Importanța economică și peisagistică a zonelor umede din lunca

comună Jijia-Prut

-REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT-

Coordonator ştiinţific:

Prof. Univ. Dr. Gheorghe ROMANESCU

Doctorand:

Elena-Mădălina PASCAL (Căs. TURCU)

IAŞI, 2018

Domnului / Doamnei

........................................................................................................................................................

. Vă facem cunoscut că în data de 28.09.2108, ora 900, în Amfiteatrul B8, etaj 3, Corpul B,

Facultatea de Geografie şi Geologie a Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, va avea loc susţinerea în şedinţă publică a tezei de doctorat ,,Importanţa economică şi peisagistică a zonelor umede din

lunca comună Jijia-Prut”, elaborată de drd. Elena Mădălina Pascal (căs. Turcu), sub îndrumarea

ştiinţifică a Prof. univ. dr. Gheorghe Romanescu în vederea obţinerii titlului ştiinţific de doctor în Geografie.

Comisia de doctorat a fost numită prin Decizia Nr. 119/16.07.2018 a Rectorului Universităţii ,,Alexandru

Ioan Cuza” din Iaşi şi are următoarea componenţă:

Preşedintele comisiei:

Prof. univ. dr. Ovidiu Iancu - Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Conducător ştiinţific:

Prof. univ. dr. Gheorghe Romanescu – Departamentul de Geografie, Facultatea de Geografie şi

Geologie, Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Referenţi:

Prof. univ. dr. Mircea Voiculescu - Universitatea de Vest din Timişoara

Prof. univ. em. dr. Liviu Apostol – Departamentul de Geografie, Facultatea de Geografie şi Geologie,

Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Prof. univ. dr. Sorin Cheval – Academia Forţelor Aeriene ,,Henri Coandă”, Braşov

Vă transmitem rezumatul tezei de doctorat şi vă invităm să participaţi la şedinţa publică de

susţinere a teze!

Cuprins

Argument – p.6

Capitolul 1. Aspecte introductive - p.9

1.1. Așezare geografică și limitele zonei de studiu – p.9

1.2. Elemente de integrare regională şi unitate teritorială – p.10 1.3. Istoricul cercetărilor zonelor umede – p.12

1.4. Consideraţii generale cu privire la conceptul de peisaj şi peisaj acvatic – p.18

1.4.1. Conceptul de peisaj în literatura internaţională şi naţională – p.18

1.4.2. Cercetarea peisajului acvatic din lunca comună Jijia-Prut – p.21

Capitolul 2. Definirea zonelor umede conform metodologiei internaţionale – p.23

2.1 Zonele umede: noţiuni şi concepte – p.23

2.2. Clasificarea zonelor umede în literatura internațională – p.29

2.3. Tipologia zonelor umede şi apelor adânci – p.36 2.3.1. Tipologia SDAGE-SAGE (Schema Directoare de Amenajare și Gestionare a

Apei) – (Schema de Amenajare şi Gestionare a Apei) – p.37

2.3.2. Tipologia Convenției RAMSAR – p.38 2.3.3. Tipologia CORINE-BIOTOPES – p.39

2.3.4. Tipologia MEDWET – p.40

Capitolul 3. Metodologia cercetării utilizată în elaborarea lucrării – p.42

3.1. Baza de date şi aspecte metodologice – p.42 3.2. Metode directe de cartare a elementelor indicatoare de zone umede – p.44

Capitolul 4. Rolul factorilor fizico-geografici în formarea zonelor umede şi a habitatelor acvatice

din lunca comună Jijia-Prut – p.48

4.1. Factorul geologic – p.48

4.2. Factorul geomorfologic (relieful) – p.51 4.2.1. Elemente morfometrice şi morfografice – p.51

4.2.2. Procese geomorfologice actuale – p.52

4.3. Factorul climatic – p.54 4.3.1. Factorii genetici ai climei – p.54

4.3.2. Analiza principalelor elemente şi fenomene climatice – p.55

4.4. Aspecte hidrologice – p.59 4.4.1. Apele subterane - p.59

4.4.2. Apele de suprafaţă – p.60

4.5. Factorul bio-edafic – p.81 4.5.1. Vegetaţia acvatică şi palustră – p.81

4.5.2. Fauna terestră și acvatică – p.86

4.5.3. Caracterizarea învelișului de sol – p.91 4.5.4. Solurile specifice zonelor umede – p.94

4.6. Utilizarea terenului – p.102

Capitolul 5. Tipologia zonelor umede și apelor adânci din lunca comună Jijia-Prut – p.107

5.1. Conform tipologiei SDAGE-SAGE – p.107

5.2. Conform tipologiei Convenției RAMSAR – p.110 5.3. Conform tipologiei CORINE-BIOTOPES – p.112

4

Capitolul 6. Asanarea şi conservarea zonelor umede din lunca comună Jijia-Prut – p.114

6.1. Dinamica spaţială a suprafeţelor acvatice – p.114 6.2. Influența zonelor umede în activităţile socio – economice – p.115

6.2.1. Distribuţia aşezărilor omeneşti în raport cu zonele umede. – p.115

6.2.2. Fermele agro-zootehnice, incintele piscicole şi zonele umede din arealele industrializate – p.119

6.2.3. Regularizările albiilor de râu şi construcţia de căi de transport – p.125

6.3. Importanța zonelor umede pentru biodiversitate și mediu – p.131

Concluzii – p.139

Bibliografie – p.142

Lista de tabele – p.162

Lista de figuri – p.163

Anexa I. Activitatea ştiinţifică în perioada studiilor doctorale (2015-2018) – p.167

Anexa II. Inventarierea zonelor umede şi apelor adânci din lunca comună Jijia-Prut: fişe descriptive – p.227

5

Argument

Aflate la limta dintre mediul acvatic şi cel terestru zonele umede îndeplinesc roluri multiple:

de reglare a regimului hidric prin atenuarea inundaţiilor; adăpostesc biocenoze unice cu specii endemice;

reduc eroziunea solului; stocheză dioxidul de carbon din atmosferă; prezintă interdependenţă cu apele subterane având rol în reglarea lor şi datorită peisajului deosebit prezintă interes tot mai mare pentru

recreaţie etc.

Studiul de faţă abordează un subiect de actualitate care se referă la importanţa economică şi peisagistică a zonelor umede. Acestea reprezintă o entitate pentru analiza schimbării peisajului acvatic din

nord-estul României. Starea de degradare accentuată în care se află zonele umede impune o cercetare

amănunţită care atrage după sine o abordare interdisciplinară. Astfel, au fost cuantificaţi cei patru parametri hidro-bio-pedo-geomorfologici care demonstrează unicitatea zonelor cu exces de umiditate.

Mlaştinile, turbăriile, terenurile mlăştinoase, bălţile, zonele costiere, preriile umede, tundrele etc. invocă

un singur numitor comun şi anume cel de zone umede (eng.- wetlands; fr.- zones humides). Plecând de la ideea că o bună înţelegere a importanţei zonelor umede trebuie să fie susţinută şi

de o bună cunoaştere a distribuţiei lor se menţionează faptul că lunca comună Jijia-Prut este un sector

tipic de câmpie aluvială situată în NE României, care a determinat condiţii optime pentru formarea şi menţinerea arealelor cu exces de umiditate completând astfel peisajul acvatic din Câmpia Moldovei. În

regiunea de NE a României, cu predilecţei în lunca comună Jijia-Prut, zonele umede ocupă teritorii tot

mai restrânse unde, cu precădere, arealele artificiale umede în a căror componenţă intră lacuri pentru practicarea acvaculturii, corpuri de apă cu caracter agricol, canale de irigaţii, terenuri agricole inundate

sezonier şi excavaţii (balastiere, exploatări de pietriş) se află într-un sincron cu zonele umede naturale

(Teiva Vişina din localitatea Popricani, Pruteţul Bălătău aflată pe raza localităţii Bălteni, Ciobârciu din localitatea Costuleni, Cotul Sălăgeni din localitatea Grozeşti şi Cotul Bran pe râul Prut aferent localităţii

Golăieşti). Chiar dacă zonele umede au fost multă vreme asociate cu un mediu ostil, importanţa lor este

redusă din cauza rolurilor ”negative” îndeplinite şi prin caracteristicile unice prin care se disting net de

celelalte ecosisteme. Din acest punct de vedere analiza zonelor umede, prin prisma celor patru indicatori care le identifică (hidrologia, geomorfologia, vegetaţia şi solul), este imperos necesară, relevând faptul că

un prim obiectiv specific este abordarea unui studiu interdisciplinar în care au fost integrate investigaţii

hidrologice (regimul apei), geomorfologice (morfometrie și morfografie), biologice (vegetaţia higrofilă/hidrofilă și faună) şi pedologice (caracterul hidromorf al solului). Pe baza acestui instrument de

lucru se pot identifica obiective operaţionale care vor demonstra predilect caracterul de zonă umedă din

sectorul luncii comune Jijia-Prut, astfel: • definirea şi tipologia zonelor cu exces de umiditate din sectorul luncii comune Jijia-Prut;

• identificarea zonelor umede şi a habitatelor acvatice din arealul cercetat;

• analiza parametrilor hidro-bio-pedo-geomorfologici ca indicatori ai zonelor umede; • caracterizarea funcționalității luncii comune Jijia-Prut din punct de vedere economic (zonă

agro-zootehnică) și peisagistic (biodiversitate, componentă culturală);

• analiza distribuţiei spaţiale şi diacronice a suprafeţelor acvatice pe baza datelor GIS; • realizarea hărţilor tematice în baza tehnologiei GIS.

Conţinutul ştiinţific al prezentului studiu, realizat pe baza metodelor şi a obiectivelor adoptate, relevă rezultate pertinente care pot fi aplicate ca un instrument de lucru în domenii precum hidrologie,

geomorfologie, biologie, chimie, pedologie. Totodată elementele noi aduse în câmpul de lucru constitue

un mijloc de informare pentru instituţiile competente care pot desemna arii protejate în vederea conservării zonelor umede. De asemenea, informaţiile şi succesiunea ideilor care structurează teza de

doctorat reprezintă un reper de lucru în actul didactic sau poate fi util publicului larg aşa cum spunea

Albert Einstein: „Toată ştiinţa nu-i decât rafinarea gândirii de zi cu zi”.

6

Capitolul 1. Aspecte introductive

1.1. Așezare geografică și limitele zonei de studiu

Lunca comună a râurilor Jijia și Prut este situată în partea de nord-est a României și se

suprapune peste un areal cu o poziţie central-sudică în cadrul Câmpiei Moldovei. Coordonatele matematice care descriu limitele ariei de studiu sunt: limita nordică – 47°25’01’’N; limita sudică –

46°54’50’’N; limita vestică – 27°17’55’’E; limita estică – 28°07’01’’E. Limita vestică corespunde unui

segment de graniță naturală reprezentată de râul Prut între România și Republica Moldova. Din punct de vedere administrativ, această formă joasă de relief se află în întregime pe teritoriul județului Iași,

cumulând teritoriile a 20 de comune și a 50 de localități. În interiorul acestei unități hidro-geomorfologice

zona analizată are o suprafață de 515,34 km2, o lungime de 89,45 km, o lățime maximă de 19,41 km pe aliniamentul localităților Iepureni–Popricani–Sculeni (nordul ariei) și o lățime minimă de 3,26 km între

localitatea Zberoaia și lunca Prutului (sudul ariei) (Pascal et al., 2016; 2018; Romanescu et al., 2017).

