1

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„ANDREI ŞAGUNA” SIBIU

Imnografia Sfintelor Patimi şi Învierii Mântuitorului Iisus

Hristos în Biserica Ortodoxă

(rezumat – teză doctorat)

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINłIFIC:

PR. PROF. DR. VASILE GRĂJDIAN

DOCTORAND:

PR. IONIłĂ NICOLAE

2

Imnografia Sfintelor Patimi şi Învierii Mântuitorului

Iisus Hristos în Biserica Ortodoxă

Imnele Bisericii, întrebuinŃate din plin în serviciile cultului divin public ortodox,

sunt expresia învăŃăturii de credinŃă sau dogma expusă în formă de poezie, pentru a fi cântată în locaşul de cult, la slujbele divine.

Stabilindu-se învăŃătura corectă a Bisericii, în marile Sinoade Ecumenice, aceasta a devenit sursă de inspiraŃie şi subiect pentru imnografia creŃtină, care se îmbogăŃeşte de la secol la secol. Imnografia bisericească rămâne cea mai vastă zugrăvire prin forŃa şi culoarea cuvântului inspirit, a istoriei sfinte a mântuirii noastre din păcat şi moarte, prin Hristos.

În slujba apărării credinŃei creştine de atacurile ereziarhilor şi-au pus talentul o pleiadă de teologi, poeŃi, scriitori şi cântăreŃi bisericeşti, cu o bogată cultură teologică şi desăvârşită cunoaştere a dogmelor, lăsând capodoperele lor imnografice moştenire Bisericii.

Autori ca Roman Melodul, Sofornie al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Ioan Damaschin, Cosma Melodul, Teofan Graptul, Iosif şi Teodor Studitul, Anatolie al Tesalonicului, monahia Casia şi alŃii au îmbogăŃit cărŃile de cult ale Bisericii ortodoxe cu realizări imnografice care poartă peste veacuri geniul inspiraŃiei lor poetice şi bogăŃia de învăŃătură dogmatică neînvechită. CărŃile de slujbă reprezintă de fapt învăŃătura de fiecare zi a Bisericii. Ele sunt, ca structură, expresia autorizată şi mereu vie a întregii predanii patristice, contemporană cu toate veacurile.

Scopul acestui studiu este acela de a descoperi cu ajutorul imnelor ortodoxe şi al rugăciunilor din cărŃile de cult, profunzimea şi importanŃa patimilor Mântuitorului Iisus Hristos cu apogeul acestora reprezentat de Sfânta Cruce şi a Sfintei Învieri, din punct de vedere dogmatic şi liturgic, ca îmbinare indisolubilă şi presupunere reciprocă1, pentru că prin patimi şi moartea pe Cruce, Hristos a restaurat şi întărit firea umană asumată,iar prin Înviere a înnoit-o total şi a umplut-o de tot Duhul Lui.

Prezenta lucrare este structurată în cinci părŃi: Partea I: Teologia Sfintei Cruci – încununare a sfintelor patimi, evidenŃiază

importanŃa fundamentală a tainei Sfintei Cruci în diversele perioade din istoria mântuirii.

1 Prof. Dr. Dan Ilie Ciobotea, Legătura interioară dintre cruce şi Înviere, în Ortodoxie, în „Mitropolia Banatului”, XXXIV (1984), nr. 3-4, p. 125.

3

� Simbolismul Sfintei Cruci Toate evenimentele legate de momentul Răstignirii de pe Golgota – Patimile,

jertfa, moartea, punerea în mormânt – au devenit evenimentele majore ale iconomiei divine care transformă spaŃiul eclesial, casa lui Dumnezeu, într-o icoană a lor, o permanentă aducere aminte şi mai ales al întâlnirii continue a credincioşilor cu Hristos.

Hristos S-a adus pe Sine „lui Dumnezeu-Tatăl, oferindu-şi trupul Său ca Miel ce se jertfeşte, nu pe altarul templului, ci pe lemnul crucii; de aceea, altarul şi biserica-locaş unde El îşi varsă sângele, poartă închipuirea crucii. Biserica-cruce înlocuieşte templul”2. Biserica, fiind locul de jertfă reală, nu act comemorativ, simbolic ori alegoric, încă dintru începuturile creştinismului a fost asimilată cu spaŃiul Golgotei, ea fiind deci o purtătoare a crucii.

În Vechiul Testament Sfânta Cruce este preînchipuită de „pomul vieŃii” care a răsărit din porunca lui Dumnezeu, în mijlocul raiului pământesc, alături de „pomul cunoştinŃei binelui şi răului” (Facere II, 9).

Imnografii fac o legătură logică între lemnul din rai, prin care a intrat păcatul şi moartea în lume şi între lemnul mântuitor al Crucii:

„Din lemn gustând omul cel dintâi, în stricăciune a căzut; şi cu izgonirea cea cumplită din viaŃă osândindu-ne, ca şi cu o boală trupească, vătămătoare, toată firea omenească a murdărit-o. dar prin lemnul Crucii, câştigându-ne iarăşi tămăduirea, strigăm: Cel ce eşti prea lăudat, Dumnezeul părinŃilor noştri şi al nostru, bine eşti cuvântat” (Facerea lui Chir Cosma)3.

„Cu mâncarea cea din lemn omorându-ne, cu lemnul Crucii Tale ne-am înviat…” (Tricântarea lui Iosif)4.

Semne vizibile ale interpretării Sfintei Cruci sunt considerate binecuvântările patriarhului Iacov:

„Întru binecuvântările fiilor, Iacov mai înainte pe Tine te-a însemnat, cinstită Cruce; dar noi Ńie închinându-ne, totdeauna, primim luminare” (Facerea lui Iosif)5.

Cosma imnograful a găsit simboluri ale Crucii în acŃiunile lui Moise: „Cruce însemnând Moise cu toiagul, Marea Roşie a despărŃit-o pentru Israel,

cel ce pedestru a trecut; iar dea curmezişul lovind marea, a împreunat-o împotriva carelor lui Faraon, deasupra scriind nebiruită armă” (Cosma)6.

Moise a întruchipat şi chipul Patimii sfinte a lui Hristos:

2 Pr. Conf. Dr. I. Moldovan, Temeiurile scripturistice ale închinării credincioşilor în Sfânta Biserică, în „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 3, p. 440. 3 Mineiul pe Septembrie, ziua a 14-a, cântarea a VII-a, stihira I, p. 214. 4 Triod, Miercuri din Săptămâna lăsatului sec de brânză, la Utrenie, tricântarea lui Iosif, a III-a, tricântarea lui Iosif, stihira II, p. 61. 5 Mineiul pe Septembrie, ziua a 13-a, la Utrenie, cântarea a VII-a, stihira II, p. 198. 6 Mineiul pe septembrie, ziua a 14-a la Utrenie, canonul crucii, Irmosul cântării I, p. 209.

4

„Chipul preacuratei Patimi, întru sine mai înainte l-a arătat Moise, în mijlocul preoŃilor stând. Şi ca o cruce închipuindu-se cu întinderea mâinilor, a biruit puterea lui Amalec cel atotpierzător” (Cosma)7.

Imnografii au găsit simboluri şi în toiagul lui Aaron, care semnifică crucea dătătoare de viaŃă:

„Toiagul spre închipuirea Tainei se priveşte, că prin odrăslire a ales preot; iar pentru Biserica cea mai înainte neroditoare, acum a înflorit lemnul Crucii, spre putere şi întărire” (Cosma)8.

Evenimentele din Vechiul Testament au astfel o semnificaŃie simbolică pentru creştini şi pot fi transformate în realităŃi duhovniceşti şi concentrate absolut toate în Sfânta Cruce.

La origine, crucea a fost privită nu ca aducere aminte de patima lui Hristos, ci ca simbol al slavei dumnezeirii revelate în Cuvântul întrupat. Chiar atunci când va indica crucea pe care a fost răstignit Hristos, ea va fi potrivită tot ca expresie a puterii dumnezeieşti care biruie moartea, cele patru braŃe ale sale arătând caracterul cosmic9al lucrării Sale Mântuitoare.

