În vreme de razboi

9
Apartenen ţa la nuvela fantastico-psihologică a operei În vreme de război Nuvela este specie a genului epic, în proză, cu o desfăşurare mai amplă decât povestirea şi mai restrânsă decât romanul, în care naratorul omniscient structurează evenimentele în funcţie de personajul principal, cu scopul de a-i defini complexitatea caracterologică. În orice nuvelă există un model narativ în virtutea căruia firul epic liniar este constituit dintr-o succesiune de episoade, vizând evoluţia personajului principal, naratorul obiectiv prezintp evenimente verosimile, pentru a convinge receptorul de autenticitatea faptelor, acţiunea se desfăşoară într-un timp mai îndelungat şi pe un spaţiu epic variat, precizate în incipit, protagonistul este surprins din mai multe perspective care diferenţiază procedeele de caracterizare, conflictul se dezvoltă gradat, în raport cu dinamica personajelor şi prezenţa unui receptor ce vizualizează întâmplările, naraţiunea şi dialogul alternează cu pasaje descriptive şi secvenţe monologate. Originile speciei sunt identificate în istoria literară în Grecia antică, prin scrierile lui Aristide din Milet, dar forma epică a nuvelei, cu elementele sale caracteristice apare în opera unor scriitori renascentişti(Boccaccio în Decameronul ). Romanticii operează selectiv în categoriile subspeciei, optând pentru nuvela fantastică. Consacrarea deplină a nuvelei are loc însă odată cu realismul obiectiv şi naturalismul prizei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea(Guy de Maupassant, Cehov) şi în perioada interbelică(Thomas Mann, Hemingway). Estetica realismului optează pentru nuvela psihologică, deoarece le permite scriitorilor să aşeze sub lupă omul determinat de mediu, descris cu scrupulozitate ştiinţifică, identificând cauzele transformării personajelor, aflate în conflict cu sine şi cu realitatea fadă, strivite-de cele mai multe ori-sub presiunea unei instanţe supraindividuale(fatalitatea). Ceea ce interesează în structurarea discursului epic este înregistrarea concretă a diagramei conştiinţei unui personaj,

Transcript of În vreme de razboi

Page 1: În vreme de razboi

Apartenen ţa la nuvela fantastico-psihologică a operei În vreme de război

Nuvela este specie a genului epic, în proză, cu o desfăşurare mai amplă decât povestirea şi mai restrânsă decât romanul, în care naratorul omniscient structurează evenimentele în funcţie de personajul principal, cu scopul de a-i defini complexitatea caracterologică.

În orice nuvelă există un model narativ în virtutea căruia firul epic liniar este constituit dintr-o succesiune de episoade, vizând evoluţia personajului principal, naratorul obiectiv prezintp evenimente verosimile, pentru a convinge receptorul de autenticitatea faptelor, acţiunea se desfăşoară într-un timp mai îndelungat şi pe un spaţiu epic variat, precizate în incipit, protagonistul este surprins din mai multe perspective care diferenţiază procedeele de caracterizare, conflictul se dezvoltă gradat, în raport cu dinamica personajelor şi prezenţa unui receptor ce vizualizează întâmplările, naraţiunea şi dialogul alternează cu pasaje descriptive şi secvenţe monologate.

Originile speciei sunt identificate în istoria literară în Grecia antică, prin scrierile lui Aristide din Milet, dar forma epică a nuvelei, cu elementele sale caracteristice apare în opera unor scriitori renascentişti(Boccaccio în Decameronul). Romanticii operează selectiv în categoriile subspeciei, optând pentru nuvela fantastică. Consacrarea deplină a nuvelei are loc însă odată cu realismul obiectiv şi naturalismul prizei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea(Guy de Maupassant, Cehov) şi în perioada interbelică(Thomas Mann, Hemingway).

