunea complexă trebuie pornit de la textul legal şi în acelaşi timp trebuie avute în vedere şi clasificările şi distincţiile care s-au făcut în literatura de specialitate.

Din reglementarea cuprinsă în art.41 alin.3 din Codul penal reiese că infracţiunea complexă se poate prezenta sub două forme şi anume:

- prima formă, când în conţinutul ei intră ca element o altă infracţiune;

- a doua formă, când în conţinutul ei intră ca circumstanţă agravantă o altă infracţiune.

S-ar putea susţine, intr-o interpretare restrictivă, că în ambele forme infracţiunea complexă nu poate îngloba în conţinutul ei decât o singură infracţiune, întrucât s-a folosit de fiecare dată singularul Această interpretare nu se poate face având în vedere şi alte reglementări din Codul penal, precum şi doctrina penală şi practica judiciară, care adoptă o interpretare largă a textului legal.

Exemplificăm prin infracţiunea de tâlhărie care include două infracţiuni, fie furtul şi violenţa, fie furtul şi ameninţarea, existând însă şi posibilitatea ca ea să reunească toate cele trei infracţiuni concomitent, reţinându-se totuşi o singură infracţiune de tâlhărie. Pe aceeaşi linie s-a situat şi practica judecătorească atunci când a statuat că cel care, în acelaşi timp, ameninţă şi insultă un funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică, exerciţiul autorităţii de stat, ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, săvârşeşte o singură

14


infracţiune de ultraj prevăzută de art.239 alin.l Cod penal, şi nu două astfel de infracţiuni în concurs.33

Cu unele deosebiri de nuanţă privind denumirile, doctrina a reţinut că infracţiunea complexă se poate concretiza în două forme: o formă simplă sau de bază şi o formă agravată sau calificată.34 Pentru a reţine existenţa acestor două forme s-a pornit de la reglementarea legală.

Prin infracţiunea complexă în formă simplă sau de bază s-a înţeles infracţiunea creată prin includerea în conţinutul ei, ca element, a unei alte infracţiuni. Forma de bază prezintă la rândul ei două modalităţi.

În prima dintre acestea, infracţiunea complexă este creată prin reunirea de către legiuitor a două infracţiuni distincte, procedeu în urma căruia rezultă o nouă infracţiune deosebită de componentele ei, cum este de exemplu tâlhăria.

A doua modalitate a infracţiunii complexe simple ar exista atunci când în conţinutul ei este absorbită o nouă infracţiune, tară să creeze o a treia infracţiune distinctă, cum este de exemplu infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa statului, prevăzută de art. 160 Cod penal şi care include alternativ infracţiunile de: lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 Cod penal, vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod penal, vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 Cod penal, sau omor prevăzută de art. 174 Cod penal.

Prin infracţiunea complexă în formă agravată sau calificată s-a înţeles infracţiunea creată prin includerea în conţinutul ei, ca circumstanţă agravantă a unei alte infracţiuni. Ca şi forma de bază, şi forma agravată prezintă două modalităţi.

Prima modalitate se realizează atunci când infracţiunea simplă include o altă infracţiune ca circumstanţă agravantă. De exemplu, furtul calificat prevăzut de art.209 lit.i Cod penal, săvârşit prin efracţie. Infracţiunea de furt prevăzuta de art.208 alin.l Cod penal este o infracţiune simplă, dar prin absorbţia infracţiunii de distrugere prevăzută de art.217 Cod penal, ea devine o infracţiune complexă.

A doua modalitate se realizează atunci când o infracţiune complexă în forma simplă include o altă infracţiune ca circumstanţă

33 Trib. Jud Suceava, dec.pen. nr.123/1970, RRD nr.5/1970, p.170; Trib Jud. Braşov, dec.pen nr.70/1969, RRD nr.11/1969, p.180.34 V. Dobrinoiu, op.cit, p.212; M. Zolyneak, op.cit., p.443; I. Oancea, op.cit., p.227-229

15


agravantă, ca de exemplu în cazul pirateriei care a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale prevăzută de art.212 alin.2 Cod penal, sau moartea victimei prevăzută în alin. 3, ori în cazul tâlhăriei şi violului în formele agravate.

Secţiunea a ll-a:O nouă abordare a formelor infracţiunii complexe

Deşi, în principiu, subscriem la clasificarea formelor infracţiunii complexe făcută în doctrină, credem că se impun unele nuanţări. Astfel, putem clasifica infracţiunile complexe în două categorii: infracţiuni complexe tipice şi infracţiuni complexe atipice.35

Prima categorie de infracţiuni complexe are drept caracteristică esenţială constituirea ei din infracţiuni de sine stătătoare, infracţiunea complexă rezultată înglobând în mod obligatoriu cel puţin alte două infracţiuni. Deosebit de aceasta, legiuitorul a creat şi categoria de infracţiuni complexe denumite de noi atipice pentru că infracţiunea complexă rezultată nu apare ca fiind constituită în considerarea a două infracţiuni distincte, preexistente, ci se creazâ cu ajutorul unei singure infracţiuni simple, căreia î se adaugă anumite condiţii speciale.

În cadrul categoriei infracţiunilor complexe tipice se disting infracţiuni complexe în formă simplă şi infracţiuni complexe în formă calificată.

Infracţiunea complexă tipică în formă simplă este acea infracţiune pe care legiuitorul o crează prin reunirea a două sau mai multe infracţiuni distincte. Infracţiunile componente pot fi în forma de bază sau în forma calificată. Exemplul cel mai potrivit pentru o astfel de infracţiune este tâlhăria care reuneşte în conţinutul ei infracţiunile de furt şi violenţă, sau, într-o altă ipoteză, infracţiunile de furt şi ameninţare, componentele ei putându-se prezenta fiecare dintre ele în forma simplă sau în forma calificată, după cum una dintre componente poate fi în forma de bază iar cealaltă în forma calificată. Această alternanţă nu are nici un fel de influenţă asupra

35 Această terminologie a mai fost folosită în literatura juridică, a se vedea în acest sens, V. Pătulea „Aspecte teoretile şi practice referitoare la structura infracţiunii complexe”, RRD nr.4/1984, p.32, dar într-o altă accepţiune.

16


existenţei infracţiunii complexe, singurul fapt care ar putea duce la inexistenţa ei fiind lipsa însăşi a infracţiunii componente.

Trebuie remarcat că legiuitorul nu face o reunire întâmplătoare a unor infracţiuni distincte, ci la baza procedeului stă raportul de cauzalitate necesară între infracţiuni. Acest lucru rezultă chiar din redactarea textului legal. Defmindu-se tâlhăria în art.211 alin.l Cod penal, se arată că aceasta este furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări. Sintagma "prin întrebuinţare de" desemnează tocmai legătura dintre componentele infracţiunii complexe, în care infracţiunea de furt este scopul, iar violenţa şi ameninţarea sunt mijlocul de realizare a acestui scop, raportul de cauzalitate fiind astfel evident.

Prin infracţiunea complexă tipică în formă agravată se înţelege acea infracţiune creată de legiuitor prin absorbirea în conţinutul ei a unei alte infracţiuni, dar ca circumstanţă agravantă. Ceea ce este caracteristic acestei forme este modalitatea de constituire prin absorbţie. Una dintre infracţiuni, considerată de bază, absoarbe o altă infracţiune care nu poate avea alt caracter decât cel de circumstanţă agravantă, ceea ce reiese în mod explicit din definiţia legală. Este vorba, în faza iniţială de existenţa a două infracţiuni distincte.

După cum se ştie, infracţiunea absorbantă se poate prezenta sub două forme, fie ca o infracţiune simplă, fie ca o infracţiune complexă în formă simplă.

In prima variantă, infracţiunea simplă absorbind ca circumstanţă agravantă o altă infracţiune, devine nu numai o infracţiune complexă, ci şi o formă calificată în raport cu forma simplă (de exemplu infracţiunea de furt calificat săvârşit prin efracţie).

În a doua variantă, infracţiunea absorbantă este ea însăşi o infracţiune complexă dar în forma simplă, de exemplu tâlhăria - care a avut drept urmare moartea victimei, prevăzută de art.211 alin.3 Cod penal. In această situaţie, infracţiunea de tâlhărie în forma sa de bază ia naştere prin procedeul reunirii altor două infracţiuni, iar în forma calificată prevăzută de alin.3 ia naştere prin procedeul absorbţiei, în speţă, a infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art.178 alin.l Cod penal. Dacă lipsa infracţiunii reunite are drept consecinţă pierderea caracterului de infracţiune complexă, lipsa infracţiunii absorbite ca circumstanţă agravantă nu mai are această

17


consecinţă întrucât chiar infracţiunea de bază (absorbantă) este complexă.

În ceea ce priveşte infracţiunea complexă atipică, aceasta se formează pe structura unei infracţiuni preexistente la care se adaugă unele condiţii speciale, care pot privi o anumită calitate a subiectului activ sau a subiectului pasiv, ori se pot referi la o valoare socială apărată prin respectiva incriminare. In literatura juridică s-au purtat discuţii despre caracterul acestor condiţii care adăugate unor infracţiuni simple generează o infracţiune complexă. într-o primă opinie,36 acestea au fost denumite elemente supraordonate care se împart în două categorii: elemente supraordonate fără relevanţă penală proprie şi elemente supraordonate cu relevanţă penală proprie.

În ce priveşte prima categorie de elemente, se exemplifică prin infracţiunea de ultraj, unde caracterul de element supraordonat îl are calitatea subiectului pasiv, neavând astfel relevanţă juridică proprie.

Elementele supraordonate cu relevanţă penală proprie s-ar găsi tot în structura infracţiunilor care absorb ca element o altă infracţiune. De data aceasta, pe lângă infracţiunea absorbită, elementele supraordonate ar putea avea (s.n.) relevanţă penală proprie, constituind o infracţiune. Exemplifîcându-se prin infracţiunea de tâlhărie, după ce se arată că furtul este infracţiunea principală, iar violenţa şi ameninţarea acţiuni adiacente, se afirmă că acţiunea adiacentă "se încadrează de fapt în acele elemente supraordonate pe care le cuprinde infracţiunea absorbantă şi care, adăugându-se infracţiuni principale absorbite, întregesc conţinutul infracţiunii complexe, cu singura deosebire că de această dată ele au o relevanţă penală proprie."37

Alţi autori apreciază că este inutil să se vorbească despre elemente supraordonate cu relevanţă proprie, deoarece, după cum se vede, nu sunt altceva decât infracţiuni în sine care se regăsesc în conţinutul unor infracţiuni complexe, iar a atribui infracţiunii o altă denumire ar însemna să ne situăm în afara legii. De altfel, opinia cu privire la elementele supraordonate nu şi-a găsit adepţi în doctrină şi nici nu a fost îmbrăţişată în practica instanţelor.

36 D. Pavel, „Structura bivalenă a unor infracţiuni complexe”, RRD nr.4/1982, p.3-4, Papadopol, D.Pavel, „Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român”, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p.190-193.37 V. Papadopol, D. Pavel, op.cit, p.192

18


Pe de altă parte, nu se poate nega că în cadrul infracţiunii complexe atipice nu există anumite elemente fără relevanţă penală proprie, a căror lipsă duce la inexistenţa infracţiunii complexe însăşi, însă se pare că denumirea de elemente supraordonate nu este cea mai potrivită deoarece ar putea duce la concluzia că ele sunt primordiale în raport cu infracţiunea absorbită, ceea ce nu ar fi firesc, din moment ce nu au relevanţă penală.

De aceea, este mai potrivită denumirea de condiţii speciale care apar, aşa cum arată autorul acestei teorii,38 în cazul acelor infracţiuni complexe unde nu există o îmbinare a două infracţiuni pentru a crea o a treia, ci, pornindu-se de la o infracţiune simplă, se adaugă unele condiţii speciale, alcătuind împreună o infracţiune complexă. Se urmăreşte astfel ocrotirea unor valori sociale diferite de cele ocrotite prin infracţiunea absorbită, de aceea lipsa atingerii valorilor sociale care au determinat crearea respectivei infracţiuni complexe duce la inexistenţa acesteia, rămânând numai infracţiunea care a fost destinată înglobării în infracţiunea complexă.

Concluzionând deci, formele infracţiunii complexe ar putea fi următoarele:

- infracţiuni complexe tipice, care la rândul lor pot fi infracţiuni complexe tipice în formă simplă şi infracţiuni complexe tipice în formă calificată;

- infracţiuni complexe atipice.

38 I. Fodor, op.cit, p.290

19


CAPITOLUL IV

STRUCTURA INFRACŢIUNII COMPLEXE

În analiza structurii infracţiunii complexe avem în vedere opinia potrivit căreia infracţiunea, în general, are patru elemente, şi anume: obiect, latură obiectivă, subiect, latură subiectivă,39 spre deosebire de unii autori care referindu-se la structura infracţiunii complexe înţeleg să trateze formele acesteia.40

Secţiunea I:Obiectul infracţiunii compiexe

Obiectul infracţiunii complexe este format din totalitatea valorilor sociale ocrotite de legea penală şi împotriva cărora sa îndreaptă acţiunea (inacţiunea) ilicită ce are drept urmare o vătămare sau crearea unei stări de pericol.

Odată stabilit că infracţiunea complexă se formează prin reunirea altor infracţiuni sau prin absorbţia unei infracţiuni de către alta, rezultă în mod logic că infracţiunea nou creată de legiuitor are, după caz, două sau mai multe obiecte juridice care formează împreună obiectul juridic complex.

