INFANTERIA ROMÂNA- a r c p e s t e t i m p , l a c e a s a n i v e r s a r -

Col.dr. Viorel OSTROPEL

In acest an se implinesc 173 de ani de la crearea Infanteriei române moderne, arma cu bogate sifrumoase traditii in istoria artei militare nationale.

Poporul român a fost obligat de-a lungul existentei sale sa-si apere cu arma in mâna fiintanationala, libertatea si independenta statala. Nevoia de a se dezvolta liber, neingradit si de a-si prezervapropria existenta a determinat aparitia ostirii române ca instrument de forta in fata vicisitudiniloristoriei.

Armata la români a fost si a ramas o institutie fundamentala cu caracter de permanenta, decontinuitate, prezenta in mod constant in forme diferite, corespunzator epocilor istorice, destinata sagaranteze perenitatea statului si a fiintei nationale.

Cu siguranta, infanteria, indiferent de nomenclatura sub care a fost receptata de-a lungul istoriei,a constituit „osatura” ostirii române, contribuind, de cele mai multe ori decisiv, la finalitateaconflictelor militare.

Sensibilizati si impresionati in egala masura, de locul si rolul precumpanitor al infanteriei inansamblul actiunilor de lupta, de imensele jertfe date pe câmpurile de batalie, unii scriitori si gânditorimilitari n-au ezitat sa o numeasca „regina bataliilor”, „zeita victoriei” sau „infanteria – planeta, iarcelelalte arme satelitii ei”.

Iata cât de actuale sunt, dupa 173 de ani, principiile de intrebuintare in lupta a infanteriei: „… Inbatalie infanteria are misiunea principala; singura arma completa si in stare sa lupte pe orice teren sipe orice timp, ziua si noaptea, infanteria este arma fundamentala, in profitul careia se intrebuinteazatoate celelalte arme; nici una dintre acestea nu o poate inlocui in executarea misiunilor ce-i revin:cucerirea terenului cu sprijinul carelor de lupta, al artileriei, al aviatiei, iar uneori prin propriile salemijloace; distrugerea sau capturarea inamicului ori, cel putin, alungarea, urmarirea si dezorganizarealui; pastrarea terenului cucerit si instalarea definitiva pe el, in contra incercarilor ofensive aleinamicului”, se mentiona in Regulamentul de lupta al infanteriei din 1830 (an de referinta in stabilireagenezei).

Departe de gândul de a minimaliza efortul celorlalte arme si de a glorifica infanteria, se cuvinetotusi, sa aratam ca adesea ea a intruchipat dârzenia, curajul si tenacitatea armatei române si, in cele dinurma, a concretizat vigoarea si vitalitatea poporului român.

Intr-adevar, infanteria a fost dintotdeauna cea mai numeroasa arma a ostirii române, dar a fost sicea mai complexa, singura in masura sa angajeze, sa desfasoare si sa desavârseasca lupta si batalia sinu de putine ori, fara sprijinul celorlalte arme.

Originile sale se pierd in negura vremii, inca de la primele nuclee de osti apartinând geto-dacilor,care s-au opus, prin efortul preponderent al pedestrimii, invaziei persane, celtice, macedonene sauromane.

Evul mediu este tocmai rastimpul când noi imprejurari vitrege au silit poporul român sa-si aperecu dârzenie fiinta, libertatea si independenta. Ostirea româna adunata sub sceptrul unor stralucitidomnitori si comandanti de osti ca Basarab I, Mircea cel Batrân, Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Iancu deHunedoara, Ioan Voda, Mihai Viteazul a infruntat cu vitejie expansiunea otomana, opunând o dârzarezistenta la Dunare si in Carpati.

Forta principala a ostirilor acelor vremuri a fost pedestrimea, care a avut rolul decisiv infinalitatea confruntarilor din spatiul nostru geografic.

