Imitatori ai lui Dumnezeu

(Efeseni 5:1,2)

James Montgomery Boice

Capitolul cinci din Epistola către Efeseni începe cu unul dintre cele mai surprinzătoare îndemnuri din întreaga Biblie: "Imitaţi-l pe Dumnezeu!"(Cornilescu traduce: "Urmaţi pilda lui Dumnezeu!" n.tr.). Acesta este singurul loc din Biblie în care apar aceste cuvinte. Iar ceea ce le face atât de senzaţionale este faptul că ele arată către un standard dincolo de care nu mai există nici un alt standard. William Barclay l-a numit cel mai înalt standard care poate exista în această lume. Alexander McLaren l-a numit suma tuturor îndatoririlor. Martin Lloyd Jones a spus că acesta a fost rezumatul suprem al teologiei lui Pavel. Cel mai înalt nivel pentru tot ce ţine de doctrină şi practică. Ţelul suprem.Propoziţia "Imitaţi-L pe Dumnezeu" ne aduce imediat în minte acea operă clasică creştină scrisă de Sfântul Thomas a Kempis, intitulată "Despre imitarea lui Isus Hristos". Thomas a Kempis s-a născut în anul 1380, într-o vreme când Europa se afla în fierbere. Şi Biserica se afla în fierbere. Existau doi papi între care era rivalitate. Unul şedea pe tronul Sfântului Petru, în Roma, iar celălalt încerca să conducă din Avignon, Franţa. Războiul de O Sută de Ani era în plină desfăşurare. Moartea Neagră (Ciuma Bubonică) tocmai făcuse ravagii într-o mulţime de oraşe. Într-o asemenea epocă, o epocă de restrişte, suferinţă şi teamă, s-a născut Sfântul Thomas a Kempis. A intrat într-o mănăstire şi probabil pe la 1420 a scris această carte care a fost numită de către mulţi cea mai influentă carte din toate timpurile. Să fiu sincer, eu nu cred că a fost chiar atât de influentă iar atunci când am citit-o n-am fost chiar atât de impresionat de această lucrare clasică, pe cât am fost de impresionat de alte lucrări clasice creştine. Însă recunosc că cartea a fost influentă. Şi, în decursul secolelor, de când a fost scrisă, mulţi creştini au studiat-o şi, aparent, nu au găsit foarte dificilă sau covârşitoare concepţia imitării lui Isus cel istoric. Au primit-o mai degrabă ca pe o provocare.

Dar ce putem spune despre imitarea lui Dumnezeu? Aceasta pare complet diferită. Imitarea lui Isus, a Dumnezeului întrupat - da, acest lucru îl putem înţelege. Dar imitarea Dumnezeului Atotputernic, a Suveranului, a Creatorului? Cum am putea imita un Dumnezeu ca Acesta? O provocare ca aceasta, un îndemn ca acesta pare pur şi simplu să ne depăşească. O parte a dilemei este cauzată, desigur, de ceea ce în teologie se numeşte atributele necomunicabile ale lui Dumnezeu. Acest termen, "necomunicabile" se referă la acele caracteristici ale lui Dumnezeu care îi

sunt specifice numai Lui şi pe care El nu le împărtăşeşte şi nu poate să le împărtăşească cu fiinţele umane. Aici ne gândim imediat la "existenţă în Sine", la "suficienţa în Sine" şi la "veşnicie".Existenţa în Sine înseamnă că Dumnezeu nu are origini şi, pentru că nu are origini, El nu trebuie să dea socoteală nimănui. Noi nu suntem aşa. Tot ceea ce cunoaştem, tot ceea ce există, are origini. Iar atunci când ne gândim la fiinţele umane, ne gândim la responsabilitate. Trebuie să dăm socoteală multor oameni. Dumnezeu nu este aşa. Dumnezeu există, în Sine Însuşi, fără a avea nevoie de altcineva iar noi nu putem să-I imităm acest atribut. Sau, cum spuneam, ne gândim la suficienţa Lui în Sine. Aceasta înseamnă că Dumnezeu nu are nevoie de nimic. Din nou, cu noi nu este aşa. Noi avem multe nevoi. Avem nevoie de hrană, de îmbrăcăminte, de adăpost şi de relaţii. Avem nevoie chiar de un asemenea lucru cum este oxigenul. Dacă nu mai primim oxigen, chiar pentru câteva clipe, murim. Dumnezeu nu are nici o nevoie. Astfel, această calitate Îl face să fie, să spunem, dincolo de limitele noastre.În plus, El este veşnic, ceea ce înseamnă că El este dintotdeauna. Noi nu suntem aşa. El va fi pentru totdeauna şi este neschimbător în veşnicia şi în toate celelalte atribute ale Lui. Noi ne schimbăm în fiecare zi, într-o clipă.Sau, ne putem gândi la alte atribute. Ce ziceţi de omnipotenţa lui Dumnezeu? Omnipotenţa înseamnă că El este atotputernic. Noi nu suntem atotputernici. Nu vom putea fi niciodată atotputernici. Dacă am putea fi atotputernici, am fi Dumnezeu. Dumnezeu este omniscient, ceea ce înseamnă că El cunoaşte toate lucrurile. Noi nu cunoaştem toate lucrurile. Nu vom ajunge niciodată să le cunoaştem. Ne vom petrece însă întreaga veşnicie învăţând. Dar ce ziceţi de omniprezenţa lui Dumnezeu? Aceasta înseamnă că Dumnezeu este peste tot în acelaşi timp. Noi nu suntem aşa. Nu vom fi niciodată omniprezenţi. Sau, vă puteţi gândi la măreţia lui Dumnezeu sau, în special, la sfinţenia lui Dumnezeu, în sensul ei deplin. Aceasta este ceea ce, mai mult decât oricare alt atribut, Îl separă pe Dumnezeu de creaţia Sa. Este ceea ce-L face să fie, aşa cum spun teologii, sfânt prin excelenţă (engl. holy other).

Din aceste puncte de vedere nu suntem asemenea lui Dumnezeu. Ajungem însă la o frază ca aceasta în care citim: "Imitaţi-L pe Dumnezeu!" şi ne întrebăm, pe bună dreptate: cum L-am putea imita pe Dumnezeu? Ştiţi, când ne apropiem de ceea ce numim atributele comunicabile ale lui Dumnezeu, ne vom da seama că nu este cu mult mai uşor. Aceste atribute sunt atributele lui Dumnezeu pe care le împărtăşim. Lucruri cum ar fi compasiunea, credincioşia, mila, mânia, dreptatea, dragostea şi altele. Avem o măsură pentru aceste lucruri. S-ar putea să nu fim niciodată în stare să instaurăm dreptatea în mod perfect, însă avem un ideal de dreptate şi ne luptăm pentru el. S-ar putea să nu fim niciodată în stare să fim sută la sută credincioşi faţă de alţii sau faţă de Dumnezeu, însă avem un standard de credincioşie şi vom încerca să-l atingem în relaţiile noastre. Acelaşi lucru se întâmplă cu toate atributele comunicabile. Este în regulă atâta timp cât gândim din perspectivă umană şi aplicăm aceste atribute la situaţii omeneşti. Însă problema apare în momentul în care începem să comparăm credincioşia noastră cu credincioşia lui Dumnezeu, dreptatea noastră cu dreptatea lui Dumnezeu, dragostea noastră cu dragostea lui

Dumnezeu şi aşa mai departe. Imediat ce facem această comparaţie suntem copleşiţi de ceea ce vedem.Spunem că nu putem fi ca Dumnezeu; cel puţin în ceea ce priveşte aceste lucruri. Cu toate acestea, apostolul Pavel spune: "Imitaţi-L pe Dumnezeu!" Nu putem face acest lucru prin propriile noastre capacităţi. Însă acelaşi apostol care spune: "Imitaţi-L pe Dumnezeu!" spune, de asemenea, "Pot totul prin Hristos, care mă întăreşte." Împlinirea de către noi a acestei porunci biblice stă în puterea şi în viaţa lui Hristos.

