De altfel şi instanţa supremă, în plenul ei, într-o decizie mai veche, referindu-se la coautorat, reţinea că acesta este caracterizat printr-o activitate care constituie latura obiectivă a infracţiunii, sau printr-o activitate care este legată direct şi nemijlocit de această activitate comisă cu intenţia (s.n.) de a participa la săvârşirea unor noi infracţiuni.1

În general, literatura juridică şi practica admit posibilitatea coautoratului şi la infracţiunile praeterintenţionate. Plecându-se de la art.28, alin.2 din Codul penal, privitor la circumstanţele reale, potrivit căruia circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut, autorii arată că există intenţia coautorilor pentru realizarea faptei iniţiale, iar dacă se dovedeşte şi existenţa culpei în sensul că nu au prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi puteau să-1 prevadă, sau l-au prevăzut, socotind fără temei că nu se va produce, ei vor răspunde cu toţii pentru rezultatul mai grav.2

1 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.3/1959, LP nr.5/1959, p.822 M.Zolyneak, op.cit, vol.II, p.374; V.Donogoroz, op.cit, p.494, 510.