Iisus Hristos Scopul Existentei Noastre

8/9/2019 Iisus Hristos Scopul Existentei Noastre

http://slidepdf.com/reader/full/iisus-hristos-scopul-existentei-noastre 1/11

Iisus Hristos scopul existenţei noastre, împlinirea şi îndumnezeirea omului, ţinta

istoriei şi desăvârsirea creaţiei

Una dintre problemele omului în permanentă actualitate şi care a frământat

filosofii tuturor timpului, este sensul şi scopul vieţii omului. Una din întrebările

primare ,care îşi găseşte diferite răspunsuri la majoritatea religilor lumii dar care are o

permanentă actualitate şi lipsă de răspuns continuă şi acută în conştiinţa omului lipsită de

Dumnzeu cel viu, singurul scop al existenţei noastre.

Spre deosebire de lumea necuvântătoarelor, ca singură fiinţă conştientă de sine şi

de lume, va avea întodeauna neceisitatea interioară de a da un sens existenţie sale şi a

lumii înconjurătoare. Mai mult se poate vorbi de o sete necurmată manifestată prinnemulţumire continuă de a atingere a unor scopuri propuse şi pe care omul reuşeşte să le

împlinească fără ai aduce însă mulţumirea ce stă în esenţa scopului ce macină fiinţa

umană şi care se manifestă printr-o eternă nemulţumire în lipsa lui Dumnezeu. Din acest

sens, reiese clar că omul caută ceva dincolo de finalitatea lumii, ţinta lui se îndreaptă spre

infinit, omul este o fiinţă deschisă spre viitor, după cum precizează şi antropologia

modernă.

Dorinţa de permanetă depăşire spre acel ceva care îî umple existenţa dându-i unsens, şi care să îi îndrepte făptuirea spre un scop este naturală, pusă de Dumnezeu, omul

este singura creatură care este chemată să fie asemenea Creatorului, deci este chemat spre

infinit. Complacerea în granitele nemulţumirii pe care orice scop lumesc îl dă nu face

altceva decât să-i ia libertatea omului. Omul care se mulţumeşte cu ceea ce poate realiza

singur şi care se manifestă prin putere, ştiinţă, plăcere, succes profesional, pasiuni, făcând

abstracţie de puterea incomesurabilă a lui Dumnezeu, mulţumirea perenă care nu se

deschide spre o una mai mare şi care nu tinde spre durabilitate îl va ştirbi pe om de

eternitate. Chemarea omului este la mântuire, şi mântuirea nu este posbilă la om dar este

cu putinţă la Dumnzeu după cum ne relevă însuşi Mântuitorul.

Orice scop provizoriu şi sens superficial va fi destrămat de realitatea imanetă a

morţii care subduce viată aceluia în nonsens, moartea are rolul în acest sens al unei

dovezi inbatabile al perisabilităţii lumii cele fără de un sens care să treacă omul dincolo



de aceasta. Deci sensul existenţei noastre nu ne poate fi dat decât de perspectiva

eternităţii acesteia. Scopul nu poate fi ancorat asadar decât în veşnicie, într-o viaţă

transcendentă, liberă, în comuniunea cu o Persoană ce transcende perisabilul şi care să-l

ridice din realitatea morţii. Numai în comuniune cu această persoană, dincolo de

monotonia imanenţei, comuniune în care omul nu este redus la starea unui obiect

inconştient, omul îşi păstrează libertatea deplină şi, însuşindu-şi conştient şi liber, într-o

noutate continuă, bogăţia infinită a Persoanei supreme, îşi găseşte împlinirea şi sensul

vieţii.1

Conform credinţei creştine, omul este o făptură superioară fiind creat după chipul

şi asemănarea a însuşi Creatorului, care l-a adus la viaţă din nimic printr-o lucrare

deosebită de cea a celorlate creaturi, pe care i le-a dat să le stăpanească, făcându-l

asemenea Lui, a marelui Stăpân. Mai presus de toate Creatorul îşi face creatura persoană, partener de dialog, şi pentru ca să intre în dialogul iubirii Sale, îl face liber, atribut care îl

ridică peste statutul de creatură, marionetă, el poate să spună nu Creatorului Său dar nu-şi

poate depăşi statutul de creat, fiind dependent de Creatorul carel-a adus la viaţă din nimic

şi care îl susţine prin lucrarea Sa continuă. El este însăşi viaţa şi omul nu trăieşte decât în

măsura în care menţine relaţia cu viaţa.

