Influenta o perei eminesciene asupra literaturii romane

Cunoscător al culturii şi filozofiei orientale indiene, ale căror opere le-a citit în original, învăţând pentru aceasta singur sanscrita, dar şi al culturii şi filozofiei europene moderne, Eminescu este "însăşi structura omului universal" (Mircea Eliade), opera impresionantă fiind un adevărat act de identitate universală a neamului românesc, fapt pentru care Tudor Vianu afirma că "românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi"..

"Mânuirea perfectă a limbii materne" a făcut din Mihai Eminescu un adevărat întemeietor al limbajului poetic prin varietatea mijloacelor expresive prin sensibilitatea reflexivă, prin viziunea inovatoare şi profundă asupra lumii şi, în acelaşi timp, precursor recunoscut ca atare al celor mai mari poeţi ai secolului XX: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu.

Există multe laturi în care Eminescu depăşeşte radical romantismul şi devine unul din exponenţii cei mai vii ai ultimei jumătăţi din veacul trecut. Privit în expresia sa exemplară, poetul romantic se transpune integral într-o zonă ideală, fie ea mitul, ca la Holderlin. fie visul, ca la Novalis. fie fantezia utopistă. ca la Shelley. fie aventura spirituală a lui Byron ori, dimpotrivă, armonia liniştii interioare a lui Lamartine.

Eminescu este însă şi precursorul simbolismului românesc, prin cel puţin două poezii: "Dintre sute de catarge" şi "Melancolie", Macedonski şi Bacovia împlinind ceea ce exista în germene în opera eminesciană, racordând astfel literatura română la literatura universală.

În ceea ce priveste deschiderile pe care Eminescu le realizează ptr poezia secolulu XX, pot fi amintite influențele asupra lui O.Goga, G. Coșbuc, Al Macedonski, T Arghezi, L.Blaga, I.Barbu, N. Labiș, N.Stănescu etc. Manifestarea protestatară, violentă se va regăsi în creația lui Macedonski; pesimismul metafizic eminescian transpus în simboluri se va regăsi în poezia lui Bacovia; preocuparea ptr o mitologie romanească se va regăsi la Blaga. ( Blaga rămâne prin opera sa, cea mai pură formă a eminescianismului în primul rând prin modul de a integra poeziei filosofia. ) Lirica lui T Arghezi va prelua năzuințele spre cunoaștere, întrebările dramatice privind ipostaza umană; I.Barbu va realiza prin balada ,,Riga Crypto și lapona Enigel” – un ,,Luceafăr întors”. Aproape la toți urmașii poetului național e nelipsită sursa folclorică. Uneori înrudirea nu este numai tematică, ci de ton. Poate fi comparată poezia ,,Ecou de romanță” a lui Bacovia sau unele poezii erotice ale lui Arghezi. Un alt sens în care eminescianismul poate fi identificat este prefigurarea unor atitudini estetice noi, simbolismul și expresionismul. Se poate afirma că prin muzicalitatea și armonia versurilor, prin marea forță sugestivă a imaginilor, Eminescu e un precursor al simbolismului, ocupând în literatura română locul pe care-l ocupă Baudelaire in cea franceză.

În ceea ce privește expresionismul, s-ar putea spune că niciunui poet de dinainte de 1900 nu i se potrivește, poate, mai bine ca lui Eminescu, creației lui, de fapt, definiția dată actului artistic expresionist de către L.Blaga: ,,De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl transcendează, trădând relațiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist”.

Fantasticul prozelor eminesciene rezonează peste ani în scrisul unor artişti creatori importanţi pentru România şi pentru întreaga lume, cum este Mircea Eliade, la care întâlnim, în nuvela "La ţigănci", motivul visului ca şi în nuvela "Sărmanul Dionis" sau Vasile Voiculescu şi Mateiu Caragiale.

Mihai Eminescu a pătruns în conştiinţa naţională prin domeniul cultural-artistic şi se manifestă sub forma influenţelor în literatura începutului de secol, aşa cum prezisese Titu Maiorescu. Sub impactul liricii eminesciene, numeroşi poeţi scriu sau încearcă să scrie ca Eminescu ori dimpotrivă, să încerce să iasă de sub această

influenţă acaparatoare. Ecourile creaţiei eminesciene se concretizează uneori prin preluarea unor texte din poezii şi înglobarea lor în alte texte fie cu alte forme, fie cu alte intenţii decât cele din poezia originară, în mod diferit de la un poet la altul. Această intertextualitate se manifestă în poezia de după Eminescu prin inversarea în textul propriu a unui vers sau a unui fragment de vers eminescian, dar şi prin parafrazarea şi prelucrarea unor stanţe bine cunoscute ori prin transferul subtil al unei imagini sau al unui simbol.

