II. POLITICI REGIONALE ȘI GLOBALE - Ulim.mdulim.md/digilib/assets/files/Reviste 2/buletin...
Transcript of II. POLITICI REGIONALE ȘI GLOBALE - Ulim.mdulim.md/digilib/assets/files/Reviste 2/buletin...
124
II. POLITICI REGIONALE ȘI GLOBALE
DIPLOMAŢIA LUI NICOLAE TITULESCU
Ana ROBU, anul II, RI
Coord. șt.: lector univ. Vitalie PLEŞCA
Cuvinte-cheie: Diplomație, Nicolae Titulecu, România, Societatea
Națiunilor.
Nicolae Titulescu, celebrul diplomat român de renume mondial, om
de ştiinţă şi politic, personalitate de prestigiu a perioadei interbelice a
marcat puternic, prin activitatea sa teoretică şi practică istoria relaţiilor
internaţionale, dar cu deosebire politica de pace şi securitate promovată de
România şi ţările aliate ei din zona central-sud-estică a Europei. Titulescu a
promovat interesele României pe scena internațională timp de aproape două
decenii, cu scopul de a susţine politica de securitate colectivă sub auspiciile
Societăţii Naţiunilor prin respectarea tratatelor, a principiului dreptului
internaţional.
Viitorul diplomat s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, în familia
lui Ion N. Titulescu Preşedintele Curţii de Apel din oraş. A urmat şcoala
primară şi liceul în oraşul natal, apoi a urmat studiile de drept la Sorbona, la
Paris, unde a fost printre cei mai buni studenţi din generaţia lui, obţinând
premiul Facultăţii „Ernest Beaumont” şi menţiunea „Eloge”.
Potrivit propriilor sale mărturisiri, Titulescu s-a format ca om politic
la şcoala tradiţională românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea dominat de personalităţi ca Take Ionescu, Ion
I.C. Brătianu, Titu Maiorescu cu concepţii izvorâte din interesele majore ale
reîntregirii ţării, eliberării unor străvechi provincii româneşti de sub
ocupaţia imperiilor vecine.
În perioada 1904-1909 a fost suplinitor la Facultatea de Drept a
Universităţii din Iaşi şi Bucureşti, ca următorii ani să-i dedice avocaturii,
perioadă care l-a ajutat pe Titulescu să cunoască îndeaproape situaţia
politică şi socială din ţară. Iar debutul politic l-a făcut la vârsta de 30 de ani,
devenind membru al Parlamentului României în 1912, figurând pe lista
Partidului Democrat- Conservator.
Titulescu a primit prima misiune diplomatică în timpul Conferinţei
de pace de la Paris din 1919-1920, ca membru în delegaţia României.
Concomitent i s-a încredinţat şi misiunea de ministru plenipotenţiar la
Londra şi reprezentant permanent al României la Societatea Naţiunilor.De
atunci nu a mai părăsit diplomaţia, decât cu mici întreruperi (1920-1921 – a
fost chemat să preia conducerea Ministerului de Finanţe) până la sfârşitul
carierei sale politice, în 1936. În anii 1922-1927 a îndeplinit al doilea
125
mandat de ministru plenipotenţiar la Londra, această funcţie înaltă oferindu-
i o poziţie excelentă pentru manifestarea lui pe arena diplomaţiei europene
ca purtător al intereselor naţionale ale României. Ca reprezentant al
României la Societatea Naţiunilor în perioada 1920-1936, Titulescu a fost
unul dintre cei mai activi diplomaţi la toate conferinţele Internationale, la
toate sesiunile şi dezbaterile organizate la această societate.
După aproape un deceniu de activitate intensă în cadrul Societăţii
Naţiunilor, Adunarea acesteia l-a ales în toamna anului 1930, preşedinte al
celei de-a XI-a sesiune. El a obţinut 46 de voturi din totalul de 50, în
condiţiile în care 26 de voturi asigurau majoritatea necesară. Ţările
democratice, fără deosebire s-au confruntat în această perioadă cu mari
dificultăţi economice şi politice, ceea ce a determinat Adunarea Societăţii
Naţiunilor să abordeze la sesiunea respectivă probleme mult mai importante
decât cele care figurează pe ordinea de zi a sesiunilor precedente. În centrul
atenţie delegaţiilor la cea de-a XI-a sesiune s-a aflat şi problema pregătirii
viitoarei conferinţe pentru reducerea şi limitarea înarmărilor şi examinarea
proiectului privind o uniune federală europeană.
Rezultatele rodnice ale celei de a XI-a sesiuni a Adunării Societăţii
Naţiunilor s-au datorat eforturilor pentru menţinerea şi consolidarea păcii în
lume depuse de mulţi delegaţi. Fără îndoială că pe acest plan un rol de mare
importanţă l-a avut preşedintele acestei sesiuni, N. Titulescu, a cărui
activitate a fost viu aprobată de opinia publică internaţională, de cercurile
progresiste şi democratice, care doreau instalarea unei păci durabile în
lume.
Bucurându-se de un prestigiu deosebit pe plan internaţional, la 7
septembrie 1931 Titulescu a fost reales în unanimitate preşedinte al celei
de-a XII-a Sesiuni a Adunării Societăţii Naţiunilor; această realegere nu a
avut precedent în procedura forumului internaţional, nicio persoană până
atunci nu mai fusese chemată să prezideze de două ori consecutiv sesiunile
organizaţiei mondiale.
Realegerea lui Titulescu ca preşedinte al Societăţii Naţiunilor în anii
intensificării pe plan european a revanşismului şi revizionismului a fost
apreciată în cercurile diplomatice şi de presă din ţările învingătoare ca o
manifestare a tendinţei organizaţiei mondiale de a sprijini pacea în lume. Ca
preşedinte al celei de a XII-a Sesiuni a Adunării Societăţii Naţiunilor,
Titulescu a orientat dezbaterile spre găsirea unor modalităţi pentru
depăşirea obstacolelor din calea apropierii şi a colaborării dintre state în
vederea menţinerii şi consolidării păcii. El s-a străduit să reţină cât mai mult
atenţia delegaţiilor asupra problemelor dezarmării generale, dar mai ales
asupra convocării Conferinţei pentru dezarmare, care a fost stabilită în final
pentru 2 februarie 1932.
În această calitate a militat pentru păstrarea frontierelor stabilite prin
tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari şi
126
mici, pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în
relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii.
România, ca membru fondator al Ligii Naţiunilor, a sustinut cu toate
forţele instituţia geneveză, contribuind prin diplomaţii săi la îmbunătăţirea
continuă a formelor ei de organizare, precum şi a normelor politico-juridice
care-i reglementa activitatea. Prin vocea lui Nicolae Titulescu , România s-a
manifestat extrem de activ la Societatea Natiunilor, fiind cea mai înaltă
funcţie politico-diplomatică ocupată vreodată de un român. Ziarul englez
„Morning Post” scria în septembrie 1931: „Alegerea domnului Titulescu ca
preşedinte al Adunării doi ani succesivi este fără precedent şi împotriva
tradiţei Ligii. Este tributul de cinste personală ce i se aduce pentru modul
remarcabil în care a condus şi a controlat Adunarea de anul trecut” [2, p.
47].
Rolul lui Titulescu în perfecţionarea activităţii Ligii Nationale,
propunerea unor norme juridice cu valabilitate permanentă asupra
problemelor dezarmării, securităţii colective, păcii şi democratizării
relaţiilor internaţionale au fost unanim recunoscute în diplomaţia
europeană.
Făcând o adevărată profesiune de credinţă, N. Titulescu spunea, într-
un strălucit discurs în mai 1935: „…eu care sunt pământean, adânc
pământean, eu care particip de atâţia ani la viaţa internaţională fără a se uita
că sunt român, eu care sunt soldat al ţării mele în tranşeele păcii, şi care nu
a cunoscut demobilizarea, eu care am văzut toate ţările la ele acasă sau la
muncă spre a ajunge la concluzia că nimic nu poate preţui mai mult ca glia
părintească, eu care sunt adânc uman… am curajul de a spune public că
umanitatea nu mă interesează dacă România nu-şi găseşte locul în sânul
ei…” [7, p. 257]. Această declaraţie demonstrează faptul că Nicolae
Titulescu era un adevărat patriot punând interesele României mai presus de
propriile interese.
