IMAGINAŢIE ŞI CREATIVITATE

Setea nepotolită de a cunoaşte şi a se cunoaşte a omului, motorul evoluţiei sale, foloseşte din plin acea însuşire specială numită IMAGINAŢIE, cu ajutorul căreia reuşeşte să spargă barierele cunoscutului şi să facă un nou pas spre necunoscutul ce trebuie cucerit. De asemenea, în procesul de adaptare a omului la mediu, imaginaţia joacă un rol important, căci prin procesul de prefigurare, de anticipare a noilor condiţii şi situaţii, omul se apără de şocuri, se pregăteşte să întâmpine şi să facă faţă schimbărilor. Imaginaţia este un fenomen subiectiv care este condiţionat obiectiv şi care are ca finalitate tot un produs obiectiv, de o anumită valoare. Imaginaţia umană este un proces psihic susceptibil de a fi perfecţionat şi educat. Primii care au meditat asupra fenomenului “imaginaţie” au fost anticii. Astfel, Aristotel s-a preocupat de fantezie, pe care tindea să o asimileze cu actul reprezentării. Teologul şi filosoful francez Nicolas Malebranche defineşte plastic imaginaţia ca pe “la folle du logis” sau mai pe româneşte “nebuna casei”. Experimentaliştii au încercat asimilarea imaginaţiei cu facultatea de “prezentare vie” a obiectelor şi fenomenelor sau cu facultatea de a inventa ori de a concepe. Henri Pieron -psiholog francez, defineşte imaginaţia ca un proces de gândire constând în evocarea unor imagini memorate -imaginaţie reproductivă, sau din construirea unor imagini noi -imaginaţie creatoare. Cercetătorii fenomenului au polemizat pe tema stabilirii nivelului psihic la care are loc imaginaţia.Unii susţineau că aceasta este caracteristică numai omului, care reprezintă cel mai înalt nivel de organizare psihică, alţii că fenomenul se întâlneşte şi la nivele inferioare. S-a scris mult şi asupra nivelului de conştiinţă la care se manifestă imaginaţia, socotindu-se inspiraţia ca o componentă a imaginaţiei, cu toate că inspiraţia este de fapt o conduită neconştientizată, spre deosebire de alte componente conştiente care determină imaginaţia. Momentan, definiţia operaţională a imaginaţiei ar fi că ea este acel proces psihic apt să creeze imagini sau idei noi pe baza percepţiilor, reprezentărilor sau ideilor anterioare. Sfera de înţelegere a mecanismelor imaginaţiei se cere lărgită, căci imaginaţia nu este doar o restructurare de imagini cât şi o restructurare de concepte, o conduită intuitivă dar şi abstractivă. Imaginaţia se află în interacţiune cu toate procesele cognitive dar şi cu cele afective. Când creează o imagine, aceasta reprezintă relaţia dintre sensibilitatea noastră prin emoţia ce ne-o produce pe de o parte şi intelect pe de altă parte prin semnificaţia pe care i-o atribuim. Deci imaginaţia produce fuziunea dintre spirit şi sentiment. Astfel se poate explica de ce