Omul în libertatea pe care Dumnezeu i-o dă să aibă posibilitatea de a-i răspunde,

de a intra în dialogul iubirii, refuză viaţa, face abstracţie pentru prima dată de scopulexistenţei sale şi moare. În iubirea absolută pe care Dumnezeu i-o poartă, în ciuda

trădării, stabileşte un plan de mântuire prin care reuşeşte sa distrugă definitiv moartea,

fără să suprime libertatea cu care l-a creat pe om şi îi dă posibilitatea omului căzut să

aleagă din nou viaţa, fără ca refuzul acestuia să ştirbească viaţa, să ştirbească firea

omenească. Prin pogorărea Sa în lume a luat fire omenească şi a îndumnezeit-o a

împlinit-o s-a arătat pe sine ţinta istoriei şi a desăvârşit creaţia stricată, astfel devine El

scopul vieţii omului pentru ca omul cu chipul restaurat să devină asemenea Lui. Creatura

este chemată spre înfiere şi îndumnezeire, este chemată să fie asemenea, să intre în

dilogul iubirii absolute a Creatorului Său, de la egal la egal, care atât de mult a iubit

1 Dg1? Pp.17-18



lumea încât L-a dat pe unicul Său fiu ca oricine crede să nu piară şi să aibă viaţă

veşnică , cum spune Sfântul Evangelist Ioan şi l-a dat să fie primul între mulţi fii .2

Salvarea omului, mântuirea lui şi scoaterea lui din condiţia sa limitată de muritor

nu este posbilă decât prin existenţa unui Dumnezeu creator, transendent, ca existenţă

personală liberă şi atotputenică, cauză a tuturor lucrurilor. „Şi prin aceasta o face să scape

din moarte, căci numai o fire omenească creată din nimic şi dintr-o substanţă care avea

moartea legată de aceea substanţă ce nu depindea în existenţa ei de Dumnezeu, a putut

cădea într-o moarte din pură voinţă ce i s-a acordat, şi deci poate fi scăpată de ea, de către

Dumnezeu cel atotputernic, dacă ea primeşte oferta de a primi reluarea legăturii cu El”3.

“Dacă lumea n-ar fi creată din nimic, n-ar putea fi vorba de o întrupare a Fiului şi

Cuvântului lui Dumnezeu ca om şi de mântuirea omului pe veci…nu viaţa ar învinge

moartea, ci moartea ar învinge viaţa, căci viaţa persoanelor e scurtă, iar moarteadefinitivă; nu invers.”4

Mântuirea este un act definitiv şi în deplinătate tocmai pentru că Dumnezeu şi-a

asumat maxima unire cu firea umana prin Persoana firii sale dumnezeieşti fără a înceta ca

El să rămână şi Persoana a firi sale dumnezeieşti. Această unire maximală voită de

Dumnezeu nu poate fi explicată decâ prin iubirea nemărginită pe care Dumnezeu i-o

poartă omului.

Prin întruparea Sa ca om şi naşterea din Fecioara Maria, Dumnezeu demonstreză atâtatotputernicia lui prin care a creat lumea dar mai ales atotputernicia Sa iubitoare prin care

se împacă cu lumea, cu omul a carui fire o preia şi implicit cu creaţia care împreuna

suspină şi aşteaptă salvarea şi reluarea legăturii fericite cu Dumnzeu, conform Epistolei

către Romani 8,20. Fericirea nu poate fi decât prin Dumnezeu Creatorul, care susţine

lumea, lumea nu există decât în relaţie cu El, Viaţa prin excelenţă şi unicitate, şi înafara

Lui e doar non viaţa, moartea cea prin ruperea comuniunii susţinătoare.

Diofizitismul este important pentru teologia ortodoxă pentru că acesta „implică

valoarea pe care a dat-o Dumnezeu şi unei alte forme de existenţă, anume cele create de

Sine din nimic, care pe de o parte depinde întru totul de El, pe de o parte e preţuită de El,

2 Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, Romani 8,203 Mitropolia Olteniei, Nr. 4, 1987, p.84 Ibidem, p.7



ca fire deosebită de a Sa şi vrea să o menţină în veci alături de a Sa”5. Dacă Mântuitorul

nu ar avea doua firi, fie ar fi rămas în transcendent în dumnezeirea Sa, fie mântuirea nu

ar fi fost posbila daca era doar om.

