în fiecare demon există cel puţin un om

mă priveşte de pe covor cu ochii ei mari şi ficşi, gâtul frumos tăiat perfect admir precizia. alien se freacă de picior. îl mângâi, îmi place cum toarce fericit. se propteşte de mine cu botul lui umed. în ultimul timp te-ai umanizat prea tare, şopteşte Vocea tresar. are dreptate: azi am scos trei oameni din mine şi niciodată parcă nu mi-a fost aşa silă, urăsc corpurile lor cleioase şi diforme şi ţipetele lor, mai ales ţipetele. după ce mă exorcizez, ei fac tot felul de lucruri ciudate: se târăsc, se roagă, îşi smulg părul din cap. unii aleargă de nebuni şi sfârşesc obosiţi exact atunci când îi prinde alien. eu nu vreau să le fac nimic, pe unii îi vindec, de milă, pe alţii îi las în plata Supremului. nu l-am văzut niciodată se spune însă că e cel mai mare vindecător. iar Vocea are întotdeauna dreptate. când eram mic, aveam o casă plină de mame împăiate. îmi chemam prietenii si făceam schimb. era distracţia noastră. acum m-ar obosi. dacă nu m-aş perfecţiona m-aş plictisi groaznic. în fiecare zi, însă, caut tăierea perfectă, belirea belirilor la fiecare piele expusă am vânzare imediată. şi clientelă selectă Vocea spune că într-o zi va veni însuşi Supremul. atunci voi fi împlinit. e ziua în care se trece în viaţă. recunosc că mi-e frică

Facă-se

nimic mai ne început ca dimineaţa înghiţită de câinele negru, strălucitor înainte de a găsi ieşirea de siguranţă către happy-end-ul nostru cel de toate zilele e ş t i înăuntrul altui timp din uterul diform al aceluiaşi spaţiu şi toate acestea s u n t în viscerele câinelui negru, strălucitor care aleargă de la un capăt la altul al lumii ca şi cum ai putea stabili măsura, un segment pe care-l numeşti tatăl apoi îl copiezi la nesfârşit în toate lucrurile, până când tatăl devine fiul şi burta câinelui negru, strălucitor se umple de imaginile pe care ţi le poţi aminti toate sunt a i c i în alergarea de la un căpat la altul al memoriei câinele negru, strălucitor se izbeşte de zid a c u m o dată încă o dată şi încă până când fiecare limită plesneşte în cealaltă şi dimineaţa îşi cască cerul gurii negru, strălucitor

Incoruptibil

pământul s-a rostogolit în urechi ţiuie. e cineva lângă mine o altă piele. nimic din afară se leagănă ca un câine lobotomizat mă bâţâi sternul îmi tremură lăcrimez cu ciudă încerc să reprim emoţia inhalării vreau să trag să mă zgudui să mă sfărâm cu degetele chircite după o naştere grea oamenii intră în mine ca într-o secţie de ortopedie aşteaptă un fel de terapie gipsată să-i sudez până la următoarea rupere. îi văd ghemuindu-se le cos ochii buzele nările palmele una de alta apoi ţip până se despică întotdeauna simetric întotdeauna egal. un măr fără sâmburi [under] sub piele e mereu loc. fiecare fâşie desprinsă e un mic dejun regurgitabil. ei îşi vâră unghiile îşi vâră mâinile picioarele se bagă cu totul sub piele sunt ţeste care se împung. într-o zi o să iasă din mine. fiecare îşi închipuie că e un alt eu pocnesc

timpanul domnului t1

el avea două urechi stângi şi un singur lob din care făcea vruum vruum auzise că aşa se face pentru mai multă siguranţă & respect de sine avea o singură scăriţă şi un ciocanel crăpat în debaraua pe care îşi tot promitea s-o dea jos de unde scule ca tot omu’ un timpan bleg şi ăla pentru a nu se spune diverse vezi doamne un câine chior care fusese desigur triped acum mai mişca dintr-o labă se gândea el că măcar pe-aia o are domnul t1 nici atât spunea tare şi ecoul de fiecare dată ecoul îi bătea la uşă ca un vecin oarecare deschidea ziarul întotdeauna acelaşi din 01.01 anul nu mai contează pentru că el ştia el chiar ştia că înţelegerea e dincolo de literele şi de cifrele acelea haotice domnul t1 e în t2 domnul t1 e în fiecare dincolo spunea fără chef deşi ar fi trebuit să fie mândru de asta

