Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie

“Nicolae Testemițanu”

Catedra: Farmacie sociala „Vasile Procopisin”

Referatpe tema:

Inceputurile medicinei si farmaciei romane

Grupa: 4106 Cheptanari Nicoleta

Chișinau, 2015Plan:

1. Istoria medicine romane2.Istoria farmaciei romane

Istoria medicinei se ocupă atât de evolu iaț  medicine ca  tiin a, cât i de contribu iileș ț ș ț diverselor personalită i în acest domeniu.ț

Medicina nu a apărut ca tiin ă a a cum o cunoa tem astăzi. De la arta vracilorș ț ș ș iș   amanilorș  care pretindeau că alungă duhurile rele, la medicina sacerdo ilor care practicau înț

umbra templelor, până la medicina modernă este o cale lungă. Dacă medicul medieval iș renascentist era un erudit, bun cunoscător atât al textelor clasice, cât i alș  astrologiei  iș  alchimiei, medicul modern trebuie să fie atât savant, cât i cetă ean, care să aplice tiin a actuală în scopulș ț ș ț modificării pozitive a condi iilor de mediu natural i social.ț ș

Medicina romaneasca

Carol Davila, unul dintre cei care au pus bazele invatamantului medical in Romania

Faptul ca medicina moderna s-a dezvoltat relativ tarziu, in mare parte simultan cu modernizarea Tarilor Romane, a facut ca deja de la mijlocul secolului al XIX-lea sa asistam la o integrare deplina a medicinei

romanesti in dinamica medicinei europene moderne. Multe dintre personalitatile noastre de seama figureaza astfel cu cinste in istoria medicinei ultimelor secole. Iata povestea catorva personalitati de

seama a caror contributie este astazi recunoscuta in unanimitate, chiar daca in epoca acesti eroi nu au ocupat intotdeauna locul pe care il meritau!

Nu de mic ajutor a fost si este in aceasta dezvoltare si bogata noastra traditie a medicinei populare. In acest sens este poate de semnalat in primul rand Lucian Valeriu Bologa (1892-1971), medic si istoric al medicinei, fondatorul scolii de istoria medicinei la Cluj, care a scris importante lucrari despre istoria medicinei, de la cea dacica si cea din perioada feudala si pana la istoria medicinei romanesti si universale din secolele XVIII-XX. 

In Romania, dezvoltarea medicinei a mers in paralel, medicii nostri aducandu-si contributii esentiale. De altfel, scoala romaneasca de medicina a fost tot timpul apreciata in intreaga lume. Daca pana in secolul XV se intalnesc doar asa-numitele bolnite, situate pe langa manastiri, apar apoi si primele spitale laice, iar in secolul XVII, in timpul lui Vasile Lupu si Matei Basarab, apare si cea dintai legislatie cu reglementari ce priveau activitatea sanitara, pentru ca in 1775 sa ia fiinta la Cluj cea dintai scoala de invatamant medical. Insa deja din 1710 este infiintat la Bucuresti Spitalul Coltea, in 1735 - Spitalul Pantelimon, iar in 1745 - Spiridonia din Iasi. Lucrurile aveau sa intre intr-o noua ordine odata cu prevederile sanitare prevazute de Regulamentul Organic din 1831 si apoi cu deschiderea Facultatii de Medicina si Farmacie din Bucuresti, in 1857, urmata de cele din Iasi si Cluj. In cadrul acestui proces, un rol esential l-au jucat Carol Davila (1828-1884) si Nicolae Kretzulescu (1812-1900), care au pus bazele invatamantului nostru medical, dar si ale Societatii Medicale (1857), Societatii de Cruce Rosie (1876), Societatea Stiintelor Naturale (1876) si a revistelor medicale Monitorul Medical (1862) si Gazeta Medicala (1865).In aceasta perioada de pionierat nu poate fi trecuta cu vederea contributia remarcabila la dezvoltarea medicinei interne a unor medici si, in acelasi timp, profesori, precum Alexandru Marcovici, George Stoicescu, Nicolae Kalinderu sau Christian Buicliu.  

Activitatea medicala in cadrul clinicilor medicale infiintate in secolul XIX s-a dezvoltat rapid, aparand nenumarate contributii importante ale medicilor romani. Astfel, in cadrul Clinicii de Ginecologie conduse de Constantin Daniel (1876-1914), profesorul Aurel A. Babes (1886-1962) initiaza citodiagnosticul cancerului de col uterin, propunand examenul frotiului citovaginal deja din 1927, cu un an inainte ca G.N. Papanicolau sa dezvolte testul ce ii poarta numele.