Sfântul Grigorie Palama, vorbind despre necesitatea, dar şi despre urmările jertfei Mântuitorului pe Cruce, subliniază: „nimeni, niciodată, n-a devenit prieten al lui Dumnezeu, fără numai prin puterea Crucii… deci cum ar putea cineva să se reînnoiască şi să se împrietenească în duh cu Dumnezeu, fără să fi şters păcatul şi fără să abandoneze viaŃa după trup? Şi aceasta este Crucea lui Hristos, adică anularea păcatului”10

� Antropologia Sfintei Cruci

Sfânta Cruce este semnul hotărârii noastre de a trece tainic prin câte a trecut

Domnul nostru Iisus Hristos. Cel ce se însemnează pe sine în chipul crucii mărturiseşte prin acest lucru că el vrea să fie un discipol al Mântuitorului. El urmează cuvintelor spuse de Domnul:

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-mi urmeze Mie”(Luca IX, 2-3).

„Şi cel care nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”(Luca XIV, 27).

7 Mineiul pe Septembrie, ziua a 14-a, la Utrenie, Canonul Crucii, cântarea I, stihira I, p. 210. 8 Mineiul pe Septembrie, ziua 14-a, la Utrenie, Canonul Sfintei Cruci, Irmosul cântării a III-a, p. 210. 9 Jean Daniélou, Le symbolisme cosmique de la Croix, La Maison Dieu, 1963 p. 75. 10 Grigorie Palama, Omilia XI, în volumul „Omilii”, traducere din greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 152. P.G. CLI, 138.

5

După cum ne relatează autorii imnelor din cărŃile de cult, aceloraşi îndemnuri scripturistice au urmat apostolii, cuvioşii, mucenicii, martirii şi toŃi cei care au îndurat suferinŃa după modul lui Hristos11.

Referindu-se la SfinŃii Apostoli, imnografii surprind credinŃa acestora în puterea Crucii lui Hristos, numind-o plastic „plug dumnezeiesc” care a arat tot Pământul:

„Cu plugul cel dumnezeiesc al Crucii aŃi arat pământul, dumnezeieşti Apostoli, făcându-l roditor şi odrăslind dreapta credinŃă. Pentru aceasta lăudându-vă pe voi cu glasuri în toŃi anii, slăvim pururi pe Hristos”(Alcătuirea lui Iosif)12.

În terminologia bisericească, jertfa lui Hristos este jertfa Mielului pentru păcatele lumii, iar maica este Mieluşeaua care-şi jeleşte cu amar Mielul:

„Mieluşeaua văzându-Te pe Tine Mieul, îndelung-Răbdătorule Cuvinte, răstignit pe lemn împreună cu tâlharii, şi cu suliŃa în coastă împuns, ca o maică s-a tânguit, strigând: Ce taină minunată şi înfricoşătoare este aceasta, Iisuse al meu? Cum te acoperi în mormânt, Dumnezeu cel necuprins? Negrăit este lucrul care se săvârşeşte! Nu mă lăsa singură, pe mine ceea ce Te-am născut Fiul meu cel preadulce” (Teodor Studitul)13.

SuferinŃa şi moartea o impresionează, sentimentul tragic al limitelor umane, pentru care imnograful află metafore de o remarcabilă gingăşie şi supleŃe artistică. Uneori se pare că acest sentiment al limitelor frânge echilibrul moral şi imnul alunecă spre zonele întunecate ale disperării, dar de fiecare dată, autorul imnului recurge la prospeŃimea altei metafore, readucând cântarea pe linia optimismului iniŃial. Sfânta Fecioară cunoaşte destinul Fiului ei.14

„Astfel mi-a vestit Gavriil că va fi împărăŃia Fiului meu o domnie nesfârşită în veci de veci.”15.

De aceea se ruga zicând: „Să nu zăboveşti viaŃă, între morŃi”16 „Soare luminos după noapte străluceşte, Doamne; iar Tu după moartea Ta

străluceşti mai mult, înviind din groapă ca un Dumnezeu”17. � Soteriologia izvorâtă din Sfânta Cruce şi din Învierea Domnului Dintre cele trei dimensiuni ale slujirii lui Hristos, cele de arhiereu şi împărat

însumează crucea şi învierea.

11 Holger Kaffka, Das kreuz christi im orthodoxen Gottesdienst der byzantinischen und slawischen Tradition, Erlangen, 1995, p. 68. 12 Triod, Joi în Săptămâna a IV-a din Postul mare, la Utrenie, Canoane, tricântarea a IV-a, stihira a III-a, p. 351. 13 Idem, Vineri, Săptămâna a III-a a Postului Mare, la Utrenie, Şi acum… a Sedelnei a II-a, p. 299. 14 Pr. Prof. Marcu Bănescu, Poezie şi dogmă în serviciul divin al Vinerii Mari, în „Mitropolia Banatului”, XXXII (1982), nr. 4-6, p. 237. 15 Triod, Prohodul Domnului starea a II-a, cântarea 49, p. 658. 16 Idem., starea a II-a, cântarea 54, p. 658. 17Idem, starea a II-a, cântările 22 şi 27, p. 656.

6

Moartea pe cruce a Mântuitorului, constituie miezul slujirii arhiereşti şi este adeverită prin profeŃiile mesianice, prin cuvintele Mântuitorului şi ale Apostolilor, prin simbolurile şi mărturisirile de credinŃă şi prin glasul SfinŃilor PărinŃi18.

Astfel în rânduiala Proscomidiei sunt preluate cuvintele proorocului Isaia care evidenŃiază această realitate a jertfei lui Hristos pe Cruce pentru mântuirea neamului omenesc:

„Ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie nevinovată împotriva celui ce o tunde nu şi-a deschis gura Sa.

Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat iar neamul Lui cine-l va spune. Căci s-a luat de pe pământ viaŃa Lui”(Isaia LIII, 4-8).

Imnografia laudă Sfânta Cruce, simbolul suferinŃelor şi patimilor Mântuitorului, pentru că s-a făcut mântuire credincioşilor:

„Lemnul Crucii Tale îl cinstim, Iubitorule de oameni, că pe dânsul ai fost pironit, ViaŃa tuturor; raiul ai deschis tâlharului care prin credinŃă te-a recunoscut pe tine Mântuitorule...” 19; iar patimile şi ocările pe care le-a răbdat au lucrat nepătimirea şi au mijlocit părtăşia credincioşilor la viaŃa cerească.

În nenumărate tropare din canoanele închinate Învierii şi Sfintei Crucii este accentuată ideea că smerenia lui Hristos până la chipul de rob, ca tip al slujirii absolute, al răbdării, al suferinŃei fără de glas, a adus mântuirea întregului neam omenesc:

„Adâncul milei şi al îndurărilor ne-a înconjurat prin milostivă pogorârea Ta; că întrupându-Te şi făcându-Te în chip de rob, Stăpâne, m-ai îndumnezeit şi cu Tine împreună m-ai preamărit”20.

� Atribute ale Sfintei Cruci Iată câteva calificative din Duminica a III-a referitoare la sfânta cruce:

,,izvorul harului”21, ,,podoaba cuvioşilor”22, ,,slava mucenicilor”, ,,întărirea credincioşilor”23, ,,lauda şi scăparea monahilor”24, ,,armă nebiruită”25, ,,pomul nestricăciunii”26, ,,purtătoare de viaŃă”27, ,,viaŃă a făpturii”28, ,,mai luminoasă de cât soarele”29.