În momentul în care privim la acest verset în contextul său, primul lucru pe care îl observăm este că versetul aparţine paragrafului precedent. Majoritatea traducerilor contemporane arată lucrul acesta. De fapt, trebuie să-l legaţi, cel puţin, de versetul 32 citind, prin urmare, în felul următor: "Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi, în Hristos. Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu (Imitaţi-l pe Dumnezeu, n.tr.) ca nişte copii preaiubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu."Primul lucru pe care îl observăm este că toate aceste lucruri sunt inseparabile. Al doilea lucru pe care îl observăm atunci când luăm această propoziţie în contextul ei este că, chiar dacă este posibil ca Pavel să fi vorbit despre mai multe atribute comunicabile ale lui Dumnezeu, spunându-ne să-L imităm pe Dumnezeu în ceea ce priveşte aceste atribute, el de fapt se concentrează asupra unuia singur. Şi aceasta pentru că în aceste versete Pavel vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu şi despre cum operează aceasta. Iar adevărata lui provocare pentru noi este aceea de a-L imita pe Dumnezeu în ceea ce priveşte dragostea Lui. Trebuie să-L imităm pe Creator în ceea ce priveşte natura Sa, caracterizată de dragoste.Pavel spune o mulţime de lucruri interesante despre această dragoste a lui Dumnezeu. El o defineşte pentru noi deoarece nu este o dragoste nedefinită. Nu este o dragoste fantezistă. Nu este o dragoste din perspectiva lumii. Nu este o dragoste deformată şi distorsionată de păcat. Pavel se gândeşte la dragostea divină. Astfel, în momentul în care o defineşte, el specifică foarte clar ce fel de dragoste are în minte şi, prin urmare, ce fel de dragoste este aceea pe care trebuie s-o imităm, în calitate de copii dragi şi preaiubiţi ai lui Dumnezeu.

Primul lucru pe care îl spune despre această dragoste este că aceasta este odragoste iertătoare. Aceasta este ideea pe care o avem în versetul imediat precedent: "Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi, în Hristos."Oamenii au aşa o teribilă nevoie de iertare. Am un prieten psihiatru cu care am discutat cu ceva timp în urmă despre aceste lucruri iar el mi-a vorbit despre cazurile întâlnite în practica profesiei lui. El a spus (am să-l citez cât pot de exact): "După părerea mea, cea mai mare parte din munca unui psihiatru este legată în mod direct de iertare." Oamenii vin la el cu probleme. Se simt vinovaţi pentru implicarea lor în aceste probleme. Caută iertare. De fapt, îşi mărturisesc păcatele duhovnicului, descoperind că primesc iertare. Este stabilit apoi un tipar în care îşi pot arăta

schimbarea inimii într-un mod tangibil, în relaţie cu alţii.John Stott are o carte despre mărturisire în care îl citează pe directorul unui mare spital de neuro-psihiatrie din Anglia care spunea într-o împrejurare: "Aş putea să-mi trimit mâine acasă jumătate dintre pacienţi dacă aceştia ar putea fi convinşi de iertare." De lucrul acesta au oamenii nevoie - să fie siguri de iertare. Şi, desigur, acesta este lucrul pe care îl avem în Isus Hristos. Acesta este lucrul pe care l-a realizat Dumnezeu pentru noi prin moartea lui Isus Hristos. Atât de serios a privit Dumnezeu înstrăinarea noastră de El şi atât de puternică a fost dorinţa Sa de a ne ierta şi de a avea siguranţa acestei iertări încât L-a trimis pe Domnul Isus Hristos să moară în locul nostru, pentru a plăti preţul păcatelor noastre şi pentru a restabili legăturile dintre noi, ca păcătoşi iertaţi, şi Dumnezeu.Atâta timp cât ne credem destul de buni şi, prin urmare, fără o prea mare nevoie de iertare, nu-i vom putea ierta foarte uşor pe alţii. Însă atunci când ne vom privi ca oameni păcătoşi, care L-am insultat pe Dumnezeu în sfinţenia şi măreţia Lui; atunci când descoperim că ne-am purtat într-un mod cu totul îngrozitor, într-un mod inexplicabil, iraţional, păcătos şi oribil în relaţie cu Dumnezeu, punându-ne propriile persoane în locul lui Dumnezeu şi respingând harul, dragostea, mila şi domnia Sa dreaptă peste noi; când ne vom vedea drept asemenea oameni pe care, cu toate acestea, Dumnezeu i-a iubit, i-a răscumpărat în Isus Hristos şi i-a iertat pe baza a ceea ce Domnul Isus Hristos a făcut, în acel moment înaintea noastră se deschide o perspectivă întrutotul nouă. Viaţa ni s-a schimbat şi, pentru că am fost iertaţi, descoperim că putem fi iertători.

Prin urmare, atunci când apostolul spune, aşa cum face aici: "Imitaţi-l pe Dumnezeu în dragostea Lui, după natura iertătoare a acesteia" el ne înfăţişează cu adevărat ceva ce putem face. El nu spune: "Avem aici un standard care, pentru că este întruchipat în mod perfect de Dumnezeu, voi nu-l puteţi atinge." El spune exact contrariul. Deoarece Dumnezeu a demonstrat această dragoste în relaţia Lui cu voi, tocmai de aceasta puteţi şi voi arăta acest gen de dragoste unul pentru altul.În multe privinţe un copil nu-şi poate imita părinţii. În multe privinţe un fiu nu-şi poate imita tatăl, deoarece tatăl său este un tată iar el este doar un fiu. Un tată este o persoană care s-a maturizat, el este doar un copil. Însă în multe alte privinţe îşi poate imita tatăl. O fiică nu-şi poate imita mama în toate privinţele deoarece mama sa este o mamă, o persoană maturizată iar ea este doar o fiică. Însă în multe privinţe o poate imita. Acesta este lucrul pe care Pavel îl spune aici. Faptul că nu suntem Dumnezeu şi că niciodată nu vom fi Dumnezeu nu este o scuză pentru eşecul nostru în a arăta o dragoste iertătoare asemenea dragostei iertătoare pe care Dumnezeu ne-a arătat-o nouă. Acesta este primul lucru.

Al doilea lucru pe care-l spune Pavel atunci când descrie acest gen de dragoste este că aceasta este o dragoste care se dăruie. Nu numai o dragoste iertătoare, ci şi una care se dăruie. Deoarece el spune: "Isus ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu."Atunci când vorbim despre darurile lui Dumnezeu trebuie să vorbim despre multe lucruri deoarece Dumnezeu ne-a dat o lume întreagă de lucruri de care să ne bucurăm din plin. Când Dumnezeu i-a

creat pe primii oameni, pe Adam şi pe Eva, şi i-a aşezat în Eden, El pregătise deja o lume frumoasă care să-i primească. Era o lume care se potrivea perfect nevoilor lor. Păcatul a deteriorat, însă, puternic creaţia. Cu toate acestea mai există încă dovada dragostei lui Dumnezeu pentru noi, arătată prin toate lucrurile pe care le avem, toate lucrurile de care ne bucurăm, toate acele lucruri care ne vin, în cele din urmă, de la Dumnezeu care oferă, cum ni se spune în Scriptură, cu mână largă şi fără mustrare. Avem toate aceste lucruri.Şi totuşi, atunci când vorbim despre dăruire, întotdeauna este rău dacă, atunci când dăruim, ceea ce dăruim sunt mai degrabă lucruri decât dăruire de sine. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat numai lucruri - lumea, viaţa, sănătatea, mâncarea, îmbrăcămintea, relaţiile - dacă Dumnezeu ne-ar fi dat doar aceste lucruri şi ar fi ţinut ceva pentru Sine, am fi putut spune: "Da, suntem mulţumitori pentru ceea ce ne-a dat Dumnezeu însă dorim să fi primit ceva mai mult. Dorim să-L putem avea şi pe Dumnezeu." Ceea ce Biblia ne învaţă, de la un capăt la celălalt, este că Dumnezeu ne-a dat nu numai lucruri, ci Dumnezeu S-a dăruit pe Sine. Nu doar că S-a dăruit pe Sine, ci în dăruirea Lui a îndurat până şi moartea, în persoana lui Isus Hristos, pentru ca noi să-L putem avea pe deplin.Îmi place ce scrie Pavel în al doilea capitol din Filipeni, unde vorbeşte despre întruparea lui Hristos. El spune că: "N-a considerat că egalitatea cu Dumnezeu înseamnă acaparare (adică a ţine ceva pentru tine cu orice preţ), ci S-a golit pe Sine, luând natura unui sclav şi devenind asemănător oamenilor. La înfăţişare era ca un om; S-a umilit devenind ascultător până la moarte - şi încă moarte pe cruce." (am folosit traducerea Noului Testament, publicată de IBS în 1998, n.tr.). Aceste cuvinte ne spun că Dumnezeu, care ne-a dat toate lucrurile, ni S-a dăruit acum pe Sine. Şi nu numai că ni S-a dăruit pe Sine, ci ni S-a dăruit plătind cu propria-I persoană. Isus a renunţat la anumite lucruri pentru a deveni asemenea nouă şi pentru a muri pentru mântuirea noastră. De aceea, atunci când Biblia vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu, cu greu poate vorbi despre ea fără a o lega de cruce. Deoarece în lumina morţii lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, învăţăm cât de altruistă, cât de plină de spirit de sacrificiu personal este cu adevărat dragostea lui Dumnezeu.Ioan 3:16: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." 1 Ioan 4:10: "Şi dragostea stă nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre." Romani 5:8: "Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi." Galateni 2:20: "Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc ... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine." În Ioan 15:13 Isus a spus: "Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi."Te dăruieşti tu altora într-o imitare a lui Dumnezeu care S-a dăruit pe Sine pentru tine? Asta, spune Pavel, ar trebui să faci. Nu numai că dragostea ta ar trebui să fie iertătoare, ci dragostea ta ar trebui să fie şi dăruitoare. Iar cel mai mare dar pe care îl poţi face este să te dai pe tine, în ceea ce