“Dar dacă Hristos Se reveleaza şi ca omul ajuns la împlinirea lui, întrucât e unit cu

Dumnezeu, cum nu e şi cum nu va fi nici un om decât în parte prin unirea cu Hristos, El

trebuie să fie şi calea şi ajutatorul nostru spre aceasta ţinta. Precum e ţinta reala, aşa e şi

calea reala. Propriu-zis El ne este cale întruât ne este ţinta. În aceasta calitate de ţinta El

ne arata iubirea Lui desăvârşită faţă de noi. Dar tocmai prin aceasta ne este şi calea,

întrucat tocmai prin ea ne ajuta cu întelegere să înaintăm spre ţinta realizată de El.

Întrucât nu am ajuns la capacitatea iubirii Lui, El ne e departe ca ţintă, dar întrucât prin

iubirea Lui ne este în maximă apropiere, El ne e calea accesibila. Şi aceasta iarăşi arată

istoricitatea şi supraistoricitatea lui Hristos.”6

El trăieşte în Eul Său absolut, dar şi relativul ca creat de El în relativul Său îşi vede

puterea absolutului Său, ca temelie a relativului Său; îşi vede realtivul ca fiind făcut

partaş al absolutului Său, prin voie şi putere proprie. Câtă vreme noi ne trăim relativul ca

dependent de Altul, neştiind daca Acela ne va asigura existenţa de veci, Hristos îşi

trăieşte relativul dependent de El însuşi ca existenţă absolută, deci cu asigurarea dată de

El însuşi veşniciei relativului Său, ca părtaş la existenţa Lui absoluta.”7

Veşnicia umanului Său nu este asigurată deci prin ea însăşi ci prin unitatea şi relaţiaindisolubilă cu firea dumnezeiască. Veşnicia noastră nu există decât printr-o legătură cu

absolutul care e posibilă doar prin legatura indisolubila ce a asigurat veşnicia relativului

prin Iisus Hristos, aşadar punte de legătura între om şi Dumnezeu. Firea umana rămâne

căzută şi nu e mântuită prin ea însăşi decat prin mentinerea relaţiei cu acea fire umană

permanent îndumnezeită, adică cu Hristos fără de care transcendenţa lui Dumnezeu

rămâne într-o separaţie totală de imaneţa umanului relativ. Deschiderea veşniciei a avut

loc prin Hristos singurul mijlocitor între om si Dumnezeu.

Pentru că omul nu are viaţă din esenţa sa şi e este cauzat el nu o menţine decât în

măsura în care adera la viaţa, deci la Hristos. Viaţa nu îşi are sensul astfel decât în

Hristos, scopul existentei noastre. Mai mult, atotputernicia lui Dumnezeu nu este doar 5 Ibidem. p.96 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. 2, Editura Institutului biblic şi de misiune alBisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p.227 Mitropolia Olteniei, Idem, p.10



una creatoare, caci astfel omul ar ramane căzut în propria s-a moarte pe care a ales-o ci

este mai ales o atotputernicie iubitoare, singura prin care, si care a asigurat nemurirea

omului prin preluarea firii umane ce este îndumnezeită veşnic prin unirea indisolubila a

celor doua firi pe care Dumnezeu a realizat-o în indisolubilitatea Persoanei Sale. Omul

care adera la Persoana lui Hristos nu se raporteaza la un Dumnzeu transcendent, exterior

condiţiei sale, faţă de care nu poate fi decât într-o veşnică neputinţă dată de condiţia sa de

creatura, ci la Dumnzeu ce a preluat imanentul în firea Sa îndumnezeindu-l şi făcând

posibilă o relaţie interpersonală de la egal la egal cu divinitatea. Omul are posibilitatea de

a dialoga cu Dumnezeu, comunicarea a fost reluată într-o formă prin care Dumnezeu

respectând libertatea omului, prin care poate să-l refuze, firea umana rămâne salvată, în

relaţie veşnică cu Dumnezeu. Hristos a preluat-o pentru todeauna în Persoana Sa şi a

îndumnezeit-o . Rămane la latitudinea omului dacă aceptă sau nu comuniunea cu Hristos,care prin lucrarea s-a mântuitoare e scopul existenţei noastre, pentru împlinirea şi

îndumnezeirea omului.