Activitatea sa politică şi diplomatică a fost încă o dată recunoscută în
1935 prin propunerea candidaturii sale la Premiul Nobel pentru pace, făcută
de Facultatea de litere şi filosofie din Iaşi şi alegerea sa ca membru activ al
Academiei Române.
În perioada dintre cele două războaie mondiale diplomaţia şi politica
externă a României au constituit principalul domeniu al activităţii lui
Nicolae Titulescu. Pe acest plan s-a manifestat pe deplin spiritul penetrant,
realismul, patriotismul şi talentatul său oratoric. Prin aceste calităţi s-a
impus în cercurile politice şi diplomatice internaţionale ca unul dintre cei
mai iscusiţi şi talentaţi diplomaţi. A devenit în scurt timp o personalitatea
marcantă a lumii politicii internaţionale.
Titulescu şi-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore,
fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea
fascismului în Germania, dându-şi seama de pericolul pe care-l reprezenta
acesta pentru România (ca şi pentru alte state europene), Titulescu a depus
127
o vie activitate în direcţia întăririi colaborării internaţionale, în interesul
păcii şi securităţii europene, pe linia aceasta, Titulescu a semnat la Londra,
în 1933, în numele guvernului României, convenţia de definire a
agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii
Înţelegeri şi pentru încheierea în 1934 a Înţelegerii Balcanice.
Fiind un bun diplomat ai timpurilor a fost printre primii şi puţinii
care a găsit limbă comună cu U.R.S.S. şi omologul său Maksim Litvinov,
negocierile privind încheierea unui tratat de asistenţă mutuală reprezintă un
moment important în istoria relaţiilor româno-sovietice, argumentînd
încheierea tratatului astfel: „România are nevoie de un asemenea Pact, fie
că Germania porneşte un război contra U.R.S.S., fie că ajunge la un acord
cu ea. Mai mult, Pactul cu România va trebui făcut la timpul potrivit;
altminteri, apropierea ruso-germană va avea loc fără noi şi împotriva
noastră. Apropierea ruso-germană trebuie, prin urmare, să ne găsească deja
aliaţi cu U.R.S.S” [7, p. 126].
Prin semnarea acestui tratat, ministrul de externe român urmărea ca
Uniunea Sovietică să nu mai continuie politica de cuceriri asupra teritoriilor
româneşti, mai ales Basarabia pe care încerca s-o facă subiect de discuţie la
fiecare întilnire cu Litvinov. Amînarea semnării în luna septembrie 1936,a
tratului cînd se deschidea o nouă sesiune a Adunării Generale a Ligii
Naţiunilor, era cauzată de faptul că serviciile de informaţii sovietice aveau
date despre o iminentă demitere a lui Titulescu, fapt care s-a petrecut la 29
august 1936.
În 1936, regele Carol al II-lea îl îndepărtează din toate funcţiile
oficiale şi îl obligă să părăsească ţara. Stabilit la început în Elveţia, apoi în
Franţa, Nicolae Titulescu a propagat chiar şi în exil, prin conferinţe şi
articole de ziare, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou
război. Demiterea diplomatului român a fost considerată declinul politicii
externe române, dar şi a Ligii Naţiunilor. Titulescu fiind prea idealist în
abordarea acestor relaţii crezînd că semnarea acestui tratat va scăpa Europa
de o nouă conflagraţie mondială.
A murit la vârsta de 59 de ani la Cannes, la 17 martie 1941.
Testamentul său, întocmit în 1940, exprimă dorinţa sa de a fi înmormântat
în România, la Braşov. Acest lucru a fost posibil după 1989, când
rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară.
Latura dominantă a personalităţii lui Nicoale Titulescu era talentul
său juridic şi profetic al evoluţiei politicii internaţionale, care s-a reflectat
asupra tuturor celorlante însuşiri. Juristul, diplomatul, omul politic,
semnatar a multor tratate şi dublu Peşedinte a Ligii Naţiunilor, rămîne
personalitatea care timp de un deceniu şi jumate a influenţat în mod decisiv
politica românească externă dar şi cea internaţională. S-a afirmat ca o
personalitate de prim rang a diplomaţiei europene, un apărător ferm al
intereselor ţării sale, al păcii şi cooperării în spiritul dreptului internaţional,
dar şi unul din primii promotori a unei Confederaţii Europene.
128
Nicolae Titulescu a militat pentru: crearea unor norme şi principii
referitoare la creşterea rolului statelor mici şi mijlocii pe arena
internaţională; regimul juridic al Mării Negre; neutralitatea în condiţiile
Pactului de la Paris ; combaterea terorismului politic internaţional,
introducînd sintagma spiritualizarea frontierelor potrivit căreia a abordare
transfrontalieră a valorilor cultural-spirituale poate desfiinţa imaginar
hotarele dintre state.
Apărarea păcii prin intermediul normei de drept, cu ajutorul
dreptului a constituit însăşi raţiunea vieţii lui. El afirma că „sinonimul păcii
nu este lipsa războiului. Pacea înseamnă, înainte de toate, o stare de spirit
alcătuită din încredere, din întelegere, din nădejdea în ziua de mîine. Pacea
nu se proclamă. Pacea se cucereşte” [2, p. 49].
Pelerin al Păcii [2], securităţii şi cooperării, Nicolae Titulescu n-a
încetat să-şi prezinte în capitalele democraţiilor occidentale punctele de
vedere în probleme vitale ale epocii, avînd o perspectivă lucidă asupra
viitorului, Nicolae Titulescu a avertizat capitalele asupra pericolului pe care
indiferenţa faţă de politicile revizioniste ale regimurilor totalitariste le putea
avea faţă de pacea şi securitatea Europei. Primit cu simpatie deosebită de
opinia publica internaţională, de foruri parlamentare sau de către instituţii
universitare, ştiinţifice şi culturale, Titulescu a fost ascultat , dar n-a fost
crezut [4].
Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial – pentru prevenirea
căruia a făcut tot cei omeneşte posibil – l-a confirmat în modul cel mai
dramatic, a trăit să vadă România sfîşiată. Paradoxul lui Titulescu stă in
cracterul simultan cu care, pe de o parte, a fost omul timpului sau, iar pe de
alta, s-a nascut prea devreme. A fost omul timpului sau pentru ca a inteles
cel mai bine nevoile politicii externe a Romaniei din perioada interbelica. S-
a nascut prea devreme pentru ca multe din conceptele pe care si-a construit
discursul politicii externe abia in zilele noastre incep sa fie luate in seama
si, prin urmare, incorporate in logica instituțională [5].
La 17 martie 1941, ca urmare a bolii şi suferinţei provocate de mare
nedreptate ce i s-a făcut, Nicolae Titulescu s-a stins din viaţă prematur. Se
încheiau o viaţă şi o carieră de „20 de ani prin tranşele păcii” după cum
afirma şi singur. Înfrânt dar nu învins, Nicolae Titulescu a continuat să
existe, să fie ce a fost toată viaţa: un mare român, un mare european, un
gînditor, o conştiinţă.
Eu sunt mîndră să am ca mentor spiritual pe acest om remarcabil
care a ştiut să lupte pentru idealurile lui în pofida descurajării şi piedicile
puse de cei din jur, a făcut istorie în domeniul politicii şi diplomaţiei
lăsîndu-ne pe noi, cei care vrem să-i călcăm pe urme, să devenim ceea ce
numim om cu tărie de caracter şi apărător îndirjit a convingerilor proprii.
129
Referințe bibliografice:
1. Dinu, Marcel. Nicolae Titulescu.Un vizionar al Europei Unite. In: Cugetul.
Chişinău, nr.2 (34), 2007 , p. 29-33.
2. Nicolae Titulescu, personalitate marcantă a diplomaţiei europene. In: Cugetul.
Chişinău, nr.2(34), 2007, p. 46-49.
3. Nicolae Titulescu (om politic – date biografice). Accesibil pe:
http://oameni.regionis.info/1378/nicolae-titulescu-om-politic-biografia/,
[accesat la: 04.04.2013].
4. Potra, George. Pledoarii pentru pace. In: Cugetul. Chişinău, nr.2 (34), 2007, p.
51-53.