18 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Crucea în Teologia şi cultul Bisericii ortodoxe, în „Ortodoxia”, XXV (1973), nr. 2. p. 48. 19 Octoih, Vineri la Utrenie, glasul I, sedelna a IV-a, p. 73. 20 Idem, Duminică la Utrenie, glasul al III-lea, Canonul Crucii şi al Învierii, cântarea a VI-a, stihira I, p. 187; 21 Idem, Utrenie, Laude, stihira a II-a, p. 321. 22 Idem, Vecernie, Doamne strigat-am, stihira a III-a, p. 312. 23 Idem,Vecernie, Doamne strigat-am, stihira a III-a, p. 312. 24 Idem,Utrenie, Laude, stihira a III-a, p. 321. 25 Idem, Vecernie, Doamne strigat-am, stihira II-III, p. 312. 26 Idem,Vecernie, Doamne strigat-am, stihira a II-a, p. 312. 27 Idem, Duminica a III-a Postului Mare, Vecernie, Doamne strigat-am, stihira II-III, p. 312. 28 Idem, MarŃi în săptămâna a IV-a Postului Mare, Utrenie, Sedelna a III-a, p. 331. 29 Idem,Utrenie, cântarea a VIII-a, stihira I, p. 333.

7

În puterea crucii stă condamnarea definitivă a diavolului, precum şi eliberarea făpturii de stăpânirea lui:

,,Puterea Crucii Tale Doamne, este mare: că închipuind-o între noi, îndată şi alungăm puterea demonilor’’ 30.

Crucea formează astfel carul de triumf al Mântuitorului care trage după sine înlănŃuite şi învinse toate puterile diavoleşti care luptaseră împotriva Sa şi împotriva neamului omenesc31.

„Cel ce cu Crucea Ta ai stricat despărŃirea şi peretele cel din mijloc al vrajbei, înnoind în marginile lumii pace bogată;” (Alcătuirea lui Iosif)32.

De aceea natura întreagă se bucură că nu mai e înjosită de noi prin folosirea ei ca mijloc de înrobire a spiritului:

„Să salte cu laude toate lemnele pădurii, văzând lemnul Crucii, cel de un nume cu ele, sărutâdu-se astăzi”33.

Lemnul naturii în chipul crucii nu mai este un lemn ispititor spre plăceri şi un mijloc de legare a omului credincios de lume, ci un mijloc transparent spre Dumnezeu, fiind redus la substanŃa lui fundamentală dezbrăcat de podoabele ispititoare34.

În canoanele Crucii, afirmarea nimicirii puterii diavoleşti şi implicit a diavolului este categorică:

,,Prin Crucea Ta s-a ruşinat necuratul …, iar puterea celor smeriŃi S-a înălŃat întru Învierea Ta, Hristoase ..... nimicind pe cel nimicitor, Preaslăvite, pe toŃi împreună i-ai înviat..”35.

Lemnul din rai înfiinŃează iadul, iar lemnul Crucii îl desfiinŃează36. Octoihul subliniază acest fapt, în stihirile Învierii:

„Minunată este răstignirea şi pogorârea Ta în iad, Iubitorule de oameni, că prădându-l pe el cei de demult legaŃi împreună cu Tine i-ai înviat întru slavă, ca un Dumnezeu, şi deschizând Raiul, i-ai învrednicit să-l dobândească. Pentru aceasta şi nouă, celor ce slăvim scularea Ta cea de a treia zi, dăruieşte-ne curăŃire de păcate, locuitori ai raiului învrednicindu-ne să fim”37.

În Omilia pascală, Sfântul Ioan Gură de Aur foloseşte un limbaj puternic referindu-se la nimicirea iadului de către Hristos: „… Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad …Iadul a primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea”38. 30 Octoih, Vineri, Săptămâna I din Postul Mare, la Utrenie, altă tricântare, cântarea a IX-a, Stihira a II-a, p. 183. 31 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ÎnvăŃătura ortodoxă despre mântuire şi concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creştină, în “Ortodoxia”, XXIV (1972), nr. 2, p. 208. 32 Triod, Vineri, în săptămâna lăsatului sec de brânză, stihirea a V-a p. 79. 33 Mineiul pe Septembrie, ziua a 14-a, Vecernia mică, Slavă… Şi acum… de la stihoavnă, p. 203. 34 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Crucea în Teologia şi Cultul bisericii ortodoxe, în ,,Ortodoxia” XXV (1973), nr. 2, p. 174. 35 Octoihul Mare, Duminică, la utrenie, glasul III, Canonul Crucii, cântarea a III-a, stihira 1, p. 185. 36 Pr. Prof. Dr. Nicolae. Buzescu, Sfânta Cruce în imnografia cultului ortodox, în ,,Ortodoxia’’ XXXIV (1982), nr. 2, p. 296. 37 Octoihul Mare, Duminica, glasul V, stihurile Învierii de la Stihoavnă, stihira a III-a p. 346. 38 Penticostar, Slujba Învierii, Cuvântul de învăŃătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 25.

8

� Zile închinate Sfintei Cruci • ÎnălŃarea Sfintei Cruci

Punctul de plecare al cultului public şi oficial al Sfintei Cruci a fost sărbătoarea ÎnălŃării Sfintei Cruci (Στάυροφάνείά) la 14 septembrie39. În această zi sărbătorim: aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul şi înălŃarea ei solemnă de către Episcopul Macarie al Ierusalimului în faŃa poporului, la 14 septembrie 335; şi aducerea Sfintei Cruci de la perşi în anul 629, în timpul împăratului Heraclius, fiind depusă în Biserica Sfântul Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălŃat-o în văzul credincioşilor la 14 septembrie 63040.

• Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) Prăznuirea Crucii din a treia duminică a Postului Mare se intitula ,,Praznicul

celei de a treia închinări a Crucii”41 într-un manuscris de la Ierusalim din sec. XII42. El completa, aşadar, sărbătoarea ÎnălŃării Sfintei Cruci din 14 septembrie care

consemna descoperirea sa de către Sfânta Elena şi cea a procesiunii Crucii din 1 august care amintea victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim în anul 63043.

În secolele IX–X, praznicul Crucii apărea exact în mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica44. Transferul praznicului în Duminica a III-a s-a făcut treptat impunându-se în întreaga Biserică.

În Postul Mare, Crucea apare ca un pom al vieŃii din mijlocul raiului45. Calea ce duce la Paşti va fi de acum înainte marcată de semnul Crucii: e un ,,timp răstignit’’ care duce la Crucea lui Hristos46.

„Preacinstită Cruce care sfinŃeşte vremea postului se vede acum; căreia închinându-ne astăzi, să strigăm: Stăpâne Iubitorule de oameni, dă-ne cu ajutorul ei să trecem şi cealaltă vreme a postului cu străpungere şi să vedem şi dătătoarele de viaŃă Patimi, prin care ne-am izbăvit!”47.

39 După mărturisirea unei cronici, sărbătoarea Sfintei Cruci ar fi luat fiinŃă în ziua de 13 septembrie 335, când a avut loc slujirea celebrei bazilici construite de Constantin cel Mare, deasupra mormântului Domnului (Mαρτυριον), iar a doua zi episcopul Macarie al Ierusalimului, a arătat pentru prima dată lemnul Sfintei Cruci celor de faŃă. De atunci ziua de 14 septembrie a rămas definitiv ca sărbătoare a ,,ÎnălŃării’’ sau ,,Arătării’’ Sfintei Cruci. Cu timpul ziua de 13 septembrie a rămas ca o simplă înainte prăznuire a sărbătorii ÎnălŃării Sfintei Cruci, conform Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, ediŃia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 215. 40 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, p. 214. 41 G. Bonnet ,,Le Mystere de la Croix dans le carême Orthodoxe’’ Irénikon 52, 1979, p. 200. 42 Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistologia timpului liturgic, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 337. 43 A. Frolow, ,,La vraie Croix et les expéditions d’Heraclius en Perse’’, REB 2, 1955, p. 88. 44 Joseph Hallit, La Tipologie de la Croix dans l’hymnographie byzantine, în „Parole de L’orient”, (1979-1982), Universitê Saint-Esprit, Karlik, Liban, nr. 9-10 45 Triod, Duminica a III-a a Postului Mare, sinaxar, p. 318. 46 Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, 2000, p. 344. 47 Triod, Vineri în săptămâna a IV-a a Postului Mare, Utrenie, sedelna I, p. 357.