Multiplicitatea obiectului juridic întâlnită la infracţiunea complexă nu este specifică numai acestui gen de infracţiuni, în literatura juridică arătându-se că există şi alte infracţiuni ce au un obiect multiplu şi cu toate acestea nu sunt complexe.41

Dacă în cazul infracţiunilor cu obiect juridic complex există de la început două infracţiuni care în principiu s-ar fi aflat în concurs real (flecare având propriul său obiect juridic), în cazul infracţiunilor cu obiect multiplu, printr-o singură acţiune se lezează mai multe obiecte juridice, autorul exemplificând prin infracţiunea de

39 T.Pop, op.cit, vol.II, p.267; G. Antoniu, „Din nou despre conţinutul infracţiunii”, RRD nr.8/1982, p.35; M. Basarab, op.cit, vol.I, p.88. S-a exprimat şi opinia după care obiectul şi subiectul, ca elemente ale infracţiunii, sunt preexistente acesteia. În acest sens a se vedea V. Dongoroz, op.cit., p.202 şi 204; I. Oancea, op.cit, p.164; C. Bulai, op.cit, p.144, V. Dobrinoiu, op.cit, p.120.40 V. Pătulea, „Aspecte teoretice şi practice referitoare la structura infracţiunii complexe”, RRD nr.4/1984, p.30 şi urm.41 M. Basarab, op.cit, vol.I, p.91.

20


delapidare prevăzută de art.223 Cod penal, care afectează atât integritatea avutului public, cât şi corecta îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către subiectul activ.

De aceea, pentru a putea deosebi obiectul infracţiunii complexe de obiectul multiplu al altor infracţiuni, primul ar putea fi numit obiect juridic multiplu prin complexitate.

Multiplicitatea obiectului multiplu al infracţiunii complexe se raportează la existenţa mai multor obiecte juridice speciale (nemijlocite) şi nu la obiectul juridic generic, care poate fi identic pentru componentele infracţiunii (ca de exemplu în cazul omorului săvârşit asupra a două sau mai multor persoane prevăzut de art.176 lit.b din Codul penal).

Dacă analiza s-ar face numai prin prisma obiectului juridic generic s-ar putea ajunge chiar la a contesta posibilitatea disocierii infracţiunii complexe în componentele ei iniţiale ca urmare a dezincriminării uneia din componente, ceea ce ar putea duce, după cum am arătat,42 chiar la grave greşeli în practică.

In literatura juridică s-a mai arătat că în cadrul obiectului juridic complex există un obiect juridic principal şi unul sau mai multe obiecte juridice secundare.43

S-a afirmat în acest sens că obiectul juridic principal este cel aparţinând infracţiunii complexe absorbante, fiind constituit din valorile sociale cărora activitatea infracţională specifică întregii infracţiuni le aduce atingere, în timp ce obiectul juridic secundar este specific infracţiunii absorbite.

Trebuie făcute însă nişte precizări care rezultă din definiţia dată infracţiunii complexe.

Astfel, în cazul infracţiunilor complexe create prin reunirea altor infracţiuni întâietatea uneia dintre componente este stabilită de legiuitor din considerente de politică penală, prin includerea ei într-o anumită grupă de infracţiuni, respectiv într-un anumit titlu din partea specială a Codului penal. De exemplu, legiuitorul încadrând infracţiunea de tâlhărie în categoria infracţiunilor contra patrimoniului, primordială devine componenta ce desemnează flirtul, astfel că obiectul juridic al infracţiunii de furt devine obiectul juridic al infracţiunii complexe.

42 Vezi supra, cap.II, p.10-1143 V. Rămureanu, op.cit, p.312; V.Dobrinoiu, op.cit, p.216

21


Nu este mai puţin adevărat că, de exemplu, în situaţia prevăzută de art.176 lit.b Cod penal, amintită anterior, nu putem vorbi despre un obiect juridic principal şi altul secundar.

La infracţiunile complexe constituite prin absorbţie, din moment ce infracţiunea absorbantă este primordială în raport cu infracţiunea absorbită, este firesc ca obiectul juridic principal să fie cel al infracţiunii absorbante, iar cel secundar al infracţiunii absorbite.

În afară de obiect juridic, unele infracţiuni complexe pot avea şi obiect material. Există infracţiuni complexe care sunt caracterizate de existenţa obiectului material atât la forma de bază cât şi la formele agravate (de exemplu la infracţiunea de viol), după cum la alte infracţiuni complexe forma de bază nu are obiect material în timp ce forma agravată prezintă un astfel de obiect (de exemplu la infracţiunea de ultraj sau la cea de purtare abuzivă).

Obiectul material poate fi unul singur, sau putem vorbi despre obiect material multiplu, în această a doua situaţie fîind posibil ca unul dintre obiectele materiale care compun obiectul multiplu să fie principal, iar celălalt secundar (precum în cazul tâlhăriei, când obiectul material principal este cel al infracţiunii de furt, iar cel secundar este corpul victimei, în ipoteza în care furtul se săvârşeşte prin violenţă).44

Mai trebuie remarcat că unele infracţiuni complexe pot prezenta o alternanţă în sensul că într-o situaţie au un singur obiect material, iar în alte situaţii mai multe obiecte materiale, acest lucru decurgând din natura infracţiunilor componente, după cum ele sunt infracţiuni de rezultat sau şi de rezultat şi de pericol (de exemplu infracţiunea de tâlhărie are un singur obiect material dacă furtul se săvârşeşte prin ameninţare, dar poate avea şi două obiecte materiale când furtul este săvârşit prin violenţă).

44 A se vedea în acest sens O.A. Stoica, Drept Penal, partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.158.

22


Secţiunea a II-aLatura obiectivă a infracţiunii complexe

În literatura juridică s-a conturat un punct de vedere unitar referitor la latura obiectivă a infracţiunii care are ca elemente definitorii acţiunea sau inacţiunea, urmarea socialmente periculoasă şi raportul de cauzalitate între acestea, ea incluzând totodată şi alte subelemente precum locul, timpul, modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii.45

Uneori, în literatură, pornindu-se tocmai de la definiţia dată de legiuitor infracţiunii complexe, se pune semnul egalităţii între acţiunea infracţională şi infracţiune, or, aşa cum arătam şi atunci când am abordat definiţia, o astfel de confuzie nu se poate face, tocmai pe considerentul că acţiunea este doar un subelement al laturii obiective.

În doctrină s-a conturat un punct de vedere care, după modul cum este formulat, duce la concluzia că întotdeauna latura obiectivă a infracţiunii complexe este caracterizată de două acţiuni, dintre care una a fost denumită acţiune principală sau scop şi cealaltă acţiune secundară sau mijloc.46 Aceasta este însă numai una din situaţiile în care se găsesc acţiunile care compun latura obiectivă a infracţiunii complexe, existând însă şi alte cazuri.

Într-adevăr, în cazul infracţiunilor complexe create prin reunire vom constata întotdeauna existenţa unor acţiuni multiple, de exemplu în cazul tâlhăriei, unde avem de-a face cu o acţiune scop sau principală (specifică furtului) şi o acţiune mijloc sau adiacentă (specifică violenţei sau ameninţării).

O situaţie identică se întâlneşte şi în cazul infracţiunilor complexe create prin absorbţia unei alte infracţiuni ca circumstanţă agravantă, unde acţiunea specifică infracţiunii absorbante are caracterul de acţiune scop, iar acţiunea ce caracterizează infracţiunea absorbită este acţiunea mijloc (cum este situaţia furtului calificat săvârşit prin efracţie sau a lipsirii de libertate în mod ilegal în varianta în care se cere în schimbul eliberării un folos material).

45 C. Bulai, op.cit, vol.I, p.130 şi urm; I.Oancea, op.cit, p.172 şi urm; M-Zolyneak, op.cit, Vol.II, p.197-198.46 A se vedea în acest sens I.Oancea, op.cit, p.227.

23


O situaţie deosebită însă se poate constata în cazul infracţiunilor complexe create prin absorbţia unei alte infracţiuni ca element constitutiv, infracţiuni complexe pe care le-am numit atipice.

În primul rând, constatăm că există astfel de infracţiuni care absorb ca element o singură infracţiune căreia îi adaugă unele condiţii speciale, situaţie în care nu ne aflăm decât în prezenţa unei singure acţiuni infracţionale, corespunzătoare infracţiunii absorbite, nemaiputându-se pune problema unei acţiuni scop şi a alteia mijloc ( de exemplu în situaţia infracţiunii de purtare abuzivă prevăzută de art.250 alin.l Cod penal, când absoarbe infracţiunea de insultă prevăzută de art.205 Cod penal, acţiunea specifică insultei devenind şi unica acţiune a infracţiunii complexe).

În al doilea rând, există infracţiuni complexe care, potrivit normei de incriminare, se pot realiza şi prin mai multe acţiuni săvârşite concomitent care ţin de două infracţiuni distincte absorbite deodată.

Această posibilitate a fost pusă în evidenţă în practica judiciară în materia infracţiunii de ultraj prevăzută de art.239 alin.l Cod penal. S-a statuat că fapta aceluia care ameninţă şi insultă pe primarul comunei constituie o singură infracţiune de ultraj;47 acelaşi lucru se întâmplă şi când s-a dovedit că inculpatul a adresat unui lucrător de poliţie cuvinte insultătoare şi 1-a îndepărtat ameninţător din curte.48

Este evident că în ambele situaţii infracţiunea de ultraj este caracterizată de două acţiuni distincte, specifice infracţiunilor absorbite concomitent, între care nu se poate vorbi de o relaţie de subordonare, ambele devenind acţiuni ale infracţiunii absorbante în aceeaşi măsură.

La fel, nu putem vorbi despre un raport de subordonare nici în cazul în care acţiunile multiple specifice laturii obiective a infracţiunii complexe sunt identice, cum întâlnim, de exemplu, la omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane.49

Aspectele prezentate cu privire la acţiune, ca şi componentă a laturii obiective, în cazul infracţiunilor complexe, sunt relevante şi în ceea ce priveşte inacţiunea.

47 Trib.jud.Suceava, dec. pen. nr.123/1970, RRD nr.5/1970, p.170.48 Trib. jud. Braşov, dec. pen. nr.370/1969, RRD nr.11/1969, p.180.49 În sensul că infracţiunea prevăzută de art. 176 lit. b Cod penal poate fi săvârşită prin acţiuni distincte, diferite, dar identice, a se vedea Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.4/1970, CD 1970, p. 19. Infracţiunea poate fi săvârşită şi printr-o acţiune unică, în acest sens a se vedea Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.239/1972, CD 1972, p.325-327.

24


Urmarea socialmente periculoasă prezintă în cadrul infracţiunii complexe o serie de particularităţi. Trebuie însă arătat de la început că urmarea nu este identică cu rezultatul, care este doar una din formele urmării, a doua formă constituind-o starea de pericol.

În cazul infracţiunii complexe urmarea socialmente periculoasă este întotdeauna multiplă, indiferent de unitatea sau multiplicitatea acţiunii infracţionale.

Daca în ceea ce priveşte infracţiunea complexă creată prin reunire, precum şi infracţiunea complexă creată prin absorbţia ca circumstanţă agravantă a unei alte infracţiuni este de la sine înţeles că se vor produce două urmări, a fiecărei infracţiuni reunite şi respectiv a infracţiunii absorbante şi a celei absorbite, discuţiile apar în legătură cu infracţiunea complexă creată prin absorbţia ca element a unei alte infracţiuni.

S-a afirmat, luându-se ca exemplu infracţiunea de ultraj, că "...deşi infracţiunea este complexă, nu produce în ordinea cauzalităţii fizice un alt rezultat decât acela produs de infracţiunea contra persoanei absorbită...Acest rezultat capătă însă, în cazul infracţiunii complexe, o semnificaţie juridică mai amplă (subl. aut.). El reprezintă - deşi unic în cadrul cauzalităţii fizice - o atingere adusă şi altor relaţii sociale decât cele privind ocrotirea persoanei."50

Stabilind că în acest caz este vorba despre un singur rezultat, se omite faptul că legiuitorul, încadrând infracţiunea de ultraj în grupa infracţiunilor contra autorităţii (Titlul V din partea specială a Codului penal), în mod obligatoriu această infracţiune aduce atingere acelor valori sociale constând în prestigiul şi respectul datorat autorităţii. Rezultă deci că tocmai crearea acestei stări de pericol este urmarea principală a infracţiunii de ultraj şi, în acelaşi timp, este ceea ce ţine de specificul acestei infracţiuni, pe când atingerea adusă demnităţii, libertăţii psihice a persoanei, ori, în varianta agravată, sănătăţii sau integrităţii corporale, reprezintă urmarea secundară.

In cadrul aceleiaşi infracţiuni complexe urmările pot fi sub forma numai a unor rezultate materiale (de exemplu tâlhăria, când furtul se săvârşeşte prin violenţă), fie pot să constea numai în crearea unor stări de pericol (de exemplu ultrajul prevăzut de art.239 alin.l Cod penal) sau este posibil să se întâlnească o urmare sub forma unei

50 D. Pavel, Nota II la dec.pen. nr.845/1975 a Trib jud. Mureş, RRD nr.8/1977, p.61.

25


stări de pericol şi una sub forma unui rezultat material (de exemplu ultrajul prevăzut de art.239 alin.2 Cod penal).

Nu trebuie omis însă faptul că în cadrul infracţiunilor complexe care sub aspect subiectiv se comit cu praeterintenţie urmarea iniţială se poate amplifica odată cu trecerea timpului, având drept consecinţă recalificarea infracţiunii într-una din formele ei agravate.

în ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, acesta nu prezintă un specific anume în cazul infracţiunii complexe, după cum nici elementele secundare ale laturii obiective, precum locul, timpul, modul şi mijloacele de săvârşire nu prezintă particularităţi faţă de cele comune tuturor infracţiunilor la care se regăsesc.