Bazinul hidrografic al râului Jijia se caracterizează printr-o densitate redusă a reţelei hidrografice, cu viteze şi debite relativ mici. Albia râului este sculptată pe argile şi argile nisipoase care

determină o turbiditate naturală crescută a apei. Zona de studiu, respectiv sectorul inferior al bazinului,

este o unitate hidro-geomorfologică reprezentativă pentru Câmpia Moldovei (Pantazică, 1974) (Fig. 1).

Fig. 1 Aşezare geografică şi poziţia matematică a luncii comune Jijia-Prut

1.2. Elemente de integrare regională şi unitate teritorială

Sectorul inferior al râului Jijia și aria de interes științific avută în vedere (lunca comună Jijia-

Prut) compun peisajul zonelor umede în subunitatea de relief Câmpia Moldovei, cunoscută în literatura de

specialitate și sub denumirea de Câmpia Jijiei sau Depresiunea Jijia-Bahlui (subordonată Podișului Moldovei). Perimetrul studiat reprezintă o subunitate de relief regională în care influența factorilor fizico-

geografici imprimă anumite specificități componentelor naturale implicate în dinamica peisajului acvatic

și a peisajului geografic în ansamblu (Băcăuanu, 1968; Bojoi et al., 1998; Năstase, 1946; Pantazică, 1974; Romanescu et al., 2008).

Principalul factor modelator al reliefului este apa care, o dată cu amenajările hidrotehnice, a

dezvoltat o reţea hidrografică densă. Natura rocilor cu rezistenţă redusă în faţa proceselor denudaţionale a

7

reliefat o câmpie largă cu trei sectoare distincte: Culoarul Prutului (363,27 km2) care reprezintă aproape

întreg sectorul, Culoarul Jijiei Inferioare (59,74 km2) și Culoarul Bahluiului (9,04 km2). Acestea sunt flancate la vest și nord-vest de culmi interfluviale care compun Fața Prutului: Colinele Pădureni - Căuești

(8,75 km2), Colinele Miletinului (7,69 km2), Colinele Gloduri - Coada Stâncii (19,61km2), Podișul

Repedea - Zapodeni (17,1 km2) și Culmea Crasnei (24,90 km2) (Fig. 2).

Fig. 2 Lunca comună Jijia-Prut – Harta subunităţilor de relief

Regionarea subunităților de relief din cuprinsul luncii comune Jijia-Prut s-a realizat pe baza

criteriului geologic (alcătiurea litologică), geomorfologic (elemente morfometrice și morfografice) dar și

pe criteriul hidro-biopedologic (densidatea rețelei hidrografice, tipul formațiunilor vegetale, învelișul de sol). Aceste criterii induc o diferențiere majoră, atât la nivelul condițiilor de relief în care s-au format, cât

și la nivelul condițiilor hidro-biopedologice care au constituit suportul formării zonelor cu exces de

umiditate.

8

1.3. Istoricul cercetărilor zonelor umede Studiul zonelor umede a prezentat un real interes încă din cele mai vechi timpuri pentru întreaga omenire, fiind privite cu suspiciune şi teamă aşa cum apare în diferite lucrări care au la bază

numeroase teorii şi concepte privind gestionarea şi valorificarea acestor arii cu un înalt potenţial

economic. Zonele umede, mai ales mlaştinile, au fost şi sunt încă considerate locuri periculoase unde călătorii se pot rătăci. Din această cauză sunt cele mai ameninţate ecosisteme la nivel global. Stagnarea

apei, lumini stranii provocate de autoaprinderea gazelor emanate, imensitatea şi monotonia stufărişurilor

au dus la naşterea unor variate superstiţii, dintre care unele persistând şi în prezent (Romanescu et al., 2008, 2009, 2010a, b). Cu toate că în trecut acestea erau privite ca o sursă importantă de faună cinegetică,

precum şi specii vegetale utile (stuf, plante medicinale etc.), ele erau asociate cu malaria, febra tifoidă și

alte boli transmise de către ţânţari şi lipitori. Nu de puține ori zonele umede erau considerate chiar şi sălașul monştrilor mitologici care găseau un refugiu în adâncurile pădurilor de mangrove (Andreev et al.,

2008; Grasset et al., 2017; Millenium-Ecosystem-Assessment, 2005; Romanescu et al., 2008, 2009,

2010a, b). Aspectele negative au avut un rol major în înrădăcinarea convingerii că zonele umede sunt

locuri neutilizabile în starea lor naturală. Una dintre căile de a le face folositoare a fost desecarea lor.

Resursele naturale de pe suprafeţele de teren astfel obținute, în special solurile aluviale bogate în nutrienți organici, au fost exploatate prin tehnici clasice, intensive, de agricultură, silvicultură şi piscicultură. Lipsa

inundațiilor a dus la sărăcirea solurilor, la apariția sărăturilor și astfel profitul redus sau chiar inexistent

rezultat de pe urma activităţilor din incintele îndiguite au condus la necesitatea reconsiderării poziţiei omului faţă de zonele umede (Andreev et al., 2008; Romanescu et al., 2008, 2009, 2010a, b, 2015).

În ultimile decenii zonele umede au fost supuse unui intens proces de degradare la nivel global

având drept consecinţă diminuarea areală a acestora. Urmările sunt dramatice atât pentru comunităţile locale care depind din punct de vedere economic şi social de bogăţia zonelor umede cât şi pentru

biodiversitate. Zonele umede rămase se confruntă cu un deficit de resurse naturale, cu probleme

hidrologice, ecologice şi de mediu. Conform Convenţiei RAMSAR zonele umede sunt acele arii în care apa este factorul principal de control al mediului abiotic şi biotic. Acestea cuprind arii în care masa de apă

dulce, salmastră sau sărată se află la/sau foarte aproape de suprafaţa pământului, precum şi zone unde apa acoperă suprafaţa pământului dar cu o adâncime de până la 6 m, dându-i astfel o trăsătură fundamentală:

legăturile complexe dintre apă, sol şi biodiversitate (Andreev et al., 2008; Mitsch & Gosselink, 1993;

RAMSAR Convention, 1998; Shengjie et al., 2017; Tiner, 1991, 1999, 2017). În literatura internațională zonele umede sunt terenuri de tranziție între sistemele terestre și

cele acvatice unde, de obicei, masa de apă este aproape de suprafața topografică sau terenul este acoperit

de apă cu adâncimi reduse. În aceeaşi ordine de idei zonele umede reprezintă un termen generic pentru toate tipurile de habitate umede ceea ce înseamnă că sunt areale cu exces de umiditate pentru o anumită

perioadă de timp, dar nu neapărat permanent cu caracter umed. În USA zonele umede sunt definite ca

fiind areale care au în predominanță solurile hidrice inundate sau saturate cu apă și/sau zone cu corpuri de apă subterane care au o frecvență și durată suficientă pentru a sprijini, în condiții normale, vegetația

higrofilă (Conservation Service, 1988, 1991, 1996; Cowardin et al., 1979; Lefor & Kennard, 1977; Reed,

1988; RAMSAR Convention, 1998; Romanescu, 2008, 2009a, b; Romanescu et al., 2008, 2009, 2010a, b; Tiner, 1984, 1989, 1991, 1999; USDA Soil).

Cercetătorii americani afirmă că zonele umede îndeplinesc un rol crucial în prevenirea

inundaţiilor, atât prin stocarea apei în sol, cât şi prin reţinerea acesteia la suprafaţă prin mlăştinire (Cowardin et al., 1977a). De asemenea, Lefor (1977) susține că zonele umede contribuie la reîncărcarea

acviferelor subterane care stochează circa 97% din apa în stare lichidă a Terrei și au un rol semnifictiv în

multe părţi ale lumii în ceea ce priveşte protejarea terenului de furtuni şi alte fenomene meteorologice. Totodată aceste zone, prin existența pădurii, reduc viteza vântului, a valurilor şi atenuează acţiunea

curenţilor.

În alte lucrări, precum cea a lui Mader (1991), se remarcă faptul zonele umede au tendinţa de a încetini forţa apei, favorizând depozitarea sedimentelor care ajung în corpurile de apă. Prin aceleaşi

procese azotul şi fosforul proveniţi din sursele agricole, dar şi din descărcările industriale, se pot acumula

în subsol şi pot fi transformaţi prin procese chimice şi biologice de către vegetaţia zonei umede. În acest mod pot fi eliminaţi în mod eficient din sistem. Aceste zone acţionează ca sisteme de purificare pentru

9

apa potabilă, protejează terenurile de inundaţii şi sunt considerate cele mai productive ecosisteme din

lume. Structura şi funcţiile lor sunt determinate de hidrologia zonei (Romanescu et al., 2008, 2009, 2010a, b).

Această categorie de ecosistem este de zece ori mai productiv decât ecosistemele obişnuite

deoarece, în afară de aportul de energie solară, primește un aport energetic suplimentar reprezentat de intrările din zonele cu care se află în contact permanent: apa şi uscatul (Mader, 1991). Numeroase studii

care au preluat informaţii menţionate apar ulterior şi în abordările altor cercetători: Cowardin et al.,

(1977a, 1979), Carter (1996), Dachnowski (1920), Gopal et al., (1982) Lefor et al., (1977), Mader (1991), Martin (1953), Mitsch (1986), Niering (1984), Reed (1988), Romanescu et al., (2008, 2009, 2010a,b),

Sather (1976), Tiner (1984, 1987, 1989, 1991, 1993), Wilen et al., (1993), Wright (1907).

La nivel național primele studii științifice asupra zonelor umede au fost întreprinse pentru Moldova și datează din anul 2003 de către Romanescu G. (2009a, b) și Romanescu et al., (2004, 2008,

2009, 2010a, b). A fost realizată o analiză privind inventarierea și tipologia zonelor umede și a apelor

adânci din Podișul Moldovei. În același timp au fost efectuate observații asupra asanării și conservării ariilor cu exces de umiditate, pentru crearea unor fișe descriptive ale mediului, asupra elementelor care

dovedesc unicitatea zonelor umede etc. Gâştescu P. (2002) menţionează faptul că pe teritoriul României

se găsesc numeroase tipuri de lacuri, după originea depresiunii, în toate unitățile geografice, începând cu lacurile de pe litoralul Mării Negre şi din Delta Dunării până la cele glaciare din aria montană. Suprafeţele

afectate de exces de umiditate depind şi de caracteristica climatică generală a anului respectiv. De cele

mai multe ori, în anii ploioşi, 7.270.000 ha de teren agricol suferă de exces de umiditate iar în anii secetoşi suprafața se diminuează la 5.530.000 ha. 37% din suprafaţa agricolă a ţării suferă de exces de

umiditate (Pleniceanu, 2003).