Un nume de referinta al acelor ani il reprezinta Mina Minovici (1858-1933), profesor, fondatorul scolii romanesti de medicina judiciara si organizatorul institutiilor centrale de medicina criminalistica din Romania. Cu multiple contributii recunoscute in intreaga lume, Tratatul lui de medicina legala si Institutul Medico-Legal, fondat de el la Bucuresti, in 1892, au reprezentat un important model pentru multe alte tari. De numele Minovici sunt legate insa in egala masura Spitalul de Urgenta, Facultatea de Chimie, Casa Centrala a Asigurarilor Sociale, Salvarea si multe altele. Pentru ca alaturi de Mina Minovici nu-i putem uita pe Dumitru, Nicolae si Stefan Minovici. Pe buna dreptate s-a vorbit despre familia Minovici ca despre un adevarat inceput de drum. 

Victor Babes, fondatorul scolii romanesti de microbiologie

O somitate de necontestat, Victor Babes (1854-1926), medic, profesor, academician, membru al Academiei de Medicina din Paris, ofiter al

Legiunii de Onoare, fondatorul scolii romanesti de microbiologie, a realizat in 1885, in colaborare cu Victor Andre Cornil, primul tratat de bacteriologie din lume, punand astfel bazele moderne ale acestei stiinte si, in 1892,

impreuna cu Gheorghe Marinescu si Paul Blocq, un Atlas de Histologie Patologica a Sistemului Nervos. A creat ca sinteza a microbiologiei si histopatologiei o conceptie denumita si patomorfologia procesului infectios. Cercetarile sale au dus la descoperiri importante in studiul tuberculozei, al leprei, al vaccinarii antirabice si seroterapiei

antidifterice, la descoperirea de noi microorganisme, un intreg gen de paraziti fiind clasificati, in 1900, la Congresul International de Zoologie din Londra sub numele Babesia. Cercetarile si descoperirile sale au dus si la alte denumiri de referinta, precum corpusculii Babes-Ernst, corpusculii Babes-Negri sau Babesioze, o boala grava cauzata de un protozoar numit Babesia microti.

Ioan Cantacuzino, fondatorul scolii romanesti de imunologie si patologie experimentala

Nu mai putin important si celebru este Ioan Cantacuzino (1863-1934), medic, microbiolog, profesor, academician, fondator al scolii

romanesti de imunologie si patologie experimentala, membru al Academiei de Stiinte din Paris, Doctor Honoris Causa al Universitatilor din Lyon, Bruxelles, Montpellier, Atena si Bordeaux,

autorul unor lucrari fundamentale asupra functiilor fagocitare in regnul animal, despre rolul fenomenelor electrofiziologice in mecanismele

imunitare, cu privire la descoperirea imunitatii celulare si umorale, asupra sensibilitatii si lipsei de imunitate a organismului fata de scarlatina. A creat notiunea de imunitate prin contact si a pus la punct vaccinarea antiholerica, numita Metoda Cantacuzino, folosita si astazi. Vaccinarea antiholerica masiva realizata de el in 1913 este cunoscuta ca Marea experienta romaneasca. In 1921, infiinteaza din punct de vedere legal Institutul de Seruri si Vaccinuri Dr. I. Cantacuzino, care continua de fapt activitatea inceputa deja din 1901 in cadrul Laboratorului de Medicina Experimentala pe care l-a creat in 1901, cand a fost numit profesor la Facultatea de Medicina din Bucuresti. Iar acum, dupa un secol de activitate neintrerupta, o unitate de prestigiu cu o functie esentiala pentru siguranta nationala este impinsa de ani de zile spre

desfiintare pentru ca detine aproape 100 de hectare de teren a caror valoare este greu de calculat si pentru ca, poate si mai important, incetandu-si activitatea, face loc pe piata vaccinurilor straine, duble ca pret, cu nimic mai bune, dar cu siguranta din punct de vedere financiar benefice pentru multa lume… Iar astazi riscul epidemiologic este chiar mai mare decat cel militar, iar Romania ramane complet lipsita de aparare dupa ce de mai bine de un secol a fost una dintre cele mai avansate tari in acest domeniu.

Scoala romaneasca de oftalmologie este infiintata de Nicolae Manolescu (1850-1910), care a pus la punct o serie de procedee ce au cunoscut o larga raspandire internationala dupa ce au fost prezentate la Congresul International de Medicina de la Lisabona. La randul lui, Thoma Ionescu (1860-1926), chirurg si anatomist, profesor universitar la Bucuresti si Paris, membru de onoare al Academiei Romane, unul dintre intemeietorii scolii romanesti de chirurgie si anatomie topografica, a fondat in 1897 Societatea de Chirurgie si revista de chirurgie, fiindu-i recunoscute meritele deosebite in introducerea rahianesteziei inalte si a unor noi tehnici in chirurgia cancerului uterin, a nervului simpatic si a herniilor. In domeniul fiziologiei trebuie amintit Ioan Athanasiu (1868-1926), unul dintre intemeietorii fiziologiei moderne romanesti si autor a mai multor articole privind bazele stiintifice ale educatiei fizice, profesor si membru corespondent al Academiei Romane. O personalitate de exceptie a fost si Constantin Levaditi (1874-1953), nascut la Galati si naturalizat in Franta, unul dintre fondatorii inframicrobiologiei moderne, absolvent al Facultatii de Medicina din Bucuresti, membru de onoare al Academiei Romane, membru al Academiei Franceze de Medicina. 