9

• Denia de Joi seara (denia celor doisprezece Evanghelii sau denia mică)

Aceasta are ca elemente specifice citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor şi scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii. Pe lângă citirea celor 12 Evanghelii, avem în plus 15 antifoane speciale ale zilei care descriu patimile Domnului şi se cântă alternativ cu sedelnele.

Practica scoaterii Sfintei Cruci în mijlocul bisericii după a cincea Evanghelie, simbolizează purtarea crucii de către Mântuitorul de la locul judecăŃii, la Golgota, înainte de răstignire.

• Denia din Vinerea Patimilor – (a Prohodului) Caracterul dramatic al cultului ortodox atinge punctul său culminant însă la

Utrenia Sâmbetei celei mari, care după expresia teologului rus Sergiu Boulgakoff, constitue: ,,punctul culminant al creaŃiei liturgice ortodoxe”48.

Miezul acestei slujbe este prohodul, adică acea lungă serie de cântări scurte, împărŃite în trei stări sau grupe, în care Biserica Ortodoxă îşi exprimă sentimentele de durere pentru răstignirea şi moartea dumnezeiescului Răscumpărător, dar şi de nădejde în apropiata Sa Înviere.

Prohodul Domnului ne face dintr-o dată contemporani cu momentele zguduitoare ce au urmat răstignirii: pogorârea de pe cruce, bocetul Maicii Sfinte cu inima zdrobită, înmormântarea prin grija lui Nicodim şi a lui Iosif ,,cel cu bun chip”.

,,În mormânt viaŃă, pus ai fost …’’ şi freamătul durerii răspunde, ,,şi s-au spăimântat oştirile îngereşti”. Toată tragedia de odinioară străbate veacurile şi e lângă noi, când alt glas înălŃă durerea:

,,Dar cum mori ViaŃă?”49, întrebare căreia nicicând nu-i găsim răspuns mulŃumitor decât prin credinŃă.

� Împlinirea Teologiei Sfintei Cruci în cea a Învierii Sfânta Cruce nu este numai sceptrul lui Hristos care ne duce la împărăŃie ci şi

germenele învierii noastre. Prin păcat şi nepocăinŃă, credinciosul a pierdut înfierea divină pe care o doreşte, rugându-se lui Dumnezeu să nu fie lepădat de la faŃa Sa şi să fie din nou înfiat şi înnoit prin pocăinŃă.

,,Bunule Părinte, depărtatu-m-am de la tine, dar nu mă părăsi, nici nu mă arăta netrebnic împărăŃiei Tale. Vrăjmaşul cel cu totul viclean m-a dezbrăcat şi mi-a luat bogăŃia; darurile cele sufleteşti le-a risipit ca un desfrânat. Deci sculându-mă şi întorcându-mă către Tine strig: Fă-mă ca pe unul din argaŃii Tăi, cel ce pentru mine łi-ai întins pe cruce preacuratele Tale mâini; ca să mă scoŃi de la fiara cea cumplită şi cu haina cea dintâi să mă îmbraci, ca un singur mul-Milostiv”50.

48 S. Boulgakoff, “Ortodoxie”, Paris, 1932, traducere de M. Grosu, Sibiu, 1988, p.173. 49 Triod, Denia Prohodului, starea I, stihira II, p. 649. 50Idem, Duminica Fiului risipitor, la Utrenie, Slava de la Laude, p. 24.

10

În Partea a II-a am prezentat Persoana Domnului nostru Iisus Hristos oglindită în imnografia Sfintei Cruci şi a Învierii.

� Urmările unirii celor două firi, divină şi umană Imnografia a scos în evidenŃă adevărata învăŃătură de credinŃă în vremea

disputelor hristologice, în timpul cărora, fie s-a contestat dumnezeirea Mântuitorului, fie umanitatea Sa. Astfel, imnografii au apărat unitatea persoanei lui Iisus Hristos, iar odată cu ea şi consecinŃele actualizării celor două firi cu voinŃele şi lucrările respective51.

CărŃile noastre de cult conŃin o bogată poezie imnografică în care sunt prezente consecinŃele unirii ipostatice52 adică urmările actualizării celor două firi, divină şi umană „într-un întreg funcŃional”53.

La denia de joi seara din Săptămâna patimilor, imnograful evidenŃiază această comunicare de însuşiri omeneşti lui Dumnezeu, prin cunoscutele cuvinte:

„Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini s-a încununat Împăratul îngerilor, cu porfiră mincinoasă s-a îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori”54.

„Deşertarea cea neobişnuită şi dumnezeiască bogăŃie a sărăciei Tale, Hristoase, i-a spăimântat pe îngeri văzându-Te pe Tine pironit pe Cruce ca să mântuieşti pe cei ce strigă cu credinŃă”55.

După Înviere, comunicarea însuşirilor este tot mai mult arătată de imnografi din perspectiva omului ajuns să le facă de atunci încolo pe toate dumnezeieşte.

Cei zece Apostoli în ziua Învierii şi Apostolii cu Toma la opt zile după, văd pe Omul Iisus în trup, dar El intră prin uşile încuiate, iar cuvintele şi gesturile sale sunt mijloace prin care Însuşi Dumnezeu înveseleşte şi statorniceşte Tainele ÎmpărăŃiei care, venite mai de demult între ei, acum a devenit evidenŃă, străluceşte.

Comunicarea reciprocă a însuşirilor celor două naturi unite, implică realitatea că lui Iisus Hristos, Care este o singură Persoană, I se cuvine o singură închinare şi anume aceea cuvenită lui Dumnezeu56.

,,Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii, cu suliŃa a fost împuns Fiul Fecioarei, Închinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase”57. sau, la Prohod: ,,Te mărim Hristoase Iisuse Domne, şi-ngroparea îŃi cinstim şi patimile, că din stricăciune Tu ne-ai izbăvit”58, ,,Neamurile toate laudă îngropării łi-aduc Hristoase al meu”59

51 Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărŃile de ritual şi cântare bisericească, Bucureşti, 1937, p. 39-41. 52 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991, p. 28. 53 Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, 1993, p. 42. 54 Triod, Denia de joi, Săptămâna Patimilor, anitfonul XV, p. 610. 55 Octoihul Mare, glasul VIII, duminică la Utrenie, canonul Învierii, cântarea a VII-a, stihira a II-a, p. 603. 56 Idem, p. 86. 57 Triod, Denia din Joia Patimilor, Atifonul XV, stih. I, p. 610. 58 Idem, Prohodul Domnului, starea I, stihira a III-a, p. 649. 59 Idem, starea a III-a, stih I, p. 659.

11

Taina Crucii se descoperă şi în textul chenotic (Filipeni II, 6-10) din care cunoaştem că Fiul lui Dumnezeu S-a coborât la noi, pentru ca să ne înfieze, să ne ridice la slava Lui şi să ne îndumnezeiască60.

‚,Hristos, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire, a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăŃişare aflându-se ca om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe cruce”61.

,,Prin lemn S-a omorât Adam de voie, neascultare făcând, însă cu ascultarea lui Hristos, iarăşi s-a înnoit. Că pentru el s-a răstignit Hristos, Fiul lui Dumnezeu”62.

După Sfântul Maxim chenoza nu înseamnă o cădere de fapt a lui Dumnezeu din dumnezeirea Sa, ci o faptă a bunătăŃii Sale şi un mod de manifestare a puterii Sale, pentru a întări firea omenească din lăuntru ei63.

,,Fiule! Cel ce eşti fără de păcat, cum fără dreptate pe Cruce ca un făcător de rele te-ai pironit, neamul omenesc vrând a-L învia ca un preabun?”64.

,,Doamne, de łi-ai întins mâinile pe Cruce de bunăvoia Ta, dar ai suferit patimă împlinind bunăvoia Tatălui, că ai venit să mântuieşti pe oameni, ca un milostiv”65.