Estetica realismului optează pentru nuvela psihologică, deoarece le permite scriitorilor să aşeze sub lupă omul determinat de mediu, descris cu scrupulozitate ştiinţifică, identificând cauzele transformării personajelor, aflate în conflict cu sine şi cu realitatea fadă, strivite-de cele mai multe ori-sub presiunea unei instanţe supraindividuale(fatalitatea).

Ceea ce interesează în structurarea discursului epic este înregistrarea concretă a diagramei conştiinţei unui personaj, a mecanismelor psihice, generate de contextul social şi moral, consemnarea dramei eroului, rezultând în adăugarea tehnicilor de analiză, introspecţiei şi retrospecţiei la procedeele cinematografice. Ele creează iluzia realităţii autentice.

George Călinescu îl încadra pe Caragiale în familia Marilor prozatori, alături de Creangă şi Slavici, jalonându-i elementele prozei de factură naturalistă, pe care critica vremii a eludat-o din sfera preocupărilor: „Naturalismul lui Caragiale e radical, cu preferinţă pentru patologie şi sociologie, cu preocupări pentru explicaţii li metode exacte”(Istoria literaturii române).

Tema nuvelei lui Caragiale, pe care el o numeşte schiţă, este psihologică:înnebunirea treptată şi ireversibilă a lui Stavrache, ca în nuvela lui Edgar Alan Poe, Prăbuşirea casei Uscher. Sugestia este că în psihicul unui om există o fisură şi ea se poate manifesta în anumite condiţii, se lărgeşte treptat şi duce la prăbuşire. Rema este una aflată în pragul modernităţii, mai mult prin intuiţie. Caragiale nu se ocupă de notarea exactă a fazelor înnebunirii lui Stavrache, ci se foloseşte de sugestii. Cititorului i se dă satisfacţia de a înţelege singur, de a realiza că nu s-a lăsat indus în eroare; spre exemplu, primul coşmar este prezentat ca o secvenţă din realitate şi o lectură superficială nu ar sesiza instalarea planului oniric.

În vreme de război aparţine seriei de scrieri realiste ce introduc în spaţiul imaginar fantasticul şi grotescul naturalist.

Acţiunea se petrece în timpul războiului pentru Independenţă (1877), lucru sugerat şi de titlul nuvelei. Autorul urmăreşte evoluţia personajului principal, Stavrache, un hangiu din Podeni. Acesta află în mod neaşteptat după doi ani de "hoţii de cai" şi "călcări" ale unei cete de tâlhari că preotul Iancu Georgescu, fratele său, "om cu dare de mână" este, de fapt, căpetenia

Page 2: În vreme de razboi

acestei bande de tâlhari. Dupa ce tâlharii sunt prinşi, preotul vine la fratele său, cârciumarul Stavrache pentru a se destăinui şi de a se elibera de teama de a fi prins şi judecat. Stavrache este surprins de mărturisirea lui şi se gândeşte să-l ajute, aşa cum îi cere datoria de frate. Întâlnirea celor doi are loc noaptea, iar întâmplarea face ca la han să treacă un grup de militari ce se îndrepta spre frontul din Balcani. Hangiul îl convinge pe ofiţerul care conducea regimentul să-l ia pe fratele său ca voluntar, fără să ceară acte sau alte formalităţi. Iancu pleacă la război, iar Stavrache rămâne să administreze averea fratelui său şi să poarte povara cumplitului secret. De pe front sosesc veşti care sunt contradictorii: prima scrisoare îl anunţă că Iancu se distinge prin acte de bravură militară, iar a doua, scrisă cu slovă straină, îl vesteşte pe Stavrache de moartea eroică a fratelui său. Scrisoarea era o farsă făcută de un camarad al lui Iancu, însă Stavrache nu ştia acest lucru. Consultă un avocat în privinţa condiţiilor legale ale păstrării averii. Gândul tot mai aţintit către împlinirea dorinţei de a moşteni averea fratelui său, îi tulbură minţile şi sufletul din ce în ce mai mult. Hangiul începe să fie bântuit de coşmaruri. Mai întâi visează că fratele lui, aflat în postura de ocnaş evadat, vine să-i ceară ajutor, dar el refuză să i-l dea, declanşându-se între cei doi o luptă acerbă. În al doilea vis, Iancu vine ameninţător, ca soldat victorios, atacându-l. După câţiva ani, Iancu se întoarce pe neaşteptate într-o noapte de iarnă cumplită. Sosirea, pe cât de reală, pe atât de inoportună a popii Iancu împreună cu un camarad, reîntors cu scopul de a procura banii cu care să acopere o sumă delapidată din banii regimentului, declanşează o criză paroxistă. Stavrache reacţioneaza ca în coşmar, nefăcând distincţia dintre vis şi realitate, într-o stare de totală demenţă atacându-şi fratele, dar neieşind învingător. Personajul cedează, îşi pierde minţile şi imobilizat de cei doi vizitatori nocturni începe să cânte popeşte. Eroul este abandonat în nebunia lui.