priveşte timpul tău, rugăciunea ta, interesul tău, ajutorul tău - toate acele lucruri pe care le implică relaţiile inter-umane. Nu există o demonstraţie mai convingătoare a dragostei adevărate, a dragostei lui Dumnezeu, decât aceasta.

Apoi, mai este şi al treilea lucru. Pavel spune aici, nu numai că dragostea lui Dumnezeu este o dragoste iertătoare şi una care dăruie, ci şi că este odragoste trăită. Acesta este limbajul pe care îl foloseşte. Versetul 2: "Trăiţi în dragoste!" Acest îndemn implică, cred eu, două lucruri. Unul este acela că Pavel are în minte un gen de dragoste practică sau activă. Este, cu alte cuvinte, genul de dragoste care se exprimă pe sine în lucrurile despre care Pavel tocmai a vorbit, în acelaşi paragraf. Am observat că el vorbeşte în termenii dezbrăcării de un anume tip de comportament şi a îmbrăcării cu un alt tip de comportament. Trebuie, spune el, să ne dezbrăcăm de falsitate şi să spunem, în schimb, adevărul. Genul de adevăr care îi ajută pe oameni. Trebuie, spune el, să ne dezbrăcăm de mânie. Mai spune că trebuie să ne dezbrăcăm de hoţie şi să muncim, în schimb, pentru a ne asigura un trai, pentru a avea ceva din care să-i putem ajuta şi pe alţii. Mai spune că trebuie să ne dezbrăcăm de vorbirea nefolositoare şi să vorbim, în schimb, lucruri care zidesc, care îi zidesc pe alţi creştini şi pe alţi oameni. A spus că trebuie să ne dezbrăcăm de amărăciune, de furie, de mânie, de ceartă, de bârfă şi de orice formă de răutate şi în locul acestor cinci vicii să fim buni, miloşi şi iertători. Astfel, când spune să trăim în dragoste, el vorbeşte, de fapt, despre ceva foarte practic şi activ care continuă pe parcursul vieţii în toate relaţiile noastre şi în orice situaţie.Apoi, cred eu, deoarece aici nu este implicată numai viaţa noastră, ci viaţa lui Dumnezeu, viaţa lui Dumnezeu în noi, cred că Pavel mai vorbeşte despre o dragoste care este veşnică. Adică statornică, credincioasă. Genul de dragoste pe care Dumnezeu l-a arătat pentru noi prin faptul că ne-a mântuit. Dumnezeu nu ne-a mântuit pentru a ne lăsa să cădem din nou. Dumnezeu nu ne-a mântuit pentru a permite, în cele din urmă, să mergem în iad. Dimpotrivă, Cel Care a început o bună lucrare în voi o va continua până în ziua lui Isus Hristos. De aceea Pavel, în finalul capitolului opt din Romani, vorbind despre dragostea lui Hristos, pune retorica întrebare: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?" Răspunsul este: "Nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos. Nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici vreo altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru."Aceasta deoarece este o dragoste vie, care izvorăşte din însăşi caracterul lui Dumnezeu. Pavel ne spune: "Imitaţi-L pe Dumnezeu în această privinţă!" Nu ne este foarte greu să iubim. Nu iubim întotdeauna aşa cum se cuvinte însă nu este foarte greu să iubim. Ne place să iubim. Însă ceea ce ne este foarte greu este să iubim necontenit. Pavel spune că Dumnezeu tocmai acest lucru l-a făcut pentru voi. Dacă Dumnezeu ar permite ca dragostea Lui să fie condiţionată de ascultarea voastră, atunci această dragoste ar creşte sau ar scădea ori de câte ori aţi asculta sau nu aţi asculta. În felul acesta aţi eşua şi aţi fi pierduţi. Însă Dumnezeu nu iubeşte în felul acesta. Dumnezeu iubeşte în mod statornic şi necontenit.

Dumnezeu vă iubeşte la fel de mult când păcătuiţi ca şi atunci când trăiţi în ascultare de El. Faptul că păcătuiţi Îl întristează însă El nu va înceta să iubească. Acesta este modul în care trebuie să iubim, spune Pavel, dacă suntem cu adevărat imitatori ai lui Dumnezeu.

Dacă dorim să facem acest lucru, atunci va trebui să petrecem timp cu Dumnezeu. Acest termen, "imitator" sau "a imita", pe care-l avem aici, în text, în limba greacă este mimetes. Din acest cuvânt am derivat noi cuvântul "mimică, a mima". A mima înseamnă a-l copia pe cineva îndeaproape, a te uita la el, a-l observa şi apoi a face exact ceea ce face el. Din acelaşi cuvânt am derivat cuvântul "mim", un fel de actor care copiază un anumit tip de comportament. Lucrul acesta, spune Pavel, îl avem de făcut. Cum ai vrea să-L copiezi pe Dumnezeu dacă nu petreci timp cu Dumnezeu? Nu vei şti nici măcar cum este Dumnezeu. Nu vei şti cum gândeşte. Nu vei şti cum se comportă Dumnezeu. Însă dacă petreci timp cu El, atunci vei ajunge să poţi vorbi aşa cum vorbeşte Dumnezeu şi să te comporţi aşa cum Dumnezeu se comportă. Comportamentul tău va deveni din ce în ce mai mult asemănător comportamentului lui Dumnezeu.Prin urmare, aceasta este provocarea. Petrece timp cu Dumnezeu! Petrece timp cu Dumnezeu în rugăciune! Petrece timp cu Dumnezeu în studiul biblic! Petrece timp cu Dumnezeu în închinare! Iar Dumnezeu, a cărui lucrare este aceea de a salva păcătoşi din păcatele lor, a-i umple cu Duhul Sfânt şi a-i transforma după chipul Fiului Său preaiubit, Dumnezeu va lucra în tine pentru a te face asemenea Lui Însuşi, spre lauda slavei măreţului Său har.

Pe tot parcursul vieţii avem nevoie de modele pozitive care să ne inspire, să ne proiecteze o

imagine a idealului, să ne trezească respectul, admiraţia şi dorinţa de identificare cu acestea şi

imitarea a ceea ce este mai bun în ele, care să ne ajute să ne trasăm un drum frumos în viaţă şi

să fim lumină ce împrăştie întunericul indiferenţei, egoismului, răutăţilor care domnesc în lumea

în care trăim, să fim oameni cu inima ocean de iubire pentru Dumnezeu şi semeni.

Avem nevoie de modele care să ne ajute să fim alinare pentru rănile trupeşti şi sufleteşti ale celor

din jurul nostru, să ne ajute să avem inima plină de compasiune, să fim milostivi şi să îmbrăcăm

în dragoste pe cei care au nevoie de iubire, de întărire în necazuri, de acceptare, de rugăciunea

noastră, de speranţa şi credinţa că nu sunt singuri în necazurile şi greutăţile vieţii lor.             