� Planul răscumpărării din prisma imnografiei Sfintei Cruci şi a Învierii În centrul operei de răscumpărare a neamului omenesc stau patimile şi moartea

pe cruce: Hristos s-a răstignit pentru mântuirea noastră, aducându-se jertfă Tatălui (I Cor. XV, 3) şi a înviat din morŃi, făcându-se începătură a învierii celor adormiŃi (I Cor. XV, 20).

Prin Învierea Sa din morŃi, Hristos a înnoit şi îndumnezeit firea umană întărită şi restaurată prin jertfa de pe cruce. O dată cu ea, Hristos a înnoit întreaga fire cu care omul este în legătură ontologică, şi care prin omul înnoit prin Înviere, se ridică iarăşi spre Dumnezeu, datorită energiilor divine necreate, care prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, infuzează întreaga creaŃie66.

Cântările din Octoih, Triod şi Penticostar, expun pe larg învăŃătura despre Întruparea, ViaŃa, Crucea, Moartea şi Învierea Mântuitorului. Ele relatează întreaga operă răscumpărătoare a Domnului nostru Iisus Hristos, care înseamnă izbăvire din robia păcatului şi îndreptarea omului prin pocăinŃă. 60 Pr. Ioan Mircea, Crucea Domnului, Taina şi Slava Lui, în „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 2, p. 205. 61 În legătură cu acest text, Sfântul Iustin Martirul vorbeşte despre ,,robia Crucii’’ şi de ,,taina Crucii’’. ,,Hristos - zice el - a slujit până la robia Crucii, pentru diferiŃi şi feluriŃi oameni de tot felul, dobândindu-i pe ei prin sânge şi prin taina Crucii’’ (Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, XCI, în ,,ApologeŃi de limbă greacă’’, traducere de Pr. Prof. Olimp N. Căciulă, Bucureşti, 1980, p. 250. 62 Octoihul Mare, glas VII, Duminica, Canonul Învierii, cântarea a VII-a, stih I, p. 523. 63 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, volumul 2, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1946, p. 72. PG XCI, col. 615-618. 64 Mineiul pe octombrie, în ziua întâi, la Utrenie, cântarea a III-a, a Crucii, p. 10. 65 Mineiul pe aprilie, ziua a VI-a, la Vecernie, stihira Crucii şi a Născătoarei, p. 25. 66 Pr. Lector Dumitru Gh. Radu, op. cit., p. 50.

12

Imnografii ştiu despre această purtare de grijă a lui Dumnezeu dintru început pentru omul căzut; ştiu despre faptul că, odată cu drama păcatului, a început şi derularea răscumpărării67, pe care Dumnezeu a pregătit-o din veşnicie:

„Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac: Fiul lui Dumnezeu fiu Fecioarei se face şi Gavriil darul îl binevesteşte”68.

Conform revelaŃiei scripturistice (Facere III, 15), omul cu această mângâiere a ieşit din paradis şi pe temeiul ei îşi va trăi de acum în acolo viaŃa.

„Vai mie, ce am pătimit eu păcătosul (…). Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul (către Adam) a zis: Zidirea Mea nu vreau să piară, ci vreau să se mântuiască şi la cunoştinŃa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară”69.

Cei doi poli ai planului iconomiei divine din opera răscumpărătoare a Domnului nostru Iisus Hristos sunt întruparea, pe de o parte şi jertfa şi învierea Mântuitorului pe de altă parte, deoarece Răscumpărătorul trebuia să fie Dumnezeu-Om pentru ca lumea să fie răscumpărată din păcatul strămoşesc.

„Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump sângele Tău. Pe Cruce pironindu-Te şi cu suliŃa împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă łie”70.

Partea a III-a a lucrării evidenŃiază Taina Învierii sintetizată în imnografia Bisericii Ortodoxe.

� Coborârea la iad

Literatura patristică s-a ocupat de această problemă, pe care SfinŃii PărinŃi şi comentatorii vechi şi noi au privit-o sub toate aspectele.

În vremea marilor erezii, SfinŃii PărinŃi s-au folosit de acest adevăr dogmatic al coborârii lui Hristos la iad cu sufletul unit cu dumnezeirea, spre a combate şi condamna pe arieni, pe apolinarişti, dochetişti şi pe alŃii, care refuzau să recunoască un suflet omenesc în Cuvântul (Logosul) întrupat.

În cultul liturgic al Biserici Ortodoxe aceasta poate fi explicată: „Una era Dumnezeirea lui Hristos în iad şi în mormânt şi mântuirea noastră, a

celor ce cântăm: Izbăvitorule, Dumnezeule, bine eşti cuvântat”71. Cântările Bisericii prezintă biruinŃa lui Hristos asupra iadului ca pe o neputinŃă a

acestuia de a-L Ńine. Iadul L-a primit în cuprinsul său, neştiind ce putere se ascunde în cel pe care-L primeşte.

Utrenia şi Vecernia din Sâmbăta Mare constituie o adevărată icoană verbală a coborârii la iad: 67 Vladimir Lossky, Essai sur le Theologie mistique de l’Eglise Ortodoxe, Paris, 1994, p. 115. 68 Mineiul din Martie, ziua 25, Troparul praznicului, p. 117. 69 Triod, Duminica lăsatului sec de brânză, Slava… Stihoavnă, p. 100-101. 70 Idem, Troparul ce se cântă la sfârşitul Deniei celor douăsprezece Evanghelii, p. 618; Liturghier, Rânduiala Proscomidiei, p. 88. 71 Penticostar, Utrenia Învierii, cântarea a VII-a, stihira a IV-a, p. 11.

13

„În ziua aceea iadul strigă suspinând: stricatu-s-a puterea mea, am primit o fiinŃă muritoare asemenea tuturor morŃilor, dar nu pot să-L Ńin pe Dânsul nicidecum; ci pierd impreuna cu El şi pe aceştia, peste care eram împărat. Eu am avut morŃi din veac, dar Acesta iată că pe toŃi îi ridică”72.

Fără nici o îndoială, Canonul Învierii şi imnele Sfântului Ioan Damaschin, compuse în secolul al VIII-lea, au contribuit alături de cele ale Sfântului Andrei din Creta şi ale Sfântului Cosma din Maiuma, la evidenŃierea acestei realităŃi a coborârii la iad:

„Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos…”73 sau „Deşi Te-ai pogorât în mormânt…”74

Imnul aceasta nu arată că numai Cuvântul S-a pogorât la iad ci Hristos Dumnezeu şi om, ceea ce dovedeşte că Dumnezeu S-a pogorât şi cu sufletul întrucât trupul era în mormânt.

Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul său de învăŃătură ce se citeşte în noaptea Învierii dezvoltă tema coborârii la iad:

„Nimeni să nu se teamă de moarte, căci ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost Ńinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât în iad”75.

Condacul din Sfânta şi marea Duminica a Paştilor cuprinde acest adevăr: „De Te-ai şi pogorât în mormânt, Cela ce eşti fără de moarte, dar puterea

iadului ai zdrobit şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiŃe: BucuraŃi-vă! Şi SfinŃilor Tăi Apostoli pace dăruindu-le, Cela ce dai celor căzuŃi sculare” (Sf. Ioan Damaschin)76.

Reiese cu uşurinŃă faptul esenŃial că până ce iadul va reda morŃii săi (Apocalipsă VI, 9), aceia care sunt morŃi în Hristos nu sunt abandonaŃi de El şi nici departe de EL; reabilitarea unora, ori pedeapsa pentru moartea veşnică rămâne în iconomia lui Dumnezeu prin rugăciunile rânduite de Biserică pentru cei morŃi77.

� Ziua întâi a săptămânii – ziua Învierii Domnului

Hristos a înviat din morŃi în „ziua întâia a săptămânii”, adică Duminica (Matei XXVIII, 1). Pentru a indica ziua Învierii Domnului în Sfânta Scriptură sunt folosite următoarele expresii: „prima zi a săptămâni” (Marcu XVI, 1-2), „ziua cea dintâi a săptămânii” (Marcu XVI, 9), sau „prima zi de după sâmbătă, foarte de dimineaŃă” (Luca XXIV, 1).