Secţiunea a lll-aSubiectul infracţiunii complexe

Aspectele esenţiale care privesc subiectul infracţiunii în general sunt aceleaşi şi în cazul infracţiunii complexe, astfel că trebuie surprinse numai acelea care prezintă un anumit specific.

În principiu, orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile cerute de lege poate săvârşi o infracţiune complexă, fiind subiect activ al unei astfel de infracţiuni.

Sunt situaţii însă când, pentru a putea săvârşi o asemenea infracţiune, subiectul activ trebuie să aibă o anumită calitate. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de purtare abuzivă, subiectul activ trebuie să fie un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu atunci când săvârşeşte fapta incriminată.

Dacă în exemplul de mai sus calitatea subiectului activ este arătată în mod explicit de către legiuitor, în alte situaţii cerinţa unei astfel de calităţi este numai subînţeleasă. Exemplificăm în acest sens cu infracţiunea de cercetare abuzivă, unde nu se prevede în mod expres calitatea subiectului activ, dar prin interpretarea logică a textului nu se poate ajunge decât la concluzia că el trebuie să fie o persoană care are calitatea de organ de urmărire penală sau de judecător.

26


Astfel de subiecţi au fost denumiţi diferit: subiect activ calificat sau propriu,51 subiect activ circumstanţiat,52 sau subiect activ special.53

Calitatea cerută de lege subiectului activ trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii.

Pot exista mai mulţi subiecţi activi care să realizeze fiecare doar parţial latura obiectivă a infracţiunii, ca de exemplu în cazul unei tâlhării când un făptuitor loveşte victima iar un altul o deposedează de bunuri.

Ca şi în cazul subiectului activ, sunt situaţii în care, pentru a fi subiect pasiv al infracţiunii complexe, persoana trebuie să aibă o anumită calitate. Astfel este, de exemplu infracţiunea de ultraj prevăzută de art.239 Cod penal, la care în calitate de subiect pasiv nu poate figura decât persoana fizică cu calitatea de funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii, sau care este victima acţiunii ilicite din cauza faptei îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.

Ceea ce se impune a fi precizat este aspectul pe care practica judecătorească 1-a evidenţiat constant, şi anume că funcţionarul care încalcă ori exercită abuziv atribuţiunile sale de serviciu se situează, în asemenea împrejurări, în afara protecţiei pe care legea o acordă, şi deci actele sale nu mai pot fi considerate ca acte ale autorităţii.

Trebuie remarcat că în postura de subiect pasiv al infracţiunii complexe poate să apară şi o persoană juridică cum ar fi, de exemplu, cazul unui furt prin efracţie săvârşit în dauna unei instituţii sau societăţi comerciale.

O situaţie interesantă apare în cazul unor infracţiuni complexe în care avem ca subiect pasiv atât o persoană juridică cât şi o persoană fizică. Amintim în acest sens infracţiunea de tâlhărie în paguba avutului public, unde subiect pasiv este persoana juridică prejudiciată prin sustragerea bunului, şi tot în calitate de subiect pasiv figurează şi persoana fizică asupra căreia s-au exercitat violenţele sau ameninţările. Această persoană poate fi prepusul unităţii (de exemplu paznic), persoana care deţine cu un titlu oarecare bunul (depozitar, cărăuş), sau orice altă persoană care se află la locul faptei şi care îl împiedică pe făptuitor să sustragă bunul

51 C. Bulai, op.cit, vol.I, p.15652 I.Oancea, op.cit, p.171.53 M. Basarab, op.cit, vol.I, p.95; M. Zolyneak, op.cit, vol.II, p.176.

27


şi să-şi asigure scăparea.54 Într-o atare situaţie subiecţii pasivi ai infracţiunii complexe pot fi clasificaţi în subiect pasiv principal (persoana juridică prejudiciată în integritatea patrimoniului) şi subiect pasiv adiacent sau secundar (persoana fizică victimă a ameninţărilor sau violenţelor).55

Secţiunea a IV-a:Latura subiectivă a infracţiunii complexe

» Sub aspectul laturii subiective, infracţiunile complexe se pot săvârşi cu intenţie, din culpă sau sub forma praeterintenţiei, dar s-a exprimat şi opinia potrivit căreia culpa nu caracterizează latura subiectivă a infracţiunii complexe.56

De cele mai multe ori infracţiunile complexe sunt comise cu intenţie directă, infractorul prevăzând rezultatul faptei şi urmărind producerea lui, existând o singură- rezoluţie, deci o omogenitate în plan subiectiv. Este posibil însă să existe şi o omogenitate în plan subiectiv. Este posibil însă să existe şi o pluralitate de rezoluţii distincte,57 de exemplu în cazul când făptuitorul, surprins că a săvârşit furtul, recurge la violenţe sau ameninţare pentru păstrarea bunului furat sau pentru a-şi asigura scăparea. Deşi iniţial a existat numai intenţia directă de a fura, ulterior, datorită modificării de situaţie în plan obiectiv, infractorul adoptă o nouă atitudine, caracterizată tot de intenţie directă. Distanţa în timp dintre luarea celor două hotărâri nu are nici o influenţă asupra existenţei ca atare a infracţiunii complexe deoarece rezultatul specific prevăzut de legiuitor s-a produs.

Infracţiunile complexe nu pot fi săvârşite cu intenţie indirectă în mod exclusiv, deoarece cel puţin sub aspectul uneia dintre componente făptuitorul prevede şi urmăreşte producerea rezultatului. Este posibil însă ca în funcţie de rezultatul multiplu intenţia să apară atât ca directă cât şi ca indirectă în acelaşi timp, ca în situaţia când o persoană trage cu o armă automată cu intenţia de a omorî o persoană, dar gloanţele omoară şi o altă persoană, săvârşindu-se astfel infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art.176 lit.b Cod penal.

54 V. Rămureanu, op.cit, vol.I, p.410; I.Oancea, op.cit, p.613, O.A.Stoica, op.cit, p.188.55 C. Bulai, op.cit, vol.I, p.15856 Idem, p.217-218; C. Mitreche, op.cit, p.120.57 V. Rămureanu, op.cit, p.313

28


Unele infracţiuni complexe pun în evidenţă o situaţie interesantă sub aspect subiectiv, în sensul că există o alternanţă a formelor de vinovăţie, după cum infracţiunile sunt săvârşite în formă de bază sau în formă agravată. De exemplu, infracţiunile de viol, tâlhărie, piraterie, în forma de bază nu se pot săvârşi decât cu intenţie directă, pe când în formele agravate sunt săvârşite cu preterintenţie.

În practică s-a considerat că atunci când moartea victimei este rezultatul culpei, calificarea faptei este aceea a unei infracţiuni unice complexe. Instanţa supremă a decis că atunci când, în cadrul săvârşirii infracţiunii de viol, victima, încercând să scape coborând în balconul apartamentului de la etajul inferior, cade şi suferă vătămări corporale grave, trebuie să se reţină o singură infracţiune, aceea de viol calificat, prevăzută de art. 197, alin.2, lit.c Cod penal, iar nu două infracţiuni, de viol şi de vătămare corporală din culpă în concurs real.58

Când însă moartea s-a datorat intenţiei (directe sau indirecte) s-a considerat că infracţiunea complexă este în concurs cu infracţiunea de omor.59

Din punct de vedere legal mai este posibilă o situaţie în care acţiunilor specifice infracţiunilor complexe le corespund ca formă de vinovăţie intenţia directă şi culpa. Este cazul infracţiunii de ucidere din culpă săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică care depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate.

În literatura juridică această infracţiune a generat numeroase dispute, iar punctul nodal în rezolvarea problemei îl reprezintă tocmai corecta surprindere a laturii subiective a acestei infracţiuni.

Fără a anticipa asupra modului de soluţionare a acestei probleme, care face parte din obiectul unui alt capitol, în acest context suntem de acord cu opinia potrivit căreia o infracţiune intenţionată nu poate fi absorbită într-o infracţiune din culpă pentru că ar fi împotriva logicii juridice ca o formă de vinovăţie mai uşoară

să absoarbă o formă de vinovăţie mai grea.60

58 Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.1482/1985, CD 1985, p.306-30759 Trib.Suprem, secţia penală, dec. nr.2036/1986, CD 1986, p.279-28160 G. Antoniu, Comentariu în "Codul penal comentat şi adnotat", partea specială, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedicâ.Bucureşti.1975, p. 111; C. Turianu, V. Stoica, "Unele consideraţii..." (III), RRD nr.6/1986, p. 47, 49.

29


O ultimă situaţie ce se poate întâlni este aceea a infracţiunii complexe săvârşită sub aspect subiectiv, exclusiv din culpă. Această posibilitate a fost acceptată de unii autori în doctrină, dar şi de unele instanţe în practică,61 iar alţi autori au combătut-o, acest punct de vedere fiind şi el îmbrăţişat la rândul lui de alte instanţe.62

Controversa are în vedere în esenţă posibilitatea ca infracţiunile împotriva protecţiei muncii săvârşite din culpă să fie absorbite în infracţiunile de vătămare corporală din culpă şi respectiv ucidere din culpă, care astfel devin complexe, sau dimpotrivă, să existe un concurs de infracţiuni.

Ţinând cont că această problemă va ii analizată în mod amănunţit în capitolul referitor la infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni, precizăm că ne raliem opiniilor potrivit cărora atunci când infracţiunea de ucidere din culpă sau cea de vătămare corporală din culpă se datorează neluării sau nerespectării unor măsuri protecţie a muncii săvârşite tot din culpă, cele dintâi, respectiv cele prevăzute de art.178, alin.2 şi art.184, alin.3 din Codul penal, devin infracţiuni complexe culpoase, prin absorbţia ca circumstanţă agravantă a uneia sau alteia din infracţiunile prevăzute în Legea nr.90/1996 (fosta Legenr.5/1965).

Concluzionând, putem afirma că infracţiunea complexă, sub aspectul laturii subiective, poate fi săvârşită cu intenţie, cu praeterintenţie sau din culpă.

61 R. Stănoiu, "Explicaţii teoretice ale Codului penal român", partea specială, vol.111, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p.209; Trib. jud. Dolj, dec. pen. nr. 1647/1969, RRD nr 4/1987.62 G. Antoniu, "Infracţiuni prevăzute în legi speciale", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, ~ 1976, p.122; Trib. jud. Timiş, dec. pen. nr. 635/1973, RRD nr. 11/1973, p.174.

30


CAPITOLUL VPARTICIPATIA ÎN CAZUL INFRACŢIUNII COMPLEXE

Secţiunea I: Aspecte generale

Participaţia penală este compatibilă cu infracţiunea complexă, dar, ţinând cont de specificul acestor infracţiuni, se pot constata unele particularităţi.

După cum se ştie, Codul penal nu defineşte participaţia arătând însă în art.23 participanţii, respectiv: autori, instigatori şi complici, ca persoane care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Pe lângă aceştia, atât doctrina cât şi practica penală recunosc existenţa unei alte categorii de participanţi, şi anume coautorii.

Rezultă din cele arătate că legiuitorul român a adoptat punctul de vedere după care în caz de participaţie este vorba despre o unitate infracţională, neexistând atâtea infracţiuni câţi participanţi sunt.

În doctrina penală română63 se arată că mai există şi un alt punct de vedere, de altfel criticat şi contrar primului, după care în caz de participaţie se comit atâtea infracţiuni câţi participanţi sunt, teorie cunoscută sub denumirea de "teoria complicităţii ca delict distinct."

Unele precizări cu privire la infracţiunile cu subiect calificat ne folosesc şi la înţelegerea infracţiunilor complexe care prezintă un astfel de subiect. Astfel, dacă în ceea ce priveşte posibilitatea participaţiei sub forma instigării şi complicităţii la aceste tipuri de infracţiuni nu se ridică probleme, rămâne controversată problema calificării actelor de executare săvârşite de o persoană care nu are calitatea de subiect activ calificat.

Credem că este întemeiată opinia64 după care unele acte de executare săvârşite de o persoană care nu este subiect activ calificat (circumstanţiat, special) nu constituie o formă de participaţie la acea

63 V.Dongoroz, op.cit, p.499; T.Pop, op.cit, p.807 şi urm.64 V. Dobrinoiu, op.cit, p.499; T.Pop, op.cit, p.807 şi urm

31


infracţiune, ci pot constitui o infracţiune distinctă. Acest lucru este valabil şi în cazul infracţiunilor complexe.

Practica a demonstrat că de cele mai multe ori infracţiunile complexe se săvârşesc de către un autor unic, fiind totuşi situaţii când ele se comit cu contribuţia mai multor persoane, autoratul apărând în această ipoteză ca formă de participaţie. In ceea ce priveşte autoratul, nu se ridică probleme deosebite la infracţiunea complexă.

În continuare vom analiza formele de participaţie penală posibil a fi întâlnite la infracţiunea complexă.

Secţiunea a II-a:Coautoratul

Principala problemă ce trebuie abordată este cea a infracţiunilor complexe la care este posibil coautoratul, precum şi a celor care nu pot fi săvârşite în această formă de participaţie.

Este indiscutabil că infracţiunile complexe săvârşite, sub aspectul laturii subiective, cu intenţie, pot fi realizate în coautorat. Acest fapt apare pregnant la infracţiunile complexe create prin reunirea altor infracţiuni, atunci când un coautor săvârşeşte o infracţiune componentă a infracţiunii complexe iar altul săvârşeşte cealaltă componentă a aceleiaşi infracţiuni complexe. Cooperarea materială a coautorilor poate fi concomitentă sau succesivă, ea putând fi posibilă la fiecare dintre infracţiunile componente sau numai la una dintre acestea.

Este de esenţa coautoratului în cazul unor asemenea infracţiuni complexe săvârşirea de acte care să corespundă în mod indubitabil laturii obiective.