Trebuie să încercăm cu toţii să avem drept model în viaţă pe Domnul iubirii, pe Domnul Iisus

Hristos, stâlp şi temelie a întregului edificiu moral al vieţuirii creştineşti pentru întreaga omenire, şi

pe semenii care deja au reuşit acest lucru, care sunt vrednici următori ai Mântuitorului nostru,

adică pe semenii care sunt un exemplu de credinţă, de slujire cu iubire şi dăruire pentru

Dumnezeu şi semeni, un exemplu de împlinire a poruncilor dumnezeieşti şi sunt oameni

desăvârşiţi, oameni care întrunesc toate virtuţile creştine, oameni de o înaltă ţinută morală şi

spirituală, oameni cu un caracter şi un suflet frumos şi curat, pe care îi caracterizează bunătatea,

blândeţea, sinceritatea, înţelepciunea, iubirea, modestia, smerenia, bunul simţ, simplitatea,

corectitudinea, cinstea, dreptatea, hărnicia, sacrificiul, compasiunea, altruismul şi care nu pun

preţ pe lucrurile materiale, se lasă în voia lui Dumnezeu, au nădejde că ziua de mâine va fi mai

bună decât cea de azi şi sunt oameni fericiţi, care îl au mereu  pe Dumnezeu în inima lor.

,,De câte ori n-aţi auzit în anii din urmă: România este o ţară din care lipseşte modelul pentru

studenţi, lipseşte modelul pentru mame… Nu-i adevărat! Ia intraţi în biserică şi uitaţi-vă bine pe

iconostas. Modelul e acolo: şi pentru mamă, şi pentru student, şi pentru tânăr, şi pentru bătrân!’’

(Pr. Conf. Constantin Necula)

 ,,De la venirea lui Hristos, Dumnezeu cere o altă dreptate: o inimă curată, gânduri nevinovate,

cuvinte folositoare, sfinţenie deplină, desăvârşire. Şi drept este să ne ceară aceasta, pentru că

ne-a trimis şi modelul de urmat. N-au fost numai porunci scrise şi grăite, ca în Tablele lui Moise,

ci a fost un trup viu, carne şi oase, ca noi, inimă şi minte ca a noastră. Faptele lui Iisus şi

cuvintele lui ne cere acum Dumnezeu să le urmăm. Şi pe bună dreptate! Iar Iisus singur spune:

„Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi spus!“. Nu mai avem deci posibilitatea să ne justificăm, să ne

dezvinovăţim vreodată.’’ (Sfântul Macarie Egipteanul)

Iisus Hristos născut Prunc Sfânt, Om şi Dumnezeu şi care reprezintă pentru noi, oamenii din

toate timpurile şi din toate locurile şansa îndumnezeirii noastre, viaţa cea veşnică însăşi, trebuie

să fie Modelul unic în viaţa noastră şi noi să fim următorii lui! Sfântul Simeon Noul Teolog a

îndemnat neîncetat şi cu insistenţă la imitarea lui Hristos, intru suferinţele Sale, intru smerenia

Sa, întru crucea Sa, căci aceasta e singura cale de a participa la slava şi învierea Sa. Prin

participarea la moartea lui Hristos devenim părtaşi la învierea lui: ,,Spun şi nu voi înceta să spun

că cei ce nu imită suferinţele lui Hristos prin pocăinţă şi ascultare, cei ce nu au devenit părtaşi la

moartea Sa, nu vor fi părtaşi nici la învierea Sa şi nici nu vor primi Duhul Sfânt’’.

,,Apostolul nu ne cere numai să imităm pe Hristos, ci să ne transformăm în El. Acesta este sensul

imitării lui Hristos, sensul mortificării, sensul suferinţei, sensul lucrării virtuţilor: ca Hristos să ne

pătrundă toată existenţa şi să devenim întrupări ale lui în lume, să continuăm viaţa lui Iisus pe

pământ. Nu toţi cuprind şi exprimă în acelaşi fel pe Hristos, dar fiecare virtute este reflexul vieţii

lui în noi…. ,,Iubirea este suprema dovadă a fiinţării lui Hristos, cea mai înaltă arătare a Duhului,

este exteriorizarea nemijlocită a vieţii lui Hristos în noi. Ea este şi suprema imitare a lui Hristos şi

asemănare cu El’’. (crestinortodox.ro)

Trebuie să ne trăim cu toţii viaţa în aşa fel încât să ne îndeplinim toate rolurile noastre într-un

mod plăcut lui Dumnezeu, să fim ca o candelă aprinsă care împrăştie întunericul, să ne ghidăm în

viaţă după principii şi valori morale şi spirituale sănătoase, să ne purtăm crucea spirituală cu

credinţă şi demnitate, să încercăm să devenim desăvârşiţi, să încercăm să devenim la fel ca

modelele pe care ni le-am ales, şi noi să devenim la rândul nostru modele demne de urmat de cei

din jurul nostru, modele pozitive, care să ajute la întărirea credinţei şi la intensificarea iubirii

pentru Dumnezeu şi aproapele.

,,Modelarea vieţii umane după viaţa lui Iisus Hristos înseamnă trăire în afară de păcat şi mistuirea

în iubire. Pentru a arăta cum se face această modelare a chipului vieţii noastre după exemplul

vieţii lui Hristos, Sfântul Grigorie de Nyssa realizează minunate comparaţii cu pictura, deoarece

desăvârşirea este reîntiparirea pe chipul nostru a frumuseţii divine nepieritoare. ,,După cum, dacă

am vrea să învăţăm arta picturii, maestrul schiţându-ne pe tablă vreo formă frumoasă, trebuie să

imităm frumuseţea acesteia, fiecare pe placa noastră, astfel ca placa fiecăruia să se

înfrumuseţeze la fel ca modelul frumuseţii care ne este pus înainte, tot astfel, de vreme ce fiecare

este pictorul vieţii sale, iar arta creaţiei acesteia este intenţia noastră frumoasă, culorile pentru

prelucrarea chipului care ne stă înainte fiind virtuţile, este o foarte mare primejdie ca frumuseţea

modelului care ne stă înainte să fie schiţată în sufletele noastre, de noi, sub forma unei măşti

respingătoare şi urâte şi cu nişte culori murdare, alcătuind astfel în locul Stăpânului nostru o

întipărire a răutăţii. Dimpotrivă, va trebui să căutăm, pe cât va fi posibil, culorile cele curate ale

virtuţilor, amestecate într-o îmbinare meşteşugită, să ia asemănarea frumuseţii ce o avem

înainte, pentru ca şi noi să fim chip al Chipului, izbutind să îndeplinim în viaţa noastră, printr-o

imitare în fapte, frumuseţea modelului ce ne stă înainte… devenind un chip al lui Hristos printr-o

viaţă virtuoasă’’. (crestinortodox.ro)

Avem liberul arbitru să alegem pe ce drum vom merge în viaţă, de noi depinde dacă alegem

calea lată ce duce la pierire sau calea îngustă ce duce la viaţă, de noi depinde dacă alegem

drumul spre Acasă, drumul pe care ne întoarcem iarăşi la Dumnezeu, sau rătăcim pe acest drum

şi nu mai reuşim să ajungem Acasă, devenind din fiii lui Dumnezeu, vrăşmaşii lui. (vezi Arsenie

Boca). De noi depinde dacă alegem drumul credinţei, al respectării poruncilor lui Dumnezeu, sau

drumul necredinţei, slujind domnului celui rău şi viclean. De noi depinde dacă alegem cărarea

iubirii de Dumnezeu şi semeni sau cărarea răutăţii şi împietririi inimii noastre. De noi depinde

dacă alegem în viaţa noastră să îl imităm pe Hristos prin practicarea faptelor Acestuia şi El să ne

fie călăuză pe drumul virtuţii şi al desăvârşirii sau ne alegem drept model de conduită pe

împăratul întunericului şi al patimilor, urâciosul diavol.

Fiecare la locul nostru, loc rânduit de Bunul Dumnezeu, fiecare după calităţile, abilităţile, puterile

şi talanţii cu care am fost înzestraţi, trebuie să lucrăm totul cu dragoste şi credinţă cu bucurie în

suflet, ca să putem molipsi pe toţi din jurul nostru cu toată această bucurie şi dragoste de a sluji

lui Dumnezeu şi aproapelui nostru.