5. Scurtu, Ioan. Nicolae Titulescu. Viaţa şi activitatea politico-diplomatică. In:
Cugetul. Chişinău, nr.2 (34), 2007, p. 24-28.
6. Suciu, F.B. Nicolae Titulescu. Repere Masonice. Iași: Editura Junimea, 2010.
Accesibil pe: http://ru.scribd.com/doc/88231435/Nicolae-Titulescu-Repere-
Masonice, [accesat la: 05.04.2013].
7. Titulescu, Nicolae. Politica Externă a României. Editura Enciclopedică,
Bucureşti 1994, p. 422.
8. Titulescu - mason şi om politic român. Accesibil pe:
http://templulmasonic.blogspot.com/2011/04/titulescu-mason-si-om-politic-
roman.html, [accesat la 04.04.2013].
130
DIPLOMAŢIA PUBLICĂ WEB 2.0
A STATELOR UNITE ALE AMERICII
Chiril DIDENCO, an. II, RI,
Cond. şt.: MA. Rodica PANȚA
”Diplomaţie este arta de a-i lasă pe alţii
să facă de buna voie ceea ce le spui tu”
Abraham Lincoln, 1842
Cuvinte-cheie: SUA, diplomaţie publică, Soft Power, diplomaţia publică
web 2.0.
Introducere. Diplomaţia ca instrument de realizare a politicii
externe, pe parcursul istoriei, şi-a direcționat activitatea spre obţinerea celor
mai uşoare, ieftene, eficiente şi atrăgătoare surse de extindere a puterii, în
scopul eficientizării politicii externe a statului. Din această perspectivă ca
ştiinţă, artă şi activitate, diplomaţia a căutat diferite metode pentru
realizarea scopurilor sale.
La sfârşitul secolului XX, începutul secolului XXI a apărut o metodă
destul de eficientă de promovare a imaginii statului în cadrul sistemul
internaţional – diplomația publică, iar odată cu apariţia reţelelor internet a
apărut şi o nouă formă a diplomaţiei publice (diplomaţia web 2.0).
Acest articol realizează o analiză a diplomaţiei web 2.0 şi a
diplomaţiei publice tradiţionale. Din moment ce cetăţenii joacă un rol din ce
în ce mai mare în procesul decizional internaţional şi global, se remarcă
eficienţa acestui tip de diplomaţie din punct de vedere financiar şi
metodologic. În mod special mă voi referi la diplomaţia web a SUA, şi
impactul acesteia asupra sistemului internaţional şi a politicii externe a
SUA.
Conceptul de diplomaţie publică web. Diplomaţia ca activitate îşi
are originea în trecutul îndepărtat, în convenţiile teritoriale care existau din
cele mai vechi timpuri în cadrul societăţii. Noţiunea de diplomaţie derivă
din vechiul cuvânt grecesc “diploo” în traducere “dublez”, desemnând
acţiunea de redactare a diplomelor sau actelor oficiale în 2 exemplare dintre
care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimişilor, iar cealaltă se
păstra la arhivă. Purtătorul unui astfel de dublet se numea diplomat, iar
activitatea desfăşurată de el diplomaţie [6, p. 84]. Preluat de la grecii antici,
cuvântul a intrat în vocabularul modern. Dintre multiplele definiţii ale
diplomaţiei, considerată de unii artă, de alţii ştiință, vom menţiona că
diplomaţia este ştiința raporturilor şi intereselor dintre state sau arta de a
concilia divergențele dintre popoare, deci într-un sens restrâns ştiinţa sau
arta negocierii. Diplomaţia este cel mai bun mijloc inventat de om pentru a
veghea ca relaţiile internaţionale să nu mai fie guvernate doar de forţă,
deoarece războiul ca mijloc de rezolvare a litigiilor internaţionale este
131
costisitor şi nu aduce întotdeauna rezultate dorite. Dicţionarul Oxford se
menţionează că diplomaţia reprezintă conducerea relaţiilor internaţionale
prin negocieri, la care participă diplomaţii şi trimişii statelor, diplomaţia
fiind o activitate care serveşte şi asigură buna funcţionare a relaţiilor
internaţionale, prin crearea celor mai bune condiţii pentru desfăşurarea
paşnică a acestor raporturi. Deşi unii autori consideră că diplomaţia are ca
sferă de acţiune şi raporturile ostile ale statelor, diplomaţiei prin definiţie i
se ataşează elementul paşnic [10, p. 102]. Diplomaţia se caracterizează
prin flexibilitate şi căutarea unor soluţii reciproc acceptabile, iar din
perspectivă ştiinţifică diplomaţia are ca obiect de studiu relaţiile politice,
economice, culturale etc. ale statelor, precum şi a intereselor care le
generează [2, p. 238].
Spre deosebire de diplomaţia tradiţională, diplomaţia publică este o
metodă de influenţare a modului de gândire al societăţii unui stat. Apariţia
reţelelor internet a făcut ca informaţia emisă de un stat sau de organizaţii
atât guvernamental cât şi nonguvernamentale să influenţeze utilizatorii
internetului pentru a-i face loiali acestei structuri. Deşi internetul ca
tehnologie este foarte tânără, este cea mai rapida, ieftină şi accesibilă.
Eficienţa sa se explică prin faptul că acum având un calculator, planşetă,
mobil sau alte softuri conectate la reţea, este mult mai uşor accesul la
informaţie. WWW(World Wide Web ) apare pentru prima dată în anul 1989
la Geneva, Elveţia fiind iniţiat de Tim Bernes-Lee la CERN(Centrul
European de Cercetări Nucleare ) iar primul prototip a fost construit în
1991. Guvernul american începând cu anii 1995-1996 începe folosirea
internetului ca modalitate de a transmite şi a primi informaţia mai rapid, la
moment este cea mai utilizată şi cea mai rapidă sursă de informare
cunoscută de om [3].
Istoricul metodelor diplomaţiei tradiţionale începe din cele mai
veche timpuri, prima şi cea mai veche metodă fiind delegaţia diplomatică
care avea o eficienţă redusă, deoarece expedierea informaţiei era foarte
costisitoare, termen îndelungat de expediere în raport cu distanţa, fiind
dificilă asigurarea securităţii grupului angajat pentru realizarea acestei
misiuni. Odată cu apariţia telegrafului şi a codului Morse, a fost rezolvată
doar problema termenului de expediere dar a apărut problema grupului
restrâns de oameni ce primeau informaţia [5].
Aparariţia noilor tehnologii ca telefonia, radioul şi presa, a permis
mărirea auditoriului ce avea acces la informaţie. Majoritatea problemelor s-
au rezolvat odată cu apariţia televiziunii, teliviziunea fiind cea mai
importantă beneficiară a resurselor diplomaţiei publice. Cu apariţia
Internetului acesta a fost asimilat foarte rapid de societate şi a reuşit să
ocupe nişele existente. Având în vedere faptul că la moment ¾ din
populaţia lumii într-un mod sau altul are acces la intrnet acesta le
influenţează modul de gândire, dar şi facilitează accesul la informaţii.
132
În prezent diplomaţia informează nu doar un grup restrâns, dar şi
majoritatea păturilor sociale pentru a forma o imagine pozitivă a unei ţări
sau structuri politice. Marea majoritate a cercetătorilor consideră că, acest
tip de diplomaţie publică are două feţe, una pozitivă alta negativă, situaţia
argumentată prin apariţia grupărilor activiste nemulţumite ale societăţii,
determinate de divergenţele culturale ca cele existente între lumea creştină
şi cea musulmană.
În prezent în reţeaua internet sunt peste 600 de mii de reţele de
socializare locale, zonale, continentale, globale, aceasta fiind cel mai fertil
teren de răspândire al diplomaţie publice. Astăzi cea mai mică organizaţie
guvernamentală sau nonguvernamentală are pagina web cu informaţia
completă despre structura, idealurile sale, prin intermediul căreia
promovează ideile sale [10, p. 120]. Diplomaţia web este în permanentă
dezvoltare, determinând eficienţa acesteia ca una din ramurile diplomaţiei
publice.