Gheorghe Marinescu, fondatorul scolii romanesti de neurologie

O personalitate deosebita, profesorul si academicianul Gheorghe Marinescu (1863-1938)

este fondatorul scolii romanesti de neurologie. Printre multiplele sale contributii la dezvoltarea neurologiei

se numara si studiul unui sindrom ereditar cunoscut in literatura sub numele deSindromul Marinesco-

Sjogren. Apoi Dumitru Bagdasar (1893-1946), specializat in neurologie sub indrumarea lui Gh. Marinescu, a pus bazele scolii romanesti de neurochirurgie pe care avea sa o continue si sa o dezvolte Constantin Arseni(1912-1994), care reuseste sa organizeze o clinica moderna de neurochirurgie cu o reala recunoastere internationala. Cu o activitate neobosita, autor a peste 250 de articole, 15 tratate si monografii, profesor, membru al Academiei Romane si a numeroase societati international, Constantin Arseni a fost, fara indoiala, in egala masura un excelent organizator, profesor, cercetator si un chirurg de exceptie.

Trecand in revista titanii medicinei romanesti, nu poate fi ignorat Iuliu Hatieganu (1885-1959), excelent pedagog si desavarsit clinician, un adevarat creator al scolii de medicina interna, coordonator impreuna cu I. Goia a unui monumental tratat de semiologie si patologie. Rezultatele repurtate in activitatea de cercetare au fost confirmate si apreciate la nivel international. Un alt ilustru internist si eminent profesor, creatorul scolii romanesti de hematologie, reprezentant al orientarii anatomo-clinice,Nicolae Gh. Lupu (1884-1966), a creat dupa o conceptie originala preluata de multe institutii straine, in cadrul Spitalului Colentina, un institut clinic cu adevarat de referinta. De asemenea, trebuie mentionatConstantin I. Parhon (1874-1969), unul dintre creatorii endocrinologiei si autor impreuna cu M. Goldstein al lucrarii Secretiile interne, publicata in 1909 si care poate fi considerata drept primul tratat de endocrinologie.

In studiul si combaterea tuberculozei, o contributie importanta au avut academicianul Marius Nasta(1890-1965) si Leon Daniello (1898-1970) in timp ce Tiberiu Sparchez (1899-1977) a abordat in special problemele tubului digestiv, in domeniul cardiologiei trebuind mentionati Bazil Theodorescu(1891-1967), care a pus in evidenta rolul factorilor meteorologici in declansarea preinfarctului, siConstantin C. Iliescu (1892-1978), fondatorul Centrului de Asistenta Cardiaca din Bucuresti, cu contributii importante privind sindroamele coronariene si endocardita lenta. Chiar daca intr-o zona conexa, nu poti sa nu amintesti si meritele deosebite ale savantului, explorator, speolog si biolog Emil Racovita (1868-1947), considerat fondatorul biospeologiei.

Daniel Danielopolu, precursor al medicinei cibernetice

Cu o pregatire realizata integral in tara, fondator si director al Institutului de Fiziologie Normala si Patologica al Academiei Romane

si initiator si secretar al Academiei de Medicina, Daniel Danielopolu (1884-1955) se situeaza printre precursorii medicinei cibernetice, elaborand o conceptie inchegata si cuprinzatoare a

legilor generale ale echilibrarii functiilor organice. Astfel, pe baza unui studiu amplu asupra functionarii sistemului nervos, a celui endocrin si a celui imunitar, cat si a corelatiilor dintre acestea, a evidentiat mecanisme si a dedus legi operationale specifice biociberneticii, reusind in 1928 sa