72 Triod, Vecernia din Sâmbăta Mare, stihira a VI-a, glas VIII, la Doamne strigat-am, p. 671. 73 Penticostar, Slujba Învierii, Irmosul cântării a VI-a, p. 20. 74 Idem, Condac, glas VIII, p. 20. 75 Penticostar, Slujba Învierii, Cuvântul de învăŃătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, Utrenia Învierii, p. 24-25. 76 Idem, Utrenia din Duminica Învierii, Condac, glas VIII, p. 18. 77 Pr. Alexa Nicolae, Temeiuri dogmatice ale Rugăciunilor pentru morŃi, în „S.T.”, XXX (1978), nr. 1-2, p. 92-105.

14

Cea mai expresivă şi mai cuprinzătoare cântare este cântarea care ne înfăŃişează Duminica asemenea unei Împărătese şi Doamne:

,,Aceasta aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, Împărăteasă şi Doamnă, praznic al Praznicelor este şi Sărbătoare a sărbătorilor, întru care binecuvântăm pe Hristos în veci” (Sf. Ioan Damaschin)78.

După cum se vede, este numită ,,Împărăteasă şi Doamnă’’, pentru că este ziua Împăratului ceresc, Hristos, Dumnezeul nostru. Şi pentru că este începutul şi temeiul sărbătorilor creştine, se numeşte şi ,,Sărbătoare a sărbătorilor şi Praznic al praznicelor”. De aici şi numele de ,,sărbători împărăteşti” ale celor închinate lui Hristos şi Sfintei Treimi.

În alte imne, Duminica este prezentată ca începutul mântuirii şi al înfierii sau îndumnezeirii noastre. Cântarea glăsuieşte:

,,Cât este de sfinŃită şi mult prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită a zilei celei purtătoare de lumină a Învierii, mai înainte vestitoare fiind, întru care lumina cea fără de ani din mormânt trupeşte tuturor a strălucit” (Sf. Ioan Damaschin)79.

Biserica a concentrat toate aceste adevăruri în slujba sa de duminică, slujbă a Învierii prin excelenŃă. Acest lucru se poate vedea în felul în care a punctat slujba cu stihuri şi stihiri ale Învierii, troparul Învierii pe glasul de rând, sedelne şi binecuvântări ale Învierii, evanghelia de rând a Învierii, Canonul Învierii, Luminânda Învierii.

� Duhul Învierii în Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur O imagine de o rară frumuseŃe a Învierii ne-o oferă Sfântul Ioan Gură de Aur,

integrat în Utrenia din noaptea Paştilor, capodoperă a geniului oratoric prin puterea de întrupare a duhului sărbătorii.

„… căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi… Pentru aceasta, intraŃi toŃi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi şi cei de al doilea, luaŃi plata. BogaŃi şi săraci împreună bucuraŃi-vă. Cei ce va-Ńi înfrânat şi cei leneşi, cinstiŃi ziua. Cei ce aŃi postit şi cei ce n-aŃi postit, veseliŃi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaŃi-vă cu toŃi”.80

Este pusă în evidenŃă iubirea cea fără de margini a lui Dumnezeu manifestată în Înviere, chemarea universală. RaŃiunea umană nu poate înŃelege nimic din această bucurie dacă în prealabil nu a fost şi ea răstignită. Este un dar şi capacitatea de a trăi bucuria. Cel ce-şi deschide inima lui Dumnezeu nu poate să nu iubească pe toŃi oamenii. Astfel duhul sărbătorii îi antrenează pe oameni în Învierea lui Hristos. Omul este mântuit şi în măsura în care este capabil să se bucure, în măsura în care se integrează

78 Penticostar, Utrenia Învierii, Irmosul cântării a VIII-a, p. 21. 79 Idem, cântarea a VII-a, stihira a III-a, p. 21. 80 Idem, Sluba Învierii, Cuvânt de învăŃătură al celui între sfinŃi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, în sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, p. 45.

15

învierii. Învierea aduce în inima lumii această posibilitate. Cel mai mare păcat este adesea acela de a nu fi fericit. Hristos ne sfinŃeşte toate dimensiunile fiinŃei, inclusiv moartea. Întristarea, tristeŃea, sunt stări specifice păcatului, limitării81.

Sfintele Paşti se revelează ca bucurie a vieŃii. După ce postul ne-a hrănit sufletul, totul acum abundă. E împărăŃia ce poate fi găsită în fiecare firimitură. Ceva mult mai de preŃ ne umple existenŃa. Şi belşugul mesei de Paşti simbolizează acest lucru. Învierea este esenŃa, materia acestui ospăŃ. ViaŃa nealterată de moarte este un izvor al cărei apă bucură sufletul82.

Învierea este deznodământul divin al dramei existenŃiale a omului. Duhului creştinismului care biruie lumea este duhul Învierii care biruie iadul, iar definiŃia primară a creştinului este aceea de martor al Învierii83.

� Canonul Învierii – sinteză poetică şi teologică Canonul pascal este o ilustrare a locului pe care îl ocupă imnografia în Biserica

Ortodoxă, în expresia sa bizantină, ca mijloc de impropriere a adevărurilor de credinŃă. Autorii cărora le atribuim în mod tradiŃional acest poem celebru sunt SfinŃii

Grigorie de Nazianz şi Ioan Damaschin. Cântarea bisericească prezintă experienŃa acestui început de comuniune deplină,

ca o pornire a credincioşilor de a se îmbrăŃişa, de a privi ca fraŃi şi pe duşmani şi de a-i ierta:

„Ziua Învierii, să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăŃişăm, să zicem fraŃilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere”84.

Sărbătoarea e simŃită ca o totală transcendere realizată de creaŃie în Hristos cel înviat. Biserica prezintă această transcendere într-o înşirare de atribute care ar vrea să fie fără sfârşit pentru că sunt cu neputinŃă de cuprins, şi prin care încearcă să exprime negrăita stare cu totul nouă în care ea transformă firea. În acelaşi timp, ajungem pe cele mai înalte culmi ale bucuriei pascale, când grăirea şi emoŃia noastră sufletească se contopesc într-un singur cuvânt: Paştele, repetat ca într-un ecou ce se spiralează spre cer:

„Paştile cele sfinte astăzi nouă s-au arătat, Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos Mântuitorul, Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinŃesc pe toŃi credincioşii”85.

81 Prof. Dr. Dan-Ilie Ciobotea, Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere în ortodoxie, în „Mitropolia Banatului”, XXXIV (1984), nr. 3-4, p. 126 . 82 Diacon Prof. O. Bucevschi, Învierea Domnului, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1965), nr. 3-4, p. 271. 83 Pr. Prof. John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, traducere de Monica E. Herghelegiu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 183. 84 Penticostar, Utrenia Învierii, Slavă… Şi acum… de la Laude, p. 24. 85 Slujba Învierii, stihiră glas V de la Laude, p. 23.

16

Prin caracterul său poetic, cât şi riguros al expresiilor sale, canonul pascal contribuie într-o mare măsură la crearea unei atmosfere inconfundabile de sărbătoare.

Diversitatea vocabularului permite atingerea, sub forma poetică, a unei realităŃi care într-adevăr depăşeşte categoriile umane ale raŃiunii.

Elemente fundamentale ale tainei creştine, ca de exemplu trecerea Mării Roşii, care semnifică eliberarea întregii umanităŃi din cătuşele răului, sau vizitele femeilor la mormântul gol, evenimente de care trebuie să fie conştient fiecare participant la certitudinea propriei învieri după cea a lui Hristos, toate acestea sunt reluate şi puse într-o permanenta interacŃiune în canonul pascal. Această reluare sub forma poetică a temelor de doctrină, conferă canonului pascal receptarea în Biserica, a ceea ce trebuie să fie autoritatea expresiei liturgice a doctrinei Bisericii. Această receptare a canonului pascal, cu un caracter normativ, provine şi de la calitatea teologică a izvoarelor pe care le foloseşte, ele însele recunoscute ca autoritate, că parŃi integrante din TradiŃia Bisericii.