„El a readus la acordul deplin cele două voi, odată ce ca Dumnezeu –Creatorul a

înzestrat firea umana cu o voie în armonie cu voinţa dumnezeiască şi cu o singură voie

normală în toate persoanele umane voitoare, sau odata ce Dumnezeu însuşi nu voieşte

ceva contrar firii omenesti, sau a dreptei ei dezvoltări prin voia ei”.8

Înomenirea Fiului lui Dumnezeu, faptul că spirit pur fiind, a putut să facă materiaîncăpătoare după tipologia omului creat spirit şi materia, „aceasta înseamnă că materia nu

e creată de Dumnezeu ca o formă de existenţă incapabilă de-a fi făcut organ deplin

adecvat al ipostasului dumnezeiesc şi deci al însăşi Treimii dumnezeieşti” 9. Materia nu e

creată ca o masă amorfă condamnată la pierire pentru că Cerurile spun slava lui

Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria (Ps. 18,1). Amprenta vieţii, a lucrării

lui Dumnezeu nu poate să le lase în moarte, pentru că toate au fost create prin Duhul

Sfânt şi Logosul divin se regăseşte în raţionalitatea şi armonia întregii creaţii.

„Creatorul întregii creaţii avea putinţa să cuprindă în modul cel mai intim umanul

ca pe factorul creat conştient şi eficient asupra creaţiei în gradul maxim spre a duce prin

el întreaga creatie la ţinta spre care a fost chemat acesta, să o duca odată cu sine, cu

8 Sfântul Maxim Mărturistorul, P.G.,91, col.81. apud. Mitropolia Olteniei, Idem, p.139 Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea Ed. Editura Institutului Biblic şi deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 62



ajutorul Creatorului, la unirea cu El şi cu semenii.”10 Astfel prin Fiul lui Dumnezeu

întrupat şi părtăşia Sa de firea creată, Dumnezeu devine totul în toate, reda puterea

raţiunilor adevărate imprimate în creaţie în armonie totală prin mijlocirea umanităţii

căreisa S-a făcut ipostas.

Dacă puntea de legatura între om şi Dumnezeu a fost realizată prin Hristos, creaţia

făcută pentru om şi spre a fi supusă omului, ce a căzut odată cu acesta va fi şi ea salvată

împreuna cu aceasta. Aşadar omul este puntea între Dumnezeu şi restul creaţiei ce

aşteaptă salvarea.

De aceea Hristos, omul atât de real, e, în împlinirea Lui ca om, şi Dumnezeu. Mai

precis, Hristos e omul împlinit, pentru ca e unit cu modelul omului, cu Logosul divin. Dar

în Iisus Hristos, ca Logosul întrupat şi înviat, şi în cei uniţi cu El îşi va atinge şi lumea

desăvârşirea sau scopul ei. Hristos e omul de varf în care se împlineşte creaţia, întrucâteste într-o comuniune deplina cu Dumnezeu. “Referatul creatiei…arata pe om ca coroana

şi împlinire a creaţiei, în faptele celor cinci zile dintâi Cuvantul lui Dumnezeu se

manifestă ca simplă porunca… Omul este chemat în existenţă şi întronizat în creaţie

printr-o misiune ce i se încredinţează. De-abia cu acest act creaţia este desăvârşită (Gen.

2, 1). Ea se prezintă ca o ordine organizată în trepte, care e orientată spre om şi îşi atinge

împlinirea supremă în om. Numai omul este pus în relaţie cu Dumnezeu fără alte trepte

intermediare. Prin om uneşte Dumnezeu lumea cu Sine.”

11

Sfântul Apostol Pavel identifică pe Hristos cel întrupat cu Fiul lui Dumnezeu întru

Care au fost create şi aşezate toate (Col. 1, 16-20). “In Iisus Hristos se vor readuna toate,

pentru că în El au fost aşezate toate de la inceput. Faptul readunarii depline a tuturor în

Hristos are o anticipare în faptul că toate au fost create şi aşezate în El.”12

„Dacă n-ar exista decât o desfăşurare nesfârşită de timp, Dumnezeu cel etern ar

rămâne de despărţit total de El, şi n-ar putea vedea timpul creat de Dumnezeu, ci

Dumnezeu ar rămâne despărţit total de el, şi nu s-ar putea vedea timpul ca creat de

Dumnezeu, ci Dumnezeu ar fi fără nici o putere asupral lui , într-un dualism de

neînţeles”13.