majoritatea psihologilor contemporani inserează capitolul despre imaginaţie după toate procesele psihice de cunoaştere, ca pe un corolar al capacităţilor cognitive. Imaginaţia ca proces de reflectare anticipativă, este un mod de reflectare prezumptiv, probabilistic al unei realităţi posibile. Valoarea produsului imaginat depinde de măsura în care realitatea prezumată devine un bun social confirmat de practică. Funcţia cognitiv -anticipativă a imaginaţiei dă omului posibilitatea de orientare şi descifrare a tendinţelor de evoluţie ale mediului social şi îl ajută să se integreze în el. Imaginaţia trebuie să se ancoreze în realitate şi să creeze scenarii realizabile pentru a avea o finalitate concretă.Altfel nu este decât un joc al minţii, un exerciţiu de gândire.Amploarea scenariilor cât şi gradul de realizare practică a lor ţine nu numai de capacitatea imaginativă a individului cât şi de nivelul de aspiraţie al acestuia. Unii îşi propun scopuri măreţe pe care le pot realiza, în timp ce alţii nu pot realiza nici scopuri mărunte. Totul depinde de evaluarea corectă atât a ţelurilor cât şi a posibilităţilor lor de realizare, altfel rezultatul este dezamăgirea, fie că puteam realiza mai mult, fie că n-am realizat cât am fi vrut. Se deduce de aici importantul rol al imaginaţiei în procesul de adaptare, atât ca modalitate de găsire a soluţiilor pentru multitudinea de probleme de viaţă, cât şi ca activitate compensatorie pentru tendinţele, instinctele sau dorinţele irealizabile. Ca activitate compensatorie, imaginaţia poate avea funcţie stimulatoare, ca în cazul unui alergător în proba de maraton, care îşi susţine efortul imaginându-şi laurii victoriei sau măcar plăcerea odihnei şi relaxării de după cursă, dar poate fi şi un factor care să ducă la alienare, în cazul indivizilor cu dificultăţi de adaptare. Un astfel de individ îşi construieşte în imaginaţie un univers propriu, paralel de cele mai multe ori cu cel real, în care reuşeşte să convieţuiască cu sine. El nu încearcă să se schimbe pe el, fie din slăbiciune, fie din orgoliu, considerându-se suficient de bun pentru lumea în care trăieşte şi atunci, cum nu poate schimba lumea, îsi creează el una după gustul şi necesităţile sale. În acest fel însă, ruptura cu realitatea se adânceşte şi mai mult, societatea îl înţelege din ce în ce mai puţin şi adesea devine un caz patologic.Visarea şi halucinaţia, folosite ca refugii din calea realităţii, mai ales când sunt induse pe calea consumului de droguri, au consecinţe din cele mai grave atât la nivel fizic, al sistemului nervos cât şi asupra sistemului psihic, care se dovedeşte a fi cel mai greu de tratat, sau chiar imposibil, atunci când transformările au fost ireversibile. Evaluarea adaptabilităţii individului se face prin aprecierea stabilităţii, a constanţei acestuia cât şi prin aprecierea gradului de plasticitate, adică întinderea registrului de adaptabilitate şi suportabilitate în raport cu situaţiile noi, cât şi repertoriul modalităţilor de rezolvare a uneia şi aceleiaşi situaţii. Deci, la baza mecanismului propriu-zis al actului imaginativ stă procesul de restructurare eficientă a datelor oferite de realitatea prezentă sau prezumată, asociate cu informaţiile stocate în memorie, în scopul realizării unor produse noi. Acest mecanism este influenţat de factori obiectivi şi subiectivi. Unul din factorii obiectivi îl reprezintă particularităţile de vârstă. Este ştiut că la copii se manifestă cea mai mare prolificitate a imaginaţiei, dar aceasta datorită insuficientei cunoaştei a realităţii.Spunem despre copii că pentru ei, “tot ce zboară se mănâncă”. Totuşi, atât la copil cât şi la adolescent actul imaginativ are loc cu un mare aport intelectual, afectiv şi motivaţional, ceea ce