� Eshatologia – sensul morŃii şi al Învierii O viaŃă conştientă înseamnă o viaŃă orientată spre eshaton. ÎnŃelegerea

eshatologică a vieŃii este posibilitatea celei mai adânci experieri a profunzimei persoanei sale pe care o face omul.

Omul este o fiinŃă ce tânjeşte după Dumnezeu şi după veşnicie: ,,omul este o fiinŃă care are forme, însă el are forme după Dumnezeu. În acest sens omul este un homo-sapiens, homo faber, însă înainte de toate un homo adorans, care-l vrea pe Dumnezeu”86.

Dacă este o moarte sufletească şi o moarte trupească şi învierea trebuie înŃeleasă la fel. Şi aici ne stă ca temei cuvântul Mântuitorului din Evanghelia după Ioan, pe care o citim pentru cei morŃi şi prin care ni se dezvăluie o taină uimitoare, adâncă, revelatoare:

,,Adevăr, adevăr spun vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaŃă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat după moarte la viaŃă” (Ioan V, 24).

Prin credinŃă, fapte bune, virtute, toate acestea însoŃite de Sfintele Taine, poŃi păşi deja pe calea Învierii. Faptul cel mai semnificativ este stăruinŃa de a primi încă de aici semnul învierii, aşa cum reiese din versetul care urmează:

,,Adevăr, adevăr zic vouă: vine ceasul, şi acum este, când morŃii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (Ioan V, 25).

Nu Dumnezeu a creat moartea, nu Dumnezeu s-a depărtat de om, ci omul s-a depărtat de Dumnezeu, adică de viaŃă.

Această idee este clar exprimată în rugăciunea de iertare din finalul slujbei înmormântării:

86 A. Schmemann, La vie du monde, New York, 1963, p. 15-16.

17

,,…pentru ca răutatea să nu fie fără de sfârşit, din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinŃilor noştri, ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta, prin vrerea Ta, cea dumnezeiască să se desfacă şi să se risipească…”87.

Astfel imnografii evidenŃiază caracterul trecător al nestatorniciei noastre, al înfloriri pământeşti sau a durerii pricinuită de moarte, al separării sufletului de trup şi de tot ceea ce omul iubeşte pe pământ, sau a terorilor morŃii şi ororii stricăciunii.

,,Vai câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul”88. ori:

,,Plâng şi mă tânguiesc când mă gândesc la moarte şi văd în morminte frumuseŃea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu zăcând: grozavă, fără mărire şi fără chip…”89.

Eshatologia creştină este izvorâtă din experienŃa pascală, ceea ce înseamnă o credinŃă fundamentată pe realitatea învierii lui Hristos, o credinŃă dinamizatoare ce impulsionează omul în periplul său existenŃial şi îi dă în acelaşi timp certitudinea că deja este în împărăŃia lui Dumnezeu90.

� Despre Sfânta Cruce şi Înviere în viaŃa cultică a Bisericii Ortodoxe Cultul divin al bisericii ortodoxe este condiŃionat de Sfânta Cruce şi de Învierea

Domnului91 pentru că prin prezenŃa acestora se mărturiseşte credinŃa în Hristos cel întrupat şi jertfit pe Golgota. Crucea şi învierea rememorează creştinului iconomia mântuirii sale.

Fără Sfânta Cruce nu există Sfinte Taine, orice rugăciune ortodoxă este însoŃită de semnul Sfintei Cruci. PrezenŃa crucii la săvârşirea celor şapte Taine este o mărturie a implicaŃiilor ei soteriologice, în baza tradiŃiei apostolice, crucea stă la temelia vieŃii liturgice a tuturor Sfintelor Taine.

Cinstirea Sfintei Cruci face parte din însăşi fiinŃa cultului Biserici Ortodoxe, care, „…constituie cel mai mare şi preŃios lucru pe care-l avem”92.

TradiŃia liturgică a Bisericii Ortodoxe Răsăritene adevereşte că noi creştinii ortodocşi nu ne închinăm lemnului crucii, ci puterii sale.

„VeniŃi credincioşilor, puterii crucii să ne închinăm – glăsuieşte o stihiră de la rânduiala sfinŃirii crucii – căci pomul în rai a odrăslit moartea, iar această viaŃă a înflorit, având pironit pe dânsul pe Domnul cel fără de păcat…”93.

87 Molitfelnic, Rânduiala Înmormântării mirenilor, Rugăciunea de iertare (1), p. 215. 88 Idem, Rânduiala Înmormântării mirenilor, stihurile Sfântului Ioan Damaschin, glas II, p. 209. 89 Idem, glasul VIII, p. 211. 90 J. Moltmann, Theologie der Hoffnung, Mőnchen, 1965, p. 174. 91 Leonid Ouspesky, Essai sur le Theologie de l’icone dans l’Eglise Orthodoxe. Editions de l’Exarchat Patriarchai Russe en Europe Occidental, Paris, 1960, p. 10. 92 Grigorie de Nazianz, Discurs 1-3 Introduction, Texte Critique, Traduction et notes par Jean Bernardi in „Source Chretiennes”, nr. 247, Paris, 1978, p. 93, PG XXXV, col. 387-525.

18

După cum se ştie, tradiŃia liturgică a Bisericii Ortodoxe a confirmat, în baza vechiului obicei, practica însemnării crucii cu trei degete, precum şi rânduiala sfinŃirii crucilor. În legătură cu „obiceiul cel de acum” al însemnării crucii cu trei degete, în comentariul canonului 91 al Sfântului Vasile cel Mare, din Pidalion, se spune; „închipuirea cinstitei Cruci creştinii cei vechi după altă închipuire a mâinii o făceau. Adică , cu cel din mijloc şi cu cel arătătoriu, precum zice cuviosul Petru Damaschin… iar obiceiul de acum… al creştinilor este, a uni cele două degete cu cel mare împreună, şi cu aceste trei ce însemnează pe Sfânta Treime, să închipuiască crucea…”94.

Partea a IV-a a lucrării se intitulează Imnografia Sfintei Cruci şi a Învierii în alte biserici şi confesiuni creştine. Aici am luat ca reper Bisericile Vechi-Orientale (Coptă şi Armeană), Biserica Romano-Catolică, Biserica Anglicană, Biserica protestantă, neoprotestanŃii şi asociaŃia „Oastea Domnului”.

Făcând o simplă comparaŃie cu imnele celorlalte culte, ne dăm seama de frumuseŃea şi importanŃa teologică-doctrinară şi pastoral misionară a imnografiei bizantine.

Imnografia celorlalte confesiuni, îndeosebi cea protestantă, unde ,,spiritul ei laic tronează în toate manifestările”95, se caracterizează printr-o expunere sentimentală, puerilă sau imprecisă, săracă, fiind în mod indiscutabil inferioară celei bizantine din toate punctele de vedere.

Partea a V-a prezintă valoarea literară şi spirituală a imnografiei Sfintei Cruci şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Imnografia bizantină este ,,limba” harică a cultului ortodox, admirată de cercetătorii şi hermineuŃii liturgici străini şi români ca fiind inundată de Duhul Sfânt.

Astfel M. Pantelakis recunoaşte în imnografia răsăriteană bogăŃia de învăŃătură ascetică, adâncă evlavie, lirism poetic, varietate şi strălucire96.

Caracterul poetic din aceste imne este produs de acel ,,grad de simŃire în care se tălmăcesc adevăruri de teologie înaltă în metafore şi forme înaripate”97.

Imnele liturgice se numără printre cele mai valoroase elaborări teologice şi cele mai strălucite producŃii literare ale patrimoniului spiritual creştin.

În ele se împleteşte, într-un mod cu totul fericit, o adâncă cugetare teologică cu o caldă evlavie şi cu scânteietoare zboruri poetice.

Figurile de stil abundă la tot pasul. Metafore, la care nu s-ar fi gândit poate nici cei mai inspiraŃi mânuitori ai versului, le regăsim în foarte multe din aceste perle liturgice.