Să ne dorim şi să încercăm să fim modele de slujire a Bisericii şi de mărturisire a Mântuitorului

Iisus Hristos în societate şi în familie, prin îmbinarea armonioasă dintre înţelepciune şi rugăciune,

credinţă şi dărnicie. În familie se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului

personal, aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui

şi ce?), aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său, aici se descoperă în sufletul

copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare. Totul se începe şi se învaţă mai

întâi în familie. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să

iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă,

în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi

imită totul şi ceea ce îi înrâureşte spre bine, este aşa cum spunea Părintele Porfirie: viaţa din

familie, iubirea, ocrotirea, unirea într-un suflet, buna înţelegere dintre părinţi, iar când părinţii se

poartă rău unul cu altul, copiii se plămădesc rău, casa sufletului lor se primejduieşte, se

prăbuşeşte clipă de clipă şi îndreptarea lor vine numai din sfinţirea părinţilor. ,,Sfinţenia părinţilor

îi scapă pe copii de probleme. Copiii vor creşte alături de oameni sfinţi, cu multă iubire, care nu-i

înfricoşează, nici nu se mărginesc la dăscălire, ci se fac pildă de sfenţenie şi rugăciune’’

(Părintele Porfirie)

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ajute ca în lumea contemporană secularizată, depărtată

de Hristos şi debusolată în căutările ei, să fim modele pozitive, datorită credinţei, dragostei de

Dumnezeu şi semeni,  milosteniei şi jertfelniciei, să fim adevăraţi următori ai lui Hristos! Amin!

Características de la Madurez Cristiana:Marca # 1: Ejemplo de Imitación para los demás

Por J. Hampton Keathley IIITraducido por Juanita Contesse G.

Introducción

Con esta primera marca de madurez, llegamos a un estudio de las cualidades que describen lo que debe ser la madurez a semejanza de Cristo.  Por cuanto llegar a ser a la semejanza de Cristo es un ejemplo a seguir, comenzaremos aquí.  Un cristiano maduro es alguien que es un modelo a seguir, un hacedor de la paz, alguien que influencia a los demás en forma positiva, ¡de acuerdo a los estándares bíblicos!  Sin modelos bíblicos y divinos, somos arrojados a un océano tempestuoso que sólo arroja cieno y lodo (Isaías 57:20).  Recientemente, William J. Bennett, dijo:  «Nosotros —todos; pero especialmente los jóvenes— necesitamos a nuestro alrededor, individuos que tengan una cierta nobleza, una grandeza de alma y cualidades de experiencia humana que valen la pena imitar».  [1]

La gente no puede ser un líder bíblico y madurar verdaderamente hasta que no tomen conciencia que Dios les ha llamado a ser ejemplos para los demás.  Como lo señaló el Señor Jesús:  “El discípulo no s superior a su maestro; mas todo el que fuere perfeccionado, será como su maestro”  (Lucas 6:40).  En este contexto, el Señor estaba demostrando nuestra verdadera espiritualidad o divinidad (o la falta de ellas), se revela en nuestras acciones las que necesariamente influenciarán a otros ya sea para bien o mal.  Los estudiantes, hijos, hijas y la congregación, tienden a imitar a sus líderes, padres, guardianes, maestros o héroes.  Para nosotros, la tendencia es apartarnos de esta responsabilidad; pero para ser líderes maduros verdaderos, debemos aceptar esto como una realidad del liderazgo.

Principios Relacionados con Ser Ejemplo

Con respecto a ser ejemplo para los demás, es útil considerar los siguientes principios:

(1)    Ser un ejemplo divino, no es una opción; es un mandato de las Escrituras.  Más adelante, en este estudio, consideraremos varios pasajes relacionados.

(2)    No tenemos elección para ser un ejemplo de algo e impactar a los que nos rodean; pero sí podemos elegir en el tipo de testimonio e impacto que entreguemos.  Alguien nos seguirá y será influenciado por nosotros.  La pregunta es:  ¿Sabemos hacia dónde nos dirigimos?  ¿Estamos entregando la clase de ejemplo que realzará sus vidas o somos como el ciego que guía a otro ciego?

Creo que fue el Profesor Hendricks que dijo en sus videos sobre el liderazgo:  «En una ocasión vi una calcomanía que decía:  ‘No me Sigas; También estoy Perdido’».  Lamentablemente, ese es el estado del mundo, de muchos cristianos bien intencionados.  Con como aquel piloto comercial que dijo a sus pasajeros:  ‘Tengo buenas y malas noticias.  La mala es que estamos perdidos; pero la buena es que estamos haciendo un buen tiempo de vuelo’.

El movimiento en sí mismo, no significa dirección.  La actividad en sí misma, no significa necesariamente eficacia.  Podemos ser como aquel vaquero que entró apresuradamente al corral, ensilló su caballo y se desbocó en todas direcciones.  Necesitamos una vida de calidad, que tenga movimientos de calidad orientada en la dirección correcta, con objetivos específicos, bíblicos.

(3)    Necesitamos una madurez cristiana que entregue a la gente ejemplos reales de ser honestos con Dios, de una vida auténtica en Cristo.  Con frecuencia, el ministerio efectivo hacia los demás, se relaciona con cosas como una personalidad dinámica, con talento, con dones, entrenamiento, entusiasmo y con carisma.  Pero todas estas cosas sin algo más, son inadecuadas, como hemos visto en forma tan evidente en el liderazgo de los cargos gubernamentales en nuestro país en los últimos años.  Se necesita mucho más.  En la Biblia, las cualidades que llevan a un ministerio efectivo, se encuentran en los elementos del carácter espiritual, en el carácter de Cristo reproducido en nosotros por el ministerio del Espíritu (ver Efesios 4:12s.; Gálatas 5:22ss.).

En su estilo tan particular, el Dr. Henricks solía narrarnos la historia de un estudiante que se le acercó con un problema.  El diálogo, según lo que recuerdo, era más o menos asÍ.

Estudiante  :  Hola profesor, tengo un problema.

Hendricks   :  ¿Cuál es tu problema?

Estudiante  :  ¿Por qué el Señor eligió a Judas?

Hendricks   :  Ah, ese no es un problema.  Tengo uno mayor.

Estudiante  :  ¿Sí?  ¿Cuál?

Hendricks   :  ¿Por qué el Señor te eligió a ti?  ¿Por qué me eligió a mí?

Lo que quería decir, era —mira a los discípulos.  ¿Cómo pretendes lanzar una campaña mundial con gente como Pedro y sus ‘compadres’?  Sin embargo, el Señor hizo esa campaña que puso el mundo al revés, con hombres comunes, corrientes y sin educación.

¿Se debió esto a la metodología exclusiva e imaginativa que tenían?  ¡No!  Se debió a que estos hombres comunes conocían al Señor y comenzaron a experimentar Su vida y Sus cualidades divinas.  Él tomó a hombres comunes y los transformó en grandes hombres que llegaron a ser hombres espirituales, porque estaban experimentando a su Señor a través del poder del Espíritu de Dios.

(4)    Los cristianos maduros y los líderes, tienen la responsabilidad de mantener un ejemplo consecuente.  Este es un tema constante de la Biblia.  Además del poder natural del mundo en sí, nada es más determinativo para el cambio espiritual en la vida de los demás, que nuestro ejemplo.  Esta verdad es enseñada enfáticamente en 1ª Tesalonicenses 2:1ss., donde Pablo recuerda su modo de vida y el de su equipo a los tesalonicenses.  [2]

Problemas que Enfrentamos al Ser Ejemplos

(1)    El problema de lo distintivo o de la manifestación del carácter bíblico.  Esto está relacionado al tema de vivir, por lo que verdaderamente demostramos que somos, que nuestro carácter, es distintivamente el resultado de conocer y caminar con Cristo.  Pero a veces, lo que son los cristianos habla tan fuerte que saca completamente a la gente o los pone en contra.  Si nuestras vidas no son lo que debieran, los demás no sólo no querrá seguirnos, sino que repelarán lo que somos.  Cuando la vida de un cristiano es contraria a lo que él o ella dice, indica que somos irreales o que lo que sostenemos y creemos, no es verdad y no resulta.