Aspectele definitorii ale diplomaţiei Web al SUA. Diplomaţia
publică în SUA a fost un instrument fundamental al politicii externe şi
securitate utilizat pentru a exercita puterea şi folosi la maximum potenţialul
său. Începând cu aniiʼ 70 principala prioritate a guvernului american a
devenit presa şi televiziunea, pentru a influenţa societatea şi a consolida
loialitatea pentru politica americană. La sfârşitul anilorʼ 70 fiecare familie
americană avea un televizor, radio şi ziare ca surse de informare, care
consolidau spiritul societăţii prin propagarea imaginii statutului ca cea mai
mare putere în sistemul internaţional. Rezultatele au fost uluitoare, o
societate practic 100% loială politicii guvernului. Ulterior SUA va începe
propagarea idealurilor americane în alte state prin: 1. intermediul
propagandei informaţionale, a radioului şi televiziunii; 2. instruirea grupelor
profesionale pentru a crea o elită pro-americană; răspândirea culturii
americane prin intermediul cinematografului[9, p. 95]. Cu toate acestea,
rezultatele nu erau destul de mari, din cauza diferenţei nivelului de
dezvoltare economic, diferenţa de mentalitate, s-au remarcat neajunsuri ale
strategiei diplomaţiei informaţionale, ce a condiţionat pierderi financiare şi
un rezultat nesatisfăcător al programului.
Odată cu apariţia reţelei de internet lucrurile sau schimbat radical
când populaţia a primit accesul liber la informaţia din reţele, ceia ce a
schimbat evident calitatea redării informaţiei în lume. În acest context
trebuie de menționat că există mai multe feluri de programe ce încorporează
în sine anumite diferenţe în modalitatea de propagandă ca: Diplomaţia
Digitală (DD) ,Internet Diplomaţie (ID), Diplomaţia Reţelelor de
Socializare (Twitter Diplomacy ) şi cea mai importantă este Diplomaţia
Web 2.0 .
Pentru dezvoltarea diplomaţiei digitale în SUA, Departamentul de
Stat a creat “Office of e-Diplomacy”, organizaţie care aplică tehnologia
pentru îmbunătăţirea modalităţilor de comunicare ale Departamentului şi
133
schimbul de informaţie. Astfel a fort create canalele YouTube al
Departamentului de Stat, blogul “Dipnote”, pagina de Facebook, contul de
Flicker şi altele. Unul din proiectele anunţate încă din 2009 de către
secretarul de stat Hillary Clinton, este Virtual Student Foreign Service
(VSFS) [9, p. 111].
Startul Diplomaţiei Web 2.0 a fost dat în anul 2000, după cum
menţiona New York Times când preşedintele George Walker Bush cel de al
43 preşedinte a folosit acest tip de diplomaţie după atentatul din 11
septembrie pentru a expune programul său antiterorist, acelaşi instrument
fiind folosit și pentru al doilea mandat al său din 2 noiembrie 2004, ceea ce
ne arată eficienţa acestui tip de diplomaţie [3].
Diplomaţia publică Web 2.0 reprezintă tipul de influenţă asupra
auditoriului al altor state prin: trecerii imediată a abordărilor expuse din
radio şi televiziune în Internet, pentru a fi accesibilă unui auditoriu mai
mare, distribuirea literaturii americane în format electronic, controlul a
blogurilor şi discuţiilor asupra surselor de informare.
Departamentele e-Diplomacy, ce realizează acest tip de diplomaţie
în SUA sunt iniţiate de Secretarul general american H. Clinton pe care
experţii o numesc iniţiatoarea a diplomaţiei publice al SUA, având un grup
profesionist în strategii diplomatice ca D. McQuail şi A. Ross. Responsabil
pentru iniţieriea noilor tendinţe al diplomaţiei publice şi trecerea tuturor
programelor de radio şi televiziune în reţea, pentru a fi accesibile publicului
larg al ţărilor străine a fost numit D. D. McQuail, şi A. Ross ex-preşedintele
canalului Discovery, care se ocupă cu controlul şi promovarea diplomaţiei
publice în reţelele de socializare. Cu excepţia departamentelor e-
Diplomacy, au fost implicaţi în programe de diplomaţie publică directorii
generali a corporaţiilor aşa ca Google, Facebook, Twitter, Howcast,
Wikipedia etc [4, p. 64]. Scopul acestora a fost iniţierea şi activizarea
grupurilor ce au potenţial de lideri, care critică extremismul, autoritarismul
şi care se vor implica în realizarea ideilor sale cu ajutorul guvernului SUA.
În 2009 a fost prezentat noul proiect implementat de D. D. McQuail
numit “Diplomaţia publică şi întărirea colaborării Statelor Unite cu alte ţări
“ în care a fost prezentată noua strategie ce vizează problemele cu care se
înfrunta diplomaţia publica Web 2.0, ca propaganda efectivă al opoziţiei
ideologice al SUA, activitatea informaţională a Chinei în Internet, prezenţa
mass-mediei a Federaţiei Ruse în zona post-sovietică, politica externă
culturală al Iranului în reţele de socializare.
Strategia diplomaţiei implicării (engagement) presupunea formarea
mediului benefic pentru a schimba politica culturală sau discreditarea
sistemului politic nedemocratic cu ajutorul formării opoziției şi susţinerii ei
de către SUA. Dezvoltarea strategiilor diplomatice preventive, reacţia
imediată al guvernului la informaţii negative în bloguri, sunt metode de
bază al realizării acestei diplomaţii în care auditoriul ţintă sunt tinerii, care
protestează împotriva regimurilor autoritare [7, p. 12].
134
Proiectele diplomaţiei publice a SUA conţin:
Înfiinţarea mişcărilor de protest al tineretului.
Formarea sindicatelor proamericane.
Unirea auditoriului a mass-mediei americane.
Mişcările a tineretului se evidențiază activ încă în timpul Războiului
Rece, ca răspuns la răspândirea idealurilor a celor două mari puteri în
sistemului internaţional, care a folosit tineretul ca grup ţintă pentru opoziţia
ideologică. În aşa fel au fost iniţializate de Statele Unite programe pentru
statele Vest Europene pentru a pune rezistenţă ideologiei socialiste [8, p.
176].
Formarea sindicatelor pro-americane ajută guvernul american sa afle
localizarea şi orientarea vectorului politic în aceste ţări, astfel de grupări
sunt în China, Cuba, Iran, Federaţia Rusă, Venezuela. Folosind aceste
sindicate SUA a reușit să elaboreze proiecte de colectare şi stocare
informaţiei la Washington [7, p. 18].
Rezultatele cercetărilor din Harward din 2007, care monitorizau
blogosfera a Fedaraţiei Ruse şi Iranului pentru a identifica neajunsurile şi
slăbiciunile politicii lor interne, au permis elaborarea strategiei de
identificare a adepţilor politicii americane şi iniţierea proiectului
“Conference of Cyber Disidents: Global Success and Challenges” organizat
la Universitatea G. Bush la care au luat parte blogeri din Venezuela,
China, Cuba, Siria, Columbia şi Federaţia Rusă [1].
Extinderea auditoriului ce recepţionează mass-media americană este
derecţia primordială a diplomaţiei publice americane, fiind şi cea mai
efectivă. Proiectul are 2 componente: prima fiind accesul liber la informaţie
şi tehnologiile informaţionale americane, (succesul acestuia fiind aprobarea
în 2010 a legii “Libertate în reţea internet“ pusă în discuţie din cauza
exercitării presiunii a guvernului Chinei asupra companiei Google), şi a
doua fiind dezvoltarea tehnologiilor cibernetice în scopul asigurării
securităţii sindicatelor din aceste ţări.
Diplomaţia web 2.0 este cel mai eficient instrument în ce priveşte
promovarea imaginei SUA, prin intermediul ei, SUA este recunoscut în
lume drept ţară model în organizarea activităților de diplomație publică,
demonstrând lumii întregi că de imaginea promovată depinde destinul
generaţiilor viitoare.
Referințe bibliografice:
1. Buce, Gregory, Public Diplomacy and Strategic Communication: Cultures,
FireWalls and Imported Norms, In: paper presented at the Political Science
Association Conference on Internation and Conflict, Washington DC, August
31, 2005.
2. Chas, W. Freeman, Jr. The Diplomat’s Dictionary. Washington DC:United
States Institute of Peace Press, 1997.
135
3. Dizard, W. Digital Diplomacy. U.S. Foreign Policy in the Information Age.
In:Washington Diplomacy Journal, 2005.