În Evul Mediu majoritatea mlaștinilor și a acumulărilor de tip lacustru au fost cedate călugărilor, fenomen des întâlnit mai ales în vestul Europei. Primele modificări la scară mare au fost

efectuate pentru exploatarea sării sau cultivarea terenurilor (Verger, 2005; Romanescu et al., 2008).

Călugării misionari care au călătorit în interiorul continentelor au adus numeroase modificări asupra zonelor umede prin crearea iazurilor şi heleşteielor. Astfel de lucrări au fost efectuate pe micile râuri din

preajma mănăstrilor cum este și cazul iazurilor de pe teritoriul Moldovei medievale care au fost influențate de aceste transformări (Romanescu, 2009a,b, 2015). Suprafeţele acvatice din această regiune

apar în documente de la începutul secolului al XV-lea. Ele aparțineau domeniilor şi moşiilor de la acea

vreme. Zonele umede de pe hărțile medievale apăreau ca repere pentru întemeierea noilor sate sau pentru localizarea celor existente deoarece ele reprezentau resurse de hrană pentru om şi biomasă pentru animale

(Borleanu, 2013; Romanescu, 2009a,b, 2015).

Primele studii aferente luncii comune Jijia-Prut corespund cu descrierea trăsăturilor generale ale evoluţiei reliefului din Câmpia Colinară a Jijiei. De asemenea, particularitățile regimului hidrologic al

râului Jijia, morfodinamica văii în cadrul proceselor denudaţionale caracteristice reliefului colinar,

precum și caracterizarea elementelor climatice din lunca comună Jijia-Prut argumentează prezența și dinamica arealelor cu exces de umiditate (Băcăuanu, 1968; Băcăuanu et al., 1980; Bojoi et al., 1989,

1998; Martiniuc et al., 1961; Moţoc et al., 1975; Pantazică, 1974) (Fig. 3).

Maria Pantazică (1974) subliniază acest aspect prin studiul lacurilor din Câmpia Colinară a Jijiei, în lucrarea ,,Hidrografia Câmpiei Moldovei” când analizează şi regimul hidrologic al suprafeţelor

acvatice aferente acestei regiuni. O analiză a hărţilor mai vechi reflectă o densitate mai mare a lacurilor în

secolul al XIX-lea, printre care se află şi cele de astăzi, însă care au dispărut ca urmare a ritmului mediu de colmatare sau chiar datorită scurgerii pentru extinderea suprafeţelor agricole (Pantazică, 1974).

1.4. Consideraţii generale cu privire la conceptul de peisaj şi peisaj acvatic 1.4.1. Conceptul de peisaj în literatura internaţională şi naţională

Caracteristica stării ecologice a zonelor umede la nivel mondial reprezintă un element

important în gestionarea peisajului acvatic. Se căută peisaje de înaltă calitate și bine gestionate în ciuda faptului că există numeroase opinii, uneori chiar contradictorii, în ceea ce privește definiția acestui termen

(Drăguț, 2000; Haber, 2004; Lee, 2017; Matsuoka et al., 2008; Termorshuizen et al., 2009). Etimologic

cuvântul peisaj îşi are originea în limba franceză paysage (peisaj), având similitudini cu termenul land din limba engleză (landscape) şi limba germană (landschaft).

10

Din punct de vedere conceptual termenul de peisaj geografic cunoaște o accepțiune largă, fiind

folosit în secolul al XIX-lea de către biogeograful Alexander von Humboldt. Peisajul geografic a reprezentat un subiect de dezbatere la diferite activități științifice la Varșovia (1934) și Amsterdam

(1938). În cadrul acestor congrese s-au adus precizări în sensul că peisajul geografic are un conținut bine

determinat care se caracterizează prin obiect, structură și dinamică. Tot în acest context Humboldt analizează conceptul de peisaj geografic din două perspective: peisajul natural care subliniază

componenta naturală; peisajul umanizat, în care intervine componenta antropică prin modificări

ireversibile asupra mediului (Rougerie et al., 1991; Șandru, 1975; Ungureanu, 1998). Bazele viziunii geografice asupra peisajului au fost puse de cercetătorul naturalist Berque

(2000) care a preluat unele idei ale lui Dokuchaev. Acesta consideră că peisajul este format din elemente

repetitive guvernate de legi proprii. În aceeași ordine de idei Berque definește peisajul geografic ca fiind ″acea combinație sau grupare de obiecte și fenomene în care particularitățile reliefului, climatului,

hidrografiei, solului, vegetației și faunei, cât și a unui anumit nivel de activitate umană, care se îmbină

într-un tot unitar, repetându-se în mod caracteristic într-un spațiu terestru dat″. Această definiție cu un înalt grad de interdependență între componentele sale, formează baza științei peisajului (Bojoi, 1996;

Donisă, 1973; Roman, 2006; Roșca, 2009; Ungureanu, 1998).

Pinchemel (1961) emite o definiție mult mai abstractă și subiectivă: ″Între mediile naturale și grupurile umane se leagă, de-a lungul generațiilor, cu ajutorul fructului experienței și acțiunii răbdătoare

și seculare, acorduri din ce în ce mai strânse, acorduri care conduc la peisaje″ (Rougerie et al., 1991;

Bojoi, 1996; Pinchelmel et al., 1961). Definiţia scoate în evidență elementul uman astfel punându-se în contradicție cu cea propusă de Soceava (1975) în care omul este exclus și care consideră peisajul ″un

sistem complex de faciesuri, care formează în interiorul acestui peisaj asociații teritoriale, serii dinamice

și factoriale de tipuri diferite″ (Bojoi, 1996). Un loc aparte în școala franceză îl ocupă Bertrand (1968) care abordează peisajul ca un

element obiectiv și subiectiv și militează direct asupra părții vizibile a acestuia. În 1968 emite definiţia

conform căreia peisajul este ″într-o anumită porțiune a spațiului, rezultatul combinației dinamice, deci instabile, a elementelor fizice, biologice și antropice care, reacționând dialectic unele cu altele, fac din

peisaj un ansamblu unic și indisociabil″ (Bertrand, 1968; Donisă, 1987; Rougerie et al., 1991; Bojoi, 1996; Dincă, 2005). Mai târziu, în 1972, Isachenko aplică o nouă viziune asupra peisajului, privindu-l ca

″o parte dintre unitățile taxonomice de rang superior (regionale sau planetare) în care peisajul se

individualizează pe criterii de diferențiere și în același timp reprezintă un sistem complex de unități taxonomice de rang inferior din care își trage existența datorită însăși integrării acestora″ unde peisajul

este ″geosistemul de bază″ (Bojoi, 1996; Roșca, 2009).

Cercetările cu privire la conceptul de peisaj în literatura românească au fost efectuate de geografii Vâlsan (1971) şi Simionescu (1903). Acesta din urmă consideră că peisajul geografic reprezintă

un rezultat al interacţiunii dintre fenomenele şi elementele care prefigurează aspectul exterior al naturii

(Şandru, 1975). Mai târziu geograful român Dincă (2005), împreună cu alți cercetători ai peisajului, consideră că relieful și vegetația sunt elemente determinante ale unui peisaj, fiind în acord cu următoarea

definiție: “Relieful, indiferent de tipul de peisaj, se constituie ca bază, suport morfologic pentru alte

componente de natură fizică și/sau antropică, vegetația fiind expresia relației cu celelalte componente ale mediului” (Dincă, 2005). Acest concept se bazează pe o opinie mai veche a cercetătorului Armand (1969)

care afirma că ”spațiul geografic este compus dintr-un mozaic natural sau antropogen de peisaje,

potrivindu-se sensului dat pentru peisajul geografic” (Armand, 1969; Dincă, 2005).

1.4.2. Cercetarea peisajului acvatic din lunca comună Jijia-Prut În anul 1990 apar primele studii cu trimitere directă asupra peisajului geografic din regiunea de est a României. Printre primele analize ale peisajului din Podișului Bârladului au fost cele ale

geomorfologului Bojoi și a echipei de colaboratoari, realizate în cadrul contractul de cercetare cu Nr.

5011/254/1996 intitulat „Cercetări asupra dinamicii peisajului geografic din Moldova extracarpatică pentru stabilirea categoriilor de favorabilitate economică și de protecție a mediului”. Un an mai târziu,

într-o viziune mai complexă, același geomorfolog ieșean a pus bazele unei cercetări ample în ceea ce

privește peisajul geografic din Câmpia Moldovei, în cadrul programului de cercetare cu Nr. 7011/47/677/1997 „Cercetări asupra dinamicii peisajului geografic din Moldova extracarpatică pentru

11

stabilirea categoriilor de favorabilitate economică și de protecție a mediului”, având ca tematică evaluarea

dinamicii peisajului din cuprinsul spațiului colinar dintre Siret și Prut. La baza acestui studiu a stat interesul ştiinţific deosebit asupra evoluției relieful şi a aspectelor geomorfologice din Câmpia Moldovei,

interes concretizat de cercetările interprinse în decursul timpului de geografi ca: Mihăilescu V. (1922,

1930, 1966); Tufescu V. (1932, 1934, 1940b, 1942, 1946a, 1957, 1966); Rick I. (1931); Năstase G.(1946); Moroșan I. (1931, 1938); Atanasiu I. (1940); Atanasiu I. & Macarovici N. (1950); Bucur I.

(1953, 1954); Martiniuc C. (1954); Martiniuc et al., (1956, 1958); Sârcu I. (1956); Obreja N. (1957, 1958,

1961); Pantazică M. (1974), etc. În cadrul acestor studii se precizează faptul că peisajul actual din lunca comună a râurilor Jijia-Prut reprezintă starea calitativă pe care a avut-o înainte de intervenția antropică

masivă asupra vegetației, apei și solurilor, în structura cărora s-au adăugat componente și elemente noi

precum: așezări omenești, activități agricole, activități industriale și transporturile. Factorul timp, împreună cu procesele și fenomenele naturale, dar și cu elementele socio-economice, sunt întipărite în

memoria teritoriului și se regăsesc în schimbările peisajului acvatic din aria de studiu (Bojoi, 1996, 1997).

Peisajul acvatic din Câmpia Colinară a Moldovei, unde este inclusă și lunca comună Jijia-Prut, a fost analizat prin prisma factorilor fizico-geografici (geomorfologici, pedologici, climatici, hidrologici și

biologici) dar și din perspectiva factorului antopic care completează imaginea de ansamblu. Rezultatele au

evidențiat faptul că zona constituie un ansamblu de structuri peisagistice cu o dinamică aflată sub controlul factorilor componenți naturali şi antropici care se manifestă concordant sau discordant în

dinamica modificărilor pe termen mediu și lung. Fondul moștenit al peisajului s-a constituit până în

perioada istorică, după care elementele antropice își pun amprenta din ce în ce mai mult prin popularea progresivă și introducerea în circuitul valorificării economice a resurselor mediului.