De asemenea, legătura subiectivă este determinantă pentru existenţa coautoratului. Se arată în acest sens că în ipoteza în care unul dintre participanţi săvârşeşte acţiunea specifică uneia dintre infracţiunile componente, fără să ştie că o altă persoană săvârşeşte acţiunea specifică altei infracţiuni componente, fiecare dintre ei sunt doar autori la infracţiunile distincte comise, şi nu coautori la infracţiunea complexă însăşi. Deci lipsa cooperării intelectuale nu

32


duce numai la inexistenţa coautoratului ca formă de participaţie, ci duce chiar la inexistenţa infracţiunii complexe.65

În ceea ce priveşte problema coautoratului la infracţiunile complexe comise din culpă, ne raliem opiniei care susţine că la acestea nu este posibil coautoratul.

În principiu, problema coautoratului la infracţiunile din culpă este controversată în doctrină.

Într-o primă opinie s-a susţinut că există coautorat pentru că fiecare dintre făptuitori contribuie în mod nemijlocit la producerea rezultatului datorită actelor culpoase efectuate simultan sau succesiv, constatându-se şi o voinţă comună de a coopera. În acelaşi timp, întrucât există o unitate de acţiune şi un rezultat unic se exclude pluralitatea de infracţiuni.66 Această opinie a fost îmbrăţişată izolat şi de unele instanţe.67

Într-o a doua opinie se neagă posibilitatea coautoratului la infracţiunile din culpă, cu argumentarea că deşi este posibilă cooperarea materială între făptuitori, totuşi între aceştia nu există o legătură subiectivă, culpa însăşi excluzând prin caracteristicile ei ideea de cooperare. Autorii acestei opinii pornesc de la o reglementare anterioară, respectiv art.124 din Codul penal din 1936, care prevedea că la "infracţiunile neintenţionate, dacă efectele delictuoase se datorează cooperării mai multor persoane la actele materiale, fiecare din ele este pedepsită ca autor al acelei infracţiuni."68

De altfel şi instanţa supremă, în plenul ei, într-o decizie mai veche, referindu-se la coautorat, reţinea că acesta este caracterizat printr-o activitate care constituie latura obiectivă a infracţiunii, sau printr-o activitate care este legată direct şi nemijlocit de această activitate comisă cu intenţia (s.n.) de a participa la săvârşirea unor noi infracţiuni.69

În general, literatura juridică şi practica admit posibilitatea coautoratului şi la infracţiunile praeterintenţionate. Plecându-se de la art.28, alin.2 din Codul penal, privitor la circumstanţele reale,

65 V.Papadopol, D.Pavel, op.cit, p.21466 V. Donogoroz, op.cit, p.194; C.Bulai, op.cit, vol.I, p.194; C.Mitrache, op.cit, p.155; V.Dobrinoiu, op.cit, p.309.67 Trib.jud.Argeş, dec.pen nr.2567/1972, RRD nr.7/1973, p.177; Trib jud.Alba, dec.pen nr.128/1972, RRD nr.3/1975, p.4668 V.Papadopol, op.cit, p.164; M.Basarab, op.cit, vol.I, p.23969 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.3/1959, LP nr.5/1959, p.82

33


potrivit căruia circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut, autorii arată că există intenţia coautorilor pentru realizarea faptei iniţiale, iar dacă se dovedeşte şi existenţa culpei în sensul că nu au prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi puteau să-1 prevadă, sau l-au prevăzut, socotind fără temei că nu se va produce, ei vor răspunde cu toţii pentru rezultatul mai grav.70

Ideea coautoratului la infracţiunile complexe praeter-intenţionate a fost admisă şi în practică. Instanţa supremă s-a pronunţat în sensul că furtul comis împreună când unul dintre participanţi exercită acte de violenţă, iar cel de-al doilea acte de sustragere, constituie coautorat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. Când cel dintâi, cu intenţie, ucide victima pentru a se putea comite tâlhăria, fapta acestuia constituie şi infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art.176, lit. d, Cod penal. Fapta celui de-al doilea inculpat, care a comis sustragerea în timp ce victima era supusă agresiunii, dacă nu se dovedeşte că a urmărit ori acceptat decesul victimei, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211, alin.3, Cod penal deoarece poziţia lui subiectivă este caracterizată prin intenţie depăşită.

Există, după cum arătam la începutul capitolului, unele infracţiuni complexe care nu pot fi comise decât de către o persoană care îndeplineşte anumite condiţii sau are anumite calităţi, devenind astfel subiect calificat.

Apar astfel unele aspecte mai deosebite. Distingem în primul rând infracţiuni complexe care atât în forma de bază cât şi în cea agravată nu pot fi săvârşite în coautorat dacă unul dintre făptuitori nu are calitatea cerută de lege pentru a fi subiect activ (de exemplu la infracţiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art.250 Cod penal, făptuitorul care nu are calitatea de funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, dar care, alături de unul care are această calitate, săvârşeşte acte prin care insultă o altă persoană, este autor al infracţiunii prevăzută de art.205 Cod penal, existând o situaţie identică în cazul infracţiunii prevăzute la art.250 alin.2 Cod penal).

În al doilea rând, există infracţiuni complexe cu subiect calificat la care posibilitatea coautoratului este controversată în literatura juridică.

70 M.Zolyneak, op.cit, vol.II, p.374; V.Donogoroz, op.cit, p.494, 510.

34


În această categorie intră şi infracţiunea de viol, cu privire la care s-au conturat trei opinii.

Într-o primă opinie se susţine că la infracţiunea de viol nu poate exista coautorat, deoarece un act sexual firesc cu o persoană de sex feminin nu poate fi realizat în acelaşi timp de mai mulţi făptuitori, fiind deci o infracţiune cu autor unic.71 Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi în practică.72

Într-o a doua opinie se consideră că poate fi autor, respectiv coautor, doar bărbatul care este capabil să întreţină un raport sexual, altfel, cel care este lipsit de această aptitudine şi exercită actele de constrângere asupra victimei, săvârşeşte o altă infracţiune, respectiv de lovire sau ameninţare.

În sfârşit, într-o ultimă opinie, se susţine că poate fi coautor la infracţiunea de viol orice persoană, chiar şi bărbatul incapabil să întreţină un raport sexual, precum şi femeia.73 În argumentarea acestei originale opinii autorul porneşte de la o constatare a instanţei supreme, potrivit căreia coautorul realizează direct şi nemijlocit fie toate actele ce constituie latura obiectivă a infracţiunii, fie o parte din aceste acte, arătând în continuare că violul, fiind o infracţiune complexă, prezintă în conţinutul laturii obiective şi constrângerea prealabilă sau concomitentă actului sexual. Aşadar apreciind aceste acte de constrângere ca nefiind acte de executare, în ipoteza când făptuitorul ar comite aceste acte fără însă a înfăptui actul sexual, acestea fiind considerate acte pregătitoare şi nefiind sancţionate corespunzător, s-ar lăsa nepedepsită tentativa la infracţiunea de viol, ceea ce ar intra în contradicţie cu înseşi dispoziţiile art.204 din Codul penal.

În acelaşi sens, în doctrină, s-a arătat recent74 că "executarea de acte de constrângere a victimei în scop de viol înseamnă începutul executării infracţiunii de viol chiar dacă nu s-a început şi executarea raportului sexual, iar întreruperea executării actelor de constrângere (de exemplu, prin intervenţia unui terţ) va însemna totodată şi întreruperea infracţiunii de viol şi tragerea la răspundere a agentului

71 C.Bulai, în “Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, partea specială”, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p.350; G.Antoniu, Comentariu…, 1975, p.207; O.Loghin, Drept penal roman, partea specială, vol.I, Casa de Editură şi Presă „Şansa”SRL, Bucureşti, 1994, p.164.72 T.Pop, op.cit, vol.II, p.637.73 M.Basarab, op.cit, vol.II, p.256; M.Basarab, în Drept penal, partea specială, vol.I, Cluj-Napoca, 1985, p.149-156.74 G.Antoniu, „Tentativa”, Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995, p.290.

35


pentru tentativă de viol. în acelaşi sens în practica judiciară75 s-a decis corect că acela care imobilizează victima urmărind să o constrângă la raport sexual, rezultat care nu s-a produs datorită intervenţiei unui terţ, va răspunde pentru tentativă la viol."

Controversa privind coautoratul la viol, este, cel puţin parţial, determinată şi de modul cum este redactat textul art.197 Cod penal, care nu indică în mod explicit că este vorba despre o infracţiune cu autor unic, faţă de codul penal anterior care în art.419 reglementa violul de o manieră care excludea posibilitatea coautoratului ("Comite delictul de viol bărbatul care prin violenţă sau ameninţare constrânge o persoană de orice sex să aibă cu el raport sexual" - executarea raportului sexual este condiţionată de executarea constrângerii de către aceeaşi persoană).

În ce priveşte distincţia între actele de coautorat şi cele de complicitate în cadrul infracţiunilor complexe, esenţială pentru calificarea faptei este coroborarea activităţii materiale cu poziţia subiectivă a participantului.

Secţiunea a lll-a:Instigarea

Instigarea este posibilă la infracţiunea complexă atât ca formă de participaţie proprie, cât şi ca formă de participaţie improprie.

Din punct de vedere subiectiv, instigarea nu se poate săvârşi decât cu intenţie, infracţiunile complexe neputând constitui o excepţie de la reglementarea înscrisă în art.25 Cod penal.

În literatură s-a exprimat punctul de vedere după care instigarea poate constitui o cauză de disociere a infracţiunii complexe sub aspectul răspunderii instigatorului. In acest sens s-a spus că instigatorul nu va răspunde decât pentru infracţiunea pentru care a instigat, iar dacă autorul săvârşeşte şi altceva, aceasta va atrage numai răspunderea lui, nu şi a instigatorului.76 Tot la fel şi în cazul aşa-numitei instigări putative, când instigatorul a instigat la săvârşirea unei infracţiuni complexe, dar autorul a comis doar una dintre infracţiunile componente, instigarea putativă privind acea parte din conţinutul infracţiunii complexe care nu s-a realizat. Logica 75 Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.1545/1982, RRD nr.4/1983, p.7676 V.Papadopol, d.Pavel, op.cit, p.215

36


lucrurilor obligă la concluzia că instigatorul nu va putea răspunde pentru o faptă care nu s-a săvârşit, chiar dacă din punct de vedere subiectiv a dorit altceva.77

Probleme mai deosebite ridică instigarea în situaţia infracţiunilor complexe praeterintenţionate, deoarece aici doctrina şi practica s-au situat pe poziţii diferite.

Instanţa supremă a decis că atunci când instigatorul determină pe autor să săvârşească o tâlhărie, putând să prevadă că victima va deceda în urma actelor de violenţă, dar, deşi prevede un asemenea rezultat, nu-1 acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, iar autorul tâlhăriei ucide victima cu intenţie, fapta celui dintâi constituie instigare la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.3 Cod penal, iar fapta autorului infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art.176 lit. d Cod penal. S-a motivat că soluţia se impune ţinând cont de poziţia subiectivă a fiecărui participant, caracterizată prin intenţie depăşită în cazul instigatorului şi prin intenţie în cazul autorului infracţiunii.78 Fără îndoială că temeiul legal de la care s-a pornit în rezolvarea unei asemenea situaţii este dispoziţia înscrisă în art.28 alin.2 Cod penal.

O asemenea rezolvare a instigării a fost primită cu rezerve în doctrină. Plecând de la faptul că instigarea nu se poate produce decât cu intenţie precum şi de la constatarea că în Codul penal infracţiunile praeterintenţionate nu sunt reglementate în partea generală, s-a concluzionat în mod corect că dispoziţiile art.28 alin.2 se referă doar la infracţiunile comise cu intenţie.

Necontestând existenţa unei culpe în sarcina instigatorului în legătură cu rezultatul mai grav produs, se susţine că răspunderea acestuia nu poate fi reţinută pentru că instigarea nu se poate săvârşi din culpă. Potrivit autorilor,79 în această situaţie ar trebui să opereze o disociere între infracţiunea absorbantă (praeterintenţionată) şi cea absorbită (de bază), autorul răspunzând pentru întreaga infracţiune iar instigatorul numai pentru infracţiunea de bază, deoarece la aceasta a înţeles să participe.

După cum se ştie, în art.29 Cod penal se reglementează şi instigarea neurmată de executarea faptei precum şi cea urmată de

77 Ibidem78 Trib.Suprem, în compunerea prevăzută de art.39 alin2 şi 3 din Legea pentru organizare judecătorească, dec.nr.23/1984, CD 1987, p.153.79 V.Papadopol, D.Pavel, op.cit, p.219

37


desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului.

Aceste forme ale instigării se pot întâlni numai la infracţiunile complexe posibil a fi săvârşite cu intenţie, neputând exista în situaţia în care infracţiunile complexe la care se instigă sunt culpoase sau praeterintenţionate.

Secţiunea a IV-a:Complicitatea

O ultimă formă de participaţie ce se impune a fi abordată în cazul infracţiunii complexe este complicitatea.

Complicitatea, sub ambele forme, materială şi morală, este compatibilă cu infracţiunile complexe intenţionate.

De esenţa complicităţii este înţelegerea între autor şi complice cu privire la săvârşirea unei anumite fapte. Dacă după intervenirea unei asemenea înţelegeri, autorul reconsiderându-şi rezoluţia iniţială, săvârşeşte o altă faptă despre care complicele nu are cunoştinţă, acesta din urmă nu poate răspunde ca participant sub forma complicităţii la noua faptă. în acest sens nu putem fi de acord cu o soluţie adoptată în practică, contrară acestui punct de vedere. In fapt, trei inculpaţi s-au hotărât să comită un furt, unul dintre ei rămânând de pază, iar ceilalţi doi pătrunzând în locuinţa victimei, unde au molestat-o şi au luat o serie de bunuri. Cel de-al treilea a fost considerat complice la tâlhărie pe baza faptului că, văzând lumină în locuinţă şi auzind zgomote, putea să-şi dea seama că ceilalţi doi vor folosi violenţa pentru realizarea furtului propus.80 O asemenea interpretare este totuşi excesivă, fiindcă nu ţine seama de poziţia subiectivă a complicelui bazată pe înţelegerea iniţială cu autorii. Faţă de considerentele arătate, în speţă este vorba despre complicitate la furt calificat.