(2)    El problema de dirección o el ejemplo equivocado.  Lamentablemente, lo opuesto también es verdad.  Algunas personas nos seguirán.  En este caso, no tanto por lo que decimos, sino en cómo

vivimos —en nuestras prioridades, valores y actitudes, como también nuestros actos.  Si nuestras vidas nos son lo que debieran, nos convertimos en ejemplos inversos que alejan a la gente del Señor y de la vida a las que Él les ha llamado.  He oído y es posible que ustedes también, de niños que han dicho:  “Papito, si el Presidente puede mentir, ¿por qué yo no?”

Si les enseñamos a nuestros hijos acerca de la prioridad que tiene el Señor, de amar a los demás, de la Palabra y de la importancia de congregarnos con otros creyentes para adorar, crecer y ministrar a otros (Hebreos 10:24-25), ¿les demostramos la realidad de todo esto siendo consecuentes con nuestras prioridades?  ¿O buscamos todo tipo de excusas para permanecer en casa?  ¿Permitimos consistentemente a nuestra familia a comprometerse en otras actividades que nos llevan fuera de la iglesia o de reuniones con otros creyentes?  Esto establece un modelo que nos dice que esas otras actividades son más importantes que el Señor o que las reuniones con el resto del cuerpo de Cristo, para estudios bíblicos, oración o adoración.  ¡Los actos hablan mucho más fuerte que las palabras!

¿Enseñamos a nuestros hijos los principios de ser puntuales, de hacer todas las cosas decentemente y con orden?  Entonces, ¿tenemos la costumbre de llegar siempre tarde?  Nuestros hijos, ¿se ausentan con frecuencia de la Escuela Dominical o de la iglesia debido a que somos tan desorganizados que no somos capaces de hacerlo? Nuevamente:  ¡Los actos hablan mucho más fuerte que las palabras!

(3)    El problema de la definición.  Por definición, nos referimos a dar una razón clara a la forma cómo vivimos o a los que nos distingue en nuestras vidas.  Como cristianos, si nuestras vidas son diferentes —como debe ser— y nunca le permitimos saber a los demás porqué lo somos, es que hemos fallado al ser ejemplos.  “Sino santificad a Dios el Señor en vuestros corazones, y estad siempre preparados para presentar defensa con mansedumbre y reverencia ante todo el que os demande razón de la esperanza que hay en vosotros”  (1ª Pedro 3:15).

Pasajes para Ser Ejemplos

Debido al poder de nuestro ejemplo y a nuestra forma de vida, sea negativa o positiva la influencia que tiene en los demás, las Escrituras expresan reiteradamente esta responsabilidad vital.. Los líderes y los cristianos como un todo, deben ser modelos a imitar por los demás.  En verdad, cada vida de los creyentes debe ser una fuente de motivación y de dirección para el resto.  Debemos ser un retrato de la realidad, una prueba de que Jesucristo salva y cambia las vidas, de manera de llegar a ser un poderoso imán que capta a otros para Cristo.

1ª Corintios 11:1 y 1ª Tesalonicenses 1:6

“Sed imitadores de mí, así como yo de Cristo”  (1ª Corintios 11:1)

“Y vosotros vinisteis a ser imitadores de nosotros y del Señor, recibiendo la palabra en medio de gran tribulación, con gozo del Espíritu Santo”  (1ª Tesalonicenses 1:6)

No le conozco, pero la idea de decirle a otro que me imite, me atemoriza.  ¡Qué responsabilidad!  ¿Sugiere que la gente debe seguirme?  Correcto.  Esa es la forma, nos guste o no.  Como lo indica este pasaje, la cuestión es:  ¿A Quién estamos siguiendo?  Pablo dijo:  “Sed imitadores de mí” (síganme).  Pero rápidamente agrega:  “…así como yo de Cristo”

Obviamente entonces, la clave del liderazgo y de la madurez espiritual no es cuán grandiosos somos; sino cómo y cuánto estamos siguiendo a Jesucristo, nuestro ejemplo supremo.  ¿Cuánto le estamos permitiendo a Jesucristo ser el Señor de nuestras vidas?  ¿Estamos persiguiendo ardientemente el conocimiento y la experiencia  de la vida de Cristo como lo hizo el apóstol Pablo?

El verbo ‘ser’ es el presente imperativo de ‘ginomai’:  ‘llegar a ser’.  Otra vez, enfatiza que esto no es una opción.  Es una orden.  El tiempo presente y el significado de este verbo nos recuerda que esto es un proceso, una meta, un fin en el cual poner diariamente nuestra vista y nuestro objetivo. 

Ninguno de nosotros llegará —pero debe ser una meta diaria.  Una pregunta clave, es:  “¿Estamos logrando el objetivo?”

La palabra ‘imitar’, en griego es ‘mime,,te,,s’ y se refiere a alguien que hace mímica de otro.  Es un sustantivo activo que origina el concepto de una responsabilidad activa; pero no debemos permitir que la palabra ‘mímica’ nos engañe.  No se refiere a una mímica superficial o a una mera imitación.  De acuerdo a la verdad del Nuevo Testamento, involucra el proceso de la reproducción.  El Señor Jesucristo busca reproducirse a Sí mismo en nosotros en la medida que nos apropiemos de Su vida por medio de la fe, a través del conocimiento de la Palabra y del ministerio del Espíritu Santo.  Ser semejantes a Cristo, es la consecuencia directa y exclusiva de la actividad de Dios en nosotros.  No es la consecuencia de nuestra capacidad de imitar a Dios, sino el resultado de la capacidad de Dios de reproducirse a Sí mismo en nosotros a través del Espíritu Santo. Según lo aprendemos en Su Palabra y aprendemos a caminar por fe.

En 1ª Tesalonicenses, Pablo escribió:  “…vinisteis a ser imitadores del Señor…” (1ª Tesalonicenses 1:6).  La enseñanza y el ejemplo de los misioneros (sólo durante algunas semanas) y las aflicciones que enfrentan más el ministerio siempre presente del Espíritu, fueron las herramientas que usó Dios para producir el crecimiento espiritual y el cambio de vidas.  Como ya se mencionó, nuestra palabra imitar puede guiarnos a una impresión errada.  La imitación cristiana, no tiene nada que ver con la conformidad externa en la que alguien sencillamente copia los actos, las maneras o la forma de hablar de otros.  La palabra griega ‘mime,,te,,s’, viene de la palabra ‘mimeomai’:  ‘imitar, emular, usar como modelo’.  La idea principal aquí es seguir a alguien como un modelo ideal o como un ejemplo.  Pero, como lo deja claro el contexto del Nuevo Testamento, no es solamente un asunto de conformidad externa, sino el cambio desde el interior por medio del Espíritu y la aplicación de la verdad bíblica como se ve en la vida del modelo del cristiano maduro.

Hebreos 13:7

“Acordaos de vuestros pastores, que os hablaron la palabra de Dios; considerad cuál haya sido el resultado de su conducta, e imitad su fe”

Este versículo nos enseña que el secreto de guiar a otros, surge del reconocimiento de los demás de la rectitud de la vida del líder.  La vida del líder se convierte en ‘la prueba del postre’, como se dice.

La palabra ‘resultado’ corresponde a la palabra griega ‘ekbasin’, que se refiere al producto de algo.  En este contexto, es la forma de vida del líder que ha hecho de él, un ejemplo.  Se refiere a la forma de vida de sus líderes que se han centrado en la Palabra y al caminar por fe.  Esto tiene un resultado específico —la semejanza a Cristo o la divinidad.

Observen la palabra ‘considerando’.  En griego es ‘anatheoreo,,,’ que significa ‘escanear, mirar de cerca’.  La raíz básica de la palabra, significa mirar algo, no con indiferencia sino con un propósito de manera de poder llegar a una conclusión.  En otras palabras, la gente nos estará observando y en cierto grado, el ejemplo de nuestras vidas afectará la conclusión a las que llegarán, no sólo acerca de nosotros, sino acerca de Jesucristo y del cristianismo.  En este contexto, en Hebreos 13, tal vez también deberíamos fijarnos en el versículo 17:  “Obedeced a vuestros pastores, y sujetaos a ellos; porque ellos velan por vuestras almas, como quienes han de dar cuenta…”.  Este deseo de la gente de seguir a alguien y de ser persuadida, depende en gran manera de la clase de ejemplos que seamos.

Filipenses 3:17-18

“Hermanos, sed imitadores de mí, y mirad a los que así se conducen según el ejemplo tenéis en nosotros.  Porque por ahí andan muchas veces, y aún ahora lo digo llorando, que son enemigos de la cruz de Cristo”.