Cele două studii au pus bazele cercetării dinamicii peisajului geografic din aria extracarpatică,

urmând să apară mai târziu noi informații în contextul peisajului acvatic asupra zonelor umede și apelor adânci din Podișul Moldovei. În acest sens amintim lucrările geografului Romanescu G. (2008, 2009a,b)

și a colaboratorilor săi (Ion et al., 2011; Pascal et al., 2016, 2018) cu publicații precun: Inventarierea și

tipologia zonelor umede și apelor adânci din Podișul Moldovei (Romanescu et al., 2008), Inventarierea și tipologia zonelor umede și apelor adânci din Grupa Nordică a Carpaților Orientali (Romanescu &

Romanescu, 2008), etc. Cu toate că în lucrările menționate anterior fiecare specialist își exprimă diferit opinia despre

conceptul de peisaj, într-un limbaj mai mult sau mai puțin ermetic rezultatele permit o mai bună

înțelegere a dinamicii elementelor primare. Pe lângă aceste argumente analiza de față se încadrează pe direcția peisagistică a zonelor cu exces de umiditate din arealul luncii comune Jijia-Prut, cu referiri directe

asupra ecologiei peisajului. Această abordare dorește să încadreze și zonele umede într-un tot unitar din

punct de vedere al peisajului geografic, întărind astfel conceptele și noțiunile enunțate până în prezent în literatura națională și internațională (Bojoi, 1996, 1997; Romanescu, 2005).

În lucrarea de față sunt analizate schimbările peisajului din zonele umede pe ultimii 10 ani la

nivelul arealului corespunzător luncii comune a râurilor Jijia-Prut (suprafața – 515,34 km2). Pentru determinarea dinamicii spațiale a zonelor cu exces de umiditate au fost cartate suprafețele acvatice

corespunzătoare cursurilor de apă, canalelor de irigație, lacurilor, incintelor piscicole și zonelor

mlăștinoase. Conservarea corpurilor de apă este un factor determinat în susținerea biodiversității din lunca comună a râurilor Jijia - Prut (Romanescu, 2008, 2009; Pascal et al., 2016).

Capitolul 2. Definirea zonelor umede conform metodologiei internaţionale

2.1 Zonele umede: noţiuni şi concepte

În decursul timpului numeroși specialiști din domeniu au încercat să definească clar și riguros zonele umede, având drept numitor comun încadrarea acestor areale la limita dintre uscat și apă.

Cercetările arată că în literatura internațională zonele umede sunt terenuri de tranziție între sistemele

terestre și cele acvatice unde, de obicei, masa de apă este aproape de suprafața topografică sau terenul este acoperit de apă cu adâncimi reduse (Cowardin et al., 1979; Lefor & Kennard, 1977; Reed, 1988;

Romanescu et al., 2008, 2009, 2010a, b).

Vegetația reprezentă un element cheie în identificarea și delimitarea zonelor cu exces de umiditate, fiind mult utilizată pe scară largă pentru a defini cu exactitate aceste suprafețe topografice

12

(Breabăn et al., 2012; DiPinto & McCollum, 1988; Golet & Larson, 1974; Lefor & Tiner, 1972, 1974;

Romanescu et al., 2008; Stewart & Kantrud, 1971; Tiner, 1989a, 1999). La nivel global zonele umede interioare rămân în continuare ținta amenințărilor antropice prin îndiguiri, drenări, polderizări care au

drept finalitate obținerea terenurilor agricole (Arnalds, 2016; Helgadottir et al., 2013; Romanescu et al.,

2008). În sensul strict al termenului zona inundabilă este situată la periferia lacurilor artificiale sau

naturale, în preajma izvoarelor, a râurilor, sau a fluviilor, în jurul golfurilor, a estuarelor și a deltelor, zonă

care poate fi definită ca fiind o suprafaţă de teren cu altitudine joasă inundată de apa care se revarsă din apele curgătoare sau a lacurilor cu care aceastea au conexiune directă (Buzea, 2011; Junk, 1990;

Romanescu, 2003a, b, 2006a, b, 2018). Definiția subliniază că lacurile reprezintă un subtip al zonelor

umede (Enzel et al., 2015, 2016; Romanescu, 2006; Romanescu & Romanescu, 2015). În USA zonele umede sunt definite ca fiind areale care au în predominanță solurile hidrice

inundate sau saturate cu apă și/sau zone cu corpuri de apă subterane care au o frecvență și durată

suficientă pentru a sprijini, în condiții normale, vegetația higrofilă (RAMSAR Convention, 1998; Romanescu, 2008, 2009a, b; Tiner, 1984, 1989a, 1991, 1999, 2017; USDA Soil Conservation Service,

1988, 1991, 1996). Primul raport care definesc zonele umede este al geologului american Nathaniel

Shaler (1890), publicat în cadrul agenției științifice a guvernului Statelor Unite, US Geological Survey. Acest raport vizează cu predilecție terenurile inundate în cadrul căreia este înclusă și prima clasificarea

națională a zonelor umede și apelor adânci. Shaler N (1890) inventariază terenurile inundate situate la est

de Munții Stâncoși și pune accent pe excesul de umiditate a solului și a suprafețelor înmlăștinite (Tiner, 1999, 2017).

În perioada anilor (1950 și 1960) un grup de specialiști din cadrul organizației US Fish and

Wildlife Service (FWS) analizează zonele umede, în speță zonelor umede de coastă, în vederea elaborării unei definiții, moment în care au folosit ca suport de sprijin sistemul de clasificare a zonelor cu exces de

umiditate inițiat de Martin (1953) (Tiner, 1989a, 1993a, 1999, 2017; Romanescu et al., 2008, 2010). Prin

urmare prima definiție a apărut în anul (1956), fiind emisă de agenția guvernamentală US Fish and Wildlife Service (FWS), unde se afirmă că „zonele umede sunt suprafețe plane și joase de teren, acoperite

permanent sau periodic cu apă”, definiție care este cel mai des folosită pe teritoriul Statelor Unite al Americii (Cowardin, 1979; Romanescu et al., 2008, 2010). Totuşi, o abordare mai comlpexă a definirii

zonelor umede îi aparţine cercetătorului american Cowardin L. M. (1979) care afirmă că acestea apar, de

obicei, la suprafaţa topografică când apa stagnează din supraridicarea apelor subterane și face ca inundarea zonei umede să fie îndelungată. Exemple ale unor suprafeţe de acest gen și unele denumiri

comune pentru anumite tipuri de zone umede asociate cu acestea sunt: depresiuni, zone depoziționale

relativ plate care determină înmlăștiniri, câmpii de coastă, delte și zone inundabile, zone plate care nu au puncte de drenaj, zone înclinate adiacente turbăriilor care precedă acumularea de turbă ş.a. (Fig. 5).

Convenția Ramsar este un tratat interguvernamental care a fost semnat printr-un act oficial în

data de 2 februarie 1971, urmând să intre în vigoare mai târziu, în anul 1975. Are ca scop conservarea și utilizarea rațională a zonelor umede (Ramsar Convention Secretariat, 2013; Resolution XII. 2 2015;

McInnes, 2017). În acest sens se optează pentru menținerea caracterului ecologic a suprafețelor cu exces

de umiditate în contextul dezvoltării durabile din întreaga lume (Resolution IX.1 2005; McInnes, 2017). Acest tratat pune în aplicare următoarea definiție: „zonele umede sunt întinderi mlăștinoase și turboase cu

ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, stătătoare sau curgătoare, dulci, salmastre sau

sărate, istică se aseamănă cu conceptul Shaler (1890) ce pune accent pe zonele mlăștinoase (Ramsar Information Bureau, 1998; Tiner, 1999; Romanescu, 2008, 2009a, b; Gâştescu & Ciupitu, 2016).

Legea care are în vedere securitatea naţională din Statele Unite defineşte zonele umede, întru-

un act mormativ în anul 1985, astfel „zonele umede au în predominanță solurile hidrice care sunt inundate sau saturate la suprafață sau cu ape subterane ce au o frecvență și durată suficientă pentru a

sprijini, în condiții normale vegetația higrofilă de obicei adaptată în condiții de sol saturat, cu excepția

terenurilor din Alaska identificate ca având un potențial ridicat pentru dezvoltarea agriculturii dar cu o predominanță a solurilor de tip permafrost”. Este o definiţie inspirată de informațiile publicate anterior

(USDA Soil Conservation Service, 1988, 1996; Tiner, 1999, 2017).

Agenţiile federale din Statele Unite ale Americii au propus următoarea definiţie care pune în valoare limita dintre uscat şi apă: “Zonele umede sunt terenuri de tranziție între sistemele terestre și cele

13

acvatice unde, de obicei, masa de apă este aproape de suprafața topografică sau terenul este acoperit de

apă cu adâncimi reduse” (Cowardin et al., 1979). National Cooperative Soils Survey (NCSS) completează statutul zonelor umede prin faptul că deţin “terenuri scufundate sub luciul apei cu soluri desemnate ca

fiind slab drenate, sau foarte slab drenate, aluvionare și de luncă”. Definiția a fost îmbunătăţită ulterior de

organizaţia Soil Conservation Service (SCS) în cadrul căreia “zonele umede sunt definite ca râuri, fluxuri, căi navigabile, lacuri, iazuri, mlaștini, turbării și toate celelalte corpuri de apă naturale sau artificiale

publice sau private” (CT General Statutes, 1972, 1987). La începutul anului 1990 un grup de cercetători

din cadrul agenţiei National Research Council (NRC) au inițiat o nouă ipoteză în concordanță cu cea elaborată de U.S. Fish and Wildlife Service (FWS) unde ambele definiții afirmă că vegetația, apa și solul

sunt elemente de bază pentru caracterizarea și definirea zonelor umede (National Research Council 1995,

Tiner, 1999). La nivel european literatura de specialitate arată clar interesul profund asupra zonelor cu exces

de umiditate prin definiția adoptată de legea apei în Franța emisă la data de 3 ianuarie 1992. Are

similitudimi cu definițiile americane: “zonele umede sunt suprafețe topografice exploatate sau nu, invadate frecvent de ape dulci, sărate sau salmastre, cu caracter temporar sau permanent, fiind prezente

plantele hidrofile într-un anumit interval de timp”. Definiția a fost elaborată de un grup de specialiști din

Franța în vederea conservării zonelor cu exces de umiditate (Leduc, 1979; Les zones humides, 1994; Romanescu et al., 2008, 2010).

La nivel național studiile amănunțite pentru zonele cu exces de umiditate lipsesc pentru

aproape întreaga suprafață a țării cu excepția Moldovei. Pentru estul României au fost efectuate pentru prima dată studii detaliate de Romanescu G. (2004, 2008, 2009) și Romanescu et al., (2005, 2008, 2009).

Unele referiri la zonele umede din bazinele hidrografice Prut și Siret sunt făcute și de Ion et al., (2011). În

literatura de specialitate autohtonă există unele studii care fac referiri la aspectele fizico-geografice ale reliefului României, cu mențiuni colaterale pentru zonele cu exces de umiditate: Pop E. (1960), Băcăuanu

V. (1968), Gâștescu P. (1971), Pantazică M. (1974), Mărgărint C. (2010), Lupașcu A. (2009), Alexianu et

al., (2007), Romanescu G. (2004, 2008, 2009, 2010, 2014). Însumând conţinutul ştiinţific al tuturor definiţiilor emise în decursul timpului reiese faptul că

promotorii acestor definiţii au justificat caracteristicile specifice zonelor umede pentru o înţelegere mai bună privind unicitatea zonelor cu exces de umiditate dar şi pentru o localizare cât mai precisă între

mediul acvatic şi cel terestru în condiţiile în care zonele umede nu trebuie confundate cu mediul acvatic.