Lumea e frumoasă

în fiecare zi îmi spun că aș suporta mai ușor dimineața asta lascivă cu miros de altă piele

dacă și numai dacă aș ști că nu e doar o repetiție sau ce mă-sa vrea să fie până la urmă până la urmă totul e o jucărie care imită altă jucărie în altă jucărie de aici până mai încolo veți spune că nu e nimic original în asta n-am inventat nici păpușa rusească nici frumusețea care clocește altă frumusețe nici tristețea că totul se mișcă mă mișc am în mine un motor hypersonic călătoria asta nu durează niciodată mai mult decât atunci când gura se deschide și învață să respire să țipe apoi să iubească apoi să uite și nimic din mine nu învață nimic despre mine fiecare are alt rost în acest mecanism fiecare este același lucru cum din nisip poți face diverse figuri în fiecare zi îmi spun că voi îmblânzi dimineața o voi frânge să-mi iau partea pe care-o las în ea pe care n-o pot iubi de ajuns încât să nu mor

Camera albă

dincolo e camera albă nicio naştere nu e dureroasa repetiţie a spaimei îmi face frig undeva înăuntru mă trezesc în deplină linişte afară totul încremenit - uneori ştiu – e zăpadă sau cenuşă mi se pare convenabil aşa

să închid gura care-mi muşcă sinapsele până când conexiunea încetează până când imaginile se transformă în aceleaşi ghemotoace de vată îmbibată cu sânge şi liniştea nu înseamnă nimic altceva decât dinţii încleştaţi care obturează ţipătul dincolo e camera albă trebuie să număr copiii aceştia înşiraţi unul lângă altul în paturile lor reci în camerele acestea imense fără uşi dând una în alta şi nicio ieşire nicio lumină am pus cerclajul acum totul e sigur şi ei vor sta acolo nu vor mai dospi dincolo e camera albă spaima nu încape aici sau poate ăsta e capătul ei când totul se transformă înapoi în lumină când toate culorile au făcut dragoste şi tot ce e dedesubt şi-a pierdut sensul şobolanii au părăsit subsolurile şi au încetat să mai existe aici nu poţi face nimic altceva aşez cu grijă plăcuţele şi plec

[REC]

* las ochiul în afară deschis mai multe zile independent el înregistrează o stare un altceva: imediatul e totdeauna sunt perioade din care nu reţin mişcare - acele zone moarte care nu-mi amintesc despre mine o senzaţie de pâslă sub tălpi şi altele atât de pline încât mi se pare că filmul ar putea reîncepe în orice clipă de oriunde

intens ** dincolo de balcon se întinde iarba splendidă imagine de sus peste lume o mulţime de lucruri alandala şi ochiul întredeschis al zilei - cursă de şoareci în care se-aruncă unul după altul - unul peste altul *** şi lumina îi linge uniform pe aceşti pui ai nimicului

Planeta roşie

sub rochia de nichel sânii ei caută o ieşire cum ochii ei roşii, opaci, peste întinderi, lumina. ca un bici, părul se izbeste de pulpe, când saltă pe calul solar. nici amintire să-i tulbure calea, nici bucurie să-i desfacă dinţii ce-i muşcă din buze, nici aer să-l tragă în piept să-i sară copcile, şi sânii se zbat, caută viaţa; încă în ei o lucire, dorinţa şi urma lăsată, cândva, în femeie – ecou ce se stinge când calul nechează în zeci de octave, copita nervoasă împrăştie nori roşii de praf. se tem coloniştii de-armata ei slută, de-ntunecaţii ce sânge şi carne poftesc; de arcul ce-l poartă la şold această meduză, de ochii ei ce îngheaţă suflarea, se-ascund din calea-i sub roşii întinderi, dar ea îi vânează, nebună, pe toţi; turbată voinţă sub fruntea cea palidă

şi-n ochiul ei mort. dă chiot şi ceata flămândă încolţeste nefericiţi colonişti, cum cerbul în vale, şi colţii îi sfâşie, sângele curge izvor – - dar setea nimic nu-i astâmpără – sânii se zbat, freamătă-n ei fărâma de viaţă şi lapte tâşneşte, peste câmpia aridă răsar flori, Marta calul struneşte şi calcă în urmă-i iar viaţa plăpândă se stinge în praf. târziu, când pleoapele vinete se lasă pe ochi, nisipul îi mângâie pulpele zvelte şi sânii ei plini, sub tunica de nichel, vuietul nopţii parcă-i aduce aminte o mare; simte cum valuri i-aştern spuma pe tălpi, iar glasuri sprintene-o cheamă, o caută: “- Artemis, soră a noastră, hai să pornim în păduri, să vânăm căprioare şi cerbi, să bem din izvoare şi-n unda lor repede să ne lăsam mângâiate, luna ne fie de veghe; hai, surioară!” ca o poveste, înfriguraţi, în tuneluri în care se-ascund, câţiva mai spun despre o Marta, adusă aici cu secole-n urmă, înainte de întâia cădere, sau poate-nainte de tot, prinţesă senină însoţită de o ceată de tinere fete, colindau împreună prin grădini şi păduri, dar nimeni nu ştie cum moartea-a cuprins, ca o plagă, planeta cea roşie. şi sânii-i se zbat, caută viaţa şi nimeni nu ştie cum totul se poate întoarce căci, vorba poetului, viaţa-i un vis.