VirtuŃile stilistice, comparabile cantitativ şi calitativ cu alte segmente ale cultului liturgic, sunt impresionante atât pentru receptorul specializat cât (mai ales)

93 Molitfelnic, Rânduiala sfinŃirii Crucii, stihiră pe glas II, p. 616. 94 Vladimir Ivanov, Semnul şi semnificaŃia Crucii, în „Mitropolia Banatului”, XXIV (1974), nr. 10-12, p. 79. 95 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, TradiŃie şi înnoire, vol. 2, p. 490. 96 M. Pantelakis, Les livres enlesiastique de l’Orthodoxie, în ,,Irenikon’’ tom. XIII, nr. 5, 1936, p. 529. 97 Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică, p. 21.

19

pentru cel nespecializat. Dincolo de o expresivitate conŃinută a textelor (obiect al cercetării de faŃă) există o muzicalitate aparte.

Prin urmare, una dintre trăsăturile caracteristice genului liturgic este abundenŃa expresiilor figurate, a imaginilor literare redate prin figuri de stil, pe care SfinŃii PărinŃi le-au numit ,,flori’’. Acestea dau genului imnografic bisericesc o notă a sa specifică, de intuiŃie, autenticitate, expresivitate şi frumuseŃe, care poate influenŃa capacitatea de receptivitate a credinciosului.

CărŃile de cult cuprind frecvent următoarele figuri de stil: comparaŃia, personificarea, alegoria, epitetul, metonimia, antiteza, paralela, interogaŃia, metafora, simbolurile şi altele.

Figurile de stil liturgice, pe lângă funcŃiunile etice, pedagogice şi estetice, urmăresc exprimarea cât mai clară a RevelaŃiei divine.

Astfel imnografii surprind cu măiestrie noŃiunea de jertfă, când trebuie să înŃelegem momentul Sfintelor Patimi, pe cea de ascultare, când descoperim Taina Crucii şi rodul suprem al acestora, Învierea. Mesajul imnelor este că lui Hristos îi datorăm forŃa reală a eliberării omului de dominaŃia duhului rău: suferinŃa de pe Cruce şi Învierea lui Hristos au desfiinŃat într-adevăr penalitatea stăpânirii diabolice, o dată pentru totdeauna.

Pe lângă faptul că textele şi imnele liturgice reprezintă adevărate mărturii de credinŃă şi profunde rugăciuni cu adânci rezonanŃe spirituale, mai îndeplinesc şi rolul de veritabile piese de poezie religioasă98.

Învăluite în veşmântul plin de poezie al imnografiei creştine, imnele ne fac, efectiv să gustăm din atmosfera plină de mister care se răspândeşte pretutindeni în lăcaşurile de cult în care este preaslăvit Mântuitorul Iisus Hristos99.

98 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Cursul de Teologie Liturgică, Facultatea de Teologie, Bucureşti, 1995-1996. 99Idem, Săptămâna Sfintelor Patimi, p. 35.

20

BIBLIOGRAFIE

I. TEXTE BIBLICE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006.

2. Noul Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006 II. TEXTE LITURGICE

1. Mineiul pe martie, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001. 2. Mineiul pe aprilie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, ediŃia a V-a,

Bucureşti, 1977. 3. Mineiul pe septembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, ediŃia a V-a,

Bucureşti, 1984. 4. Mineiul pe octombrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, ediŃia a V-a,

Bucureşti, 1985. 5. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 2006. 6. Octoih, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2003. 7. Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1999. 8. Slujba Invierii şi carte de Tedeum, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998. 9. Triod, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii ortodoxe Române,

Bucureşti, 2000. III. PĂRINłI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI

1. Sfântul Grigorie Palama, Omilia XI, în volumul „Omilii”, traducere din greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000.

2. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discurs 1-3 Introduction, Texte Critique, Traduction et notes par Jean Bernardi in „Source Chretiennes”, nr. 247, Paris, 1978.

3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, volumul 2, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1946.

21

IV. CĂRłI, STUDII ŞI ARTICOLE

1. Alexa, Pr. Nicolae, Temeiuri dogmatice ale Rugăciunilor pentru morŃi, în „Studii

Teologice”, XXX (1978), nr. 1-2. 2. Bănescu, Pr. Prof. Marcu, Poezie şi dogmă în serviciul divin al Vinerii Mari, în

„Mitropolia Banatului”, XXXII (1982), nr. 4-6. 3. Bonnet, G., ,,Le Mystere de la Croix dans le carême Orthodoxe’’ Irénikon 52,

1979. 4. Boulgakoff, S., “Ortodoxie”, Paris, 1932, traducere de M. Grosu, Sibiu, 1988. 5. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, ediŃia a II-a revizuită şi

completată, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993.

6. Breck, Pr. Prof. John, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, traducere de Monica E. Herghelegiu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999.

7. Bucevschi, Diacon Prof. O., Învierea Domnului, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1965), nr. 3-4.

8. Ciobotea, Prof. Dr. Dan Ilie, Legătura interioară dintre cruce şi Înviere, în Ortodoxie, în „Mitropolia Banatului”, XXXIV (1984), nr. 3-4,

9. Daniélou, Jean, Le symbolisme cosmique de la Croix, La Maison Dieu, 1963. 10. Frolow, A., ,,La vraie Croix et les expéditions d’Heraclius en Perse’’, REB 2,

1955. 11. Hallit, Joseph, La Tipologie de la Croix dans l’hymnographie byzantine, în

„Parole de L’orient”, (1979-1982), Universitê Saint-Esprit, Karlik, Liban, nr. 9-10.

12. Ivanov, Vladimir, Semnul şi semnificaŃia Crucii, în „Mitropolia Banatului”, XXIV (1974), nr. 10-12.

13. Kaffka, Holger, Das kreuz christi im orthodoxen Gottesdienst der byzantinischen und slawischen Tradition, Erlangen, 1995.

14. Lossky, Vladimir, Essai sur le Theologie mistique de l’Eglise Ortodoxe, Paris, 1994.

15. Mircea, Pr. Ioan, Crucea Domnului, Taina şi Slava Lui, în „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 2.

16. Moldovan, Pr. Conf. Dr. I., Temeiurile scripturistice ale închinării credincioşilor în Sfânta Biserică, în „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 3, p. 440.

17. Moltmann, J., Theologie der Hoffnung, Mőnchen, 1965 18. Necula, Pr. Prof. Dr Nicolae D., TradiŃie şi înnoire în slujirea liturgică, volumul

I şi II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, GalaŃi, 1996 şi 2001.

22

19. Idem, Săptămâna Sfintelor Patimi în viaŃa creştină ortodoxă, în „Glasul Bisericii”, LII (1996), nr. 1-4.

20. Idem, Cursul de Teologie Liturgică, Facultatea de Teologie, Bucureşti, 1995-1996.

21. Ouspesky, Leonid, Essai sur le Theologie de l’icone dans l’Eglise Orthodoxe. Editions de l’Exarchat Patriarchai Russe en Europe Occidental, Paris, 1960.

22. Pantelakis, M., Les livres enlesiastique de l’Orthodoxie, în ,,Irenikon’’ tom. XIII, nr. 5, 1936.

23. Radu, Pr. Lector Dumitru Gh., Caracterul ecleziologic al Sf. Taine şi problema intercomuniunii, teză de doctorat, în “Ortodoxia”, XXX (1978), nr. 1-2.

24. Schmemann, A., La vie du monde, New York, 1963. 25. Simonopetritul, Makarios, Triodul explicat. Mistologia timpului liturgic,

traducere de Diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000. 26. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, ÎnvăŃătura ortodoxă despre mântuire şi

concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creştină, în “Ortodoxia”, XXIV (1972), nr. 2.

27. Idem, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991. 28. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, 1993 29. Idem, Crucea în Teologia şi cultul Bisericii ortodoxe, în „Ortodoxia”, XXV

(1973), nr. 2. 30. Vintilescu, Pr. Petre, Despre poezia imnografică din cărŃile de ritual şi cântare

bisericească, Bucureşti, 1937.