2.2. Clasificarea zonelor umede în literatura internațională

Odată cu emiterea primei definiţii din anul 1890 geologul american Nathaniel Shaler publică

primele clasificări privind zonele umede care se regăsesc în raportul agenției științifice US Geological Survey. Autorul caracterizează terenurile inundabile de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii și

realizează prima clasificare națională a suprafețelor cu exces de umiditate. Conceptul Shaler pune în

valoare zonele mlăștinoase pentru care a fost luat în considerare efectul de umiditate al solului pentru utilizarea terenurilor pretabile agriculturii (Shaler, 1890; Tiner, 1999, 2017).

Guvernul Federal al Statelor Unite ale Americii clasifică zonele umede în scopul intereselor

agricole, având ca punct de plecare proveniența acestora (Wright, 1907). Numeroase clasificări au fost concepute și de alți specialiști: Shaler N. S. (1890), Martin A. C. (1953), Stewart R. E. (1971), Sather J.

H. (1976), Cowardin L. M. (1979), Mader S. F. (1991) Tiner R. W. (1989, 1993a, 1999, 2017). Zonele

umede au fost clasificate în funcție de diferite criterii: gradul de inundare, frecvența mlaștinilor permanente, pășuni cu exces de umiditate, câmpii de revărsare, zone umede de coastă etc (Dachnowski,

1920).

Cercetătorii de la US Fish and Wildlife Service (FWS) (1974) au început o revizuire a arealelor umede existente și au emis mai mult de 50 de scheme de clasificare (Barnaud, 1998; Fish and

Wildlife Service (FWS), 1976). Din toate acestea singura aplicată la nivel național a fost cea a lui Martin

A. C. (1953), cât și Sistemul de Clasificare Circulara 39 ceea care a reprezentat un criteriu de referință pentru identificarea suprafețelor acvatice din Statele Unite. Aceasta conține 20 de tipuri de zone umede

dar a fost criticată deoarece detaliile sunt insuficiente (Cowardin, 1979; Romanescu et al., 2008, 2010;

Shaw et al., 1956; U.S. Fish and Wildlife Service (FWS), 1979).

14

Sistemele de clasificăre ale zonelor umede și a habitatelor cu ape adânci au fost concepute și în

funcție de finalitatea scopului propus precum interesul ecologic, utilizarea și gestionarea resurselor din silvicultură, necesitatea de a transforma zonele umede în terenuri agricole sau pentru planificare teritorială

(Brinson, 1993; Cowardin, 1979; Curtis, 1959; Chapman, 1960; Cowardin & Johnson, 1973;

Dachnowski-Stokes, 1933; Dansereau & Segadas-Vianna, 1952; Eleuterius, 1972; Evans & Black, 1956; Ferren 1996; Tiner, 1997a; Golet & Larson, 1974; Heinselman, 1963, 1970; Kantrud, 1971; Martin, 1953;

Penfound, 1952; Pestrong, 1965; Stewart & Chabreck, 1972; Tiner, 1999, 2017).

Cea mai complexă clasificare a zonelor umede și a habitatelor cu ape adânci este propusă de geograful american Cowardin L. M. (1979) împreună cu colaboratorii săi de la US Geological Survey,

Universitatea din Rhode Island și Institutul National Oceanic and Atmospheric Administration din Statele

Unite. Clasifică zonele umede în cinci sisteme distincte care au fost publicate în anul 1979 (Romanescu et al., 2008, 2010; Tiner, 1999, 2017) (Tabel 2). Ulterior această clasificare a primit îmbunătățiri cu referire

asupra coralilor și a zonelor umede artificiale (Scott, 1989). A fost acceptată în cadrul Convenției Ramsar

(1990) și apoi reevaluată de instituția publică franceză Union Internationale de Conservation de la Nature UICN (1992) (Bernaud, 1994; Dugan, 1992; Romanescu et al., 2008, 2010; Scott et al., 1989).

Prima clasificare a zonelor umede din Canada a fost propusă de Zoltai S. C. (1975), urmând ca

mai târziu să primească îmbunătățiri de la cercetătorul Tarnocai C. (1980). Au fost inițiate diferite clasificări regionale în diferite state precum Jeglum J. K. (1974) pentru Ontario, Couillard L. (1986)

pentru Quebec, Millar J. B. (1976) pentru preriile din vestul Canadei și Runka G. G. (1981) pentru British

Columbia (Tiner, 1999). În Australia se remarcă Paijmans K. (1985) care prezintă un sistem de clasificare unde sunt descrise diferite tipuri de zone umede. Având în vedere ariditatea mare de pe continentul

australian clasificarea zonelor umede din regiunile aride a întâmpinat unele greutăți de interpretare și

poziționare (Tiner, 1999, 2017). Cea mai cunoscută clasificare din Europa este emisă de Dugan P. J. (1992) unde apar

prezentate în detaliu caracterul și felul apelor marine, lacustre, palustre dar și a zonelor umede artificiale

(Romanescu et al., 2008, 2010).

2.3. Tipologia zonelor umede şi apelor adânci

O altă etapă în demersul științific al zonelor umede este reprezentată de stabilirea tipologiei.

Au fost emise mai multe sisteme de clasificare care diferă în abordări și aspecte: localizare și topografie,

hidrologie, chimismul apei, sistemul ecologic (http://wetlands.free.fr; Romanescu et al., 2008, 2010). În acest sens Barnaud G. (1990) a efectuat o analiză a inventarelor și tipologiilor inițiate de diferite țări

europene (Bernard, 1994; Romanescu et al., 2008, 2010). Cea mai completă tipologie a fost propusă de un

grup de specialiști din cadrul programului CORINE-Biotopes (Bernard, 1994; Devillers et al., 1989; Romanescu et al., 2008, 2010).

Principalele tipologii au fost preluate după modelul american și cel francez, cu adaosuri pentru

evaluarea ecologică și gestionare (clase de evoluție, nivel de protecție, perspective, parametrii chimici ai apei, natura tipului de sol etc.). Pe acest fond au fost create fișele descriptive care caracterizează o zonă

umedă (Romanescu, 2008, 2009a,b; Romanescu & Romanescu, 2008; Romanescu et al., 2009, 2010b).

2.3.1. Tipologia SDAGE-SAGE (Schema Directoare de Amenajare și Gestionare a Apei)

– (Schema de Amenajare şi Gestionare a Apei)

Tipologia SDAGE-SAGE (Schema Directoare de Amenajare și Gestionare a Apei) – (Schema de Amenajare și Gestionare a Apei) reprezintă un instrument de bază pentru elaborarea fișelor descriptive.

Este o tipolgie implementată de legea apei în Franța. Tipologiile sunt utilizate pentru definirea domeniului

de aplicare a legii apei cu privire la corpurile de apă, pentru punerea în aplicare a directivelor europene (păsări și habitate), cât și pentru punerea în aplicare a Convenției Ramsar (http://wetlands.free.fr;

Romanescu et al., 2008, 2010).

Prima tipologie din Franța a fost propusă în anul 1995 de către Muzeul Național de Istorie Naturală (MNHN): 12 tipuri de zone umede de la SDAGE și 28 de tipuri pentru SAGE. Ulterior această

tipologie a fost supusă unei analize de către experți din diferite domenii urmând ca în anul următor să

apară o nouă versiune, mai complexă, care susține părerile exprimate de acest corp de control (http://wetlands.free.fr; Romanescu et al., 2008, 2010).

15

2.3.2. Tipologia Convenției RAMSAR

Această tipologie este inspirată din clasificarea americană unde sunt prevăzute diferite zone

cheie pentru conservarea păsărilor de apă din întreaga lume. Este pusă în practică la nivel mondial

(http://wetlands.free.fr; Bernaud, 1994; Romanescu et al., 2008, 2010).

2.3.3. Tipologia CORINE-BIOTOPES

Tipologia CORINE-Biotopes este utilizată la nivel european fiind adoptată de Directiva "Habitate" privind conservarea habitatelor și a ariilor protejate din Uniunea Europeană. Se bazează pe

vegetație și include 7 categorii majore de medii pentru zonele umede. Pentru zonele umede prezente în

Franța se inventariază 14 tipuri de nivel 2 și peste 45 de tipuri de nivel 3 (Barnaud, 1990; http://wetlands.free.fr; Romanescu et al., 2008, 2010).

2.3.4. Tipologia MEDWET

Adoptată în 1991, în oraşul italian Grado, tipologia MEDWET derivă din programul MedWet

de monitorizare a zonelor umede, inițiată de Zalidis G. (1995) și se bazează, în mare mare parte, pe

tipologia americană - National Wetland Inventory of the United States of America) (Cowardin, 1979). Un an mai târziu Comisia Europeană, împreună cu actori ai ministerelor mediului italian şi grec, organizaţia

Portuguese Institute of Nature Conservation and Forests (ICNF) şi Biroul Ramsar, propun primul Proiect

MedWet care vizează dezvoltarea unor metode și instrumente de lucru pentru zonele umede mediteraneene. În acest sens au foat implicate diferite țări din Uniunea Europeană: Franța, Grecia, Italia,

Portugalia și Spania. În plan operaţional conceptul MedWet vine în sprijinul ţărilor mediteraneene pentru

a conserva funcțiile și valorile zonelor umede și pentru promovarea durabilă a resurselor naturale (Papayannis, 2002; Romanescu et al., 2008, 2010; Zalidis & Mantzavelas, 1995; Zalidis et al., 1996).

Capitolul 3. Metodologia cercetării utilizată în elaborarea lucrării

3.1. Baza de date şi aspecte metodologice

Pentru o bună analiză metodico-ştiinţifică a unei astfel de lucrări în primă fază s-a stabilit cu

precizie perimetrul în care au avut loc toate secvenţele cercetării. Acest aspect a fost foarte important mai

ales că s-a căutat un sector care să reflecte fidel specificul zonelor umede în contextul tipologiilor SDAGE-SAGE (Schema Directoare de Amenajare și Gestionare a Apei) – (Schema de Amenajare şi

Gestionare a Apei) şi a Convenţiei Ramsar. Prin urmare analiza zonelor umede, din acest punct de vedere,

permite o încadrare exactă a tipului de zonă umedă pe baza cărora s-au putut elabora fişele descriptive ale mediului dar şi analiza privind schimbările peisajului acvatic care au avut loc la nivelul luncii comune

Jijia-Prut.

Demersul ştiinţific în contextul unor zone umede aflate sub influența umană implică cercetări distincte şi etapizate în funcţie de literatura de specialitate şi parametrii fizico-geografici care au fost

studiaţi pe tot parcursul ciclului de doctorat: etapa de documentare bibliografică şi colectarea datelor

existente; etapa de teren; etapa de laborator premergătoare finalizării tezei de doctorat. Etapa de documentare bibliografică reprezintă o primă fază, de început, pentru direcţia de

cercetare şi presupune o documentare amplă atât din literatura de specialitate naţională cât şi din literatura

internaţională. Informaţiile existente privind domeniul de cercetare au pus bazele unei idei de ansamblu asupra conceptelor şi metodelor utilizate în acest sens, fiind disponibile în diverse lucrări ştiinţifice

existente în bazele de date Web of Science, Scopus, Google Scholar ş.a.