En el contexto de este pasaje, una clara señal de madurez es la búsqueda de la santidad, un corazón establecido en tesoros celestiales y en objetivos divinos (ver 3:8-14, 19-20).  Aquí podemos observar dos cosas:;  (a) el hombre maduro (y hay varios grados de madurez) perseguirá un adios del pasado

como de sus propósitos y tesoros del pasado y pondrá sus ojos en alcanzar la meta de crecer a la semejanza de Cristo.  (b) Si piensa que ya ha llegado o si sus estándares son diferentes, entonces Dios buscará la forma de exponer este error en su vida, porque cualquier otra cosa se opone al propósito de Dios.

En esta búsqueda, debemos tener nuestro curso fijo en la boya que corresponde, o nuestra radio en la frecuencia correcta, caso contrario llegaremos a un destino errado.  En otras palabras, se requiere un buen ejemplo y un buen estándar.  Se necesitan personas que lo estimulen a tener estándares más y más elevados.

Estos creyentes tienen una responsabilidad doble:  (a) Deben encontrar cristianos maduros, que estén verdaderamente siguiendo a Cristo y a Su Palabra, y usarlos como ejemplos buscando llegar a ser sus imitadores (versículo 17).  Pero (b) también deben estar alertas al hecho que hay algunos que no están caminando tras el modelo de divinidad que se encuentra en las Escrituras, como se ve en las vidas de Pablo y de sus compañeros (cf. Filipenses 3:18, 19 y Romanos 16:17-18).

Naturalmente, el Señor Jesús es nuestro ejemplo supremo, nuestra meta y nuestra autoridad; pero las Escrituras autoriza la legitimidad de seguir a la gente de Dios como ejemplos.  Necesitamos esta gente de Dios.  Tales personas demuestran la posibilidad y la realidad de seguir al Señor y de progresar en el crecimiento hacia la semejanza de Cristo.  Nos proveen de incentivos divinos.  Es muy motivador encontrar hombres y mujeres que han verdaderamente crecido en su caminar a través del poder del Espíritu de Dios.

En esta búsqueda y de acuerdo al énfasis de este pasaje de Filipenses, la prueba crucial para ser un ejemplo bíblico y un ejemplo a seguir por otros, se encuentra en la perspectiva que se tenga de la persona y de la obra de Cristo, resumida en la cruz.  Una visión bíblica y una comprensión de la obra terminada del Salvador en la cruz y la unión del creyente con Cristo, hace tres cosas:

(1)    Provee una base y una motivación apropiadas para una vida y servicio divinos.  Provee protección en contra del legalismo y las obras hechas, ya sea para obtener la salvación o para ganar y mantener mérito ante Dios (Filipenses 3:4-8).

(2)    Promueve un compromiso al estándar de conducta de Dios  (Filipenses 3:9).  Reconoce que la libertad no significa licencia, sino que provee el poder para servir a Dios de acuerdo a Sus estándares a través de la fe en un Salvador vivo que nos ha hecho aceptables a Dios y nos provee la motivación y los medios para el cambio (1ª Juan 3:1s.).

(3)    Nos da una perspectiva eterna.  El comprender la obra terminada de Cristo en la cruz y nuestra unión con Él, provee la seguridad de la eternidad.  Esta realidad de la eternidad, nos debe conducir hacia una perspectiva eterna que en esencia significa un nuevo conjunto de valores, controles y objeto de búsqueda (cf. 3:20-21 con 1ª Pedro 17s., 2ª Corintios 4:15-18, 1ª Juan 2:28-3:3).

En esencia entonces, una visión apropiada de la persona y de la obra de Cristo debería producir una reevaluación personal que nos guía a una denuncia de nuestras viejas actitudes, valores y prioridades (ver Filipenses 3:3ss.).  Pero lo que necesitamos en la iglesia, son hombres y mujeres que demuestran esto como ejemplos para sus familias y para los demás.

1ª Timoteo 4:11-16

“Esto manda y enseña.  Ninguno tenga en poco tu juventud, sino sé ejemplo de los creyentes en palabra, conducta, amor, espíritus, fe y pureza.  Entre tanto que voy, ocúpate en la lectura, la exhortación y la enseñanza.  No descuides el don que hay en ti, que te fue dado mediante profecía con la imposición de las manos del presbiterio.  Ocúpate en estas cosas; permanece en ellas, para que tu aprovechamiento sea manifiesto a todos.  Ten cuidado de ti mismo y de la doctrina; persiste en ello, pues haciendo esto, te salvarás a ti mismo y a los que te oyeren”

El apóstol comienza esta sección con el encargo de “manda y enseña (referencia primaria a :1-5, una advertencia en contra de las doctrinas legalistas que tienen su fuente en la influencia demoníaca)”. 

Pero la habilidad de Timoteo para esto, es su dependencia contextual en dos cosas:  (a) alimentando su alma en las palabras de la fe, i.e. disciplina divina en su propia vida (versículos 6-10) y (b) siendo un ejemplo para otros creyentes (versículo 12).

El fracaso de ser un ejemplo sólido, arruina o al menos esconde gravemente la credibilidad, porque hace que los demás miren hacia abajo y rechacen el ministerio (versículo 12).  ‘Mirar hacia abajo’ en griego es ‘kataphroneo,,’, de ‘kata’ que es ‘abajo’ y ‘phroneo’ que es ‘pensar, contemplar’.  Por lo que esta palabra significa ‘desdeñar el desprecio, el desdeño, pensar poco o nada sobre algo’.

‘Juventud’ sugiere que Timoteo era un hombre joven y que junto a la juventud yace la inmadurez.  Pero los hombres y mujeres jóvenes a través de una madurez espiritual en el Señor, pueden sobreponer su conducta típicamente juvenil y llegar a ser ejemplos y modelos inclusive para la gente mayor.

Las palabras ‘palabra, conducta, amor, fe y pureza’, nos advierten que para ser ejemplos, se necesitan cambios a la semejanza de Cristo en todas las áreas de la vida.  El fracasar en un área, puede dañar nuestra habilidad de ser un ejemplo.

‘Muéstrate’, representa varias traducciones de la palabra griega ‘ginomai’, que significa:  ‘llegar a ser, sobrepasar, suceder’.  El uso de este verbo por parte de Pablo, puede sugerir la idea de un proceso y de un progreso en el crecimiento (cf. 4:14).

Pablo agrega las palabras ‘los creyentes’ o ‘aquellos que creen’.  Por cuanto el contexto trata con nuestro ministerio al cuerpo de Cristo, el énfasis está en nuestra necesidad de ser ejemplo a los creyentes; pero esto en ninguna manera nos exime de la responsabilidad de ser un ejemplo para los que no creen (ver Colosenses 4:5; 1ª Pedro 3:15-17; 4-15-18).

En 1ª Timoteo 4:13-16, Pablo entrega seis mandamientos necesarios como ejemplos eficaces del Salvador.  Los versículos 13-14, tratan fundamentalmente con el ministerio público y con la administración de sus dones espirituales.  El ser obediente a estos mandamientos, le permitirán a Timoteo llegar a ser un ejemplo a seguir en el ministerio público, cuando la iglesia esté reunida.  Los versículos 15-16, están más orientados a su vida privada y acentúan la idea de la dedicación, diligencia, paciencia y disciplina; un desafío en contra de la flojera y de seguir la corriente.

Tito 2:6-8

“Exhorta asimismo a los jóvenes a que sean prudentes; presentándote tú en todo como ejemplo de buenas obras; en la enseñanza mostrando integridad, seriedad, palabra sana e irreprochable, de modo que el adversario se avergüence, y no tenga nada malo que decir de vosotros”.

Debemos observar que el versículo 7 surge del cargo de exhortar a los jóvenes a tener auto-control (versículo 6), porque al ser un ejemplo para ellos es muy importante para animarles o motivarles.  También debemos observar la naturaleza que circunda este mandamiento, tal como lo vemos en las palabras:  ‘en todo como ejemplo de buenas obras’.  Esto nos recuerda de la necesidad de estar bien centrado en el carácter cristiano, en cada una de las áreas de nuestra vida.

Las palabras ‘presentándote’, es la voz media de la palabra griega ‘parecho,,’, que significa ‘ofrecer, demostrar o presentarse a sí mismo siendo algo’.

