Impresii după vizionarea piesei "Idolul si Ion Anapoda"

Sala Atelier, T.N.B.

de florin caragiu - 2006-03-30 (sursa: poezie.ro)

Idolul şi Ion Anapoda

Iubirea vine la prezenţă prin cele nebăgate în seamă, revelând taina numelui şi a chipului. Paradoxal, cele îmbrăcate în aura prestigiosului glisează la suprafaţa realităţii, nu pătrund până la miezul iradiant şi comuniant al iubirii, tind spre o estompare a personalităţii purtătorului lor. Astfel, idolul apare ca imaginea fără suport iconic, care îşi exercită seducţia prin intermediul prestigiosului: al şarmului şi siguranţei de sine afişate, al vitalităţii, autorităţii, bogăţiei, isteţimii, vanităţii vestimentare, lingvistice, gestuale... Nu lasă să transpară icoana care indică spre vocaţia transcendenţei, spre taina şi nebunia iubirii în raport cu structurile decadente ale aparenţei. Căile regăsirii de sine se desfăşoară pe doi versanţi care se întâlnesc pe piscul schimbării la faţă în lumina iubirii genuine. Ion Anapoda şi Frosa, magistral interpretaţi de Dan Puric şi Irina Cojar.

Deconstrucţia ordinii aparente se desfăşoară în paralel cu rememorarea numelui şi arătarea la faţă a chipului lăuntric. Inaderenţa lui Ion Anapoda la lumea aparenţelor vine din faptul că nu a construit între sine şi ceilalţi un ecran de protecţie şi ascundere, un paravan pe care să-şi proiecteze propriile dorinţe şi neîmpliniri, şi în care aceia să apară ca obiecte ale dorinţei sau factori de realizare a propriilor planuri. El nu gravitează în jurul propriului sine, nu îşi construieşte o imagine, nu foloseşte metode spre atingerea ţelurilor, nu are dezvoltat instinctul luptei pentru supravieţuire sau impunere. Este mai curând un centru iradiant de dăruire în aşteptarea răspunsului împlinitor.

Personalitatea sa lăuntrică este în fapt prea pronunţată pentru a se lăsa estompată şi absorbită de tensiunea superficială a prestigiosului. Poticnelile lui sunt expresia unei sensibilităţi nefardate. Dinamica sa lăuntrică determină o deconstrucţie continuă a imaginii de sine, prin spontaneitatea gestului iconic de dăruire, al investirii în prietenie şi în zidirea celuilalt.

Această discretă deconstrucţie îl scoate din centrul lumii polarizate de interese pragmatice, centrate pe sine, prea grăbite pentru urcuşul pe scara pseudo-valorilor sociale, redându-l contemplării şi dăruirii către celălalt. Suferinţa sa stă în singularitatea gestului său de generoasă deschidere, rămas fără răspuns.

Ion Anapoda are vocaţia alterităţii, a prieteniei, a dăruirii de sine nemijlocite. Dar gestul său nu găseşte ecou în cei din jurul său, atraşi de mirajul „metodelor” de atingere a scopurilor dezirabile. Ion pare anapoda pentru că între dorinţele şi actele lui rămâne întotdeauna un spaţiu pentru contemplarea şi adăpostirea alterităţii. Într-o lume în care dialogul este socotit în regimul separării şi nu al perihorezei, în câmpul luptei pentru imagine, pentru impunere şi supravieţuire şi nu al comuniunii, prezenţa sa insolită, paşnică şi neofensivă este scoasă în afară, este înregistrată de ceilalţi la persoana a treia, sub o adresare nedefinită: „dânsul”.

Trăind drama izolării, a ex-comunicării prin ignorarea de către ceilalţi a numelui său, el îşi întoarce atenţia şi ajutorul spre nebăgata în seamă Frosa, aflată în căutarea chipului pierdut. Iniţierea ei în taina cuvântului ne apare ca o naştere din nou. Astfel, ea îşi rememorează, îşi conştientizează treptat chipul iconic. Odată cu aceasta, plânsul ei se purifică şi se face izvor de înnoire a trăsăturilor sufleteşti şi trupeşti. Darul necondiţionat al lui Ion prin care Frosa redescoperă cuvântul şi prin aceasta propriul chip, primeşte ca răspuns darul chemării pe nume, ce dezvăluie intimitatea iubirii.

În finalul dramei, chipul Frosei şi numele lui Ion se luminează reciproc, în chip nedespărţit, ca într-o zugrăvire de icoană. Piesa se desfăşoară într-un ritm alert, pasionant, pe două planuri: unul al tensiunilor superficiale, în care miza este dată de obiectul dorinţei, generator însă de polarizare conflictuală, iar celălalt în planul iconic al dăruirii de sine şi descoperirii celuilalt prin germinarea iubirii necondiţionate, care pleacă de la nefăţărnicia deschiderii către celălalt aşa cum este el...

Din preaplinul artei s-a revărsat peste martorii prezenţi în sala Atelier lumina şi lacrima de bucurie a iubirii împărtăşite. Invocarea ajutorului dumnezeiesc peste întâlnirea celor doi protagonişti dă o notă aparte de taină acestei sublime desfăşurări dramaturgice.