Vocaţia arhitectonică a scriitorului realist impune o compoziţie riguros structurată, pentru a descoperi cauzalitatea şi fatalitatea unei existenţe obscure: trei capitole(primul, care fixează cadrul social şi enunţă intriga; al doilea marchează treptele gradule psihice si cel de-al treilea, ce consemnează simptomatologia alienării) şi trei planuri narative compoziţionale.

 Primul plan este al unei lumi reale, fără nicio contingenţă cu fantasticul, hanul din Podeni semănând într-o oarecare măsură cu cel din Moara cu noroc. Este planul dialogat care se focalizează asupra personajului(dialogul replicat, monologul interior), având o funcţie caracterologică.

Planul al doilea este planul narativ al scriitorului, care oferă cititorului o fişă de observaţii, aproape stiinţifică prin investigaţiile amănunţite asupra reacţiilor în plan fiziologic ale personajului. Naratorul omniscient obiectiv anticipează evenimentele, stabileşte legătura cu receptorul(exprimare locuţională, expresii ambigue), ironizează sugerând conotaţiile structurii de adâncime a discursului epic.

 Al treilea plan, al naturii, conturează atmosfera aflată în perfecta concordanţă cu stările eroului. Contrapunctează manifestările psihice ale eroului anticipând drama acestuia sau potenţând-o.

Acțiunea se desfășoară într-un spațiu neprecizat, vag determinat, "la capătul pădurii Dobrenilor" sau în hanul situat chiar "în drum", loc supus primejdiilor. Teroarea singurătății și amenințarea permanentă a hoților devin copleșitoare pentru un personaj slab cum este Stavrache. Într-un astfel de spațiu al nimănui în care legea pătrunde destul de greu, preotul Iancu scapă ușor: cu o înfăţişare schimbată, tuns de pletele preoțești și cu o identitate nouă, plecând în războiul de Independență. Preotul Iancu din Podeni este un personaj misterios, cu o situație materială foarte bună, cu o bogăție în jurul căreia se țeseau multe legende. Ca să adoarmă orice bănuiala, el îsi regizase cu minuțiozitate și credibilitate propria-i jefuire.

Page 3: În vreme de razboi

Timpul devine cel mai mare dușman al lui Stavrache. Din primăvară până în toamnă, în rotirea anotimpurilor, preotul trece în uitare deplină. Importantă devine dobândirea averii fratelui răposat văzută ca ceva firesc, în comunitățile arhaice în care formalitățile juridice nu sunt foarte complicate. După cinci ani de "moartea" popii, conștiința cârciumarului este tulburată de vizite ale "strigoiului". Scriitorul consemnează ca într-o fișă analitică pur naturalistă crizele de halucinație, de coșmar ale personajului. Locurile izolate, misterioase presupun o țesătură spatio- temporală mai fragilă, intruziunea fantasticului devenind astfel posibilă.

