Varianta 58Relatia dintre incipit şi final – roman postbelic

În literatura română de azi, Moromeţii, romanul lui M Preda reprezintă o carte fundamentală, o operă „clasică” prin excelenţă. De la Ion al lui Liviu Rebreanu nu s-a mai scris încă un roman atât de puternic despre lumea rurală. Valoarea de excepţie a Moromeţilor constă în densitatea epică, în adâncimea psihologică şi în problematica inedită ce transformă romanul într-o monografie artistică a satului românesc ante şi postbelic, surprins la răspântia dinte două orânduiri sociale.

Cartea lui Marin Preda, este, după cum arată şi titlul, o cronică de familie urmărită pe o distanţă de mai bine de o jumătate de veac.

Romanul Moromeţii, capodoperă a poeziei româneşti de după al doilea Război Mondial, prezintă destrămarea-simbolică pentru gospodăria ţărănească tradiţională – a unei familii de ţărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliştea Gumeşti.Titlul romanului aşează tema familiei în centrul cărţii. De la Moromete la Moromeţii e drumul de la individ la familie şi prin sugestia generalizării, la ţăranul român din perioada interbelică. Evoluţia şi criză familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii este şi un roman al deruralizării satului o frescă a vieţii rurale dinainte şi de după cel de-al doilea Război Mondial.

Primul volum al romanului apărut în 1955, este, după cum scrie critica literară cartea lui „Ilie Moromete”.

Romanul abordează o temă fundamentală a scriiturii lui Marin Preda, destrămarea civilizaţiei tradiţionale ţărăneşti. Cartea este romanul unei familii şi romanul colectivităţii are cărei temelii sunt grav ameninţate de un timp viclean care ascunde sub aparenţa „răbdării”, capcana unei „istorii frauduloase”. Viziunea scriitorului se fundamentează din perspectiva confruntării omulii cu Timpul, a umanităţii cu istoria, la răscruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necruţătoare. Acţiunea se petrece cu trei ani înaintea celui de al doile Răîzboi Mondial de la începutul verii până toamna, într-un sat din Câmpia Dunării, Siliştea-Gumeşti.

Compoziţia este ordonată de o axă fundamentală cea a timpului care nu rămâne o simplă cronologie în care se desfăşoară faptele, ci se constituie ca o forţă redutabilă, înşelătoare, vicleană încercuind primejdios existenţa. Cele trei părţi au ritmuri diferite: prima parte surprinde evenimentele desfăşurate de sâmbătă seara până duminică noaptea, a doua – evenimentele desfăşurate pe parcursul a două săptămâni, iar a treia – pe parcursul a două luni.

Structura narativă impune trei planuri. Planul narativ principal este cel al destinului familiei, având drept centru de iradiere familia Moromeţilor, iar ca situaţie conflictuală, răzvrătirea fiilor împotriva autorităţii paterne (conflict de principii, interese, conflict de ordin moral între generaţii – tatăl, Ilie, este apărător al valorilor morale autentice, în vreme ce copiii din prima căsătorie – Achim, Nilă şi Paraschiv - aderă la valorile materiale ale unei lumi rapace agresive). Planul secund este un plan epic şi analitic, planul individual al devenirii interioare. Acest plan urmăreşte universul lăuntric al lui Ilie Moromete, care trăieşte drama paternităţii înşelate (conflict psihologic). Cel de-al treilea plan este cel al destinului comunităţii ţărăneşti, dinamizat de conflicte puternice de ordin politic, economic şi moral.

Desfăşurarea epică a primului volum se realizează în jurul unui personaj de mare forţă, Ilie Moromete „cel din urmă ţăran din literatura noastră” (N. Manolescu). Prin Ilie Moromete, M. Preda surprinde complicaţiile necunoscute ale sufletului ţărănesc, intrând în dialog fertil cu personaje cunoscute ale literaturii noastre (Ion al lui Liviu Rebreanu). Personajul lui Preda se deosebeşte net de celelalte personaje, ţăran, din literatura noastră. Spre deosebire de Ion, Ilie Moromete înţelege că omul care trăieşte doar pentru avere şi pentru muncă, îşi consumă viaţa şi nu înţelege nimic din ea. Fără a dispreţui activitatea, Moromete petrecea lungi seri cu prietenul său Cocoşilă, discutând sau ascultându-l pe Niculae care citea poveşti. Aceste seri aveau pentru Ilie un rost la fel de important ca şi munca sau grija casei. Pământul era important, nu pentru bogăţie ci pentru liniştea zilei de mâine care-i conferea sentimentul libertăţii. De aceea Moromete nu vrea avere (boala de avere o consideră imorală), ci doar să-şi păstreze întreaga proprietatea, chezăşie a independenţei sale. Pierderea libertăţii şi independenţei este cel mai grav lucru ce i s-ar putea întâmpla. Salcâmul din grădina lui Moromete este dublul vegetal al eroului. Odată cu doborârea sa începe declinul personajului şi lupta sa cu timpul şi istoria. Mesajul final al cărţii este că istoria poate îngenunchea omul, dar nu-i poate distruge convingerile: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă” – sunt ultimele cuvinte ale lui Moromete.

Desfăşurarea epică a primului volum este marcată două fraze cheie, romanul având o compoziţie închisă.

Incipitul este simbolic. Romanul debutează cu aşezarea acţiunii sub semnul unui timp îngăduitor, tolerant. Curgerea domoală a timpului dezvăluie, aparent, evenimente comune şi personaje rămase într-un tipar tradiţional: „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doile Răîzboi Mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”. Personificarea realizată prin locuţiunea „a avea răbdare” conferă timpului regimul unei prezenţe personalizate. Întregul roman surprinde în gradaţie felul în care timpul îşi pierde răbdarea. Verbul „se pare” subliniază, încă din incipit, că totul este o iluzie. Istoria îşi spunea cuvântul, înainte nemilos şi curând va „ataca” şi satul din Câmpia Dunării.

Autorul, în final, n-a uitat fraza de debut a romanului său despre timpul răbdător. Ultima frază a primului volum stă sub tema timpului: „Trei ani mai târziu, izbucnea cel de al doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.

În Moromeţii I, va mărturisi M. Preda, timpul se confundă cu istoria. Acest timp cu care începe şi se încheie primul volum este o ameninţare istorică. Moromeţii I este doar o oază de linişte între două furtuni: prima – războiul din 1914 (la care Ilie şi prietenii lui participaseră); a doua – al doilea Război Mondial. Acest timp, această oază reprezintă pentru eroul principal timpul lui de fericire pe Pământ, care bineînţeles este ameninţat, dar el reuşeşte, o perioadă, să amâne ameninţările. Ulterior când istoria devine fapt prezent şi răscolitor, liniştea şi iluziile lui Moromete se sfârşesc, din el rămânând „doar capul lui de humă arsă” care „privea însingurat de pe poliţa fierăriei lui Iocan”.