Cercetarea de teren implică obsevaţii secvenţiale la nivelul luncii comune Jijia-Prut, derulate pe toată perioada doctoratului. Deplasările pe teren au vizat prelevarea de probe din 59 de puncte de

referinţă corespunzătoare fişelor descriptive, care au adus un plus de informaţii utile în ceea ce priveşte

importanţa zonelor umede, mai ales că acest sector nu a mai făcut obiectul unui astfel de studiu. Într-o primă etapă s-a realizat un fond fotografic consistent care a contribuit la crearea unei imagini de ansamblu

a întregului sector de luncă. Au fost vizate zonele cu exces de umiditate, corpurile de apă, suprafeţele

acoperite cu stuf, canalele de drenaj etc. Odată cu acest episod de investigare a avut loc cartarea zonelor

16

umede şi implicit parcurgerea perimetrului studiat din amonte (Culoarul Jijiei Inferioare) către aval

(confluenţa Jijia - Prut). Etapa de laborator s-a aflat într-o strânsă legătură cu celelalte două etape conexe deoarece în

această perioadă de lucru s-au analizat toate datele obţinute în teren, s-au interpretat datele statistice şi s-

au prelucrat datele spaţiale concomitent cu prelucrarea grafică realizată cu soft-ul CorelDRAW, toate în vederea unei finalităţi precise din punct de vedere ştiinţific.

3.2. Metode directe de cartare a elementelor indicatoare de zone umede

Prezența suprafețelor acvatice cât și răspândirea zonelor înmlăștinite din cuprinsul ariei de

studiu aflate tot mai mult în stadiu de regres impune o analiză detaliată din punct de vedere al inventarierii

zonelor cu exces de umiditate dar și din prisma factorilor hidro-biopedologici. Acestea reprezintă puncte de sprijin în echilibrul natural al prezervării biodiversității din lunca comună Jijia-Prut. Pentu a explora

întreaga suprafață de 515,34 km2 a fost nevoie de intervenţii secvenţiale iar metoda de evaluare privind

inventarierea zonelor umede din lunca comună Jijia-Prut a necesitat două etape distincte de cercetare: Etapa 1. Identificarea pe teren a arealelor cu exces de umiditate și/sau cu vegetație higrofilă/hidrofilă;

Etapa 2. Cartarea suprafețelor acvatice prin tehnici GIS și compararea rezultatelor (Pascal et al., 2016)

(Fig. 3). În prima etapă s-a utilizat metoda de cartare directă a zonelor umede. Cerecetarea s-a

direcționat pe descrierea peisajului și a contextului hidro-geomorfologic de formare a reliefului din lunca

comună Jijia-Prut. Acesta constituie suportul topografic de formare a numeroase cursuri de apă meandrate, parte din ele regularizate și/sau îndiguite ulterior, canale de irigații, acumulări de tip lacustru,

bălți și zone cu exces de umiditate. Pentru a facilita inventarierea și clasificarea corpurilor de apă și a

zonelor umede, aria de studiu a fost împărțită pe 6 subdiviziuni distincte. Regionarea a fost realizată pe considerente hidrografice, ținându-se cont de: distribuția bazinelor de recepție, confluențele de râu, gradul

de antropizare, regimul scurgerii etc. (Pascal et al., 2016).

Etapa a doua a constat în crearea unei baze de date spațiale cu privire la suprafețele acvatice din aria de studiu. Ca suport cartografic s-au utilizat ortofotoplanurile întocmite pe baza imaginilor

aeriene realizate la nivelul anilor 2005 și 2012. În acest sens s-a utilizat soft-ul ArcGIS 10.1 unde au fost digitizate 1374 poligoane reprezentând suprafețele acvatice existente la nivelul anului 2005 și a 1421

poligoane reprezentative pentru anul 2012. Nivelul de detaliere a informațiilor spațiale extrase corespunde

unui DTM de 1 km2/pixel (Pascal et al., 2016). Numerotarea subdiviziunilor a fost atribuită conform cu direcția nord-sud, respectiv din

amonte spre aval. Aceste subdiviziuni sunt: 1. Lunca Jijiei [Vlădeni-Popricani]; 2. Lunca Prut-Jijia

[Bălteni-Popricani-Victoria]; 3. Lunca comună Jijia-Prut [Victoria-Cristești]; 4. Lunca comună Bahlui-Jijia-Prut [Cristești-Tomești]; 5. Lunca comună Jijia-Prut [Oprișeni-Răducăneni]; 6. Confluenţa Jijia-Prut

[Răducăneni-Gura Bohotin]. În cadrul acestor subdiviziuni au fost identificate 59 de zone umede și ape

adânci cărora le-a fost atribuit un cod, un nume reprezentativ și coordonate GPS (Fig. 4).

17

Fig. 3 Itinerariul realizat în timpul activităţilor de teren prin lunca comună Jijia-Prut

18

Fig. 4 Lunca comună Jijia-Prut: distribuţia studiilor de caz din aria de studiu

Capitolul 4. Rolul factorilor fizico-geografici în formarea zonelor umede şi a habitatelor

acvatice din lunca comună Jijia-Prut

4.1. Factorul geologic

Rama nord-vestică a regiunii studiate este sculptată pe depozite de vârstă Basarabeană în care

se dezvoltă formațiuni deluvial-proluviale care s-au format în Pleistocen (Atanasiu, 1940; David, 1921;

Martiniuc, 1954; Sevastos, 1912, 1922; Simionescu, 1902, 1903). Cercetările efectuate de Jeanrenaud P.

(1953) demonstrează că orizontul mediu al Basarabeanului este alcătuit dintr-un facies neritic (complexul

inferior argilo-marnos) care depășește limitele ariei de studiu (Băcăuanu, 1968). Vârsta marnelor

argiloase cu intercalații de nisipuri care îmbracă culmile interfluviale este tot Basarabeană și ocupă o

suprafață de 53,54 km2 (Atanasiu & Macarovici, 1950; Băcăuanu, 1968; Rick, 1931; Văscăuțeanu, 1928).

Pietrișurile și nisipurile dezvoltate în Holocen (qh2) au distribuția cea mai mare în aria de

studiu (432,69 km2). Acestea ocupă sectorul central al luncii comune Jijia-Prut, cu o distribuție uniformă

pe direcția nord-vest - sud-est, în lungul celor două artere hidrografice (Băcăuanu, 1968; Băcăuanu et al.,

1980) (Fig. 5).

19

Fig. 5 Lunca comună Jijia-Prut – Harta depozitelor geologice

4.2. Factorul geomorfologic (relieful)

4.2.1. Elemente morfometrice şi morfografice

Lunca comună Jijia-Prut prezintă un aspect uniform, cu inserții de grinduri longitudinale joase și văi largi, adesea mlăștinoase, care urmăresc cursul râurilor Prut și Jijia. Este dominată altitudinal de

culmile interfluviale care compun Fața Prutului (versantul drept al Prutului). Aspectul monoton al luncii,

cu altitudini reduse, comparativ cu alte unități de relief înconjurătoare, este condiționat de faciesul petrografic dezvoltat pe roci argiloase și argilo-nisipoase (Băcăuanu et al., 1980; Pantazică, 1974).

Din punct de vedere altitudinal lunca este dominată de culmile interfluviale care compun

malul drept al Prutului, cu înălțimi care ating maxime de până la 200 m. Altitudinile minime sunt cuprinse între 10 - 20 m şi ocupă o suprafață de 15,66 km2 în Culoarul Jijiei Inferioare și zona de confluență cu

20

râul Prut. Din suprafața totală analizată (515,34 km2) doar 7,32 km2 se înscriu cu valori altitudinale situate

între 150 - 200 m (culmi interfluviale): Colinele Coada - Stâncii, Podișul Repedea - Zapodeni și Culmea Crasnei. Valorile situate sub 150 m ocupă 21,22 km2 și se dezvoltă în Colinele Pădureni - Căuești și

Colinele Miletinului. Relieful dispus între 30 - 45 m are un grad de ocupare de 220,7 km2. De asemenea,

rama nord - estică și sudică dintre localitățile Victoria - Gura Bohotin înregistrează valori sub 30 m. Harta hipsometrică relevă scăderea altitudinilor de la nord la sud cât și de la vest la est (Fig. 6).

Din punct de vedere morfografic lunca comună Jijia-Prut este o unitate de relief sculpturală,

grefată în lungul rețelei hidrografice puternic antropizată, cu forme acumulativ-sculpturale definite prin șesuri, terase și glacisuri coluvial-proluviale. Relieful de acumulare (şesuri, terase, glacisuri) are extindere

mare şi reprezintă cea mai recentă formă de relief care a evoluat sub acţiunea reţelei hidrografice. Șesul

ocupă cea mai mare parte a sectorului studiat, fiind slab fragmentat, cu energie redusă şi cu depozite acumulative de origine aluvială. Lunca comună Jijia-Prut constituie cel mai important şes aluvionar

ocupând suprafeţe mari în cadrul sectorului studiat. Terasele însoţesc văile în lungul Prutului şi al Jijiei,

cu structuri geologice alcătuite din prundişuri, gresii, cuarţite şi nisipuri (terasele care aparţin Prutului) şi luturi (terasele Jijiei).

4.2.2. Procese geomorfologice actuale În Câmpia Moldovei, cu predilecţie în sectorul de luncă studiat, procesele deluviale au conferit

peisajului trăsături particulare. Aspectul general al luncii comune Jijia-Prut reprezintă rezultatul

proceselor denudaţionale care au avut loc sub acţiunea agenţilor externi în condiţiile în care plasticitatea rocilor argilo-marnoase şi nisipoase au determinat formarea unei câmpii joase. Totodată alunecările de

teren, şiroirea, eroziunea în adâncime și laterală etc. reprezintă procese geomorfologice tipice solurilor

argiloase. În ansamblu terenurile degradate se datorează atât condiţiilor naturale cât şi utilizării neraţionale ale acestora, mai ales prin lucrări agricole orientate perpendicular pe curbele de nivel. În acest

sens se disting trei tipuri de dergradări ale zonei de referinţă, în funcţie de aspectul exterior dar şi de

evoluţia proceselor geomorfologice: eroziunea areolară, acolo unde înclinarea versanţilor este de 3°, însoţită adesea de eroziunea eoliană (coraziune şi deflaţie) şi alunecări (Băcăuanu, 1968; Băcăuanu et al.,

1980; Pantazică, 1974; Romanescu et al., 2008).

21

Fig. 6 Lunca comună Jijia-Prut – Harta hipsometrică

4.3. Factorul climatic

4.3.1. Factorii genetici ai climei

Poziția geografică a luncii comune Jijia-Prut în cadrul României, aspectul general al relifului

(orientarea și morfometria, modul de acoperire a terenului etc.) care înconjoară zona analizată influențiază în mod decisiv elementele climatice care joacă un important rol în formarea zonelor umede şi în evoluția

schimbării peisajului acvatic. Principalii factori care condiționează specificul climei din lunca comună

Jijia-Prut sunt: poziția latitudinală care imprimă caracterul temperat cu nuanțe de tranziție, radiația solară și dinamica atmosferei.