În ceea ce priveşte complicitatea morală, nu este necesar, din punct de vedere subiectiv, să intervină o înţelegere prealabilă între autor şi complice, fiind suficient ca acesta din urmă să ştie despre comiterea infracţiunii şi că ajută prin activitatea lui. Astfel, s-a decis

80 Trib.Mun. Bucureşti, secţia I penală, dec.nr.927/1992, în “Culegerea practică judiciară penală pe anul 1992”, p.55-56, în acelaţi sens Trib Suprem, secţia penală, dec. nr.711/1974, RRD nr.9/1974, p.66-67.

38


că fapta unor persoane care făceau parte din grupul agresorilor de a se fi aflat în apropierea victimei, înconjurând-o, în timp ce agresorii o deposedau de bunuri, constituie complicitate morală la infracţiunea de tâlhărie.81

Aşa cum reiese din art.26 Cod penal, complicitatea nu poate fi comisă decât cu intenţie, ceea ce semnifică faptul că cel care este complice prevede acţiunea autorului şi urmarea acesteia, dorind sau acceptând producerea urmărilor.

Complicitatea la infracţiunile complexe praeterintenţionate ridică aceleaşi probleme ca şi în cazul instigării, nefiind necesară reluarea aspectelor discutate.

Trebuie totuşi arătat că practica judiciară s-a situat pe poziţia recunoaşterii complicităţii şi la infracţiunile praeterintenţionate. în acest sens, instanţa supremă a reţinut că 'însoţirea de la mică distanţă a autorului şi a victimei, după ce autorul, cunoscut ca o persoană deosebit de violentă, a comunicat participanţilor intenţia sa de a sustrage banii victimei, şi asistarea în continuare la lovirea repetată şi gravă a acesteia precum şi la deposedarea ei de bani, constituie acte de complicitate, chiar în lipsa unei înţelegeri exprese, deoarece prezenţa la locul faptei a constituit un ajutor dat autorului. Dacă victima moare în urma agresiunii, complicitatea se raportează la prevederile art.211 alin.3 Cod penal, deoarece, văzând că victima este lovită, participanţii şi-au putut da seama de eventualitatea acestui rezultat, poziţia lor subiectivă fiind caracterizată de intenţie depăşită.82

Şi în doctrină remarcăm existenţa unor opinii din tabăra susţinătorilor acestei idei care denotă că problema în discuţie nu şi-a găsit pe deplin soluţionarea ştiinţifică. Se arată astfel că "într-o exprimare riguroasă" nu se poate vorbi despre complicitate la infracţiunile complexe praeterintenţionate datorită culpei care există în componenţa acestei forme de vinovăţie, însă, totuşi, un "simţ elementar de justiţie" conduce la ideea îmbrăţişată în practică.83

Clarificarea definitivă însă a complicităţii la infracţiunile praeterintenţionate, şi implicit la infracţiunile complexe praeter-intenţionate, nu poate fi făcută decât de către legiuitor printr-o reglementare expresă.

81 Trib.Mun.Bucureşti, secţia II-a panală, dec.nr.127/1982, Repertoriu... 1981 - 1986, p.4682 Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.2112/1986, CD 1986, p.270.83 M. Zolyneak, op.cit, în „Dreptul” nr.1-2/1990, p.71

39


Complicitatea este posibilă şi la infracţiunile complexe cu subiect calificat sau special, întrucât complicele săvârşind numai acte de înlesnire sau ajutor, deci care nu aparţin laturii obiective a infracţiunii, calitatea cerută de lege nu poate fi extinsă şi asupra acestuia.

În cazul infracţiunilor complexe este uneori mai dificil de făcut deosebirea între actele de complicitate şi cele de executare, datorită specificului laturii obiective acestor infracţiuni. Esenţial este de a constata dacă actele realizate aparţin sau nu laturii obiective; în ipoteza că sunt extrinseci acesteia, nu pot fi catalogate decât ca acte de complicitate. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere nici aspectul subiectiv, fapt cu atât mai important în cazul complicităţii morale şi care a fost subliniat în unele hotărâri judecătoreşti. în acest sens s-a reţinut că simpla prezenţă a unei persoane la locul săvârşirii infracţiunii nu este suficientă pentru a conchide că prin aceasta ea ar fi intenţionat să înlesnească sau să ajute la comiterea infracţiunii, din moment ce nu s-a stabilit că ar fi cunoscut sau prevăzut intenţia autorului.84

Secţiunea a V-a:Participaţia improprie în cazul infracţiunii complexe

Participaţia improprie, aşa cum este reglementată în art.31 din Codul penal, cunoaşte două modalităţi.

Prima dintre acestea constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală.

A doua formă constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie.

În ceea ce priveşte infracţiunea complexă, nu există nici un impediment ca aceasta să fie săvârşită sub forma participaţiei improprii, dacă bineînţeles sunt îndeplinite condiţiile generale ale acesteia, aşa cum sunt formulate în art.31 Cod penal, însă, datorită specificului ei, participaţia improprie este rar întâlnită în practică la săvârşirea infracţiunii complexe.

84 Trib.Suprem, Colegiul penal, dec. nr.571/1962, JN nr.10/1962

40


CAPITOLUL VITENTATIVA LA INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ

Secţiunea I:Aspecte generale

Tentativa în cazul oricărei infracţiuni nu poate fi analizată decât prin prisma art.20, 21, 22 din Codul penal, tentativa la infracţiunea complexă prezentând însă unele particularităţi pe care încercăm să le surprindem în continuare.

Ţinând cont că infracţiunea complexă poate fi săvârşită cu intenţie, din culpă şi cu praeterintenţie, trebuie precizat de la început un lucru, de altfel evident, şi anume că nu putem vorbi despre tentativă la infracţiunile complexe săvârşite din culpă.

În ceea ce priveşte infracţiunile complexe intenţionate, la care în principiu este posibilă tentativa, sunt totuşi situaţii când astfel de infracţiuni nu pot fi săvârşite sub forma tentativei, din diferite considerente.

Probleme mai deosebite ridică tentativa în cazul infracţiunilor complexe săvârşite cu praeterintenţie la care nu s-a produs urmarea de bază.

Raportul dintre actele preparatorii şi tentativă este o altă chestiune ce trebuie lămurită. Legiuitorul român a adoptat principiul neincriminării actelor preparatorii, dar uneori, prin excepţie, anumite acte preparatorii au fost asimilate cu tentativa, fiind sancţionate ca atare, această măsură având un caracter preventiv faţă de infracţiunile grave ce ar urma să fie săvârşite. Acest aspect vizează, tot ca excepţie, şi unele infracţiuni complexe, cum ar fi aceea de atentat, prevăzută de art.160 Cod penal. Astfel, în art. 173 alin.2 Cod penal se arată că producerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunii prevăzute de art.160 Cod penal se consideră tentativă.

În continuare vom analiza tentativa la infracţiunea complexă creată prin reunire, la infracţiunile complexe create prin absorbţia

41


altor infracţiuni, făcând o analiză separată a tentativei în cazul infracţiunilor complexe praeterintenţionate la care nu s-a produs urmarea de bază.

Secţiunea a ll-a:Tentativa ia infracţiunea complexă creată

prin reunirea altor infracţiuni

Infracţiunea complexă creată prin reunirea altor infracţiuni sau în componenţa căreia intră cel puţin două infracţiuni a mai fost denumită în literatură infracţiune complexă propriu-zisă.85 Această formă a infracţiunii complexe prezintă un anumit specific ce se repercutează asupra tentativei.

În doctrină s-au conturat două opinii referitoare la tentativa în cazul acestui tip de infracţiune complexă.

Într-o primă opinie, exemplificându-se prin infracţiunea de tâlhărie, s-a arătat că "infracţiunea complexă se consumă când s-a adus atingere obiectului juridic principal (a avut loc luarea bunului). Dacă a avut loc numai o acţiune şi inacţiune (violenţa sau ameninţarea) se realizează doar tentativa la tâlhărie şi nu infracţiunea simplă de violenţă sau ameninţare."86 S-a considerat astfel că există tentativă prin executarea uneia din acţiunile specifice infracţiunii complexe şi care ar avea semnificaţia de act de executare a infracţiunii complexe în întregul ei.87

Într-o a doua opinie, s-a susţinut că există tentativă la infracţiunea complexă când s-a început executarea fiecăreia dintre acţiunile componente.88 Acest punct de vedere a fost receptat de alţi autori într-o manieră mult prea restrictivă încât s-a ajuns la a se susţine că "...pentru a exista tentativă a infracţiunii complexe, este necesar să aibă loc un început de executare a ambelor acţiuni componente, începutul de executare sau executarea uneia singure 85 G. Antoniu, "Unele reflecţii cu privire la tentativa infracţiunii complexe", RRDnr. 10/1983, p.43. Denumirea de "infracţiune complexă propriu-zisă" este folosită în opoziţie cu "complexitatea improprie" sau "'aparentă", existentă, în concepţia autorului, în situaţia absorbirii unei singure infracţiuni. 86 M. Basarab, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.142; T. Dima, "Delimitarea tentativei la infracţiunea consumată de tâlhărie", RRD nr. 187 V.Rămureanu, op.cit, p.31388 V.Dongoroz, „Eplicaţii teoretice ale Codului penal român, partea specială”, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p.491

42


având efectul de a disocia pe cealaltă, de a o autonomiza, făcând să ne aflăm în faţa tentativei sau consumării infracţiunii respective şi nu în faţa tentativei la infracţiunea complexă." 89

Ţinând cont, în cadrul acestui tip de infracţiune, de raportul existent între acţiunea principală (scop) şi acţiunea adiacentă (mijloc) considerăm, aşa cum s-a arătat recent în doctrină,90 că sunt posibile trei situaţii:

- ambele infracţiuni au rămas în faza tentativei perfecte sau imperfecte (de exemplu, în cazul tâlhăriei, când făptuitorul vrea să lovească victima pentru a-i smulge geanta, însă este oprit de un terţ în momentul când vroia să aplice lovitura şi să smulgă geanta);

- acţiunea adiacentă s-a consumat însă acţiunea principală a rămas în faza tentativei (păstrând exemplul de mai sus, autorul loveşte victima pentru a-i smulge geanta, însă în momentul când ia geanta intervine un terţ care îl opreşte; tâlhăria ca infracţiune complexă în ansamblul ei nu s-a consumat);

- acţiunea principală s-a consumat însă acţiunea adiacentă a rămas în faza tentativei (de exemplu, făptuitorul a smuls geanta victimei, dar în momentul când vrea să se depărteze, victima începe să strige după ajutor, iar agentul, vrând să lovească victima este oprit de un terţ; ipoteza este mai rară în practică).

Aşa cum acelaşi autor arata,91"în principiu, există tentativă la infracţiunea complexă când executarea acesteia, privită în ansamblul ei (s.n.i nu este dusă până la capăt ori rezultatul nu se produce."

89 V.Papadopol, D.Pavel, op.cit, 1992, p.22390 G.Antoniu, „Tentativa”, p.294. 91 Idem, p.293.

43


Secţiunea aIII-a:Tentativa la infracţiunea complexă creată

prin absorbţia unei alte infracţiuni

Trebuie remarcat pentru început că nu în toate situaţiile este posibilă tentativa la acest tip de infracţiune complexă.

Această imposibilitate decurge din faptul că infracţiunea absorbită nu poate fi săvârşită sub forma tentativei. Este cazul, spre exemplu, a infracţiunii complexe de ultraj care ia naştere prin absorbţia uneia dintre infracţiunile de insultă, calomnie sau ameninţare, la niciuna dintre aceste infracţiuni componente tentativa nefiind posibilă, fiind vorba despre infracţiuni de executare promptă sau imediată.92

Totuşi legiuitorul a creat astfel de infracţiuni complexe la care tentativa este posibilă. Este, de exemplu, cazul infracţiunii de viol prevăzută de art.197 alin.l Cod penal. Aceasta este o infracţiune complexă întrucât absoarbe infracţiunile de lovire (art.180 Cod penal) sau ameninţare (art.193 Cod penal). Aşa cum arătam anterior, săvârşirea de violenţe sau ameninţări asupra victimei, în vederea întreţinerii de relaţii sexuale, chiar dacă acestea din urmă nu s-au consumat, constituie tentativă. Şi în ipoteza în care infracţiunea absorbită în infracţiunea complexă are caracterul unei circumstanţe agravante, se pot face constatări identice, în sensul că sunt infracţiuni la care nu este posibilă tentativa, şi infracţiuni care pot fi săvârşite în forma tentativei.

În primul caz putem exemplifica prin infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art.189 Cod penal, în varianta prevăzută de alin.2, când se săvârşeşte pentru a cere un folos material sau un alt avantaj în schimbul eliberării. Deşi legiuitorul a înţeles să incrimineze tentativa, considerând-o deosebit de periculoasă, din punct de vedere ştiinţific apare o inadvertenţă pentru că infracţiunea absorbită, respectiv cea de şantaj prevăzută de art.194 Cod penal, nu poate fi săvârşită sub forma tentativei. Din moment ce pretinderea unui folos material sau a unui alt avantaj este o acţiune ulterioară

92 N.Iliescu, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală”, vol.I, Editura Academiei Bucureşti, 1969, p.141; C.Bulai, op.cit, p.173.