formuleze principiul antagonismului interstimulant care corespunde conexiunii inverse negative din cibernetica, dupa ce a propus deja din 1923 unele circuite cibernetice cu conexiune inversa, atat pozitiva, cat si negativa. Dispunerea ierarhizata a acestor dispozitive poate explica o serie de fenomene biologice, in special in privinta sistemului neurovegetativ. Astfel, depasind mecanismele etiologice specifice si urmarind o actiune fiziopatologica generala cu impact asupra mecanismelor reglatoare ale echilibrului functional organic, a promovat o farmacologie nespecifica de esenta cibernetica. Dar cel care avea sa dezvolte prima inchegare sistematica a ceea ce mai tarziu urma sa capete denumirea de cibernetica a fost medicul Stefan Odobleja (1902-1978), adevaratul parinte al ciberneticii. Fiul unei familii de tarani saraci din comuna mehedinteana Albesti a urmat liceul la Turnu Severin si facultatea la Bucuresti ca bursier al Institutului Medico-Militar, activand apoi ca medic militar in diferite garnizoane din tara. Dupa ce publica in 1929 Metoda de transonanta toracica, in care enunta pentru prima data principiul reversibilitatii si obtine premiul General Doctor Papiu Alexandru cu lucrarea La phonoscopie, aparuta la Paris, in 1932, la Editura G. Dion, anunta in 1837 la Congresul International de Medicina Militara din Bucuresti aparitia operei sale capitale Psihologia consonantista, lucrare care avea sa vada lumina tiparului in 1938 cu primul volum si in 1939 cu cel de al doilea, amandoua aparand la Editura Maloine in Paris. Psihologia consonantista a facut publica prima elaborare sistematica a conceptiei cibernetice generalizate, demonstrand in acelasi timp caracterul multi si interdisciplinar al acesteia. Din pacate, opera si contributiile sale au ramas mult timp ignorate si nerecunoscute, astfel incat drept parinte al ciberneticii sa fie consacrat Norbert Wiener, preocupat in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial de dirijarea artileriei si de dezvoltarea sistemului de comunicare, dupa ce din 1940 incepuse sa se preocupe de problema calculatoarelor. Astfel, dupa 1943, ajunge treptat la propria conceptie asupra ciberneticii si la publicarea in 1948 a cartii sale Cybernetics or Control and Communication in the Animal and the Machine, aproape simultan in Paris si New York, lucrare care il consacra drept parinte al ciberneticii. Odobleja ia cunostinta de scrierile lui Wiener in 1972 si, convins ca originea ciberneticii se afla in psihologie, pentru a-si marca paternitatea domeniului, indiferent de numele sub care acesta se impune in constiinta epocii, scrie lucrarea Psihologia consonantista si cibernetica, aparuta in 1978. In loc de a-i aduce recunoasterea internationala, preocuparile sale legate de cibernetica i-au adus doar ostilitatea regimului comunist, aflandu-se mult timp sub supravegherea organelor de securitate, o parte a operelor sale fiind publicate dupa moartea sa si fiind ales abia dupa 1989, post-mortem, membru al

Academiei Romane.

Nicolae Paulescu, adevaratul descoperitor al insulinei

Dar Stefan Odobleja nu este singura victima a istoriei. La fel de napastuit a fost si Nicolae Paulescu (1869-1931), adevaratul descoperitor in 1921 al insulinei, pe care el o denumise initial pancreina, aceasta fiind secretata de pancreas. Hormonul descoperit de el regleaza metabolismul glucidelor, fiind implicat in egala masura si in metabolismul lipidelor si protidelor. Paulescu a demonstrat de asemenea eficienta hormonului descoperit de el in reducerea hiperglicemiei si in tratarea diabetului. Cu toate acestea, premiul Nobel pentru

descoperirea insulinei este acordat canadienilor Frederick Banting si Charles Best, care au reusit sa izoleze insulina, dupa ce Paulescu isi publicase rezultatele intr-o serie de articole aparute in sectiunea romana a Societatii de Biologie din Paris si intr-o revista belgiana cu peste opt luni inainte. Rezultatele le obtinuse insa cu si mai mult timp inainte, dar in 1916, atunci cand isi finaliza lucrarea, Bucurestiul fiind ocupat de trupele germane, s-a vazut nevoit sa amane publicarea lucrarii. Aceasta a vazut insa oricum lumina tiparului cu mult inainte ca viitorii laureati ai premiului Nobel sa-si fi realizat cercetarile. Singurul lucru care mai starneste discutii este daca cei doi au citit articolele lui Paulescu sau nu. Oricum, meritul incontestabil pentru descoperirea insulinei si adevarata paternitate a acesteia nu ii poate apartine decat lui Paulescu, indiferent cine a primit mult ravnitul premiu.

Mai putin ghinionist a fost George Emil Palade (1912-2008), singurul roman laureat al premiului Nobel, obtinut de el in 1974, pentru fiziologie si medicina. Considerat astazi parintele biologiei celulare moderne, a primit in 1986 si Medalia Nationala pentru Stiinta a Statelor Unite ale Americii. Nascut la Iasi, absolvent si doctor al Facultatii de Medicina din Bucuresti, a servit in timpul razboiului in Corpul Medical al Armatei Romane, dupa care a plecat in America, la Universitatea Rockefeller din New York. In cadrul cercetarilor sale a reusit sa explice mecanismul celular de productie a proteinelor, punand in evidenta particule intracitoplasmatice, numite ribozomi sau corpusculi Palade, la nivelul carora se realizeaza biosinteza proteinelor.