Continuitatea ostirii române, si in primul rând a infanteriei, a fost si este atestata in lucrari deinalta rigoare stiintifica si in intervalul de timp care cuprinde secolul al XVIII-lea si inceputul secolului

al XIX-lea (perioada cunoscuta in istorie ca „epoca fanariota”), desi au fost unele publicatii ce au negat„supravietuirea” ostirii române in acea perioada de peste un secol de domnie fanariota.

Necesitatea continuarii luptei de eliberare nationala a determinat aparitia unor noi structurimilitare, concretizate in detasamentele de panduri si voluntari care au participat in masuri diferite larazboaiele ce s-au purtat intre marile imperii: otoman, tarist si habsburgic.

In baza prevederilor Tratatului de la Adrianopol, incheiat intre Rusia si Turcia dupa razboi, carestipula ca tarile române obtin dreptul sa-si organizeze „un numar de garzi inarmate pamântene”, adicasa-si infiinteze propria putere militara, „a carei numar si intretinere vor fi stabilite de domni impreunacu divanele lor”, la 30 aprilie 1830 s-a hotarât „formaluirea in Valahia a 6 batalioane pedestrime, 4-6escadroane calarime a strajii pamântenesti”.

In acelasi timp au luat fiinta in Moldova un batalion de infanterie si un escadron de cavalerie dincare s-a infiintat primul regiment mixt, cu garnizoana la Iasi.1

Renasterea ostirilor permanente in anul 1830 a insemnat, in fapt, revitalizarea infanteriei,deoarece ca si in trecut, infanteria constituia si acum coloana vertebrala a ostirii române, baza noiiarmate in care poporul isi punea atâtea sperante intru implinirea marilor idealuri nationale.

1877 a fost anul când infanteria, alaturi de ostasii celorlalte arme si-a adus tributul sau de sângepe câmpurile de batalie de la Plevna, Rahova sau Vidin, consfintiind cu arma in mâna actul câstigariideplinei independente de stat. Au cazut atunci, sub faldurile Drapelului Tricolor aproape 11.000 deostasi români, infanteristii intrecând prin jertfele lor cu mult totalul pierderilor tuturor celorlalte armeluate la un loc, care prin natura misiunilor nu s-au aflat si nu se puteau afla in punctele cele maifierbinti ale confruntarii.

Pe „arcul de timp”, au urmat primul si al doilea razboi mondial unde din nou armata româna afost chemata sub drapel. Numai in primul razboi mondial pierderile pentru desavârsirea procesului defaurire a statului national unitar s-au ridicat la aproape un milion de oameni cazuti pe front, in spatelefrontului sau in lagarele de prizonieri. Jertfa cea mai mare, din nou, a platit-o infanteria.2

Razboiul antihitlerist a constituit o grea incercare pentru intreaga armata româna si in moddeosebit pentru infanterie care, si de aceasta data, a dus greul in lupta, inscriind pagini glorioase inistoria militara româneasca.

Infanteria româna s-a afirmat in mod stralucit pe câmpurile de batalie atât pe teritoriul nationalcât si departe de tara, pe câmpiile si in muntii din Ungaria, Cehoslovacia sau Austria, participând si deaceasta data, la reintregirea tarii ciuntite printr-un nedrept dictat in anul 1940.

Se cuvine ca in aceste momente aniversare sa aducem prinosul nostru de recunostinta Infanterieiromâne care prin jertfele militarilor sai, a contribuit adesea decisiv la pastrarea fiintei nationale.

Astazi, la inceput de mileniu, armata româna se gaseste in plin proces de transformareorganizatorica, structurala si functionala.

Nevoia de a ne alinia la standardele euroatlantice obliga la mutatii semnificative la toatenivelurile de racordare a organismului militar la structurile occidentale spre care tindem.De aceea, Fortele Terestre, si in cadrul acestora – Infanteria – vor cunoaste o continua restructurare simodernizare, care sa faca posibila compatibilizarea, interoperabilitatea cu armatele moderneoccidentale.

1 Cf. Istoria infanteriei române, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, p. 202.2 Cf. Gl.bg.(r) prof.univ.dr. Nicolae Ciobanu, Revista Trupelor de Uscat, nr. 2/2000, p. 9.