44


lipsirii de libertate, care este deja consumată, tentativa la această infracţiune este, practic, imposibilă.

În cel de-al doilea caz se situează, de exemplu, infracţiunea de furt calificat prevăzută de art.209 lit. i Cod penal, când este săvârşită prin efracţie, în infracţiunea complexă absorbindu-se ca circumstanţă agravantă infracţiunea de distrugere, prezentată de art.217 Cod penal. Practica judiciară,93 în acord cu doctrina,94 a reţinut că, deşi infracţiunea de distrugere este deja consumată, nu are loc o disociere a infracţiunii complexe şi nu operează concursul de infracţiuni între distrugere şi tentativă de flirt. Astfel, acţiunea specifică infracţiunii absorbite ca circumstanţă agravantă şi consumată se converteşte în act de executare specific infracţiunii complexe care în acest mod apare ca fiind săvârşită sub forma tentativei.

O situaţie aparte, sub aspectul tentativei, o are infracţiunea de omor deosebit de grav săvârşită asupra a două sau mai multe persoane, prevăzută de art.176, lit.b Cod penal. Aici trebuie avute în vedere două ipoteze:

Prima, când făptuitorul a încercat să omoare două sau mai multe persoane, dar acţiunea lui rămâne în faza tentativei. In practică s-a conturat în cele din urmă un punct de vedere unitar în sensul că fapta constituie o singură tentativă la această infracţiune.95

A doua ipoteză are în vedere situaţia când făptuitorul a încercat să omoare două sau mai multe persoane, dar numai una dintre victime a decedat. Iniţial, în practică s-a statuat că infracţiunea complexă s-ar afla în faza tentativei.96 Apoi, instanţa supremă, în plenul ei, a îmbrăţişat un alt punct de vedere constatând că într-o anumită ipoteză se ajunge ca o faptă de omor consumată să fie mai blând sancţionată în cadru tentativei la infracţiunea prevăzută de art.176 lit.b Cod penal, decât dacă ar fi sancţionată independent. Considerând că astfel tentativa la omorul agravat ar constitui o cauză de atenuare a răspunderii penale pentru o infracţiune consumată de omor săvârşită în cadrul infracţiunii complexe, instanţa supremă a decis să reţină un concurs între tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, şi infracţiunea consumată.97

93 Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. nr.2086/1971, RRD nr. 1/1972, p.15594 V. Papadopol, Comentariu..., p. 113; I.Fodor, în "Expliicaţii teoretice ale Codului penal român,partea generală", vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.295.95 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.4/1970, RRDnr.7/1970.96 Tribunalul Suprm, col. Penal, dec. nr.734/1964, J.N. nr. 1/1965, p.172.97 Idem 96

45


Deşi în acest mod s-a ajuns la o soluţie judicioasă sub aspectul aplicării pedepsei, practic se desface pe cale judiciară unitatea legală, ceea ce este inacceptabil. Alături de alţi autori,98 considerăm că desfacerea unităţii legale ar putea fi luată în considerare de legiuitor într-o nouă reglementare a acestei infracţiuni complexe, sau i s-ar putea sugera legiuitorului să prevadă limite speciale ale pedepselor pentru tentativa la infracţiunea incriminată în art.176 lit.b Cod penal similare cu cele pentru tentativă, când fapta consumată este sancţionată cu detenţiunea pe viaţă.

Din prezentarea acestor situaţii se observă că în ceea ce priveşte tentativa la infracţiunile complexe create prin absorbţie nu există o regulă generală în materie.

Secţiunea a IV-a:Despre posibilitatea tentativei la infrac-ţiunile complexe

praeterintenponate la care nu s-a pro-dus urmarea de bază

Există un punct de vedere unitar în sensul că infracţiunile complexe praeterintenţionate, tocmai datorită prezenţei culpei, nu pot fi săvârşite sub forma tentativei.99

Codul penal, reglementând unele infracţiuni complexe, prevede şi forme praeterintenţionate ale acestora. în legătură cu acestea s-au purtat în literatura de specialitate discuţii privitor la posibilitatea sau imposibilitatea tentativei atunci când nu se produce urmarea de bază.

Astfel, s-au exprimat o serie de opinii, pe care le vom prezenta pe scurt:

A. Într-o primă accepţiune s-a considerat că la infracţiunea complexă praeterintenţionată nu este posibilă tentativa. Pornindu-se de la existenţa culpei s-a arătat că în ipoteza când

acţiunea de bază, care este intenţionată, a rămas în stare de tentativă, dar s-a produs rezultatul din culpă al infracţiunii absorbante praeterintenţionate, atât producerea acestuia cât şi existenţa culpei sunt incompatibile cu ideea că ar putea exista tentativă la acest tip de infracţiune. S-a mai arătat că, din moment ce rezultatul infracţiunii

98 V.Papadopol, D.Pavel, op.cit, p.228; G.Antoniu, op.cit, p.31099 N.Iliescu, op.cit, vol.I, p.120; C.Bulai, op.cit, vol.I, p.174.

46


praeterintenţionate s-a produs, nu mai are relevanţă gradul de realizare a fiecăreia dintre acţiunile infracţiunii complexe de bază.100

În concluzie, când se produce rezultatul mai grav, din culpă, fapta nu poate fi socotită tentativă (tocmai pentru că s-a produs rezultatul), ci este vorba despre o infracţiune consumată, acţiunea adiacentă convertindu-se în acţiune principală.101

B. Într-o a doua accepţiune, s-a considerat că există tentativă, dar sub forma tentativei la infracţiunea de bază.În susţinerea acestei opinii s-a arătat că la infracţiunile

complexe praeterintenţionate tentativa nu poate fi concepută ca o tentativă a întregii infracţiuni, deoarece rezultatul produs din culpă exclude ideea tentativei. Se arată că, deşi se foloseşte sintagma "tentativă la infracţiunile praeterintenţionate", prin aceasta trebuie înţeles o tentativă a elementului de bază, ceea ce decurge din unitatea infracţiunilor care compun infracţiunea complexă.102

Autorii propun instituirea aşa-numitei tentative relative care ar însemna punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectele decât parţial. De asemenea, se propune disocierea conţinutului infracţiunii praeterintenţionate în infracţiunea de bază rămasă sub forma tentativei şi rezultatul praeterintenţionat produs.

Această opinie a fost criticată arătându-se că disocierea propusă nu este prevăzută de lege şi că "unitatea legală a infracţiunii complexe nu poate fi spulberată prin interpretare."103

C. În sfârşit, în cea de-a treia opinie, s-a considerat că infracţiunea complexă praeterintenţionată poate fi săvârşită sub forma tentativei.Ipoteza care duce la o asemenea concluzie are în vedere că

infracţiunea de bază a rămas sub forma tentativei, iar infracţiunea adiacentă, care din punct de vedere subiectiv este săvârşită din culpă, este în formă consumată.

În argumentarea opiniei,104 pe care o considerăm cea mai elaborată, se arată că în cazul unităţii naturale de infracţiune tentativa

100 D.Pavel, „Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (II)", RRD nr.3/1982, p.35.101 V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p.230-231.102 M. Petrovici, Geza-Laczko David, "Structura şi regimul juridic al infracţiunii praeterintentionalitate, atunci când urmarea de bază a rămas în forma tentativei (I)", RRD nr. 1/1986, p.42.103 D. Pavel, "Structura şi regimul juridic al infracţiunii... (II)", RRD nr. 1/1986, p.48.104 G. Antoniu, Nota II la decizia nr. 112/1979 a Trib. Suprem, secţia penala, RRD nr.4/1980, p.56-60.

47


se prezintă ca o întrerupere a acţiunii, şi numai la aceste infracţiuni este valabilă regula după care la infracţiunea praeterintenţionată nu este posibilă tentativa. Tentativa la infracţiunea complexă este deosebită calitativ (s.n.) de cea de la unitatea naturală de infracţiune, tocmai pentru că infracţiunea complexă este o construcţie juridică cu un anumit specific.

În acest sens, la infracţiunea complexă "întrerupere" poate însemna fie întreruperea uneia sau tuturor acţiunilor componente, fie existenţa doar a unei fapte consumate absorbite şi inexistenţa sau existenţa parţială a acţiunii principale. Deci acţiunea absorbită se converteşte în act de executare care se raportează la rezultatul infracţiunii complexe în întregul ei. Or infracţiunea absorbită poate să constea chiar dintr-o faptă săvârşită cu praeterintenţie, feră ca aceasta să influenţeze tentativa la infracţiunea complexă.

Considerând că nu are nici o semnificaţie faptul că actul de executare a infracţiunii complexe a absorbit şi o faptă praeterintenţionată, incriminată distinct de legea penală, "într-o asemenea viziune, tentativa este totdeauna posibilă la o infracţiune complexă."105

O problemă care mai apare în acest context este faptul că în unele cazuri pedeapsa pentru tentativa la infracţiunea complexă praeterintenţionată este mai mică decât cea pentru infracţiunea absorbită care s-a consumat. Arătându-se că infracţiunea complexă nu poate fi o modalitate de atenuare a răspunderii penale pentru infracţiunea absorbită, s-a propus ca în aceste cazuri să se reţină un concurs de infracţiuni, desfacându-se astfel pe cale judiciară unitatea infracţională instituită de lege, soluţie care este inacceptabilă. Este, de exemplu, situaţia tentativei la infracţiunea de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, care se pedepseşte cu închisoarea de la 7 ani şi jumătate la 12 ani şi jumătate, pedeapsă care este mai mică decât cea pentru infracţiunea absorbită, respectiv cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, care este cuprinsă între 5 şi 15 ani închisoare.106 Credem că, aşa cum arăta şi autorul respectiv,107 este necesară intervenţia legiuitorului pentru modificarea

105 Idem, p.59106 Atât art. 183 cât şi art. 197 alin.3 au fost modificate, în sensul agravării sancţiunilor, prin Legea nr. 140/1996, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.289 din 14 noiembrie 1996.107 G. Antoniu, 'Tentativa", p.297.

48


corespunzătoare a sancţiunilor prevăzute pentru infracţiunile complexe respective.

*

O ultimă problemă ce se impune a fi abordată este cea a incidenţei desistării faptuitorului asupra existenţei acestui tip de infracţiune.

În situaţia în care actele de executare a infracţiunii complexe s-au întrerupt datorită unor cauze independente de voinţa făptuitorului, există tentativă la infracţiunea complexă.

În caz de desistare din partea autorului de la săvârşirea infracţiunii complexe, în ipoteza că infracţiunea absorbită a fost săvârşită integral, părerea dominantă în literatură este că făptuitorul va răspunde penal pentru infracţiunea absorbită şi nu va fi sancţionat pentru tentativa la infracţiunea complexă.108

Acest punct de vedere care de fapt se bazează pe reglementarea legală (art.22 alin.2 Cod penal), a fost însuşit şi de practică. Astfel s-a decis că atunci când, prin actele materiale îndeplinite până în momentul desistării, inculpatul a deteriorat un bun, el este apărat de pedeapsă pentru furt (art.209 lit.i Cod penal), dar trebuie să fie sancţionat pentru infracţiunea de distrugere.109

S-a arătat astfel că are loc o disociere a infracţiunii complexe pe care o prevede legea, ea reprezentând o excepţie de la structura unitară a acestei forme de unitate legală, iar infracţiunea căreia îi aparţine acţiunea dusă până la capăt "se autonomizează".110

Trebuie subliniat că în acest caz organele judiciare doar constată o asemenea situaţie, desfacerea unităţii legale operând în temeiul legii, respectiv prin aplicarea dispoziţiilor înscrise în art.22 alin.2 Cod penal.

108 C. Bulai, op. cit, voi. II, p.73, V. Rămureanu, op. cit., p.314; I. Fodor, op. cit., p.294.109 Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.2950/1970, CD 1970, p.284.110 D. Pavel, op. cit, în RRD nr. 1/1986, p.48.

49


CAPITOLUL VIIINFRACŢIUNEA COMPLEXĂ Şl CONCURSUL DE

INFRACŢIUNI

Secţiunea I:Criterii de diferenţiere a infracţiunii complexe

de concursul de infracţiuni

În abordarea acestei probleme trebuie precizat că nu avem intenţia de a face o analiză comparativă a celor două instituţii, ci vom încerca să prezentăm acele aspecte care, reţinând atenţia specialiştilor şi căpătând uneori rezolvări diferite în practică, au făcut şi fac posibilă încă o astfel de discuţie.

Este evident că atât infracţiunea complexă cât şi concursul de infracţiuni au în vedere la realizarea lor existenţa mai multor infracţiuni, dar, aşa cum s-a spus, incriminarea distinctă a infracţiunii complexe se datorează faptului că prezintă o periculozitate socială proprie, deosebită de cea a infracţiunilor care o compun.111 Gradul de pericol social al infracţiunii complexe este mai mare decât al fiecăruia din infracţiunile componente pentru că sunt puse în pericol mai multe obiecte juridice, iar reunirea lor într-o infracţiune complexă asigură o luptă mai eficientă împotriva unor astfel de fapte.112

În literatura juridică s-au propus mai multe criterii specifice prin care infracţiunea complexă să fie deosebită de concursul de infracţiuni:113

- Criteriu esenţial de caracterizare a infracţiunii complexe ar consta în condiţia ca infracţiunea absorbantă să nu se poată consuma fără săvârşirea infracţiunii absorbite. În cazul concursului de infracţiuni, întâlnirea infracţiunilor este rezultatul unei conjuncturi faptice create prin voinţa legiuitorului, în

111 1. Pahontu, "Ultimele modificări ale Codului de procedură penală", LP nr. 8/1960, p.8.112 V. Dobrinoiu, op. cit, p.212.113 D. Pavel, "Infracţiunea complexă", JN nr.11/1964, p.68-71.