Un nume cu totul de exceptie il reprezinta Ana Aslan (1897-1988), medic specialist in gerontologie si academician. Pornind de la importanta procainei in ameliorarea tulburarilor distrofice legate de varsta, ea a dezvoltat Gerovitalul, vitamina H3, preparat in 1952 si brevetat in 30 de tari. In acelasi an, ia nastere sub conducerea ei primul institut de geriatrie din lume, Institutul National de Geronto-Geriatrie Dr. Ana Aslan, ce avea sa reprezinte, atat prin asistenta clinica, cat si prin activitatea de cercetare, un model pentru tarile civilizate. S-au tratat la acest institut unele dintre cele mai remarcabile figuri ale secolului XX - precum de Gaulle, Tito, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, nenumarate printese, conti si directorii unor mari banci sau firme prestigioase ale lumii. Altii au apelat la serviciile deja celebrei Ana Aslan pentru a urma la domiciliu diferite tratamente pe baza de Gerovital. Este si cazul lui John Kennedy, care a recurs la aceasta solutie pentru a-si trata o afectiune a coloanei vertebrale.Chiar daca nu la acelasi nivel, adevarate vedete au devenit printre multe altele si Boicilul, un extract original din plante creat de Vasile Boici, sau calmantul gastric Ulcosilvanil B, realizat de Ion Puscas. In acest context nu poti sa nu amintesti si cercetarile realizate de Hofigal, compania condusa de Stefan Manea, care a dezvoltat zeci de produse originale si a condus la nenumarate premiere mondiale si la obtinerea a nenumarate premii, medalii si distinctii.Evident, lista personalitatilor de seama ale medicinei romanesti si a realizarilor medicilor si cercetatorilor romani este cu mult mai ampla si inclusiv astazi nenumarati medici din tara sau, din pacate, altii care deja au plecat pe alte meleaguri reprezinta valori bine cunoscute si recunoscute in lumea intreaga.

Istoria farmaciei rominesti

Înca înainte de 1916, anul intrarii României în razboi, învatamântul medico-farmaceutic superior din Bucuresti creat de Carol Davila în 1857 prin înfiintarea Scolii Nationale de Medicina si Farmacie se afla în plin proces de restructurare, profesorul Stefan Minovici facând demersuri, Stefan Minovici (1867 - 1935), desi chimist , si-a legat indisolubil numele de profesia de farmacist prin activitatea didactica desfasurata la catedra de Chimie Analitica (1897-1925), dar mai ales prin promovarea ideii de emancipare a învatamântului farmaceutic: „învatamântul medical se ocupa de boala si bolnav, cel farmaceutic de medicamente, de aceea studentilor farmacisti trebuie sa li se asigure discipline proprii instruirii lor” pentru constituirea unei Facultati de Farmacie independente, separata de cea de Medicina. În 1923 acest lucru s-a realizat, fapt consfintit prin legea de înfiintare si regulamentul de functionare . La Cluj, fosta Universitate maghiara „Ferencz Iosif” fondata în 1872 devenea, dupa Unire, Universitatea Daciei Superioare în care Farmacia functiona în continuare ca sectie a Facultatii de Medicina. La Iasi, desi au existat încercari de constituire a unui învatamânt farmaceutic înca din 1857, sub conducerea Gremiului, Sectia de Farmacie a aparut în cadrul Facultatii de Medicina abia în 1913. La Cernauti, Universitatea creata în 1875 sub administratie austriaca, pregatea farmacistii în cadrul Sectiei de stiinte naturale a Facultatii de Filozofie, Universitatea neavând Facultate de Medicina. Situatia nu s-a schimbat nici dupa reorganizarea româneasca iar în octombrie 1923 învatamântul farmaceutic din acest centru universitar a fost desfiintat . Aceasta hotarâre era luata în urma dezbaterilor din Parlament, dupa constituirea în iunie 1923 a Facultatii de Farmacie din Bucuresti, când se propunea centralizarea întregului învatamânt farmaceutic superior în capitala. Spre deosebire de Cernauti, sectiile din Cluj si Iasi, s-au bucurat de sprijinul Facultatilor de Medicina din care faceau parte, astfel ca au putut sa mai functioneze pâna în 1934, când proiectul centralizarii s-a aplicat si acestor doua centre . Conform unei situatii prezentate de profesorul Gheorghe Pamfil , numarul studentilor de la facultatile de farmacie în 1933-1934 se ridica la 1132 din care 64% erau pregatiti în Bucuresti, 26% în Cluj si 10% în Iasi. Este de mentionat însa ca nu toti studentii reuseau sa devina si absolventi. Spre exemplu, numarul licentiatilor Facultatii de Farmacie din Bucuresti în perioada 1924-1948 era de aproximativ 1/6 din totalul studentilor . Centralizarea din 1934 a fost însotita si de o reducere drastica a numarului de locuri, studentii din toata tara înscrisi în anul de învatamânt 1934-1935 fiind de numai 72. Numarul acestora a crescut treptat fara a depasi însa 186 de înscrisi pentru anul universitar 1939-1940. Initierea studiilor de istoria medicinii si farmaciei în cadrul învatamântului superior a avut loc în anul 1921. Emil Racovita, pe atunci membru în Senatul Universitatii din Cluj, a intervenit pe lânga profesorul francez Jules Guiart , care îi fusese coleg si prieten în laboratorul din Sorbona, determinându-l sa accepte postul de profesor la catedra - nou înfiintata - de Istoria Medicinii unde a si predat pâna în 1930. Cu experienta pe care o avea ca membru fondator al Muzeului Facultatii de Medicina din Lyon, Jules Guiart a initiat si organizarea unei colectii muzeale medicofarmaceutice cu care sa-si ilustreze expunerile teoretice. Astfel, se înfiinta în aprilie 1921 „Institutul de Istoria Medicinii, farmaciei si folklor medical”, care pâna în 1932 reusise sa creeze o colectie ce numara 305 piese si o biblioteca-muzeu cu peste 10.000 volume, din care cel mai vechi era datat 1508. Institutul nu dispunea de fonduri si nici de local propriu ci numai de câtiva entuziasti. Istoria farmaciei era reprezentata datorita donatiilor profesorului Iuliu Orient care înzestrase si Muzeul Ardealului cu o parte din exponatele colectiei personale. Dupa 1930 activitatea prof. J Guiart a fost continuata - atât la Catedra cât si la Institut - de principalul sau discipol, Valeriu L. Bologa . Din anul universitar 1933-1934, acesta a început sa predea si cursuri de istoria farmaciei, initiativa ce devansa cu aproape jumatate de secol asa numita „Declaratie de la Granada” prin care Societatea si Academia Internationala de Istoria Farmaciei propuneau introducerea acestei discipline în pregatirea studentilor de profil . Actiunile de pionierat de la Universitatea din Cluj nu au ramas fara ecou, astfel ca în 1925 se crea la Bucuresti Catedra de Istoria Medicinii, cursurile fiind tinute de prof. Ghe. Z. Petrescu. Tot la Bucuresti, în februarie 1936, Consiliul Profesoral al Facultatii de Farmacie decidea înfiintarea unui „Muzeu National de Istoria Farmaciei” sub auspiciile Universitatii, responsabilitate ce avea sa fie încredintata farmacistului Aurel Scurtu care în perioada 1936-1939 a depus o activitate sustinuta de colectionare. Din nefericire rezultatele