De exemplu, versul de mare rezonanţă "De treci codrii de aramă, de departe vezi albind / Şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint" din "Călin (file din poveste)" se regăseşte în creaţia unui al poet de mai târziu (Miron Ţie), intitulată "Lumină" şi închinată limbii române: "Când trecem codrii de aramă, / în privirile noastre înfloreşte blând / Acel cuvânt dulce ce ne cheamă / Din marea carte cu litere de aur luminând".

În poezia "Colinda colindelor" de Nichita Stănescu, versurile parafrazează în mod complex poezia eminesciană "Şi dacă..." atât prin preluarea structurii sintactice, cât şi prin efectul de ecou sugerat semnificativ: "Şi dacă auzul s-a pierdut într-un lătrat de câine / Şi dacă vederea s-a oprit în steaua Venus, / Şi dacă codrii negri bat în geam? Şi dacă-mi eşti departe, / Ningi tu, ningi tu, ningi tu...".

Poetul basarabean Grigore Vieru preia un vers din "Glossă" în poezia "O, mamă": "A venit primăvara. / Umbra sufletului tău / Pe setea inimii mele / în chip de ploaie albastră / Coboară. Vreme trece, vreme vine".

Aceste exemple sunt o mărturie a faptului evident că opera lui Mihai Eminescu a pătruns adânc în conştiinţa artiştilor creatori, dar presupun şi o familiaritate a publicului cititor cu versul eminescian.

După consumarea epigonismului eminescian, asupra căruia atrăgea atenția, la sfârșitul secolului creația poetică a lui Macedonski, Arghezi ori Bacovia, Blaga, Barbu ori N Stănescu se definește prin raportare la poezia lui Eminescu. Această raportare se realizează tematic și ca atitudine estetică. Mergând in direcția tematicii, se poate constata că, de pildă, orgoliul romantic eminescian, rănit, va cunoaște la macedonski o manifestare protestatară fără limite, în ciclul ,,Nopților”. Pesimismului metafizic al marelui poet îi va răspunde , peste decenii, tristețea covârșitoare și concretă, trasfigurată prin simboluri culese în realitatea imediată în poezia bacoviană.

Ioana Em. Petrescu sintetizează în studiul ,,Eminescu și pozia veacului nostru” locul poetului în contextul literaturii: ,,Spațiul mioritic eminescian se regăseste in structura universului arhaic, centrat mitic în jurul satului, al muntelui sau al fântânii, în poezia lui Blaga. Geometriei reci a raporturilor teluric – astral din ,,Luceafărul” îi dă o replică I Barbu in ,,Riga Crypto...”. Sinesteziile simboliste sunt prefigurate în sinestziile eminesciene din ,,Demonism”. În poezia cetății-infern din lirica lui bacovia se regăsește viziunea citadină dintr-o poezie a spaimei de timp cum e ,,Privesc orașul furnicar”. Soluțiile muzicale ale poeziei simboliste sunt structurate complet in formula de descântec a poziei eminesciene care traduce adesea muzical impulsuri vagi ale subconștientului.

Eminescu rămâne un pisc al literaturii române la care celelate piscuri se raportează nu pentru a se asemăna, ci petru ase vedea specificul frumuseților cu care fiecare nou mare poet român umple peisajul poeticii naționale.

G. BacoviaBacovia il continua pe eminescu in alt context social-istoric: paralela intre

Împarat si proletar si Serenada muncitorului, intre ,,Luceafarul” și ,,Lacustra”Tema poeziei Lacustra ilustrează condiţia nefericită a poetului într-o lume ostilă, meschină, incapabilă să înţeleagă arta adevărată, prin folosirea motivelor specific bacoviene ca motivul singurătăţii, al nevrozei, al golului sufletesc, motivul ploii, al

terorii de apă, iar muzicalitatea versurilor, dată de verbele la gerunziu, exprimă sentimentul de claustrare a eului liric în această lume sufocantă, apăsătoare.

T. Arghezi

Poezia "Inscripţie pe biserică" poate fi o adevărată artă poetică argheziană ce exprimă aspiraţia lui Tudor Arghezi spre nemurire prin creaţia sa literară, amintind de "Numai poetul", poezie programatică eminesciană.