4. Kurbalija, J. Diplomacy in the Age of Information Technology. Innovation in
diplomatic practice. New York: St. Martin's Press, 1999.
5. Nye, Joseph S. The Benefits of Soft Power. In: A Journal of Leadership, april
2013.
6. Pop, D. Mass-media şi politica. Teorii, struturi, principii. Iaşi: Editura
Institutului European, 2000.
7. Potter, Evan H. Projecting Canada’s Soft Power through Public Diplomacy,
Monreal: MacGill-Qeen’s University Press, 2009.
8. Камионко, В.Ф. Радио и телевидение с современном окружение. Москва:
Издательство Искусство, 1989.
9. Михеев, А.H. Новые информационные техноло ии и процесс выработки
внешне политики. Москва: Издательство Аспект Пресс, 2004.
10. Цветкова Н.А. 2011 США и Канада: Экономика, политика, культура.
Москва, 2002.
136
РОЛЬ США В СОЗДАНИИ ЕДИНОЙ ЕВРОПЫ
Александр КОРИНЕНКО, Ма ра , I ур , МО
Нау . ру .: а . и . ау , ц О а иа ЦЫКУ
Ключевые слова: Европа, США, лан Маршалла, европе ская
инте рация.
После второй мировой войны Европа была в руинах, потому что
именно она была главной ареной военного противостояния.
Последствия были трагическими: война унесла около 60 миллионов
жизней, поэтому демографическая ситуация была сложной,
повсеместный спад промышленного производства, сельское хозяйство
находилось в упадке. Потери мировой экономики составляли около 4
триллионов долларов США. На европейском континенте около 10
тысяч населенных пунктов были разрушены войной. На некоторое
время он превратился в «землю экономического хаоса и
демографической неразберихи».
В свою очередь Соединенные Штаты Америки, которые также
участвовали в войне, смогли сохранить свою экономическую мощь и
позже ее преумножить. Важно отметить тот факт, что военные
операции на территории США практически не велись. Во время войны
они оказывали помощь по ленд-лизу своим союзникам. Людские
потери страны были относительно незначительны – около 400 тысяч
погибших, но зато рост экономической мощи поражал: национальный
доход США вырос с 64 миллиардов долларов в 1938 году до 160
миллиардов в 1944 году. Общая мощность американской индустрии
возросла за годы войны на 40% [4, c. 51]. В мировом масштабе на
долю США приходилось 60% промышленной продукции, 64% добычи
нефти, 50% добычи угля, 53% выплавки стали и 17% производства
зерна. В 1944 году на Бреттон-Вудской конференции за долларом был
закреплен статус мировой конвертируемой валюты, также Штаты
предоставили начальный капитал для Международного валютного
фонда и Мирового банка реконструкции и развития. Естественно, что
для продолжения роста требовались сильные экономические
партнеры и рынки сбыта. В первую очередь надо было помочь своим
союзникам в Европе. После окончания войны Вашингтон начал
предоставлял своим партнерам краткосрочные кредиты. За 2 года
было предоставлено кредитов на сумму более 7 миллионов долларов
США. Конечно же, такая тактика не позволяла быстро восстановить
промышленность на европейском континенте, тем более, что с этого
момента начинается «холодная война».
СССР начинает устанавливать коммунистические режимы в
соседних государствах. У границ Советского союза появился ряд
государств-сателлитов: Польша, Чехословакия, Румыния, Болгария,
137
Венгрия, ГДР. Они стали своеобразным буфером между СССР и
«капиталистическим миром». Советский союз предъявил
территориальные претензии Турции и потребовал изменения статуса
черноморских проливов Босфор и Дарданеллы, в Греции
коммунистическое движение рвалось к власти военным путем, кроме
того Сталин требовал протектората над Триполитанией, чтобы
обеспечить советское присутствие в Средиземном море. В данных
условиях США не могли бездействовать и наблюдать распространение
коммунизма в Европе. Великобритания и Франция в годы войны
потеряли в своем политическом весе, но также желали противостоять
влиянию Москвы в регионе. Самым важной силой в этой борьбе могла
быть лишь экономическая мощь, по которой Запад имел большее
преимущественно, нежели Советский союз.
Ситуация в Европе и далее ухудшалась, восстановление шло
медленно, в том числе 1946 и 1947 годы были неблагоприятными с
климатической точки зрения. В этих условиях 22 февраля 1946 в ответ
на запрос американского казначейства посольству США в Москве о
причинах нежелания СССР участвовать в создании Всемирного Банка
и Международного валютного фонда, посол Джордж Кеннан составил
телеграмму, в которой подробно дал характеристику перспективам
взаимоотношений Соединенных Штатов и СССР. Телеграмма имела
мощный эффект на политические элиты Вашингтона. В том числе
Кеннан изложил основные «принципы сдерживания», советовал
всячески ограничивать влияние СССР, не допустить влияния
коммунизма в странах Запада, а в противовес этому строить здоровое,
развитое, демократическое, благополучное общество. Американская
элита берет курс на то, чтобы «спасти» страны Западной Европы
любой ценой от влияния коммунистической идеологии.
После введения в действие «доктрины Трумэна» и удержания
Греции и Турции в зоне влияния Запада, следующим шагом стала
«Программа восстановления Европы». 5 июня 1947 года в
Гарвардском университете Государственный секретарь Соединенных
Штатов Америки Джордж Маршалл представил план экономического
восстановления экономики Европы [1,c.106]. Для США Западная
Европа являлась самым важным стратегическим партнером, также
данная программа имело долгосрочные цели. Она предполагала
помощь всем странам «старого континента», включая Восточную
Европу и СССР [2,c. 229]
12 июля 1947 года в Париже собрались представители 16
государств, которые должны были получить помощь. Надо отметить
тот факт, что представителей стран, где установились
коммунистические режимы не было на конференции, так как Кремль
усматривал в этом ущемление своих интересов и не был готов идти на
условия, которые предлагались Белым домом. На конференции страны
138
заявили о необходимой помощи каждой из них. Одним из условий
получения помощи было выведение коммунистов из состава
правительств. К началу введения в действия «Программы по
восстановлению Европы» в правительствах стран-получателей
действительно не осталось ни одного коммуниста. Сама же
финансовая помощь была безвозмездной. Изначально европейские
государства запросили 28 миллиардов долларов. Такая цифра была
нереальна, и Вашингтон отклонил данный запрос.
Для реализации работы было инициировано создание органа,
под названием Комитет Европейского Экономического
Сотрудничества [1,c. 107]. Он должен был выработать совместный
план европейских государств по восстановлению разрушенных
экономик. Уже через месяц страны-члены организации предоставили
сумму необходимых кредитов на 4 года. Представители США также
изучили ситуацию на месте. В декабре 1947 года в Конгресс был
направлен законопроект о выделении необходимой финансовой
помощи Европе. «План Маршалла» был утвержден 2 апреля 1948 года
и был рассчитан до 30 декабря 1951 года.В первую очередь в Европы
поставляли те ассигнования, которые были необходимы, чтобы
предотвратить голод, во вторую промышленное оборудование для
модернизации производства и в третью очередь сырье,
сельскохозяйственные машины, горюче-смазочные материалы и так
далее.
В апреле 1948 года в Париже 16 министров подписали
конвенцию, из которой следовало, что участники обязуются развивать
внутриевропейскую торговлю, облегчить обмен товарами и услугами
между участниками «Плана Маршалла», через межгосударственное
сотрудничество увеличить производственные мощности каждой из
стран, предпринять меры для укрепления европейских валют, а также
придать данному сотрудничеству организационное обеспечение, то
есть ввести в силу конвенцию о создании Организации европейского
экономического сотрудничества.
Какие же основные цели преследовал данный план? Таковыми
явились модернизация и интеграция. По мнению американской
политической элиты одной из основных проблем Европы является –
национализм, именно он породил такие идеологии, как фашизм и
национал-социализм. Более такого допускать было нельзя. Отметим и
тот факт, что разработчики «Плана» не обращали внимания на
идеологию, участие в нем было предложено коммунистическим
режимам. Американцы предоставили европейцам свободу действий,
главным условием было то, чтобы страны континента договорились
между собой.
Участники «Плана» вспоминают первые 2 года его реализации,
как золотую эпоху экономического роста Европы, с 1947 по 1949 на
139
25%. Торговля в Западной Европе возрастала, а сами государства все
больше экономически интегрировались друг с другом.