acestei munci s-au pierdut în bombardamentul aprilie 1944 când, muzeul si biblioteca aflate în cladirea Universitatii, au fost distruse . Un moment important pentru mai buna organizare si functionare a sistemului sanitar, si implicit a celui farmaceutic, l-a constituit înfiintarea în 1922 a Ministerului Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale realizându-se astfel desprinderea serviciului sanitar de Ministerul de Interne. Legea de organizare a nou înfiintatului minister mentiona existenta unei „Comisii chimico-farmaceutice” (art. 18) care împreuna cu „Serviciul farmaciilor, drogheriilor si depozitelor” (art. 23, 25) si cu cei trei inspectori generali farmacisti (art. 24) aveau menirea de a se ocupa la nivel central cu problemele din domeniu: elaborarea farmacopeii, stabilirea taxelor farmaceutice, acordarea de concesiuni pentru farmacii, drogherii, laboratoare si stabilimente chimico-farmaceutice, etc. Adevarate sinteze ale legislatiei în domeniu, cele doua legi sanitare majore care au reglementat juridic activitatea medico-farmaceutica în perioada 1918-1940, au fost legea Cantacuzino-Sion pentru primul deceniu interbelic si legea Moldovan pentru cel de al doilea. Promulgata la 18 dec. 1910 si devenita obligatorie pentru toate tinuturile României Mari , legea Cantacuzino-Sion prezenta deficienta de a nu fi adus modificari dispozitiilor din 1893 privind exercitiul farmaciei, ele fiind preluate si înscrise ca atare într-o anexa a legii. De aceea s-a impus elaborarea unui proiect legislativ finalizat cu introducerea în textul legii a titlului VIII prin care se actualizau prevederile referitoare la practica farmaceutica. Publicatiile vremii faceau referire la aceste reglementari ca o adevarata lege a farmaciilor si drogherilor.Înca de la începuturile farmaciei ca institutie, Statul a reglementat înfiintarea lor, initial prin hrisoave domnesti si ulterior prin regimul concesiunilor. Se putea astfel interveni în favoarea dezvoltarii farmaciilor rurale, care conform acestor noi reglementari introduse în legea sanitara din 1910, erau înfiintate una la 5000 de locuitori, în baza vechimii, cu avizul comisiei chimico-farmaceutice (art. 116) în timp ce pentru acordarea de concesiuni în „comunele urbane” era obligatorie sustinerea unui concurs organizat o data la 3 ani (art. 117). Începând cu 14 iul. 1930, au intrat în vigoare dispozitiile legii care continua politica de egalizare a sanselor populatiei din mediul rural si urban (art. 368-372). Prin instituirea monopolului de Stat asupra stupefiantelor si crearea Comisiei pentru combaterea abuzului acestora (art. 45), se realiza armonizarea legislatiei nationale cu prevederile Conventiei Internationale de la Geneva. Unul din cele trei institute de stiinta aplicata mentionate de lege era si cel chimico-farmaceutic, înfiintat la Bucuresti în 1929 (art. 38-44). Desi a suferit în timp numeroase reorganizari si modificari ale atributiilor si titulaturii, „Institutul chimico-farmaceutic” a fost punctul de plecare a ceea ce azi reprezinta Agentia Nationala a Medicamentului. În art. 492 erau specificate sursele de venituri pentru crearea bugetului sanatatii si ocrotirilor sociale, activitatea farmaceutica contribuind esential la formarea acestuia prin:

-„cota de 70% din taxele pentru autorizarea vânzarii produselor medicamentoase straine sau indigene”

-„cota de 90% din veniturile nete ale monopolului stupefiantelor si medicamentelor continatoare de stupefiante

”-„taxa perceputa pentru fiecare autorizatiune de transmitere între vii a farmaciilor si drogheriilor”. Sunt de mentionat si initiativele organizatorice ale Asociatiei Generale a Farmacistilor care prin înfiintarea Bancii Române de Credit Farmaceutic crea o pârghie economica importanta ce favoriza investitia de capital autohton. Aceeasi organizatie profesionala a initiat si constituirea Oficiului de Aprovizionare Farmaceutica, la început numai în Bucuresti, ulterior fiind deschise filiale si în alte orase: Cluj, Constanta. Se încerca astfel o preluare în interiorul profesiei a activitatilor de comert „en gros” cu medicamente si impunerea de catre specialisti a unei selectii asupra importurilor. Referitor la aceasta initiativa se scria în epoca: „misunau în Bucuresti tot felul de angrosisti veritabili sau de ocazie. Dupa un an de zile Oficiul de Aprovizionare Farmaceutica a facut ca majoritatea lor sa dispara.” Realizarea cadrului organizatoric si legislativ crea premisele bunei functionari a sistemului asistentei sanitare, nefiind însa o garantie a acestui fapt. Articolele din presa, fara a fi lipsite de subiectivism, contribuie la formarea unei imagini mai echilibrate. Ghe. Pamfil scria în „Cuvinte pentru colegii farmacisti”: „...despre administratia noastra oficiala. Este putin de spus despre ea caci nu a facut nici un pas mai departe de unde si cum se gasea înainte de razboiul mondial.”24

Noul îndreptar al practicii farmaceutice - Farmacopeea româna editia a-IV-a. Dupa 1918 se impunea unificarea metodelor de preparare si control a medicamentelor în toate fostele provincii, motiv pentru care în 1923, Asociatia Generala a Farmacistilor, prin presedintele sau Al. Iteanu, lua initiativa redactarii unei noi farmacopeii. În acest sens s-a creat Cercul de Studii Farmaceutice si Comisia permanenta a farmacopeii pentru a favoriza dezbaterile în interiorul profesiei asupra noului cod al medicamentelor.