1ª Pedro 5:3

“…no como teniendo señorío sobre los que están a vuestro cuidado, sino siendo ejemplos de la grey”.

Algunas personas son lo que podríamos llamar ‘controladores’.  Esta gente busca dominar o señorear sobre otros como un medio de ganar seguidores; pero al hacerlo arruinan su capacidad de ser ejemplo de un liderazgo a la semejanza de Cristo.  Por lo tanto, en este pasaje, Pedro nos advierte de la tendencia de liderar mediante la dominación ejercida sobre los demás; característica típica del mundo; pero que no debería existir en el cuerpo de Cristo.  Para ser bíblicos y a semejanza de Cristo,

el creyente debe tener el carácter de alguien que guía como un siervo (Marcos 10:45).  Esta es una de las características que distinguen el liderazgo cristiano y se discutirá más adelante.  En esto existe una nota de advertencia:  A medida que queremos ser ejemplo, debemos aprender a servir por motivos divinos.  Con demasiada frecuencia, la gente por motivos neuróticos —para sentirse bien consigo mismo, para ser admirado y aceptado o para sentirse en control, etc.  Algunos emplean su cargo de líder como una forma de cubrir sus propias necesidades fuera de la fe en Cristo y de sentirse suficientes en su nueva vida en Él.

Para que los cristianos y líderes maduros lleguen a ser ejemplos para los demás (i.e. una evidencia viva del poder de Jesucristo para cambiar las vidas), deben desarrollar una serie de cualidades a la semejanza de Cristo que les distinguen como ejemplos a seguir.  Por lo tanto, las marcas que analizamos en este estudio son la clase de cualidades que nos permiten llegar a ser un ejemplo bíblico de la madurez y liderazgo a la semejanza de Cristo, ya sea en el hogar, en la oficina, o en la iglesia.

En resumen, el plan bíblico y el orden para ser modelos y para seguir, es el siguiente:

1) Con Cristo y con el Padre celestial como sus propios modelos personales (Juan 15:13; 1ª Pedro 2:21; Efesios 5:1), el líder cristiano maduro, debe reconocer que tiene una responsabilidad vital de ser un modelo de la realidad y del carácter de Cristo para aquellos a quienes ministran y enseñan (1ª Timoteo 4:12; Tito 2:7; 1ª Pedro 5:3).

2) Los líderes incluso pueden animar a otros a imitar o seguir su ejemplo en la medida que ellos hayan hecho lo mismo (1ª Timoteo 4:12-16) y que están seguros que están en la búsqueda de seguir ellos mismos el ejemplo del Salvador (1ª Corintios 4:16; 11:1; Filipenses 3:17; 2ª Tesalonicenses 3:9).

3) La meta final del líder, siempre debe ser ayudar a otros a llegar a ser imitadores de Cristo.  Al principio, los discípulos llegaron a ser imitadores de sus padres espirituales o maestros, que es el patrón normal y natural.  Pero el maestro y el alumno de la misma manera deben reconocer que la meta última es llegar a ser como el Salvador, quien es nuestro modelo y objetivo perfectos (1ª Pedro 2:2).  Puesto que el objetivo de Pablo fue ser como Cristo, él podía exhortar a sus discípulos a imitar su vida; pero siempre con el objetivo final en mente, de imitar el carácter de Cristo (c.f. 1ª Corintios 11:1).

4) El orden o proceso básico, es:  (a) Los líderes deben imitar a Cristo (1ª Corintios 11:1) de manera de ser ellos mismos modelos para los demás (1ª Pedro 5:3); (b) los nuevos conversos o la congregación, como un todo, deben imitar a sus líderes, asumiendo por supuesto que sus líderes están siguiendo a Cristo (Hebreos 13:7); (c) el resto de las iglesias deben reconocer su responsabilidad de ser modelo de divinidad o de ser semejantes a Cristo, como los tesalonicenses eran para los creyentes de Macedonia y Acaya (1ª Tesalonicenses 1:7); (d) todos los creyentes deben llegar a ser imitadores de Dios quien se revela a nosotros en Cristo (Efesios 5:1).

Siguiendo el ejemplo de otros, nada tiene que ver con imitar el estilo o personalidades carismáticas de ciertos líderes cristianos.  Lo que debemos entregar como modelo para los demás e imitar en otros, es el carácter cristiano tal como está ilustrado en el fruto del Espíritu (Gálatas 5:22-23) o en la actitud y conducta de Pablo, ante temas dudosos como comer carne ofrecida a los ídolos.  El modelo de Pablo fue el del amor, poniendo las necesidades de otros, por sobre él mismo, de la misma forma que Cristo lo hizo por nosotros.  Realmente, esto es lo que Pablo tenía en forma contextual tenía en mente en 1ª Corintios 11:1, cuando dijo:  “Sed imitadores de mí, así como yo de Cristo” (para el contexto inmediato, ver 1ª Corintios 10:31).  El mismo principio se observa en el contexto de 2ª Tesalonicenses 3:9, en el que se debe trabajar para mantenerse a sí mismo y a su familia (ver 3:6-15).

[1]   Kindred Spirits [Espíritus Afines], Vol. 23, Nº 1, p. 10.  El Dr. Mennett trabajó como Ministro de Educación del Presidente Reagan y ganó una aclamación nacional como el ‘zar de la droga’ del Presidente Bus.  Es el autor deThe Death of Outrage:  Bill Clinton and the Assault on American Ideals [La Muerte del Ultraje:  Bill Clinto y el Asaldo de los Ideales Americanos] y fue asesor de The Book of Virtues [El Libro de las Virtudes].

[2]   Ver el comentario del autor sobre este tema (en inglés), en:  http://www.bible.org/docs/nt/books/1th/jhk3/toc.htm.

La necesidad de modelos a seguir: Miguel Ángel Mendieta Cárdenas

MIGUEL ÁNGEL MENDIETA CÁRDENAS

opinion@prensa.com

12/11/2013 - Vivimos tiempos convulsos. Nuestra sociedad parece estar cambiando a un ritmo ininteligible y al mismo tiempo este cambio se da de manera tan apacible que se dificulta su auscultación. Valores e ideales respetados por mucho tiempo se ven embestidos y muchos han empezado a ceder el paso a posturas y paradigmas vivenciales más endebles o acomodaticios. El conocido psiquiatra español Enrique Rojas los ejemplifica de manera magistral en su libro El hombre light.

Esta situación convida a todos aquellos que estudiamos el hacer humano a observar y lo más importante a proponer vías de acción claras y, sobre todo, aplicables a la realidad concreta de nuestro tiempo. Es partiendo de esta realidad que concluyo que nunca antes ha sido tan importante e impostergable la necesidad de contar con modelos de conducta proba y comprometida.

Albert Bandura, reconocido psicólogo canadiense, ha estado durante decenios estudiando el aprendizaje por observación o aprendizaje vicariante y, a manera de máxima, ha dicho en reiteradas ocasiones que son los modelos de conducta, la forma de hacer de la gente que vemos, lo que condiciona, en medida cercana a la totalidad, lo que hacemos o dejamos de realizar como individuos.

Por ello la importancia de los modelos.

Nuestra sociedad clama por liderazgos nuevos, clama por hombres y mujeres impregnados de amor por la humanidad y con el noble deseo de fortalecer nuestra nación y nuestra sociedad. Pero lo más importante es que dichos pensamientos y sentimientos se traduzcan en comportamientos. No olvidemos que de poco o nada sirve hablar de paz, si la bayoneta campea y señorea absoluta. Necesitamos personas que en su comportamiento trasluzcan su compromiso con la libertad, la igualdad y la fraternidad.

Veo con preocupación que nuestros niños, jóvenes y muchísimos adultos tienen como modelos a seguir a personas que no precisamente propugnan por el bienestar humano y la feliz convivencia entre semejantes. Pareciese que la concepción “juega vivo” de la vida fuese omnipotente y hasta trascendente. El facilismo, la idea de que todo es posible, la concepción superficial de la vida, la falta de respeto a las instituciones y al buen hacer están minando nuestra sociedad a pasos silentes, pero firmes y pétreos.

Necesitamos líderes que al igual que el gran Augusto digan con voz diáfana: simplemente soy un primus inter pares. Panamá y la humanidad los precisa.