Со временем Вашингтон понимает, что цели американцев и
европейцев не совсем совпадают. Лидеры европейских стран, подняв
своим экономики, начали преследовать свои собственные
политические цели, зачастую не подчиняясь условиям Вашингтона.
Европейцы предпочитали некоммунистические режимы с широким
социальным обеспечением, а не либеральный капитализм, модель
которого пытались построить Соединенные Штаты Америки.
Результатами «Плана восстановления Европы» стали то, что
США смогли получить большой и развитый рынок сбыта, смогли
остановить распространение коммунистической идеологии на
европейском континенте, экономика стран-участниц возросла на
треть, промышленность на 40%, а сельское хозяйство на 11%,
европейские государства избежали экономического кризиса и смогли
расплатиться по внешним займам, существенно возрос средний класс,
у США появился сильный политический союзник, «План Маршалла»
был первым серьезным уроком европейской интеграции.
После того, как экономика стабилизировалась, то
сотрудничество перешло еще в сферу безопасности. 4 апреля 1949
года в Брюсселе было подписано соглашение о создании
Североатлантического Альянса. Таким образом, на европейском
континенте зародилась общая система безопасности, еще более
сплотив государства. Другим важным аспектов интеграции в Европе
был проект, где участвовали представители США - это проект
создание Европейского оборонительного сообщества. 1954 году он
окончательно провалился, а его разработчики извлекли уроки и
решили применить другие методы интеграционных процессов.
Идеи европейской интеграции высказывались уже сразу после
Второй мировой войны. Премьер-министр Великобритании Черчилль
19 сентября 1946 года в Цюрихском университете произнес речь.
Помимо эмоционального призыва к единству Европы в ней
содержались две идеи, которые в последующем действительно легли в
основу интеграционного процесса: восстановление "европейской
семьи" в рамках своего рода Соединенных Штатов Европы -
структуры, обеспечивающей мир, безопасность и свободу; примирение
и партнерство между Германией и Францией [5, c. 18]. С 1января 1948
года начал действовать таможенный союз Бельгии, Нидерландов и
Люксембурга. В марте 1948 года Великобритания, Франция, Бельгия,
Нидерланды, Люксембург подписали Договор об экономическом,
социальном и культурном сотрудничестве.
В мае 1948 года в Гааге открылся Конгресс Европы. На нем
присутствовали представители 16 европейских государств, а также
дипломаты Соединенных Штатов Америки и Канады. На Конгрессе
140
обсуждались возможные планы интеграции, а по итогам был создан
Совет Европы. В 1950 году при активном участии США был учрежден
Европейский платежный союз. Конвертируемость национальных
валют была восстановлена, налажены трансграничные расчеты,
которые необходимы для укрепления торговли между государствами.
Все эти объединения были классическими международными
организациями, которые не затрагивали государственный суверенитет
и не формировали наднациональный институтов. Сроки американской
помощи по «Плану Маршалла» подходили к концу и европейские
политические элиты осознавали, что необходима интеграция и
налаживание кооперации для сохранения роста экономики,
политической стабильности и безопасности государств.
В 1949 году страны Восточной и Центральной Европы создали
Совет Экономической Взаимопомощи. Из истории известно, что
именно они были традиционными рынками сбыта и источниками
сырья для западноевропейских развитых государств. Отныне их
экономики были переориентированы, а это значило, что страны
Западной Европы должны максимально увеличить кооперацию между
собой.
Важным моментом после окончания войны стал Саарский
вопрос, заключающийся в том, кто же будет владеть угольным
бассейном. Соединенные Штаты здесь были на стороне ФРГ, так как
хотели, чтобы она вошла в НАТО, их поддержала и Великобритания.
В 1950 году еще не существовало единой французской позиции, как
надо действовать [3, c. 40]. Тогда министр иностранных дел Франции
Роберт Шуман, чтобы не допустить полного провала своей
дипломатии в данном направлении предложил создать Европейское
объединение угля и стали. 9 мая 1950 года Шуман огласил
меморандум, в котором заявил, что война теперь между «вековыми
соперниками» станет немыслимой и физически невозможной. Таким
образом, Саарский вопрос отпал сам собой, Франция смогла
объединить лотарингскую руду с саарским углем. Вашингтон более
чем одобрительно отреагировал на данную инициативу.
В последствие, 12 июня 1950 года в Париже был подписан
«План Шумана» шестью государствами: Францией, Федеративной
Республикой Германия, Италией, Бельгией, Нидерландами,
Люксембургом. Воплотившийся в жизнь план Шумана, стал первым
экономическим объединением, которое дало старт началу европейской
интеграции и созданию пока беспрецедентного интеграционного
объединения - Европейский Союз.
Библиография: 1. Bache, J. Politica în Uniunea Europeană, Chişinău: Epigraf, 2009. 664 p.
141
2. Berstein, S., Milza P. Istoria Europei, Chişinău: Institutul European, 1998. 475
p.
3. Pinan, D., Origine şi evoluţia Uniunii Europene, Chişinău: Ştiinţa, 2010. 376 p.
4. Золотов, А. США: борьба за мировое лидерство, Калининград: КГУ,
2000. 100 с.
5. Книга, А., Пархаев, В. Европе ская инте рация: учебное пособие,
Барнаул: АлтГТУ, 2004. 124 с.
142
ПОЛЬСКИЙ ОПЫТ ЕВРОПЕЙСКОЙ ИНТЕГРАЦИИ
Юлия РУШИКА, II курс, МО
Научн. рук.: Лариса ПАТЛИС, МА.
Ключевые слова: Республика ольша, Европе ская инте рация, ЕС,
реформы.
В 1970-е и 1980-е гг. стала проявляться слабость
коммунистической системы. Экономика социалистических стран
пребывала в застойном состоянии, в то время как Запад все дальше
уходил вперед. Процесс был постепенным и малозаметным, однако, в
Польше условия обострились настолько, что в 1980-81 гг. власти уже
вынуждены были терпеть существование независимого профсоюза
«Солидарность». В 1980-х годах началась волна забастовок, на одной
из которых Анджей Гвязда, вице-председатель «Солидарности»,
сказал: «Мы не хотим жить в стране, где единство достигается только
с помощью полицейской палки» [2]. В Гданьске рабочие организовали
межзаводской забастовочный комитет. По всем фабрикам Польши
были разосланы кассеты с записанными на них «21 требованиями». В
конце августа 1980 был достигнут компромисс с правительством,
которое уступило всем требованиям рабочих, явно превышавшим
реальные возможности экономики.
Принятие принципов рыночной экономики и включение страны
в западные экономические структуры, считалось наиболее
эффективным способом преодоления задержек в развитии государства,
в общественной и экономической областях. Профсоюз
«Солидарность», зарегистрированный в ноябре 1980 и возглавленный
Лехом Валенса, стал первой брешью в политической системе
Польской Народной Республики. «Солидарность» объединяла в своих
рядах всех, кто выступал за смену системы. Количество членов ее
быстро достигло 9-10 млн. После выхода «Солидарности» на
политическую арену Демократическая партия и Объединенная
крестьянская партия отказались от своего подчинения Польской
Объединенной Рабочей Партии и объединились с «Солидарностью».
Одновременно с этим росло и напряжение. Как писал впоследствии В.
Ярузельский, «взаимная подозрительность была характерной чертой
того времени… Экстремизм и с одной, и с другой стороны
терроризировал уже всех, затруднял возможность компромиссных
решений» [8, с. 67].
В начале 1981 «Солидарность» стала по сути параллельной
властью в стране и взяла курс на конфронтацию с властью
официальной. Она вела и подпольную деятельность по бойкоту всех
организаций и институтов, которые поддерживали существовавший
143
строй. Это ускоряло деградацию системы, и Валенса назвал это
«одной из крупных заслуг движения» [8, с. 67]. Существенную роль
играла также независимая издательская и культурная деятельность,
проводившаяся вне официальных структур. Эта деятельность стала
работать не только на противостояние с властью, но и на раскол
общества по многим линиям раздела. В течение всего 1981 власть
предпринимала попытки организовать круглый стол для переговоров с
профсоюзами, но каждый раз «Солидарность» отклоняла эту
инициативу из опасения, что трудящиеся будут настаивать на
компромиссе. В августе обострилась ситуация на потребительском
рынке из-за резкого спада промышленного производства и усиления
общего хаоса.