10 Mitropolia Olteniei, Idem, p.1311 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. 2, p.2312 Ibidem, p.2313 Mitropolia Olteniei, Idem, p.21



Hrisots prin înruparea Sa a adus veşnicia în timpul nostru şi prin exemplul Său ne-a

arătat cum putem înainta si noi prin veşnicie. Daca El a atins veşnicia prin bunătatea Sa

totală şi iubirea manifestată în Jertfa crucii, noi luăm veşnicia şi devenim vii prin

împărtăşirea cu El. Împărtâşirea de faptele sale ca model concret de existenţă umană pe

pământ şi împărtăşirea din jertfa realizată pentru mântuirea noastră, manifestată palbabil

prin prezenţa Sa în trupul şi sângele Său pe care ni-L dă continuu la Sfânta Liturghie.

Viaţa la care am fost chemaţi şi pe care a manifesta-o Întâiul a demonstrat-o a fi una cu

desăvârşirea. Noi trebuie să ajungem la vârsta bărbatului desăvărşit (Efeseni 4, 17) după

modelul pe care ni L-a lăsat Hristos pe pământ. Prin Hristos reuşim să doborâm egoismul

în care ne-am încătuşat prin păcat pentru a ne deschide iubirii iubirii faţă de Dumnezeu şi

faţă de aproapele, El ne deschide calea spre comuniunea cu El şi cu semenii noştrii, ne dă

putere să vindecăm firea noastră slăbită de păcat.Lucrarea mântuitoare a Logosului întrupat se arată încă din timpul vieţuirii Sale pe

pământ când, prin vindecările Sale, prin puterea pe care a arătat-o asupra naturii, prin

învierea morţilor şi culminarea prin învierea Sa arată starea de nestricăciune şi

desăvârşire pe care o va avea lumea la sfarşit14. Prin modelul vieţii Sale, în dialogul cu

tatăl înalţă responsabilitatea Sa umană la nivelul ei suprem, dânduni-se nouă pildă de

urmat, prin iubirea , smerenia, blândetea, slujirea, învâţându-ne despre răspunderea pe

care trebuie să o avem către Dumnezeu. Aşadar atât din punctul de vedere alresponsabilităţii precum din cel al desăvârşirii personale şi al sensului istoriei, Cuvântul

lui Dumnezeu întrupat rămâne este ţinta finală a omului şi a cosmosului întreg

Timpul este unealta şi spaţiul de manifestare care îi este încredinţată omului pentru

împreuna lucrarea cu Dumnezeu spre împlinirea şi îndumnezeirea omului. Hristos este

deci ţinta istoriei, dacă în Vechiul Testament, timpul nu îşi avea sscopul curgerii decât

spre întruparea Fiului lui Dumnezeu ce I-a dat sens şi valoare, din momentul unirii firii

umane cu a celei dumnezeiştei în Ipostasul Persoanei Mântuitorului, timplul este mijlocul

de îndumnezeire prin care fieacre om este chemat să reia comuniunea cu Dumnezeu prin

Iisus Hristos, ţinta istoriei

14 Dog 2? P.31



Întâlnirea eternităţii lui Dumnzeu cu timpul creaturii care umple creatura lui

Dumnzeu, nu e decât dialogul iubirii ridicate la desăvârşire. Dumnezeu se dăruieşte întreg

creaturii temporale, pentru ca ea e făcuta pentru veşnicie.”15

Dragostea s-ar realiza deci atunci când se întâlnesc într-o trăire reciprocă deplină

doua subiecte în calitatea lor de subiecte, adică fără să se reducă reciproc la starea lor de

obiecte, fără să se acopere unul pe altul dar cu toate acestea dăruinduse reciproc în

deplină libertate. Propriu zis eu nu-mi mai aparţin mie nici tu ţie, ci aparţinem unui noi

comun. Eu mă depaşesc pe mine în faţa ta, nu mai sunt inchis în mine, ci oarecum între

mine şi tine sunt ieşit din cerucul individualităţii mele ca şi tu din cercul individualităţii

tale, creeam o unitatea care nu e prorietatea unui singur eu, a mea sau a ta, şi totuşi ne e