50


timp ce la infracţiunea complexă reunirea infracţiunilor este rezultatul incriminării legale. Dacă la concurs este posibilă consumarea unei infracţiuni fără a fi săvârşită în acelaşi timp şi cealaltă, infracţiunea complexă nu se poate considera săvârşită dacă nu se comite şi infracţiunea absorbită în acelaşi timp.

- Al doilea criteriu constă în faptul că infracţiunea absorbită trebuie să fie o infracţiune determinată sau determinabilă (de exemplu, în cazul infracţiunii de furt calificat săvârşit prin efracţie care include prin absorbţie infracţiunea de distrugere).

- Al treilea criteriu se referă la faptul că infracţiunea absorbantă nu poate avea un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea absorbită.

Reţinând importanţa acestei susţineri, trebuie însă făcută completarea că afirmaţiile îşi păstrează valabilitatea şi în cazul infracţiunilor complexe create prin reunirea altor infracţiuni.

Concomitent cu stabilirea acestor criterii s-a considerat că în mod nejustificat s-a recurs şi la alte criterii de deosebire a infracţiunii complexe de concursul de infracţiuni şi care au fost catalogate ca improprii, deoarece ele nu sunt specifice doar acestei forme de unitate infracţională, ele fie întâlnindu-se şi la alte asemenea forme, fie la pluralitatea de infracţiuni, fie neexistând întotdeauna la infracţiunea complexă:114

- Un astfel de criteriu impropriu ar fi acela al simultaneităţii de rezoluţie, cu privire la care se arată că funcţionează uneori şi în cazul concursului real de infracţiuni şi anume când comiterea acţiunilor a fost concepută concomitent. în acelaşi timp, simultaneitatea de rezoluţie nu există la toate infracţiunile complexe, ca de exemplu în cazul tâlhăriei când făptuitorul, fiind surprins în timp ce fura, ia hotărârea să-şi asigure scăparea prin violenţă sau ameninţare.

- Un alt criteriu impropriu ar fi relaţia dintre infracţiunea mijloc şi infracţiunea scop. Este impropriu pentru că este în acelaşi timp specific şi concursului cu

114 Idem, p. 65-68.

51


conexitate, aici existând, indiscutabil, întotdeauna o relaţie între infracţiunea mijloc şi infracţiunea scop.

- Un ultim criteriu impropriu ar fi cel al lipsei de relevanţă penală, în sensul lipsei de pericol social al infracţiunii absorbite. Nu se poate susţine că infracţiunea sau infracţiunile absorbite rămân lipsite de pericol social, pentru că pericolul social propriu acestora îşi pierde doar individualitatea, el fiind inclus în pericolul social al in-fracţiunii complexe.

Deşi faţă de cele arătate s-ar părea că din punct de vedere principial lucrurile sunt clare, totuşi în practică au fost date rezolvări diferite, după cum şi în doctrină interpretările au fost diferite.

Secţiunea a II-a:Implicaţii practice ale diferenţierii infracţiunii

complexe de concursul de infracţiuni

A.Vătămarea corporală şi uciderea din culpă comise în urma nerespectării din culpă a unor dispoziţii

legale privind protecţia muncii

Probleme interesante privind raportul dintre infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni ridică infracţiunile de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă, atunci când ele sunt comise în urma nerespectării din culpă a unor dispoziţii legale privind protecţia muncii.

Atât în doctrină cât şi în practica judiciară, plecând de la dispoziţiile vechii legi privind protecţia muncii, Legea nr.5/1965 (discuţia rămâne valabilă şi după apariţia noii legi reglementând protecţia muncii, respectiv Legea nr.90/1996, art.34-38), s-au exprimat păreri opuse, opinia dominantă în materie fiind cea a concursului de infracţiuni.

Într-o sinteză a argumentelor susţinătorilor acestei opinii, se reţine că există concurs de infracţiuni pentru următoarele considerente:

52


- există două obiecte juridice lezate de acelaşi subiect activ, condiţiile normale de muncă precum şi persoana omului (viaţa, sănătatea, integritatea corporală);

- există două laturi obiective, nerespectarea normelor de protecţie a muncii precum şi provocarea morţii victimei în urma încălcării acestor dispoziţii;

- există două laturi subiective, o atitudine psihică faţă de faptul nerespectării normelor de protecţie a muncii şi o altă atitudine psihică faţă de rezultatul produs (moartea, vătămarea integrităţii corporale, a sănătăţii);

- există două dispoziţii legale încălcate, cele privitoare la protecţia muncii, şi cele referitoare la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.115

Recurgând la aceleaşi argumente, în favoarea concursului de infracţiuni s-a pronunţat şi instanţa supremă prin decizia de îndrumare nr.7/1957, la rândul lor, şi alte instanţe pronunţând soluţii în acest sens, cu motivări mai mult sau mai puţin asemănătoare.116

În literatura juridică s-a conturat şi o altă opinie, reflectată de-a lungul timpului şi în practica unor instanţe. S-a arătat astfel că infracţiunea contra protecţiei muncii se consumă prin simpla producere a unei stări de pericol, neexistând cerinţa legală pentru producerea unui accident sau a unei îmbolnăviri profesionale, iar în ipoteza că şi acestea se produc, răspunderea va fi distinctă pentru aceste urmări, potrivit dispoziţiilor Codului penal.117 Deci, dacă stării de pericol îi urmează o vătămare fără ca subiectul activ să fi intervenit printr-o acţiune sau omisiune (s.n.), înseamnă că accidentul sau îmbolnăvirea profesională este rezultatul acţiunii sau inacţiunii iniţiale, care constă fie în neluarea unor măsuri privind protecţia muncii, fie în nerespectarea acestora.118

În consecinţă, infracţiunea de ucidere din culpă şi cea de vătămare corporală din culpă, fiind urmarea încălcării dispoziţiilor

115 V. Papadopol, "Câteva observaţii cu privire la sancţionarea infracţiunilor contra protecţiei muncii", LP nr.7/1955, p.743; în acelaşi sens, N. Hogaş, ''Infracţiunile contra protecţiei muncii", JN nr.5/1960, . p.827; M. Sivisici, A. Todea, "Particularităţi ale cercetării infracţiunilor contra protecţiei muncii", RRD nr. 1/1971, p.78-79.116 Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.315/1974, RRD nr.4/1975,p. 16; Trib. Suprem, secţia penală, dec, nr.3/1980, p.74117 G. Antoniu, "Infracţiuni prevăzute în legi speciale", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 122.118 D. Galbură, "Aspecte ale încadrării juridice în materia infracţiunilor contra protecţiei muncii", RRD nr. 10/1973, p.106-111

53


legale privind protecţia muncii, devin infracţiuni complexe prin absorbţia, ca element, a acelor fapte care luate în considerare izolat constituie infracţiuni contra protecţiei muncii.

Şi în practică situaţiile de acest gen au fost rezolvate în concordanţă cu această opinie, reţinându-se că este vorba despre o infracţiune unică, complexă.119

În acord cu această opinie, trebuie observat, în primul rând, că unele dintre argumentele aduse în sprijinul concursului de infracţiuni nu sunt specifice exclusiv acestei forme de pluralitate infracţională. Este vorba despre existenţa a două obiecte juridice lezate, a doua laturi obiective şi a două laturi subiective, elemente care, aşa cum arătam anterior, se regăsesc şi la infracţiunea complexă.

Pe de altă parte, în cazul infracţiunilor prevăzute de art.174. alin.2 şi de art.184 alin.3 Cod penal, culpa făptuitorului constă tocmai în neluarea unor măsuri privind protecţia muncii. Şi atunci, dacă am accepta teza concursului de infracţiuni, ar însemna că făptuitorul ar comite aceleaşi acţiuni sau inacţiuni cu două forme de vinovăţie distincte, o culpă a infracţiunii contra protecţiei muncii şi o alta a infracţiunii contra persoanei, ceea ce este inadmisibil, ţinând cont că de fapt este vorba despre o singură culpă.

Nu înseamnă însă că incriminările din legea specială sunt inutile, pentru că ele rămân aplicabile ori de câte ori, prin neluarea sau nerespectarea măsurilor de protecţie a muncii, se crează o stare de pericol; dacă însă se produce vreuna dintre urmările specifice infracţiunilor prevăzute de art.178 alin.2 şi art.184 alin.3 Cod penal, aceste fapte sunt absorbite în conţinutul acestora.

B. Uciderea din culpă săvârşită de către un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeş-te limita legală sau care se află în stare de ebrietate

Dicţii îndelungate în doctrină pe marginea raportului dintre infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni s-au purtat şi în legătură cu infracţiunea de ucidere din culpă în forma agravată prevăzută de art.178 alin.3 Cod penal, redactat astfel: "Când uciderea 119 Trib. jud. Dolj, dec. pen. nr. 1647/1969, RRD nr.4/1970, p.187; Trib. jud. Constata, dec. pen. nr.433/1987, RRD nr. 11/1987, p.76.

54


din culpă a unei persoane este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani."

Pe de altă parte, prin art.37 alin.l din Decretul nr.328/1966 a fost incriminată ca infracţiune conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care, fie că are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, fie că se află în stare de ebrietate.

Dat fiind că o serie de instanţe au apreciat că aceste două infracţiuni sunt în concurs, iar altele, dimpotrivă, că este vorba despre o infracţiune complexă, instanţa supremă a intervenit printr-o decizie de îndrumare, conchizând că acest ultim punct de vedere este corect.

Este de menţionat că instanţa supremă a apreciat că este vorba despre o infracţiune complexă numai atunci când uciderea din culpă în condiţiile art.178 alin.3 s-a produs pe drumurile publice (s.n.). In ipoteza când nu se produce pe drumurile publice, nu este vorba despre o infracţiune complexă, ci doar despre o infracţiune în formă agravată.

Argumentul esenţial care a stat la baza acestei teze a fost, în concepţia instanţei supreme, acela al pericolului social. In acest sens, s-a motivat că infracţiunea prevăzută de art. 178 alin.3 Cod penal prezintă un pericol social propriu, pedeapsa prevăzută pentru această infracţiune complexă depăşind pedeapsa maximă ce s-ar putea aplica în cazul concursului de infracţiuni. în acelaşi timp s-a mai motivat şi că nu este posibil ca legiuitorul să fi voit ca aceeaşi împrejurare, respectiv conducerea autovehiculului în stare de ebrietate sau cu o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, să constituie două agravări ale pedepsei, odată ca circumstanţă agravantă inclusă în conţinutul infracţiunii prevăzută de art.178 alin.3 Cod penal, iar a doua oară ca infracţiune distinctă, în concurs cu aceasta.

Deşi după apariţia acestei decizii, instanţele s-au conformat punctului de vedere al instanţei supreme, totuşi în doctrină discuţiile au continuat, formulându-se critici bazate pe argumente judicioase, care nu pot fi ignorate.

Sub aspectul elementului material, s-a arătat că cel al infracţiunii prevăzute de art.178 alin.3 Cod penal este, din punct de

55


vedere noţional, mai amplu decât cel al infracţiunii prevăzute de art.37 alin.l din Decretul nr.328/1966, pentru ca infracţiunea există chiar dacă autovehiculul a fost condus şi în alte locuri decât pe drumurile publice. Pe cale de consecinţă, prima infracţiune nu o poate absorbi pe cea de-a doua, pentru că o infracţiune nu poate fi când simplă, când complexă.120

S-a mai arătat că infracţiunea de ucidere din culpă este o infracţiune instantanee, pe când cea prevăzută de art.37 alin.l din Decretul nr.328/1966 este o infracţiune continuă, ea neputând fi absorbită în totalitate, tocmai pentru acest considerent, în conţinutul celei dintâi. Se ajunge deci la concluzia că agravanta reglementată de art.178 alin.3 Cod penal se referă la starea conducătorului de autovehicul din momentul impactului care a cauzat moartea unei persoane, indiferent dacă acest impact s-a produs pe un drum public sau în alt loc, iar nu la întreaga activitate care a precedat acest moment.121 Faptul de a fi condus autovehiculul pe drumuri publice în această stare, anterior impactului, constituie deci o infracţiune distinctă aflată în concurs real cu cealaltă, respectiv cu uciderea din culpă.

Şi din punct de vedere al elementului subiectiv este imposibilă absorbţia logică şi, pe cale de consecinţă, cea legală, deoarece o formă de vinovăţie mai gravă, cum este intenţia ce caracterizează infracţiunea prevăzută de art.37 alin.l din Decretul nr.328/1966, nu poate fi absorbită într-o formă de vinovăţie mai uşoară, precum culpa ce caracterizează infracţiunea prevăzută de art.178 alin.3 Cod penal.122

În concluzie, eventuala intervenţie a legiuitorului este singura în măsură să dea rezolvarea adecvată disputei de faţă. Soluţia concursului de infracţiuni pare cea mai potrivită având în vedere argumentele prezentate, drept pentru care textul art.178 alin.3 Cod penal ar trebui modificat în acest sens.

120 O.A. Stoica, op. cit.,p.85; O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal, parte specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.46.121 C. Turianu, V. Stoica, "Unele consideraţii...", p.48.122 G. Antoniu, op. cit, voi. I, 1975, p.lll

56


C. Raportul dintre infracţiunea de furt calificat prevăzută de art.209 lit. i Cod penal şi infracţiunea de violare de

domiciliu prevăzută de art.192 Cod penal

O altă controversă existentă atât în doctrina penală cât şi în practica instanţelor s-a ridicat şi în legătură cu raportul dintre infracţiunea de furt calificat prevăzută de art.209 lit.i Cod penal şi infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art.192 Cod penal.