Британский Премьер-министр Маргарет Тэтчер сказала в то
время очень важные слова Валенсе: «Вы уже сделали несколько
гигантских шагов на пути к свободе. Вы делаете это из моральных
убеждений, и именно поэтому никогда не сдавайтесь» [1, с. 91]. Леху
Валенсе Запад оказал важную моральную поддержку – он стал
лауреатом Нобелевской премии мира 1983. В 1985 начались быстрые
перемены в СССР, и было ясно, что они повлияют на ситуацию в
Польше. 17 сентября 1986 были освобождены все политические
заключенные (вышли на свободу 225 человек), а 29 ноября начал
легально действовать Временный совет «Солидарности». Была начата
экономическая реформа по либерализации системы [8, с. 69].
Идея интеграции Польши с Европейским Союзом появилась
вскоре после начала системных реформ в 1989. Фактором,
повлиявшим на усиление проевропейского вектора в политике
Польши, стали происходившие параллельно с политическими
трансформациями социально-экономические перемены. В 1989 была
опубликована экономическая программа, разработанная группой
экономистов во главе с министром финансов Л. Бальцеровичем (1989-
1991). Документ провозгласил, что целью страны является переход от
социалистической к рыночной системе хозяйствования [3].
Важным этапом, влияющим на форму и стиль польского
членства в ЕС, были так называемые акцессионные переговоры.
Дипломатические отношения между Польшей и Европейским
экономическим сообществом (ЕЭС) были установлены уже в 1988, а в
сентябре 1989 подписано соглашение о торговле и экономическом
сотрудничестве с установлением режима наибольшего
благоприятствования в торговле. Это соглашение предусматривало
постепенную отмену количественных ограничений на импорт товаров
из Польши на рынок ЕЭС. Благодаря этому уже в 1990 ЕЭС стал
главным торговым партнером Польши. В 1989 открылось также
Представительство Республики Польши при Европейских
сообществах в Брюсселе. Это был политический шаг, показывающий
144
польские намерения институциональной увязки Польши со
структурами ЕС.
На первом этапе реформ в Польше возник конфликт ценностей
между большей частью общества и новой господствующей элитой.
Результаты «бархатной» революции оказались настолько
несовместимы с глубинными установками массового сознания, что
вызвали пересмотр уже, казалось бы, устоявшихся взглядов. Это
имело большое значение в ходе интеграции Польши в европейское
общество.
Немалое значение имела программа PHARE (Poland and
Hungary: Aid for Restructuring of the Economies) созданная в 1989 как
скорая помощь для реструктурирования экономик Польши и Венгрии.
Программа PHARE, финансируемая Европейским Союзом, имела
предназначение оказания помощи странам-кандидатам из
Центральной и Восточной Европы в подготовке к вступлению в
Европейский Союз. Целью данной программы стало укрепление
государственных администраций и учреждений для последующего
эффективного функционирования внутри Европейского Союза,
содействие экономическому и социальному сплочению. Главным
бенефициаром программы была Польша, для бюджета которой по
программе PHARE в период 1990-2003 было выделено около 3,9
миллиарда евро [4, c. 4].
Прошедшие в Польше 4 и 18 июня 1989 года парламентские
выборы сыграли роль неформального плебисцита «за» и «против»
коммунизма. Олицетворение прошлого – Польская объединенная
рабочая партия – потерпела сокрушительное поражение [11, с. 92] В
апреле 1990 сеймом были приняты три новых закона: о министерстве
внутренних дел, о государственной полиции и управлении охраны
государства. Вместо милиции была создана полиция, предназначенная
для защиты безопасности граждан и поддержания общественного
порядка. Вместо службы безопасности было создано Управление
охраны государства, целью которого стала защита безопасности
государства и его конституционного порядка. Служба безопасности
была распущена, ее сотрудники уволены и набор на работу в новый
орган осуществлялся заново. Бывшие работники службы безопасности
должны были пройти двухуровневую процедуру проверки. Решились
на эту проверку 14 тыс. из 24 тыс. работников службы безопасности.
Прошли ее около 10 тыс. человек. Из 137 руководящих работников
МВД осталось только 20 человек. До 1995 Управление охраны
государства контролировалось президентом, а затем было подчинено
премьер-министру [7, с. 42]. Быстро реформировалась судебная
система страны. Уже в декабре 1989 был создан Всепольский
судебный совет, который стоит на страже независимости судов и
судей. Он имеет право выдвигать кандидатов в судьи и осуществлять
145
надзор за работой судебных органов. Судьи же назначаются
президентом страны на неограниченный срок.
Вскоре было заявлено о новациях во внешнеэкономической
политике. Глава МИД Республики Польша К. Скубишевский (1989-
1993), выступая в Сейме в апреле 1990 с речью о новых возможностях,
открывшихся перед страной, подчеркнул, что Польша принимает
существующие мировые взаимозависимости и будет искать в них свое
место [11, с. 93]. Уже в мае 1990 Польша подала официальный запрос
о переговорах на тему соглашения об ассоциации с Европейскими
сообществами.
Что касается политики регулирования денежных доходов
населения и предприятий, то здесь применялись различные рычаги и
методы в зависимости от текущих потребностей. Так, уже в середине
1990, когда чрезмерно жесткое ограничение доходов помимо
сдерживания инфляции стало существенным фактором спада и
снижения жизни населения, в эту политику были внесены заметные
коррективы. Коэффициент индексации фонда заработной платы был
повышен до 1.0, а затем до конца года поддерживался на уровне 0.6;
был несколько увеличен порог допустимого роста фонда заработной
платы и др. Стабилизация экономики и обеспечение устойчивого роста
позволили в значительной мере отойти от жесткого админи-
стративного регулирования и во все возрастающей степени
использовать рыночные инструменты регулирования доходов [7, с.
44].
Борьба в верхах способствовала ускорению политических
перемен. 27 мая 1990 состоялись выборы в органы местного
самоуправления. На этих выборах «Солидарность» получила около
40% голосов. Принятый 8 марта сеймом закон о территориальном
самоуправлении и проведенные выборы должны были разорвать
прежние неформальные номенклатурные связи и обеспечить приход к
власти на местах «Солидарности». Этот закон вводил полное
самоуправление на уровне городов и гмин (волостей). На уровне же
воеводств оставалась правительственная администрация. Отныне
гмины и города стали рассматриваться как самоуправленческие
общности жителей. Они стали обладать правом юридического лица,
распоряжаться коммунальной собственностью и иметь собственные
источники финансирования [7, с. 46].
В резолюции от 4 июля 1992 Сейма Республики Польша, была
признана важность Европейского Союза для будущего страны и
выражена надежда, что ассоциация с Сообществом будет служить
преобразованию и развитию польской экономики. Подписание
Европейского Договора о Содружестве Польши с Европейскими
сообществами и странами, являющимися их членами, послужило
началом политического диалога между Польшей и Сообществом (а
146
потом с Европейским Союзом), а также постепенной либерализации
торговли промышленными продуктами, завершившись установлением
зоны свободной торговли. Столкнувшись в результате либерализации
внешней торговли с непосильной для национальных производителей
иностранной конкуренцией, Польша стала использовать для защиты
внутреннего рынка формы, традиционные для стран с рыночной
экономикой. Это, прежде всего, валютный курс. Высокая цена
иностранной валюты и рестриктивная денежно-кредитная политика,
ограничивающая финансовую деятельность предприятий, резко
уменьшили объемы импорта. Спад был настолько сильным, что
правительство для оживления деловой активности приостановило
взимание пошлин до сентября 1990 примерно на 80% тарифных
позиций, в том числе на все импортируемые материалы и компоненты,
а также на многие инвестиционные товары (для строительства и
модернизации предприятий). Большинство таможенных пошлин,
отмененных в начале 1990, было восстановлено в августе 1991;
произошел возврат, хотя и в ограниченном масштабе, к различным
формам регламентации внешнеторговой деятельности. Новый
таможенный тариф, который стал действовать с 1 сентября 1991, был
основан на комбинированной номенклатуре, применяемой странами
ЕС. Его средневзвешенная ставка составила 14.27% против 3.38% в
первой половине 1991, то есть возросла почти в 3 раза [13, c. 107]. Это
привело к расцвету торговли между Польшей и Европейским
сообществом и к расширению диалога и политического
сотрудничества, что в свою очередь содействовало дальнейшему
сближению между Польшей и Сообществом.