Fantasticul caragialesc valorifică particularităţile obsesionalului înfăţişând după modelul romanticilor şi al naturaliştilor stări delirante ce conduc la personaje- victime. Stavrache, personaj singuratic, slab, dominat de patima averii şi de o avariţie crescândă trăieşte în două lumi diferite: una a realului, prin munca la han, unde se observă treptele graduale ale zgârceniei şi dezumanizarea, alta a iluziei, a irealului, a scufundării în sine, în spaimele conştiintei abisale, fiind "vizitat" de mai multe ori de fratele mort, care îl ameninţă cu o replică teribilă devenită laitmotiv: "- Gândeai c-am murit, neică?”.

Scriitorul îşi construiește personajul pe conflictul dintre educație și instinct, dintre dragostea fraternă și avariție. Este și motivul pentru care prima apariție a strigoiului este în haine de ocnaș, în mintea lui Stavrache existând convingerea că locul preotului fugar este la ocnă. Visul cuprinde încercarea epuizantă a hangiului de a urni din loc trupul ca de plumb al fratelui care "umblase prin codrii nemâncat, palmele și tălpile picioarelor și gleznele îi erau pline de sânge". Dar acest trup sfâşiat îşi recapătă miraculos puterile, "îi pune genunchiul în piept" și-l întreabă: "- Gândeai c-am murit, neică?". Pentru hangiu, Iancu este un ticălos, un tâlhar, care ar fi trebuit să fie pedepsit, care "le-a făcut neamul de râs!". Deși îl ajutase să fugă, Stavrache se gândeşte la pedepsirea vinovatului și comentează cu părere de rău: "Nici vorbă n-a fost la judecată despre popă, despre capul și gazda tâlharilor. Aoleo! Ce mai judecători!". Când primește primele vești de la Iancu în care acesta îi povestea despre actele eroice savîrşite la Plevna, hangiul mototoleşte scrisoarea, iar starea lui de nemulţumire este explicit prezentată de narator:"În sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria". Principiile după care se ghidează Stavrache sunt solide: în fond, Iancu este un ticălos care merită pedepsit, locul lui este în închisoare, iar sentimentul acesta se converteşte în visul său, de aici și apariția în haine de ocnaș a "fratelui rătăcitor". Deși coșmarurile lui Stavrache se manifestă după ce primise vestea morții fratelui său, el resimte imaginea acestuia din vis ca pe o amenințare. Evoluţia personajului este foarte fin urmarită de narator care notează ca într-o fişă caracterologică fiecare gest, sentiment, atitudine: el mototoleşte instinctiv prima scrisoare trimisă de fratele său, apoi emite ipoteze în legătură cu posibila lui moarte, iar gândurile devin  obsesii, se transformă în cercuri strâmte. Stavrache invocă ajutorul lui Dumnezeu, îşi sfinţeşte casa, dar coşmarul se repetă la intervale regulate, timp de câţiva ani. În singurătatea lui, Stavrache devine din ce în ce mai ursuz. Când primeşte vestea morţii lui Iancu, este "zdrobit si plânge mult", dar are suficientă putere să consulte un avocat pentru a se interesa de formalităţile moştenirii. A doua apariţie a "strigoiului" este în uniformă de căpitan, însoţit de un grup de militari.  Sentimentul de culpabilitate si de cupiditate se accentuează, de aceea imaginea fratelui devine cumplit de ameninţătoare, iar căpitanul este victorios. Acest al doilea arhetip oniric exprimă acelaşi sentiment obsesiv de vină ca şi prima dată. Căpitanul nu-l atacă pe Stavrache, dar îi pune aceeaşi întrebare

Page 4: În vreme de razboi

fatală:  "- Gândeai c-am murit, neică?". Hangiul este cel care devine agresiv şi vrea sa distrugă "nesuferita arătare".