Tot ce nu

mă plasez în afară întâmplabilul înghite esenţele pune pietre pe fiecare încheietură desenează clavicule fragil le prinde în palme nimic potenţial iau bisturiul incizez ciozvârtele poartă o vreme amintirea întregului cum nisipul vânturat pe faleză nu are identitate şi aerul sărat ne intră-n plămâni viaţa apoi perfecta uitare

civilizații extra

nicio amenințare nu zbârlea blana nopții blânde stăteam în mijlocul curții pe un trunchi răsturnat cu capul în nori număra spațiile de la roata carului mare până la oiștea carului mic ca un magician unea stelele închipuind forme apoi le boteza după arătare era mândru de știința lui eu – o bondoacă mă făcusem parcă mai mică în noaptea aceea ori cerul se făcuse mai mare se boltea peste vița-de-vie aproape împletindu-se struguri mici aurii printre frunze

cu siguranță frate-meu era cel mai înalt băiat din univers întâmplarea curgea blândă ne pudra buricele degetelor cu praf de stele visam la călătoriile pe care într-o bună zi le vom face chiar pe-acolo cu niste mașini care zboară foarte foarte sus care se înfig în cer ca niște creioane (sau stilouri că astea-s mai borțoase și au rezervor) sau o să vină niște omuleți care ne vor învăța să zburăm în farfuriile lor atunci în liniștea acelei nopți clare frate-meu mi-a spus ceva foarte foarte important cum că oamenii au inventat o chestie care poate să distrugă în orice clipă toată strălucirea toată minunea ca un buchet de raze ca toate stelele astea la un loc care ar exploda deodată cineva apasă pe un buton și în același timp altcineva de peste nouă mări și nouă țări apasă pe alt buton și tot așa câteva secunde mi-am ținut respirația am privit cerul apoi pământul și nu știu de ce am fost tristă

Disfuncţii

atât de puţini oameni despre care să spun – da fac parte din ei. arareori dorinţa de-a mă lăsa împărţită ca şi cum aş dospi altă pâine pentru masa la care îmi voi chema martori degetele de la mâini şi de la picioare bucuria pâlpâie ca un bec economic în numele zilei şi-al nopţii arunc dinţii de lapte atât de puţine lucruri despre care să spun – da fac parte din mine. întotdeauna dorinţa de-a împărţi captivă într-un joben din care mă scot târziu os cu os după despieliţare

Şedinţa

dimineaţa aceea ca oricare alta. fără niciun zvâc. dezveleam din cearşafuri lehamitea. m-am străduit să înghit amestecând lent cu linguriţa-n frişcă şedinţa se desfăşura şi ea ca de obicei. acordul înflorea pe toate buzele şi degeţelele cineva dădea tonul şi deveneau ciripitori croncănitori sau chiar mai bine de-atât bătrânii moţăiau şi păreau a înclina capetele a protest. alteori înţelepciunea îi făcea să penduleze să se uite chiorâş şi să-şi mişte bărbiile spunând ceva foarte important

apoi zumzăitul. momentul de maximă încordare victima a fost scoasă în faţă. au început să arunce în ea printre dinţi. toţi şi-au făcut toaleta de dimineaţă în felul ăsta. la final au şters-o conform articolului se îmbulzeau pe uşă ca la cinema. bătrânii scuturau capetele lor înţelepte. mi-au zis suntem de la sindicat veniţi la noi să vă explicăm

Ero

mă sună: sunt în faţa cabinetului ăştia vorbesc despre copii al meu a intrat cu 9,99 aştept închid leneşă frica se întinde pe burtă cu mâna sub plex alunecă spre locul acela cald alunec spasmul mintea transformă totul în impuls pâc pâc degetul ei grăsuţ sparge baloane de săpun râde motor revino la ideea din prima strofă realul brut decupează-l cu grijă – bagă acţiune [buffering 0%]

renunţ o iau de la capăt aceleaşi cuvinte pe care le trag peste cap haine cu multe mâneci strâmte

Absolute zero