duce la progres în evoluţia personală. La adult, actul imaginativ scade cantitativ faţă de copil, dar creşte calitativ, prin cunoaştere şi ancorare în realitate, manifestând o vădită tendinţă creatoare tehnică, ştiinţifică sau artistică. Un alt factor obiectiv este mediul în care individul îşi desfăşoară activitatea şi care poate, într-o măsură mai mare sau mai mică să-i solicite capacitatea imaginativă. Nu este acelaşi lucru să fii designer într-o fabrică de confecţii, care îşi reînnoieşte producţia de patru ori pe an şi alta este să fii proiectant într-o întreprindere constructoare de maşini, unde gama sortimentală se schimbă odată la câţiva ani sau poate niciodată. Una este să fii actor sau scenarist şi alta este să fii brutar sau funcţionar la finanţe. Tot un factor obiectiv este şi cantitatea de informaţie stocată în memorie. Majoritatea autorilor sunt de părere că imaginaţia este invers proporţională cu memoria. Cu cât cantitatea de informaţie memorată este mai mare, cu atât imaginaţia este mai săracă. În sensul în care imaginaţia este capabilă de reorganizarea şi restructurarea informaţiei existente aşa cum spune Paul Popescu-Neveanu:”prin combinatorică transformativă, prin compensarea a ceea ce este absent sau ne lipseşte, prin depăşirea necunoscutelor şi a limitelor posibilului ca şi prin construirea anticipativă a viitorului” este cu adevărat mai dificil de a obţine date noi. Este ca şi cum ai încerca să rearanjezi mobila într-o cameră supraaglomerată. Aceasta nu înseamnă că imaginaţia cea mai productivă apare pe terenul unei memorii sărace.Este nevoie de un minim bagaj de cunoştinţe din domenii diverse. Am putea spune că pentru a crea premisele unei imaginaţii prolifice este mai bine să ştii “câte puţin despre multe” decât “cât mai multe despre puţin”. Acesta este de fapt şi obiectivul procesului de educaţie desfăşurat de şcoală. Se urmăreşte informarea şi dotarea elevului cu cunoştinţe de nivel general din mai multe domenii ştiinţifice: fizică, matematică, chimie, informatică, dar şi biologie, geografie, istorie, filosofie, religie. Se pregătesc astfel condiţiile pentru dezvoltarea unei personalităţi armonioase şi echilibrate. Am enumerat până aici mai mulţi factori obiectivi care influenţează imaginaţia şi am lăsat la urmă factorul subiectiv cel mai important şi anume capacitatea individuală de imaginare, care depinde şi ea de inteligenţă, gândire, sensibilitate, empatie, capacitate de reprezentare. Unele persoane sunt dotate în mai mare măsură cu aceste calităţi şi de aceea pot deveni pictori, scriitori, arhitecţi, actori, creatori de modă, etc. Pentru omul imaginativ universul este cu adevărat nelimitat. Următorul pas este valorificarea imaginaţiei în procesul de creaţie.Creaţia ca proces psihic şi creativitatea ca însuşire psihică, implică în cea mai directă măsură fenomenul imaginaţiei, fără ca sferele lor să se suprapună. Meditând puţin asupra evoluţiei multimilenare a omenirii, constatăm că elementul care i-a determinat dezvoltarea a fost întotdeauna capacitatea omului de a crea mereu ceva mai bun, mai necesar şi folositor în a mai urca o treaptă pe scara cunoaşterii. Pe acea nouă treaptă s-au ivit probleme, întrebări şi necesităţi noi care s-au cerut şi ele rezolvate. Creatologia, aşa cum o defineşte P.P.Neveanu este :”disciplina complexă ce se ocupă de tehnicile, procesele şi formele creaţiei. Este ştiinţa despre creativitate…”. Conceptul de bază cu care operează creatologia este creativitatea, care reprezintă un potenţial, o calitate umană.