În final, Iancu apare deghizat într-un călător ocazional. Stavrache înnebuneşte sub agresiunea halucinaţiilor anterioare, nefiind capabil acum să distingă realitatea de coşmar. Această ultimă apariţie duce la trecerea definitivă a cârciumarului pe celălalt tărâm, al iluziei. Acum nici nu mai este vorba de o agresiune a "fantomei" pe care Stavrache era obişnuit să o învingă. Eroul reacţionează conform coşmarului, îl atacă în linişte, dar nu mai iese învingător. Personajul cedează, nebunia se declanşează sub imperiul spaimei şi al surprizei şi începe sa cânte popeşte. Iancu se întorsese cu scopul de a cere cincisprezece mii de lei, o sumă pe care o delapidase din banii regimentului. Irealul, absurdul legate de apariţia inopinată a fratelui îşi pun amprenta asupra psihicului fragil al lui Stavrache. Criza personajului se declanşează pentru că realitatea este identică cu cea din coşmarurile sale: "Mă credeai mort, nu-i aşa?". De fiecare dată natura înconjurătoare are manifestări ciudate, ca o dezlănţuire a furiilor din adâncuri, fie o ploaie rece de toamnă, cu picături ritmate sonor pe fundul unui butoi dogit, sunete care în conştiinţa prinsă de vârtejul halucinaţiilor, se schimbă într-un cântec de trâmbiţe militare, fie un viscol, "o zloată nemaipomenită", urgie a naturii din care se eliberează duhurile rele. De fiecare dată Stavrache se luptă cu "strigoiul", şi în mod ciudat, acesta nu face nici o mişcare să se apere. Cuvintele ce sugerează trăirile la limita animalităţii sunt multe: "horcăieli", "gemete", "chipul îngrozit", "părul vâlvoi", "gura plină de spumă roşie". De fiecare dată, fratele este aparent învins, scapă, iar cârciumarul rămâne sub imperiul groazei că "arătarea se va ivi din nou". Astfel de manifestări ţin de sfera naturalismului , curent positivist al cărui teoretician este Emile Zola, care introduce în literatură "experimentul" înţeles ca documentare cât mai exactă - decupaje din realitate - adevărate "felii de viaţă". Nu se mai interesează de tipic, ci dimpotrivă, de particular, sunt înlocuite "caracterele" prin temperamente, acestea fiind rezultatele fatale a doi factori: ereditatea şi mediul social. Aşadar patologicul, manifestările instinctuale, boala socială vor fi temele predilecte ale scriitorilor naturalişti.

Deznodământul nuvelei este concentrat în jurul stărilor clinice ale personajului, urmărite în detalii groteşti, ceea ce face ca problema hangiului să devină un studiu de caz.

Ilogicul, formă de manifestare a fantasticului, intervine în schema povestirii. Apariţia soldaţilor care îl însoţesc pe căpitan, veselia acestora, sunt elemente pur decorative. Apare motivul oglinzii,  fantasmele cârciumarului izvorâte dintr-un ipotetic univers de aşteptare, se reflectă de un imens zid invizibil, întorcându-se către hangiu, pentru a-l teroriza şi a-l domina. Fantasmele iau formă, devin materiale, dialoghează, totul părând foarte real. Iluzia determină schimbări în conştiinţa personajului, îl devorează. Real şi ireal se identifică. Onirismul marchează acele stări negative din sfera psihicului vizând domeniul patologicului. Acestea se realizează prin câteva etape: absenţa lucidităţii, inconştienţa sau conştiinţa parţială, modificarea sau anularea timpului şi spaţiului. Onirismul lui Caragiale denotă o materialitate agresivă. Caragiale descrie magistral felul cum funcţionează subconştientul ieşit de sub controlul voinţei şi al raţiunii inhibatoare.