înafară de noi doi.”16

În unirea cu Hristos firea umană este transformată, copleşită de îndumnezeire însă

„nu înseamnă că omul devine innsensibil ci traieşte şi el însuşi noua sa stare ca Dumnzeu

dupa har conştient în acelaşi timp de natura sa dupa fire 17. Prin îndumnezeire nu vom mai

privi ca prin oglindă după cum spune Sfântul Apostol Pavel ci Îl vom vedea pe

Dumnezeu faţă către faţă într-o comuniune şi un dialog veşnic de la egal la egal, posibil

doar prin ridicarea noastra prin Iisus Hristos, ce a coborât spre aduce omul la niveluldialogului între el şi Dumnezeu. Voinţa umană este unită, îndumnezeită prin unirea cu

voinţa lui Dumnezeu cel înomenit şi nu activitatea ei normală este modificată. Prin

îndumnezeire omul de împlineşte şi se diferenţiază de Dumnezeu prin tinderea acestuia

continuă fără saturaţie spre izvorul dumnezeirii şi al vieţii cu care se uneşte dar nu se

identifica.

Îndumenzeirea este desăvârşirea omului prin Dumnezeu, dat fiind că în alt chip nu

poate ajunge la desăvârşire. Firea umană ştirbită şi întunecată de păcat ce nu se poate

manifesta la plinătatea la care a fost creată şi cu atât mai puţin la îndumnezeirea spre care

este chemat, este o ridicare a naturii umane din graniţele ei, spune Grigorie de Nyssa18 şi

scopul omului este angajarea în iubirea Treimii de unde îşi are originea, căci a fost creat15 Mitropolia Olteniei ,p.2216 Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica creştină sau Teologia vieţii spirituale, Ed. Casa cărţii de Stiinţă,Cluj Napoca, 1993, p.29317 Ibidem, p.345



din infinitatea iubirii Sfintei Treimi, fără vreo necesitate şi nu îşi implineşte existenţa

decât în ancorarea în această iubire în trei. „Iubirea între eu-tu, chiar în planul înfinit, vrea

să se extindă spre altă persoană, sau bucuria unuia de altul sporeşte când e însoţită de

bucuria unui al treilea, sau când bucuria celor doi trăieşte bucuria comună de un al

treilea”19

Între noi şi Hristos există o mare distanţă manifestată din cauza slăbiciunilor noastre

spirituale care ne ţin departe de idealul desăvârşirii revelat nouă în Persoana Sa, dar prin

apropierea maximă pe care Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat o realizează din

iubire dumnezeiască pentru a ne face asemenea Lui, El este ţinta desăvârşirii noastre

finale, pentru ca firea dumnezeiască având din veşnicie Şi-a creat fire omenească şi trup

din Fecioara Maria, în timp, o singură persoană fiind, îndumnezeind firea perisabilă şi

supusă morţii prin păcat. Hristos este începutul, mijlocul şi sfârşitul veacurilor, împlinireaomului real, Cel care duce omul şi creaţia către ţinta lor finală, „Învierea şi viaţa”, căruia

I s-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ” şi va fi cu aleşii Săi „până la sfârşitul

veacurilor”(Matei 28,18-20).

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCAFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA ARTĂ SACRĂ

18 Contra Eunonim libr.V,P.G.45,693 apud. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica creştină sau Teologia

vieţii spirituale , p.34219 Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, pp.68-69



Lucrare de seminar

Iisus Hristos scopul existenţei noastre, împlinirea şi îndumnezeirea

omului, ţinta istoriei şi desăvârsirea creaţiei

Profesor îndrumător, Student susţinător, Pr. Prof.Unv.Valer Bel Iuliana Ioana Negru

CLUJ-NAPOCA

2009

Bibliografie:



Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica creştină sau Teologia vieţii spirituale, Ed. Casacărţii de Stiinţă, Cluj Napoca, 1993

Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea Ed. Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005

Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. 1, Editura Institutului biblic şi demisiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1987

Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. 2, Editura Institutului biblic şi demisiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997

Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomâne, Bucureşti

Mitropolia Olteniei, Nr. 4, 1987

Iisus Hristos Scopul Existentei Noastre

Documents

Transcript of Iisus Hristos Scopul Existentei Noastre