În dicţionare a mai apărut şi termenul de “creatică”, format prin analogie cu cuvintele informatică, cibernetică, bionică şi el desemnează ştiinţa şi arta aplicate cu ajutorul calculatoarelor care simulează executarea proceselor de creaţie. Se ştie că există programe de calculator care compun muzică, fac versuri, traduceri, joacă şah, etc., dar toate acestea sunt tot rodul creativităţii umane şi niciodată maşina nu va putea face mai mult decât a prevăzut omul că va face. Studiul creativităţii începe cu observarea fenomenului la copii şi ea a fost înţeleasă ca un potenţial al acestora de a desfăşura jocuri şi activităţi care stimuleazăimaginaţia, inteligenţa, perspicacitatea, originalitatea. Creativitatea copilului se caracterizează prin curiozitate, deschidere, dispoziţii şi aptitudini. Aceste calităţi trebuie observate, încurajate şi îndrumate pentru formarea şi autoformarea personalităţii creatoare. La acest nivel nu putem avea pretenţia noutăţii şi originalităţii. S-au mai văzut copii care au reinventat perna electrică sau rulmentul, chiar dacă nu mai văzuseră niciodată aceste obiecte. Impactul între redescoperirea infantilă şi realitatea că acea descoperire există deja de mult timp, poate fi negativ, demobilizator, astfel că de multe ori, dintr-un real potenţial creator nu rezultă nici un inventator. Aici trebuie să intervină rolul educatorului, care nu trebuie să considere creativitatea copilului ca pe o zestre intangibilă, bună a fi lăsată să crească de la sine, precum dobânda la un cont bancar.Această zestre trebuie îngrijită, canalizată, făcută să dea roade concrete. Psihologul Mac Kimon spune: “Creativitatea este un proces cre se desfăşoară în timp şi se caracterizează prin originalitate, spirit de adaptare şi grijă pentru realizarea concretă.” Se cere deci, în afară de imaginaţie, originalitate, educarea spiritului critic şi totodată simţul realului şi realizabilului. Istoria descoperirilor ştiinţifice a cunoscut multe cazuri de invenţii de produse care nu s-au putut reliza practic din diverse motive. Spre exemplu, la ce ne-ar folosi o nouă sursă de energie dacă ar fi mai scumpă şi am obţine-o mai greu decât pe cele deja cunoscute? Creativitatea este un proces intelectual care are drept rezultat producţia de idei, în acelaşi timp noi şi valabile. Dar nu tot ce este nou, inedit şi original este semnificativ şi valoros. Revenind la mecanismele creativităţii, vom spune că prima etapă a declanşării ei este motivaţia, izvorâtă de cele mai multe ori din necesitate sau pur şi simplu din dorinţa de a învinge neputinţa omenească. În secolul XV, când a trăit Leonardo Da Vinci, transporturile se făceau pe apă şi pe uscat şi erau suficiente pentru nivelul de dezvoltare al societăţii. Dar aceasta nu l-a împiedicat pe geniul Renaşterii să proiecteze elicopterul şi paraşuta. A doua etapă a creativităţii este evaluarea procesului şi a produsului realizat. Intervine aici spiritul critic şi responsabilitatea faţă de viitorii beneficiari ai produsului creat. Procesul propriu-zis de creativitate se desfăşoară, după cum susţin psihologii şi pedagogii în patru faze care sunt:

1. Perioada de preparare, în care se precizează în linii mari ţelul propus, se face documentarea, culegerea de informaţii şi se prefigurează modalităţile de rezolvare.

2. Perioada de incubaţie, perioada în care se fac tot felul de încercări,se analizează problema din toate punctele de vedere, fără însă a i se găsi

soluţia de rezolvare.Uneori această perioadă poate dura ani de zile.Este timpul mai lung sau mai scurt necesar germenelui ideii pentru a încolţi.

3. Iluminarea -momentul culminant, cel mai fericit şi de o intensitate extraordinară când, fie prin inspiraţie, fie prin intuiţie, apare dintr-odată soluţia.

4. Etapa verificării, a aprecierii critice, a corecturilor sau retuşurilor. Cam acesta este mecanismul creativităţii, pe care psihologii, pedagogii, sociologii l-au studiat, încercând totodată să înţeleagă ce e de neînţeles şi anume: care este izvorul acestui fenomen. El poate părea când obişnuit, normal, când neobişnuit, ieşit din comun, paranormal chiar. Vorbim mereu despre inovatori, inventatori, descoperitori şi genii. Această ultimă categorie a suscitat cele mai multe dispute în încercarea de a se determina cauza genialităţii lor. Şi azi circulă preconcepţii şi interpretări potrivit cărora boala, accidentul traumatizant, ereditatea încărcată, viaţa excentrică ar caracteriza marile talente. Lombroso, medic şi criminolog italian definea geniul prin nevroză şi deformaţie. Dilema dacă aceşti oameni erau nefericiţi pentru că erau genii sau erau genii pentru că erau nefericiţi nu a fost rezolvată nici azi. Americanul Guilford a fost preocupat de fenomenul creativităţii şi după îndelungi şi temeinice studii a reuşit să desprindă caracteristicile generale care îl caracterizează pe omul creator. Acestea sunt:1. Fluiditatea -acea capacitate de a opera cu cuvinte, idei, noţiuni, simboluri,de a