Nuvela are pe tot parcursul desfășurării ei rezolvări compoziţionale demne de măiestria marelui scriitor. Prin perspectiva auctorială autorul este cel care deapănă permanent șirul întâmplărilor și al înlănţuirilor cauzale, cu disimulată luciditate și participare obiectivă. Scriitorul narează fapte ce se constituie într-o înlănţuire cauzală. Uneori putem identifica relatarea indirectă prin glasul personajului, în planul real sau ireal (dialogul dintre frați, dialogul cu avocatul sau cu fetița). În planul creației identificăm toate modalitățile de

Page 5: În vreme de razboi

expunere: narațiune, descriere, dialog și monolog. Povestirea are mai mult rolul de a transmite indicaţii scenice, evitând întotdeauna comentariile. Descrierea este folosită în redarea stărilor fiziologice şi patologice proiectate întotdeauna pe curbe trasate riguros, într-o simetrie care produce aceleaşi momente de criză, amplificându-se spre final. Monologul trădează în fraze scurte interogative şi exclamative frământarile lui Stavrache, terorizat de teama întoarcerii fugarului "...O veni? ...n-o veni?....", dezvăluind starea de criză din mintea hangiului. Prezentarea directă se face prin intermediul planului naturii care este în concordanţă cu starea psihologică a eroului principal (întâlnirile au loc noaptea, care creează tensiune, anticipând o stare explozivă, "era o zloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică şi vânt vrăşmaş...", vreme care ţine trei zile şi trei nopţi). Alteori, melancolia, tristeţea, jalea sunt redate prin imagini auditive de felul: "boabele de rouă prelingându-se de pe streşini şi picând în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit,...făcând un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri". Când are loc întâlnirea propriu-zisă, "viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân". Aici este tehnica intropatiei, prin care starea psihologică a personajului este în deplină concordanţă cu exteriorul, fiind dictată de acesta. Natura potenţează stările sufleteşti ale eroilor, devine o stare sufletească în sine, obiectivată. Predomină adesea preferinţele scriitorului pentru efecte muzicale şi sinestezii sonore. În final solistul unei atât de tulburătoare partituri psihopatice interpretează o veritabilă "arie a nebuniei" sub forma unui cântec popesc. O altă tehnică foloseşte aici Caragiale, tehnica dedublarii eului personajului (E. A. Poe), Stavrache ajunge sa cânte "popeşte", identificându-se cu trăsăturile specifice părintelui Iancu.

Finalul este deschis, lasă loc interpretărilor. Dacă lucrurile sunt clare în privinţa lui Stavrache, despre soarta fratelui nu avem nici un indiciu precis. Replica finală a acestuia, "N-am noroc", pare să înscrie şi destinul lui Iancu Georgescu sub zodia tragicului, a fatalităţii.

Titlul nuvelei În vreme de razboi sugerează cadrul propice exacerbării instinctelor din cele mai întunecate zone ale fiinţei umane, este cadrul exterior care motivează degradarea, avariţia, dar putem vorbi şi de un război interior, un război cu el însuşi, cu instinctele atavice şi cu setea de înavuţire.Războiul se dă în sinea sa, constând în înfruntarea tenebrelor cu lumina din el însuşi. Trebuie amintit însă şi războiul dintre cei doi fraţi.

Spre deosebire de naturalişti, Caragiale creează totuşi tipologii. Stavrache este rapace, factorul ereditar având rolul esenţial în exacerbarea lăcomiei personajului.George Călinescu afirma: "Există o ţară ereditară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer", posibil alcoolism şi într-adevăr îl vedem pe Stavrache deseori bând ţuică şi vin.

Stilul este grav, urmăreşte stările de conştiinţă şi de comportament ale eroului principal, al cărui destin se situează pe dimensiunile tragicului. Autorul alternează stilul indirect liber cu stilul direct, corelând două perspective complementare asupra personajului: o viziune obiectivă (din exterior), şi  o viziune subiectivă (mişcările sufleteşti şi mentale).

Pornind de la un realism rural, I.L.Caragiale atinge naturalismul radical prin sporirea până la paroxism a dramatismului, spre culmea dezumanizării pe care o provoacă setea de înavuţire.