"Toţi au fost un timp. Eu sunt. / Eu în cer. Ei în pământ."Tudor Arghezi aduce în literatura română o operă ce se distinge printr-o noutate

izbitoare atât în teme, cât şi în limbajul poetic, săvârşind o revoluţie în poezia românească. "în poezia argheziană întâlnim o altă vegetaţie, o altă configuraţie a spaţiului şi a cosmosului, un alt sentiment al timpului decât acelea cu care eram obişnuiţi din poezia anterioară, dar mâi ales un alt spirit. Universul nu este, totuşi, cu mult mai vast decât ni-1 descoperise Eminescu, dar este esenţialmente altul". (Ion Simuţ)

In Testament devenirea însăşi a umanităţii este aspră, un urcuş istovitor pe treptele timpujui, "pe brânci', o smulgere aproape imposibilă din hăul originar, figurat prin "râpi şi gropi adânci", metafore corespondente cu cele din "Scrisoarea I" a lui Eminescu: "Fu prăpastie? genune?..."

Cartea" este "o treaptă" a cunoaşterii umane, suma experienţelor spirituale ale unei comunităţi, imitând pe aceea demiurgică, dovadă fiind truda titanică de atingere a acestui nivel. Drumurile sunt prăpăstioase, presărate cu metaforele genezei şi ale calvarului: "gropi adânci", "râpe", uitarea fiind învinsă de un "nume adunat pe-o carte", singura amintire, peste timp, ca în "Scrisoarea I", a omului de geniu,

Apărută în volumul "Cuvinte potrivite" .(1927), poezia "Melancolie" aminteşte, prin tematică şî prin mijloacele de expresie, de lirica eminesciană, de poezia "Lacul", cu care se poate stabili o serie de analogii, dar se pot identifica şi diferenţe notabile. Comună cu poezia amintită este o lirică a aşteptării într-un decor natural specific, uşor reprezentabil ca imagine artistică, în care însă tristeţea, melancolia se instaurează în şinele eului liric nu prin absenţa fiinţei iubite, ca în poezia eminesciană, ci prin apariţia ei în final, destrămând orizontul misterului: "Şi acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară,/ De departe, simt un jind/ Şi-aş voi să mi se pară", în opoziţie cu ultima strofa din "Lacul": "Dar nu vine... Singuratic/ în zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ încărcat cu flori de nufăr/'

În esenţă, poezia "Melancolie"a lui Arghezi este o elegie pe tema trecerii timpului neiertător, indiferentla condiţia umană, salvarea obţinându-se, în sens romantic, prin iubire. De la început se observă căversurile, în aparenţă simple, încriptează în ele sensuri existenţiale majore. Mai întâi, punctul deinterferenţă a destinului uman cu cel înalt, cosmic, uriiversal, este "ceasul de-ntâlnire", clipă astrală adeclanşării meditaţiei lirice, semn că eul poetic accede în spaţii celeste supreme la fel ca în "Scrisoarea I" alui Eminescu, când se trasează linia temporală a discursului liric: "Când cu gene ostenite, sară suflu-nlumânare/ Doar ceasornicul urmează lunga timpului cărare. imagihea artistică şe constituie din repere temporaleşi spaţiale caracteristice unei recuzite romantice: Iacul este un motiv care străbate o întreagă literatură, de lapreromanticii englezi, poeţii lakişti, şi Lamartine până la Eminescu. Lacul este un "ochi al pământului"(Gaston Bachelard), mai mult chiar, o oglindă cosmică, semnificată de metafora "perdeaua lui subţire",prin care planurile terestru şi cosmic devin contingente, se reunesc în adâncuri, axa de conexiune fiindredată, aparent simplu, printr-o metaforă surprinzătoare, "îşipetrece steaua acul”.

Aşteptarea creează, de altfel, această antiteză cvasieternă, timp cosmic - timp uman. După cum se ştie, percepţia timpului este un fenomen subiectiv, depinzând de starea psihică a celui care îl receptează înmod diferit în diversele situaţii. Dilatarea imensă a clipei presupune o eludare instantanee^ timpului liniar, o apropiere de atemporal. Asistăm parcă la c. zborul intemporal al Hyperionului, într-o variantă aparte, vehiculul pentru călătoria spre alte tărâmuri fiind sufletul ce se proiectează în afară, în neliniştită căutare: "Câtă vreme n-a venit/ M-am uitat cu dor în zare,/ Orele şi-au împletit/ Firul lor cu firul mare." Zarea semnifică un orizont inaccesibil, o graniţă între diversele cercuri ale existenţelor divine şi umane.