face comparări, rearanjări, analize şi sinteze.2. Sensibilitatea -capacitatea de a sesiza şi identifica problemele.3. Selecţia sau dispoziţia -capacitatea de a emite ipoteze şi soluţii rezolutive pentru

problemele semnalate.4. Flexibilitatea -ca adaptare la situaţii neobişnuite, neaşteptate. Este un proces

complex de inteligenţă, gândire şi decizie ponderată.5. Gândirea divergentă - gândirea care elaborează şi propune teze, soluţii,

perspective noi, neobişnuite. Ieşirea din stereotipie şi convenţional.6. Redefinirea -capacitatea de a prelucra în mod original lucrurile cunoscute.7. Analiza -în sensul de disociere pentru extragerea particularului semnificativ, o

disociere critică şi valorică.8. Sinteza - ca valenţă intelectuală de a închega din mai multe structuri o alta

nouă, originală. Toate aceste calităţi, pentru a întregi o personalitate creatoare se sprijină necondiţionat pe inteligenţă, care este un nivel comportamental educabil, condiţionat de ereditate şi mediu social şi cultural, pe gândire, pe interesul pentru gândire, pe motivaţie, temperament şi nu în ultimul rând pe aptitudini şi înclinaţii. Produsele creativităţii se situează, după Irving Taylor pe cinci niveluri:1. Creaţia expresivă -caracteristică copiilor, unde valoarea şi calitatea produselor

nu au prea mare importanţă, ci faptul de a se afirma şi de a se confrunta cu alţii.2. Creativitatea productivă, care are ca finalitate îmbunătăţirea şi perfecţionarea

produselor deja existente.3. Creativitatea inventivă, în care se manifestă capacitatea superioară de a percepe

noi şi neobişnuite relaţii între elemente care pentru alţii nu au nici o legătură sau semnificaţie.În cadrul acestui nivel de creativitate se manifestă gândirea divergentă, inteligenţa constructivă şi evaluativă, originalitatea.

4. Creativitatea inovatoare, care produce modificări semnificative ale principiilor şi fundamentelor care stau la baza unor întregi domenii.

5. Creativitatea emergentă, caracterizată prin descoperiri epocale şi inegalabile. Creativitatea umană este un continuum dar şi un discontinuum, creat de blocaje care apar atât la nivel social cât şi la nivel individual. Blocajele sociale apar în societăţile bazate pe regimuri autoritariste, militariste, totalitare, şovine, sau dominate de biserici intolerante. Reducerea libertăţii de expresie a individului în astfel de societăţi are repercusiuni asupra creativităţii sale. Blocajele individuale, în afara celor produse de climatul social, pot fi de ordin cultural, de exemplu conformismul, pot fi blocaje metodologice datorate rigidităţii în gândire şi blocaje emotive. Pentru a ieşi din blocaje, dar mai ales pentru a stimula creativitatea, psihologii au pus la punct diferite metode cum ar fi “brainstormingul”, sinectica, metoda Philips 6-6 şi altele.

Bibliografie:1.Leon Ţopa -Creativitatea-Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică-Bucureşti-1980 Colecţia “Ştiinţa pentru toţi”2.Stroe Marcus-Imaginaţia-Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică-Bucureşti-1980 Colecţia “Ştiinţa pentru toţi”3.Andrei Cosmovici-Psihologie Generală- Editura POLIROM -Iaşi-1996