Datorită poziției sale geografice în cadrul Câmpiei Moldovei și implicit pe teritoriul României

circulația generală a atmosferei condiționează regimul particularităților climatice care se conturează prin

22

apariția diferitelor tipuri de circulație: circulația vestică, circulația polară, circulația tropicală și circulația

de blocaj (Clima României, 2008).

4.3.2. Analiza principalelor elemente şi fenomene climatice În cadrul climatului temperat-continental de tranziţie al Câmpiei Moldovei arealul luncii comune Jijia-Prut corespunde topoclimatului câmpiilor joase (0 - 200 m). Sub acest aspect climatul din

lunca comună Jijia-Prut este tipic de câmpie la care se adaugă masele de aer rece provenite din nordul

continentului (care se manifestă pe timp de iarnă prin fenomene extreme de viscol şi ger). Dintre elementele climatice cu rol în formarea şi evoluţia zonelor umede şi habitatelor acvatice se remarcă

temperatura, umezeala relativă a aerului, nebulozitatea, durata de strălucire a soarelui, precipitaţiile,

evapotranspiraţia şi dinamica atmosferică (vântul).

4.4. Aspecte hidrologice

Un alt indicator cu influenţă majoră în formarea zonelor umede din lunca comună Jiji-Prut este reprezentat de componenta hidrică, care se află în strânsă legătură cu condițiile climatice și

geomorfologice. Resursele de apă din cuprinsul ariei de studiu sunt asigurate de circuitul hidrologic

global și local. Pantazică (1974) menționează că ¾ din imputul precipitațional se consumă prin evapotranspirație (ET) și doar 20% rămâne stocată sub forma apelor subterane și în cele de suprafață.

4.4.1. Apele subterane

Apele subterane sunt cantonate în depozite sedimentare mai vechi sau mai noi, fiind prezente

sub formă de ape de adâncime și ape libere. Apele de adâncime apar în depozite siluriene, badeniene și

sarmațiene fiind, de regulă, puternic mineralizate și au caracter ascensional. Apele subterane libere sunt reprezentate de stratele acvifere care se află în depozitele secționate de văile râurilor din zonă. Zona de

nord-est a Moldovei este săracă în ape subterane libere, premisă care derivă din caracterul de

continentalism al climei cu nuanțe excesive, impermeabilitatea redusă a rocilor sarmațiene și fragmentarea relifului pe un substrat litologic puțin rezistent la eroziune (Pantazică, 1974; Romanescu,

2006; Romanescu et al., 2008).

4.4.2. Apele de suprafaţă

Rețeaua hidrografică

Managementul activ exercitat asupra acvatoriilor și a albiilor de râu arată că la nivelul anului

2012 a determinat extinderea suprafeţei acvatice totale, ajungând la 25,85 km2, lacurile și acumulările

antropice ocupă 11,1 km2, cu o densitate mai mare în sectorul nordic (Complex Piscicola și Complex Acvares) unde au fost semnalate creşteri ale luciului de apă. Mlaştinile, bălţile şi suprafeţele acvatice

temporare însumează 1,12 km2 din arealul cercetat, mai ales în sectorul aval de Vlădeni, delimitate în

primul rând de faciesul argilo-marnos cu caracter impermeabil, fapt care împiedică infiltrarea apei dar şi datorită declivităţii reduse a şesului. Aceste elemente favorizează stagnarea apei sub formă de ochiuri

libere sau acoperite cu vegetaţie hidrofilă/higrofilă iar prezenţa lor este condiţionată de durata și frecvenţa

inundării sau a saturării solului. Partea centrală a luncii este mai slab înmlăştinită datorită grindului aluvial format între Jijia şi Prut. Cu toate acestea în aval de Ţuţora, Jijia îşi adânceşte albia formându-şi

meandre simple în formă de potcoavă în interiorul cărora se acumulează apă. În acest sector zonele cu stuf

sunt foarte restrânse, cu excepţia zonei umede Ciobârciu care se află pe raza localităţii Costuleni (Fig. 7).

23

Fig. 7 Lunca comună Jijia-Prut – Harta reţelei hidrografice

Scurgerea de suprafaţă

Debitul mediu anual înregistrat la staţia hidrometrică Victoria a fost de 24,0 m3/s în anul 1969.

Această situaţie se justifică prin aportul mare de precipitaţii înregistrat în acest interval de timp. Iese în

evidenţă şi pragul valoric de 15,0 m3/s doar pentru patru ani din intervalul analizat: 15,1 m3/s în 1981 şi 1998 şi 15 m3/s în 1980 şi 1999 (Fig. 8).

Scurgerea maximă anuală înregistrată la postul hidrometric Victoria indică faptul că debitele

maxime anuale se află într-o strânsă corelaţie cu precipitaţiile. La nivelul debitelor maxime anuale se evidenţiază pregnant în anul 1970 când s-a înregistrat un maxim de 325 m3/s şi anul 1956 cu un debit de

301 m3/s (Fig. 9). Din analiza acestora rezultă că media maximă multianuală este de 54,4 m3/s. Scurgerea

24

maximă anuală la nivelul sectorului de luncă, în cele mai multe cazuri, a avut un impact negativ prin

inundarea şesului. Regimul scurgerii este direct influenţat de regimul precipitaţiilor care se impune prin

caracterul torenţial şi prin forma solidă sau lichidă în diferite momente ale anului. Este sursa principală de

alimentare cu apă a râurilor şi a incintelor piscicole. La acestea se adaugă componenta climatică care infuenţează regimul scurgerii prin variaţii ale temperaturii şi umidităţii aerului, evapotranspiraţie dar şi

rezerva de apă subterană (Pantazică, 1974).

Fig. 8 Debitul mediu multianual în intervalul 1950-2016 la Staţia Hidrometrică Victoria pe Râul Jijia

Fig. 9 Debitul maxim multianual în intervalul 1955-2016 la Staţia Hidrometrică Victoria pe Râul Jijia

Evaluarea datelor care reprezintă debitele minime anuale corespunzătoare postului Hidrometric Victoria,

în perioada (1955 - 2016), relevă existenţa unui fond general de scădere a debitelor. Este evidenţiat intervalul 1955 – 1965 şi anul 2000 și intervalul 2009 – 2015. Descreșterea indică valorile cele mai mici,

când precipitaţiile lichide sunt reduse cantitativ şi scurgerea se reduce la 0 m3/s. Aceste valori reprezintă

precursorul secetelor la nivelul anilor menţionaţi anterior. Maximul debitelor minime a fost de 4,8 m3/s în 1998. Media debitelor minime deţine valorile cele mai reduse: 0,5 m3/s (Fig. 10).

Fig. 10 Debitul minim multianual în intervalul 1955-2016 la Staţia Hidrometrică Victoria pe Râul Jijia

Analiza la nivel de debite medii anuale, pentru staţia Hidrometrică Chipereşti, indică un ecart

de variaţie cuprins între minima de 0,2 m3/s în 1954 şi maxima de 28,0 m3/s în 1981, valoare care cuantifică apotrul de precipitaţii torenţiale în acest interval de timp. Valori asemănătoare, peste pragul de

25,0 m3/s, din intervalul analizat, au fost de 27,0 m3/s în 1969, 26,0 m3/s în 1998 şi 25,0 m3/s. (Fig. 11).

0,0

10,0

20,0

30,0

1950

1953

1956

1959

1962

1965

1968

1971

1974

1977

1980

1983

1986

1989

1992

1995

1998

2001

2004

2007

2010

2013

2016

Q m

ed

. (m

c/s

)

0

100

200

300

400

1955

1958

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

2003

2006

2009

2012

2015

Q m

ax. (m

c/s

)

0

1

2

3

4

5

1955

1958

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

2003

2006

2009

2012

2015

Q m

in.

(mc/s

)

25

Fig. 11 Debitul mediu multianual în intervalul 1950-2016 la Staţia Hidrometrică Chipereşti pe Râul Jijia

Fondul de date hidrologice a debiltelor maxime înregistrate la Staţia Hidrometrică Chipereşti este inferior celui de la stația Victoria, mai ales că în aval de acest punct hidrometric râul Jijia a suferit

lucrări de regularizare a cursului. Acesta a fost deviat prin executarea unui canal de scurgere cu rol de

dirijare a apei direct spre Prut. În acest context şirul de date corespunzătoare debitelor maxime anuale indică un maxim de 180 m3/s la nivelul anului 1985, urmată de o tendinţă de scădere a debitelor la 20 m3/s

înregistrate în 2007. Astfel de fluctuaţii relevă o frecvenţă a debitelor maxime care s-au produs, în

general, în prima decadă a anului 1985 pe un fond al precipitaţiilor abundente, fiind condiţionate şi de topirea zăpezii (Fig. 12).

Cel mai impotant parametru în analiza factorilor hidrologici este reprezentat de scurgerea

maximă asociată viiturilor şi revărsărilor. Cele mai frecvente evenimente negative asociate scurgerii maxime au fost induse de cantităţile mari de precipitaţii căzute în sezonul cald. Debitul maxim înregistrat

pe 5 iunie 1985 a fost de 90 m3/s, urmat de viitura care a avut loc pe 11 iunie 1985, pe râul Jijia la

Chipereşti, care a înregistrat un debit maxim de 119 m3/s și a avut ca efect negativ inundarea şesului. Media debitelor maxime multianuale este de 63,2 m3/s (Fig. 13).

Fig. 12 Debitul maxim multianual în intervalul 1981-2016 la Staţia Hidrometrică Chipereşti pe Râul Jijia

Fig. 13 Unda de viitură înregistrată la Staţia Hidrometrică Chipereşti (pe Râul Jijia) în intervalul 17.05 – 06.07.1985

0,0

10,0

20,0

30,0

40,0

1950

1953

1956

1959

1962

1965

1968

1971

1974

1977

1980

1983

1986

1989

1992

1995

1998

2001

2004

2007

2010

2013

2016

Q m

ed

. (

mc/s

)

0

50

100

150

200

1981

1983

1985

1987

1989

1991

1993

1995

1997

1999

2001

2003

2005

2007

2009

2011

2013

2015

Q m

ax. (m

c/s

)

10

30

50

70

90

110

130

17.m

ai.

22.m

ai.

27.m

ai.

01.iun.

06.iun.

11.iun.

16.iun.

21.iun.

26.iun.

01.iul.

06.iul.

Q (

mc/s

)

RAUL JIJIA S.H. CHIPERESTI 1985

26

Debitul minim anual, corespunzător Staţiei Hidrometrice Chipereşti, înregistrează o scădere a

scurgerii minime în intervalul analizat: 1981 - 2016. Totuşi limitele mimine au înregistrat oscilaţii apreciabile în raport cu condiţiile climatice la nivelul anilor monitorizaţi. Debitele minime înregistrează

un maxim de 9 m3/s în 1991 şi un minim de 0,1 m3/s în 1998. Media debitelor minime este de 0,3 m3/s în

decursul anilor 1981 – 2016 (Fig. 14).