S-a susţinut123 că furtul dintr-o locuinţă unde s-a pătruns fără drept este o infracţiune unică, nefîind vorba despre un concurs real, deoarece violarea de domiciliu constituie o treaptă necesară în desfăşurarea activităţii care caracterizează elementul material al infracţiunii de furt. Ulterior s-au adus corective acestui punct de vedere, apreciindu-se că numai furtul calificat săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori mincinoase absoarbe "în mod natural" infracţiunea de violare de domiciliu, în celelalte cazuri fiind un concurs de infracţiuni.124

Ca luare de poziţie la acest punct de vedere, într-o altă opinie125

s-a susţinut că furtul calificat prevăzut de art.209 liti Cod penal este o infracţiune complexă, ce absoarbe ca circumstanţă agravantă infracţiunea de violare de domiciliu, în celelalte cazuri fiind vorba despre un concurs de infracţiuni fiindcă în textul art.209 Cod penal nu figurează în alt loc o astfel de agravantă.

Criticându-se aceste opinii, s-a argumentat în mod judicios că din conţinutul legal al infracţiunii prevăzută de art.209 lit.i nu rezultă în mod implicit că ea nu s-ar putea comite şi fără violarea de domiciliu.126

S-a arătat astfel că dacă efracţia şi celelalte modalităţi prevăzute de art.209 lit. i Cod penal au loc cu ocazia pătrunderii fără drept într-o locuinţă există într-adevăr o legătură între furtul calificat şi violarea de domiciliu, însă este o legătură de fapt (s.n.), pentru că nu decurge din conţinutul legal al infracţiunii înscrise în art.209 liti Cod penal, ci din circumstanţa concretă în care se comite furtul. în

123 G. Navrot, '"încadrarea juridică a furtului... (I)", RRD nr.6/1974, p.19-20.124 V. Papadopol, "Consideraţii cu privire la încadrarea juridică a faptelor de violare de domiciliucomise în vederea săvârşirii altor infracţiuni", RRDnr.6/1975, p.31.125 L. Biro, "Încadrarea juridică a furtului săvârşit prin violare de domiciliu (II)", RRD nr.6/1974, p.21.126 V. Suian, Drept penal, partea specială, voi. I, Cluj-Napoca, p. 132-133.

57


ipoteza în care autorul furtului are consimţământul victimei de a se afla în locuinţa sa această legătură dispare.

Pe de altă parte, pentru a exista unitate legală sub forma infracţiunii complexe, infracţiunea absorbită ca element sau ca circumstanţă agravantă, trebuie determinată fie prin denumirea infracţiunii ca atare, fie prin indicarea acţiunii sau urmărilor ei, ceea ce nu este cazul infracţiunii prevăzute de art.209 liti Cod penal.

În plus, ţinând cont că în cazul formei de bază a infracţiunii de violare de domiciliu acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, admiţând ideea infracţiunii complexe, o eventuală împăcare a părţilor nu ar mai fi posibilă pentru că s-ar desface, pe cale judiciară, unitatea legală a infracţiunii complexe, ceea ce ar veni în contradicţie cu legea.

Soluţia preconizată este cea a concursului de infracţiuni în toate cazurile (s.n.) când furtul este comis prin violare de domiciliu, soluţie la care subscriem, în considerarea argumentelor expuse.

58


D. Raportul dintre infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art.272 alin. 1 Cod penal şi

infracţiunea de ultraj prevăzută de art.239 alin. 1 şi 2 Cod penal

Modul în care este reglementată infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, în varianta prevăzută de art.272 alin.l Cod penal, a dat ocazia unor discuţii referitoare tot la raportul dintre infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni.

Textul invocat stabileşte că este infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin acte de violenţă sau ameninţare faţă de organul de executare.

Analiza raportului la care ne referim trebuie făcută în două situaţii şi anume când organul de executare nu are exerciţiul autorităţii de stat şi, respectiv, când are exerciţiul acestei autorităţi.

Cu privire la prima situaţie, după cum justificat s-a spus, constituie infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti nu numai actele de împotrivire îndreptate asupra organelor de executare propriu-zise, ci şi cele îndreptate contra persoanelor care, din însărcinarea şi sub supravegherea organelor de executare, execută operaţiuni materiale necesare ducerii la îndeplinire a hotărârii judecătoreşti.127

În această ipoteză infracţiunea prevăzută de art.271 alin.l Cod penal este o infracţiune complexă pentru că absoarbe în conţinutul ei infracţiunea de ameninţare prevăzută de art.193 Cod penal sau, după caz, infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art.180 Cod penal. Nu este mai puţin adevărat că dacă actele de împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală (art.181 Cod penal), vătămare corporală gravă (art.182 Cod penal ) ori loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 Cod Penal), acestea vor fi în concurs cu infracţiunea prevăzută în art. 271 alin.l Cod penal.

A doua situaţie are în vedere ipoteza în care organul de executare are exerciţiul autorităţii de stat. împotrivirea prin acte de violenţă sau ameninţare constituie infracţiunea de ultraj prevăzută de art.239 Cod penal cu privire la care se pune problema de a şti dacă 127 N. Iliescu, op. cit., voi. IV, p.280

59


este absorbită în infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, sau, dimpotrivă, se află în concurs cu aceasta.

Analiza textului impune concluzii diferite.Astfel, dacă împotrivirea la executare are loc prin ameninţare,

infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti este complexă deoarece absoarbe infracţiunea de ultraj prevăzută de art.239 alin.l Cod penal, soluţie ce a fost adoptată şi în practica judiciară.128 Dacă însă împotrivirea la executare are loc prin insulte sau calomnii, această infracţiune nu mai este complexă, deoarece textul art. 2871 alin.l Cod penal nu prevede posibilitatea absorbirii acestora, existând astfel un concurs ideal cu infracţiunea de ultraj prevăzută de art.239 alin.l Cod penal.

În ceea ce priveşte modalitatea comiterii infracţiunii înscrise în art 271 alin.l Cod penal, prin recurgerea la violenţă, suntem de acord cu opinia potrivit căreia este vorba despre o infracţiune complexă prin absorbţia infracţiunii de ultraj prevăzută de art.239 alin.2 Cod penal, soluţie confirmată şi de practica judiciară.129 Este, în acest caz, evident că ne aflăm în faţa unui concurs de texte (art.271 alin.l şi art.239 alin.2 Cod penal), situaţie în care se aplică cel special (art.271 alin.l Cod penal).

Ideea concursului de infracţiuni nu trebuie cu totul respinsă, pentru că atunci când actele de violenţă îmbracă forma infracţiunilor prevăzute de art. 181, art. 182 sau art. 183 Cod penal, ultrajul prevăzut de art.239 alin.2 cod penal este în concurs cu nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, infracţiune care absoarbe numai violenţele incriminate sub forma prevăzută de art. 180 Cod penal.

128 Trib. Suprem, secţia penală, dec.nr.1847/1981, RRD nr.7/1982, p.92.129 Trib. MUR Bucureşti, secţia a doua penală, dec.nr.2268/1976, CD 1976, p.78

60


Secţiunea a lll-a:Consideraţii finale

În încheiere, dat fiind situaţiile arătate, se impun unele precizări. Legiuitorul, renunţând la un moment dat la concursul de infracţiuni în favoarea infracţiunii complexe, o face din două motive, în primul rând, din considerente de politică penală, realizând astfel o combatere mai eficientă a unor infracţiuni, şi în al doilea rând pentru considerente de tehnică legislativă, facilitând astfel aplicarea legii penale.

Unitatea infracţională sub forma infracţiunii complexe nu poate fi creată decât pe cale legală, impunerea ei pe cale judiciară fiind inadmisibilă.

Nu este mai puţin adevărat că uneori chiar reglementările legale sunt inadecvate, fiind de datoria practicienilor ca în aceste cazuri să găsească soluţiile cele mai potrivite, iar a doctrinarilor să ofere rezolvarea teoretică corespunzătoare, ceea ce-1 poate determina pe legiuitor să intervină cu reglementările care se impun.

Cert este că raportul dintre infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni este maleabil, el putând fi schimbat oricând în favoarea uneia sau alteia dintre cele două instituţii în funcţie de interesele generale ale societăţii la un moment dat, interese care-şi găsesc reflectarea şi în domeniul dreptului penal.

61


BIBLIOGRAFIE

I.Bibliografie juridică generală

1. Antoniu,G. - Codul penal comentat şi adnotat, partea

specială, vol.I, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

- Infracţiuni prevăzute în legi speciale,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1976

- Tentativa , Editura Societăţii „Tempus”,

Bucureşti, 1995

2. Basarab, M. - Drept penal, partea generală, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

- Drept penal, partea generală, vol.II,

Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992

3. Biro, L,

Basarab, M.

- Curs de drept penal, partea generală,

Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1963

4. Bulai, C. - Drept penal român, partea generală, vol.I,

Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,

Bucureşti, 1992

5. Buzea, N.T. - Principii de drept penal, vol.I, Iaşi, 1937

6. Dobrinoiu, V. - Drept penal, partea generală, Editura

„Atlas Lex”, Bucureşti, 1996

62


7. Dongoroz, V. - Drept penal, Bucureşti, 1939

8. Dongoroz, V.

Kahane, S.

Oancea, I.

Fodor, I.

Iliescu, N.

Bulai, C.

Stănoiu, R.

- Explicaţii teoretice ale Codului penal

român, vol.I, 1969, vol.II, 1970, vol.III,

1971, vol.IV, 1972, Editura Academiei,

Bucureşti

9. Loghin, O.

Filipaş, A.

- Drept penal, partea specială, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983

- Drept penal român, partea specială, vol.I,

Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,

Bucureşti, 1994.

10. Mitrache, C. - Drept penal român, partea generală, Casa

de Editură şi Presă „Şansa” SRL,

Bucureşti, 1994

11. Oancea, I. - Drept penal, partea generală, Editura

Didactică şi Pedagăgică, Bucureşti, 1971

12. Papadopol, V. - Principii de drept, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1958

13. Papadopol, V.

Pavel, D.

- Formele unităţii infracţionale în dreptul

penal român, Casa de Editură şi Presă

„Şansa” SRL, Bucureşti, 1992

14. Pop, T. - Drept penal comparat, partea generală,

vol.II, Cluj Napoca, 1923

15. Rămureanu, V. - Codul penal comentat şi adnotat, partea

63


generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1972

16. Stoica, O.A. - Drept penal, partea specială, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976

17. Suian, V. - Drept penal, partea specială, vol.I, Cluj

Napoca, 1985

18. Zolyneak, M. - Drept penal, partea generală, vol.II,

Editura Fudaţiei „Chemarea” Iaşi, 1993

64


II.Bibliografie ju ridică specifică

1. Antoniu, G. - „În legătură cu unitatea şi pluralitatea de

infracţiuni”, RRD nr.9/1967

- Nota II la decizia nr.112/1979 a Trib.

Suprem, secţia penală, RRD nr.4/1980

- „Unele reflecţii cu privire la tentativa

infrecţiunii complexe”, RRD nr.10/1983

2. Biro, L - „Încadrarea juridică a furtului săvârşit

prin violare de domiciliu (II)”, RRD

nr.6/1974

3. Bulai, C. - „Eroarea de fapt în teoria şi practica

dreptului penal român”, JN nr.10/1965

4. Dima, T. - „Delimitarea tentativei la infrecţiunea

consumată de tâlhărie”, RRD nr.11/1973

5. Galbură, D. - „Aspecte ale încadrării juridice în

materia infrecţiunilor contra protecţiei

muncii”, RRD nr.10/1973

6. Hogaş, N. - „Infrecţiuni contra protecţiei muncii”, JN

nr.5/1960

7. Navrot, G. - „Încadrarea juridică a furtului săvârşit

prin violare de domiciliu (I)”, RRD

nr.6/1974

65


8. Papadopol, V. - „Consideraţii cu privire la încadrarea

juridică a faptelor de violare de domiciliu

comise în vederea săvârşirii altor

infracţiuni”, RRD nr.6/1975

- Câteva observaţii cu privire la

sancţionarea infrecţiunilor contra protecţei

muncii, LP nr.7/19759.

9. Pavel, D. - „Infrecţiunea complexă”, JN nr.11/1964

- „Infrecţiunea complexă. Structură.

Criterii de deosebire de concursul de

infrecţiuni”, JN nr.11/1969

- Nota II la decizia penală nr,845/1975 a

Trib. Jud. Mureş, nr.8/1977

- „Caractere specifice ale formelor de

unitate infracţională”, RRD nr.10/1890

- „Cu privire la încadrarea juridică a

tentativei de viol care a avut loc ca urmare

moartea sau sinuciderea victimei (II)”,

RRD nr.3/1982

- „Structura şi regimul juridic al

infracţiunii preaterintenţionate atunci când

infrecţiunea de bază a rămas în forma

tentativei (II)”, RRD nr.1/1986

66


10. Pătulea, V. - „Aspecte teoretice şi practice referitoare

la structura infracţiunii complexe”, RRD

nr.4/1984

11. Petrovici, M.,

David, G.L.

- „Structura şi regimul juridic al

infracţiunii preaterintenţionate, atunci când

urmarea de bază a rămas în forma

tentativei (I)”, RRD nr.1/1986

12. Pahonţu, I. - „Ultimele modificări ale Codului de

Procedură Penală”, LP nr.8/1960

13. Sivisici, M.,

Todea, A.

- „Particularităţi ale cercetării

infrecţiunilor contra protecţiei muncii”,

RRD nr.1/1971

14. Turianu, C.,

Stoica, V.

- „Unele consideraţii în legătură cu

structura infracţiunii prevăzută de art.178

alin.3 din Codul penal (III)”, RRD

nr.6/1986

67

Infractiunea complexa

Documents

Transcript of Infractiunea complexa