Sosirea iubitei marchează o desprindere din aceste sfere atemporale, regretul de a nu mai putea reface "statusul originar", creat prin acest "jind" al întâlnirii, Clipa, ca măsură a duratei umane, comprimată la maximum, se risipeşte, se destinde, pentru a reveni în făgaşul ei normal. Sentimentul de melancolie, dată de iluzia redobândirii condiţiei paradiziace numai pentru un timp scurt (şi totuşi atât de lung), într-o relativitate sau intemporalitate benefică, seamănă cu acela creat de pierderea iubitei în "Floare albastră", de Mihai Eminescu

L. BlagaDin literatura cultă, cea mai apropiată elegie asemuită cu

"Gorunul" lui Blaga este "Mai am un singur dor" de Mihai Eminescu, criticii literari remarcând în primul rând tema comună celor două poezii, viziunea filozofică a vieţii şi a morţii. Există însă şi deosebiri între cele două elegii, mai întâi că Eminescu exprimă direct sensul cuvintelor, stârnind astfel trăirile, pe când la Blaga sensul se conturează treptat, prin trăiri dezvăluite pe parcursul poeziei. Mihai Eminescu exprimă în mod direct iminenţa morţii, scriind testamentar: "Mai am un singur dor / în liniştea serii / Să mă lăsaţi să mor / La marginea mării". La Lucian Blaga "marginea de codru" nu semnifică sfârşitul vieţii şi liniştea simţită de poet nu este una cosmică, ci una organică ("stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge"), percepând-o ca pe o scurgere ireversibilă a timpului ("cu fiecare clipă care trece"), ideea filozofică a antichităţii, "fugit irreparabile tempus", regăsindu-se atât la Eminescu, cât şi la poeţii europeni (Lamartine).

Motivul gorunului, ca spaţiu de refugiu al eului poetic (aşa cum Eminescu are motivul teiului) este specificat de Blaga într-o mărturisire.

Poezia Gorunul lui Blaga este construită pe analogia om-pom, ca şi Revedere a lui Mihail Eminescu. Omul este un pom care se cunoaşte după roadele sale. Mihail Eminescu se simţea identic cu ,. teiul şi salcâmul, al căror rod este mierea şi parfumul, aşa cum sunt poezia şi universul create de el. Lucian Blaga se simte ca un gorun, ca un stejar aşezat la margine de codru, adică reprezentând neamul—codrul.

Ion Barbu - Noaptea valpurgica întâlnita si la V Alecsandri, in ,,Noaptea Sfântului Andrii”

sau la Eminescu, în ,,Strigoii”, tema romantica exemplificata pe larg in poezia ,,Lenore” de Gottfried August Burger.

,,Riga Crypto si lapona Enigel” prin tematica poate fi inclusa în seria celebrelor povesti triste de dragoste ale lumii, ca ,,Tristan și Isolda” și ,,Romeo si Julieta”. Înscriindu-se in cosmologia ,,Jocului secund” cele doua personaje ale poeziei aparțin unor universuri diferite, fiecare tânjind spre opusul lumii în care traieste. Poezia reeditează drama incompatibilității dintre două spirite total diferite, legate printr-o iubire imposibilă, ca in ,,Luceafărul ” lui Eminescu.

Însuși Barbu considera ca acest poem este un ,,Luceafăr întors”, prin tematică și prin aspirațiile personajelor, cu rolurile insă inversate fată de poemul eminescian. Numele lor exprimă și situarea existențială a fiecăruia: Crypto = ascuns, inseamnă izolare, inchidere umbră, in timp ce Enigel este opusul lui, aspirantă a spațiului deschis, parcurgând un nou ciclu existential al cunoașterii. Marin Mincu Vorbeste in cazul rigăi Crypto, de ,,un cer răsturnat, prin raportare la zona lui Hyperion”, el reprezentând subumanul, sterilitatea inaptă ptr nuntire, o impostază inferioară față de termenii eminescieni.

Personajul Riga Crypto repetă, în alte determinări spațiale și la altă scară, mitul lui Icar, care se apropie pre mult de soare. Dragostea pentru lapona Enigel, imposibilă datorită incompatibilității dintre cele două personaje, se constituie într-o variantă ,,intoarsă” a ,,Luceafărului eminescian”.

Oul dogmatic. Oul este o ființă imperfectă, incapabilă să deslușească esența cunoașterii, neînțelegând că toate avatarurile Creației prime, toate acele ,,mărunte lumi” ce apar din haos sunt intrupări ale Duhului Sfânt ,,făcut sensibil” și păstrează ,,dogma”, matricea originară.

Poezia Oul dogmatic – Sentințele filosofice ale poeziei amintesc de ,,Glossă” lui Eminescu, începutul stabilind o dihotomie a spaâiilor teluric și uranic, între lumea comună, a omului fără revelațiile profunde ale creației, și simbolul genuin al germinației universale, reprezentată de oul primordial, între hrana materială și cea spirituală.