Fig. 14 Debitul minim multianual în intervalul 1981-2016 la Staţia Hidrometrică Chipereşti pe Râul Jijia

Parametrii fizico-chimici ai apei Analiza calităţii apei din zonele umede şi apelor adânci exploatate în scop piscicol, agro-

zootehnic şi industrial reprezintă o preocupare majoră pe întreg Mapamondul. Contaminarea acestor rezerve de apă cu substanţe poluante poate afecta ireversibil ecosistemul acvatic şi de asemenea poate

avea efecte majore asupra stării de sănătate a populaţiei atunci când această resursă este utilizată şi pentru

alimentarea cu apă potabilă. Din acest punct de vedere, lunca comună Jijia-Prut reprezintă o arie importantă de studiu pentru zona de nord-est a României (Pascal et al., 2016).

Evaluarea potenţialului ecologic a corpurilor de apă constă în analiza descriptivă şi statistică a

26 parametri fizico-chimici care redau indicele anual şi multianual de calitate a apei la două staţii de monitorizare din lunca comună Jijia-Prut: Jijia-Victoria [S.1] şi Jijia-Oprişeni [S.2]. Acestea fac parte

integrată din sistemul de monitorizare calitativă a corpurilor de apă puternic modificate (artificiale) din

bazinul inferior al Jijiei (Romanescu et al., 2017). Scorul global al [WQi] plasează ambele staţii de monitorizare a calităţii apei, pe baza

analizelor efectuate în intervalul 2010–2016, în clasa Medie - Bună. Principalul argument al scorului

[WQi] global obţinut pentru zonele umede şi apelor adânci din aria studiată se datorează contaminării cu unele elemente chimice specifece activităţilor agro-zootehnice şi industriale din zonă (Tabel 1).

Tabel 1 Scorul obţinut în urma determinării indicelui de calitate a apei (WQI) între anii 2010 – 2016 (Romanescu et al., 2017)

Lunca comună Jijia-Prut WQi - scor/An

2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016

Sectorul

investigat

Jijia-

Victoria [S.1]

2,27 2,00 2,50 2,21 1,98 2,14 2,11

Jijia-

Oprişeni [S.2]

3,16 2,94 3,11 3,16 3,11 3,00 3,16

WQi clasa: 0–1 Excelent WQi; 1–2 Bună WQi; 2–3 Mediu-Bun WQi; 3–4 Mediu-Săzut WQi; 4–5 Poluat WQi; >5 Foarte poluat WQI

0

2

4

6

8

10

1981

1983

1985

1987

1989

1991

1993

1995

1997

1999

2001

2003

2005

2007

2009

2011

2013

2015

Q m

in. (m

c/s

)

27

4.5.1. Vegetaţia acvatică şi palustră

Învelișul vegetal din sectorul luncii comune Jijia-Prut este reprezentat de elemente specifice vegetației de silvostepă, compus din specii arboricole (stejar - Quercus robur, jugastru - Acer campestre,

frasin - Fraxinus excelsior și ulm - Ulmus minor), situat pe rama vestică dar și de formațiuni vegetale

tipice zonelor de luncă (pădurile ripariene mixte formate din stejarul de luncă - Quercus spp., ulm - Ulmus laevis, frasin - Fraxinus angustifolia, plopul alb - Populus alba, plopul negru - Populus nigra,

salcia - Salix fragilis, Salix alba, Salix cinerea, arin negru - Alnus glutinosa etc.) care însoțesc cursul

râului Prut. Toate aceste areale ocupă o suprafață de 41,97 km2. Datorită defrișărilor între parcelele cu păduri s-a dezvoltat o zonă de tranziție cu arbuști şi păşuni degradate (7,22 km2 din cuprinsul luncii).

Pășunile secundare apar şi în jurul suprafețelor acvatice sau în zonele unde terenul a fost drenat (17,24

km2) (Fig. 15).

Fig. 15 Lunca comună Jijia-Prut – Harta distribuţiei vegetaţiei naturale

28

Unicitatea cenozelor principale la nivelul suprafeţelor acvatice este reprezentată de asociaţia cu Phragmitetum vulgaris care ocupă suprafeţe variabile în lungul râurilor, braţelor părăsite, canalelor dar

şi în mlaştini şi lacuri. Alte asociaţii cu vegetaţie palustră care se găsesc în arealul luncii comune Jijia-

Prut sunt: păpurişuri (Typhetum angustifoliae, Typhetum latifoliae), rogozuri (Caricetum rostratae, Caricetum vesicariae, Caricetum acutiformis) (Ion et al., 2011; Pârvu, 1980) (Fig. 16).

Fig. 16 Specii de plante acvatice reprezentative pentru zona de studiu: 1. stuf (Phragmites australis); 2.-3.

papură lacustră (Typha latifolia, T. angustifolia); 4. plutică (Nymphoides peltata); 5. pipirig (Scirpus lacustris); 6-7. sârmuliţă/piciorul cocoşului (Ranunculus fluitans, R. lingua); 8. nufăr galben (Nuphar

lutea); 9. cornaci (Trapa natans); 10. lintiţă (Lemna minor); 11. ? (Salvinia natans); 12. iarba broaştelor

(Hydrocharis morsus-ranae); 13. nufăr alb (Nymphaea alba); 14. lintiţă (Lemna trisulca); 15. broscăriţa (Potamogeton natans); 16. rogoz (Carex sp.)

4.5.2. Fauna terestră și acvatică Avifauna specifică zonelor acvatice şi palustre a atras atenţia cercetătorilor din domeniul

ornitologiei prin frumuseţe, efective mari şi comportament dar şi prin importanţa recreaţională şi

economică pe care o prezintă (Weller, 1999). Din punct de vedere al statutului conservativ păsările specifice zonelor umede din lunca comună Jijia-Prut sunt incluse în Anexa I a Directivei Păsări

79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice dar care se regăsesc enumerate şi în Formularul

Standard Natura 2000 care face referire la situl Eleşteele Jijiei şi Miletinului ( Fig. 17).

29

Fig. 17 Specii de păsări acvatice şi limicole reprezentative pentru zonele umede din lunca comună Jijia-

Prut (sursa http://pasaridinromania.sor.ro)

4.5.3. Caracterizarea învelișului de sol

Lunca comună Jijia-Prut reprezintă o subunitate importantă de relief din cadrul Câmpiei

Moldovei care deține caracteristici fizico–geografice proprii, mult diferite de cele ale altor subunități

fizico–geografice din cadrul Podișului Moldovei. Acest fapt este certificat și de învelișul pedolgic al celor două bazine hidrografice care poartă amprenta factorilor pedogenetici naturali. Procesele pedogenetice

sunt extrem de diverse și complexe ceea ce condiționează formarea unor tipuri de soluri variate și

specifice acestei subunități de relief (Florea & Munteanu, 2003; Grigoraș et al., 2008; Secu & Rusu, 2007).

4.5.4. Solurile specifice zonelor umede

Duchaufour (1977) descrie fenomenele care identifică solurile hidromorfe prin procese de reducție sau segregare a fierului în acord cu o saturare temporară a solului, fapt care induce un deficit de

oxigen. Compușii fierului feros se acumulează în profilul solului conferindu-i astfel o nuanță gri-verzui.

Solurile hidromorfe au o carcteristică particulară cu un regim hidric marcat de inundația sau saturarea solului. Acest fenomen scoate în evidență reacțiile chimice care au loc în profilul solului, mai ales cele ale

cuplului reducere – oxidare (Bell et al., 1996; Bouma, 1983; Blume & Schlichting, 1985; Cowardin,

1977a; Daniels et al., 1973; Fanning et al., 1973; Filho 2012 et al., 2012; Fish and Wildlife Srevice, 1976; Flach, 1983; Haswell, 1938; Hurt et al., 1996, 1998; Hurt & Richardson, 1998; Hydric Soil, 1999, 2016;

Marbut, 1921; Mausbach, 1994; Mausbach & Richardson, 1994; Moormann & Wetering, 1985; Mudge at

al., 2008; Parker, 1992; Segal et al., 1987, 1995; Romanescu et al., 2005, 2008, 2010, 2012; Shaw & Fredine, 1956; Soil Survey Staff, 1996; Tiner, 1999, 2017; USDA Soil Consevation Service, 1982, 1991;

Tiner & Kirkham, 1984; Tiner, 1986, 1985, 1988, 1991, 1994).

http://pasaridinromania.sor.ro/

30

Intensitatea gleizării solului indică numeroase areale supuse hidromorfismului. Procesul de

gleizare fiind în concordanță cu alte fenomene pedogenetice specifice claselor de sol. Astfel 18,4 km2 sunt ocupaţi de mlaștini, bălți și lacuri, areale care reprezintă un grad de saturaţie maximă a solului

(100%). Aceste suprafețe sunt concentrate în sectorul nordic, pe cursul Jijiei Inferioare și în Lunca

Prutului (Fig. 18).

Fig. 18 Lunca comună Jijia-Prut – Harta intensităţii gleizării solului

Pentru o delimitare mai precisă a zonelor cu exces de umiditate, în contextul degradării învelişului edafic din zona temperată, evaluarea carbonului organic este imperios necesară. Cuantificarea

carbonului total (CT) și a carbonului organic total (CO) din sol reprezintă o analiză-cheie în ceea ce

privește gestionarea calității solului (Pascal et al., 2018).

31

La nivelul întregii zone de studiu conținutul CT a fost situat între 13,29 g/kg și 56,21 g/kg, cu o medie de 30,39 g/kg. Conținutul de CO a fost situat între 6,61 g/kg și 45,02 g/kg, cu o medie de 19,98

g/kg. Diferențe semnificative între CT și CO au fost identificate în cazul probelor colectate din corpurile

de apă: (P1) - sectorul Mihail Kogălniceanu (M. Kog.); Confluența (P1) și (P2) – Bahlui - Jijia (B-J c.); (P1) - Lunca Jijiei (Jijia P.) (Fig. 19).

Fig. 19 Distribuţia conținutului CT și CO în primii 40 cm pentru fiecare probă de sol analizată (Pascal et

al., 2018)

32

4.6. Utilizarea terenului

Schimbările peisajului acvatic şi cele ale elementelor hidro-biopedologice sunt influenţate de factorii naturali (relief, climă, componenta hidrică, solul) la care contribuie în mod substanțial și cei

antropici dar cu rol negativ. Aceste modificări pot fi identificate în analiza utilizării terenului conform

bazei de date Corine Land Cover (CLC) la nivelul anilor 2000, 2006 şi 2012, realizată în cadrul Agenţiei Europene de Mediu (Fig. 20).

Fig. 20 Lunca comună Jijia-Prut - Evoluţia utilizării terenului între anii 2000-2012

33

Capitolul 5. Tipologia zonelor umede și apelor adânci din lunca comună Jijia-Prut

În acest sens au fost analizate ca studiu de caz 59 de areale cu exces de umiditate. Eșantioanele au fost investigate conform tiplogiilor SDAGE (Schema Directoare de Amenajare și Gestionare a Apei),

SAGE (Schema de Amenajare și Gestionare a Apei), Convenția RAMSAR, tipologia CORINE-Biotopes,

respectiv tipologia MEDWET (Fig. 21).

5.1. Conform tip