S-a asigurat participarea unei delegatii la Conferinta Internationala pentru unificarea medicamentelor eroice, la Bruxelles, în sept. 1925 iar coordonarea tuturor activitatilor legate de strângerea materialului si redactarea manuscrisului au revenit profesorului I. Vintilescu. Intrata în vigoare în 27 martie 1926, Farmacopeea româna editia a-IV-a oficializa cele mai importante substante medicamentoase de sinteza introduse în arsenalul terapeutic al vremii, cu mentionarea denumirilor comerciale: Acidum acetilsalicilicum (Aspirina), Acidum diaethylbarbituricum (Veronal), Aetilum aminobenzoicum (Anestezina). Începuturile industrializarii medicamentului. Prepararea în cantitati mai mari a unor formule medicamentoase originale si tehnicizarea activitatii în farmacie au constituit primele forme ale micii industrii. Astfel „Laboratorul chimico-farmaceutic” înfiintat de Al. Iteanu în Bucuresti, la sfârsitul secolului al XIX-lea producea diverse forme farmaceutice, printre care si: „fiole injectabile riguros dozate si perfect sterilizate”, dupa cum se mentiona într-o reclama . Este de presupus ca nu avem de-a face numai cu aspectul publicitar, calitatea si originalitatea produselor laboratorului fiind recompensata cu medalie de aur la prima expozitie nationala de farmacie (Bucuresti, 21sept.-19 oct. 1903). Pe plan mondial etapa manufacturiera a laboratorului de oficina fusese însa depasita, declinul medicamentului de receptura începând si în România. Fara a avea o traditie în domeniul sintezei si nici resurse financiare care sa sustina dezvoltarea adevaratei industrii chimico-farmaceutice, majoritatea laboratoarelor înfiintate în perioada interbelica se limitau la prelucrarea, conditionarea si mai ales comercializarea medicamentelor de serie produse de firmele straine si denumite în epoca „specialitati”. Trebuie aratat însa ca unele dintre aceste laboratoare au beneficiat de investitii de capital - strain sau autohton - care le-a permis cumpararea de brevete si tehnologii cu care sa produca si în tara unele „specialitati”. Se faceau astfel primii pasi pe calea obtinerii industriale a medicamentelor de sinteza. În 1920 se înfiinta la Cluj, pe lânga farmacia „Unicorn”, „Laboratorul Terapia” profilat pe productia de medicamente opoterapice. În 1923 acesta devenea „Fabrica Egger & Co” prin fuziunea cu firma vieneza omonima care în 1931 si-a vândut actiunile. Noul consiliu de administratie a schimbat numele fabricii care devenea „Ufarom” - Uzinele Farmaceutice Române - si a înfiintat o filiala la Bucuresti. În perioada 1933-1937 s-a marit spatiul de productie prin construirea de noi imobile si s-au cumparat brevete straine. Ulterior întreprinderea devenea ”Napochemia” iar dupa nationalizare si unirea cu alte mici laboratoare se revenea la numele initial de „Terapia” (1957). La Bucuresti s-au constituit în 1924 „Laboratoarele Farmaceutice Réne Dunod” prin asocierea reprezentantelor a 11 firme franceze care din 1928 s-au organizat ca societate pe actiuni sub denumirea de „Lutetia”. Dupa 1948, aceasta avea sa se numeasca fabrica de medicamente ”Galenica” si mai târziu „Biofarm”. Experienta de secole a medicinii populare, bazata în special pe folosirea produselor vegetale se cerea validata stiintific si valorificata. In 1904 a fost creata la Cluj, sub conducerea agronomului Bela Pater, o statiune experimentala pentru studiul plantelor medicinale, singura din lume la acea vreme. Aici s-au realizat culturi de plante din flora spontana si s-au aclimatizat specii din alte zone ale lumii. S-au studiat fitochimic peste 130 de specii si s-a urmarit influenta factorilor pedoclimatici asupra continutului în principii active. S-au facut primele încercari de obtinere industriala a sclerotilor de Claviceps purpurea (1915) prin infestarea artificiala a lanurilor de secara. S-a descoperit varietatea „flava” a speciei Atropa belladona, cu un continut crescut în alcaloizi si s-a introdus în cultura. S-au facut cercetari pentru ameliorarea speciilor cu larga utilizare în terapeutica: Digitalis lanata, Datura stramonium. Initiative mai modeste legate tot de cultivarea si valorificarea plantelor medicinale au constat în înfiintarea cooperativelor „Adonis” la Cluj în 1926, „Romanita” la Bucuresti în 1927 si „Digitalis” la Orastie în 1929, acesta din urma de catre farmacistul Andrei Farago în amintirea caruia întreprinderea renascuta dupa 1990 este numita „Fares”. Dispunând de mijloacele limitate ale unei oficine, farmacistul Ioan Huzum are meritul de a fi pus la punct o metoda originala de preparare a extractelor vegetale prin fermentatie. În 1928 si-a publicat rezultatele într-o

lucrare apreciata atât în tara cât si în strainatate iar metoda a început sa se aplice în multe farmacii si laboratoare românesti. Un nume pentru industria produselor fitoterapice este C-tin Vorel, care urmând traditia de farmacist a bunicului si tatalui29, înfiinta în 1919 „Laboratoarele Vorel” din Piatra Neamt. Pornind de la câteva formule concepute de tatal sau, C-tin Vorel dezvolta afacerea, astfel ca în preajma anului 1940, numarul produselor se ridica la aproximativ 100, majoritatea fiind originale. Într-o perioada în care piata interna de medicamente era invadata de specialitatile straine - peste 4000, „Laboratoarele Vorel” aveau meritul de a fi valorificat flora medicala autohtona si de a fi îmbogatit gama sortimentala a medicamentelor indigene. Mai mult, produsele laboratorului erau cunoscute si în afara tarii, fiind comercializate în special în state ale Peninsulei Balcanice. In 1936, farm. I. Vintilescu si colaboratorul sau T. Trandafilov30 finalizau elaborarea tehnologiei de fabricare a catgutului, realizare importanta pentru practica medicala a vremii. Dupa trei ani, productia Sectiei de Farmacie a Eforiei Spitalului Brâncovenesc se ridica la 100.000 m catgut, apreciati ca fiind de foarte buna calitate. Nu trebuie uitat Institutul „Dr. I. Cantacuzino”, înfiintat în apr. 1921, care pe lânga activitatea de cercetare avea ca principala sarcina producerea necesarului de seruri si vaccinuri.

Bibliografie:

1. Ioana Matei, Gh. Mermeze  - „Propedeutică farmaceutică”, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997;