В период ассоциации с Европейским Союзом в Польше было
принято много новых правовых актов, призванных согласовать
польское законодательство с законодательством ЕС, создались также
институциональные структуры, необходимые с точки зрения
функционирования рыночной экономики и будущего членства в
Европейском Союзе. Однако уже с 1992 таможенные ставки начали
постепенно снижаться. Это было связано с вступлением в жизнь в
1992-1994 гг. договоров о свободной торговле со странами ЕС, ЕАСТ
и центрально-европейскими государствами – Венгрией, Словакией и
Чехией. Договоры предусматривали постепенное сокращение и
взаимную отмену таможенных пошлин на промышленные товары и
частичное их снижение на некоторые сельскохозяйственные
продукты.
Постепенное снижение пошлин компенсировалось растущим
использованием нетарифных экономических и административных мер
для ограничения импорта. Законом от 8 января 1993 на ряд товаров, в
том числе алкоголь, табачные изделия, газовое оружие и др., был
введен акцизный налог. С 5 июля 1993 импортные товары стали
147
облагаться налогом на добавленную стоимость. Правительство в 1991-
1993 гг. трижды девальвировало злотый (в мае 1991, феврале 1992 и в
сентябре 1993). Девальвации обеспечивали высокую рентабельность
экспорта, а рестриктивная денежная политика и жесткая бюджетная
дисциплина способствовали перемещению товаров с внутреннего на
внешний рынок [13, c. 109].
Копенгагенская декларация, принятая 21-22 апреля 1993,
зафиксировала намерение стран Вышеградской группы стать
полноправными членами Европейского союза. Были установлены
условия, также известные как Копенгагенские критерии. На саммите
ЕС, который прошел в германском городе Эссене 8-10 декабре 1994,
отмечалось, что Копенгагенский саммит сыграл большую роль в
развитии отношений между Евросоюзом и странами Центрально-
Восточной Европы, поскольку, во-первых, государства Вышеградской
группы были признаны «ассоциированными странами» [4], во-вторых,
на форуме было заявлено, что страны Центрально-Восточной Европы
смогут стать полноправными членами ЕС так скоро, как только смогут
удовлетворить экономическим и политическим требованиям
Евросоюза, в-третьих, были отмечены успехи Польши и других
восточноевропейских стран на пути к стандартам ЕС.
После подачи заявки Варшавы на членство в ЕС в мае 1995
Евросоюз принял так называемую «Белую книгу», полное название
которой — «Подготовка ассоциированных стран Центральной и
Восточной Европы к интеграции во внутренний рынок Союза». В
данном документе был представлен список тех законодательных
актов, которые страны-кандидаты должны были принять для
интеграции в единый рынок Европейского союза. Кроме того, Книга
содержала рекомендации относительно порядка их принятия и
указания на то, какие административные и технические структуры
необходимы для гарантий эффективного выполнения
законодательства [11, с. 95].
В июле 1995 Польша была принята во Всемирную торговую
организацию, в ноябре 1996 присоединилась к ОЭСР (Организация
экономического сотрудничества и развития). Это оказало решающее
влияние на торговую политику страны, используемые инструменты и
методы защиты внутреннего рынка. Либерализация обмена,
преимущественно импорта, происходила на основе взятых
международных обязательств (в результате присоединения к
договоренностям Уругвайского раунда, заключения и реализации
соглашений о свободной торговле), уменьшения величины импортного
налога и постепенного повышения реального курса злотого.
В 1996 Европейский Совет принял график предстоящего
расширения, который предполагал инициацию переговоров о
вступлении стран в Евросоюз весной 1998. Эта линия полностью
148
соответствовала целям Варшавы. Следующим шагом в подготовке
процесса присоединения стало принятие Советом министров 28 января
1997 Национальной стратегии по интеграции (НСИ), а в июле 1997
была создана межведомственная группа для подготовки переговоров о
вступлении в Европейский Союз. Группа состояла из заместителей
министров и представителей крупных центральных
правительственных учреждений. Однако, еще 3 июня 1997 Совет
Министров принял расписание принятия мер по осуществлению
национальной стратегии интеграции, в которых были изложены
основные задачи и отвечать за их выполнение органами, даты этих
задач.
20 июля 1997 английская газета Independent писала, что
решение о принятии в 2003 в Европейский союз новых членов из
числа стран Центрально-Восточной Европы «ведет к положительным
последствиям, например, к расширению рынков, благодаря новым
участникам и динамичному развитию» [11, с. 96]. Однако не все
аналитики так же позитивно оценивали интеграцию стран Центрально-
Восточной Европы в Евросоюз. Так, например, британская же газета
Guardian подчеркивала, что «при принятии решений преобладали
политические мотивы» [11, с. 96]. В июле 1997 Европейская комиссия
опубликовала проект Повестки дня 2000 года, в котором изложены
положения всеобъемлющей реформы институтов, процедур и
основные направления политики Европейского союза. В рамках
повестки дня 2000 были также представлены отдельные обзоры по
подготовке ассоциированных стран Центральной и Восточной Европы
и Кипра к вступлению в Европейский Союз. В оценке Польши были
подчеркнуты экономические преобразования, которые привели к
значительному экономическому росту, социальному прогрессу и
сближению со стандартами ЕС.
Широкое открытие внутреннего рынка для иностранного
капитала, приватизация государственных предприятий наряду с
хорошей конъюнктурой способствовали притоку прямых иностранных
инвестиций в страну. С 1996 Польша является лидером в Центрально-
Восточной Европе по привлечению этих инвестиций: 28.4 млрд. долл.
за 1989-2000 гг. против 23.1 млрд. в Венгрию и 21.3 млрд. долл. в
Чехию [13, c. 117]
В марте 1998 было объявлено о начале переговоров о
вступлении в ЕС с Венгрией, Польшей, Чехией, Эстонией, Словенией
и Кипром, как наиболее подготовленными кандидатами. Осознавая
масштабность работы, которую предстояло сделать, 28 июня 1998
Совет министров принял Национальную программу подготовки к
членству в ЕС, устанавливавшую необходимые меры регулирования, с
составлением расписания для их реализации в 1998-2002 годах.
149
15 июля 1999 в документе «Повестка дня 2000» был
представлен список государств, приглашенных к началу переговоров о
членстве в ЕС. В их число вошла и Польша. Еврокомиссия признала
достижение ею главного условия для вступления в Евросоюз –
создание рыночной экономики [11, с. 97]. Кроме того, еврочиновники
отметили, что Варшава учла выдвинутые ранее требования в области
финансового контроля, социальной политики, сельского хозяйства,
экономической и валютной политики. Вместе с тем, в «Повестке»
было отмечено, что Польская Республика все еще не отвечает
политическим критериям, вдвинутым на Копенгагенском саммите.
Подготовка Польши ко вступлению в члены Европейского
Союза стала важным моментом в истории государства. В период с
2000 по 2004 были с выдвинуты и приняты десятки реформ во всех
структурах. Основными целями стратегии регионального развития
были названы расширение и модернизация инфраструктуры для
повышения конкурентоспособности экономики регионов; развитие
человеческого потенциала посредством формирования региональных
образовательных систем и повышения мобильности трудовых
ресурсов; развитие трансграничного сотрудничества территорий.
Весной 2000 был принят Закон о принципах поддержки регионального
развития, в котором определено, что поддержка регионов
осуществляется на основе Национальной стратегии и инициатив
воеводского самоуправления. Главным инструментом польской
региональной политики стали программы развития воеводств, на
основе которых заключаются с центром специальные контракты.
Первые средства были направлены в 2000-2002 гг., причем
дополнительные ресурсы получили воеводства, имеющие ВВП на
душу населения ниже 80% от средне-польского показателя, а также
воеводства с высоким уровнем безработицы. Однако, это привело к
ограниченным возможностям остальных воеводств. В результате в
число лидеров по объему инвестиционных расходов на душу
населения попали такие относительно благополучные воеводства, как
Мазовецкое и Поморское [10, с. 153]. Многие региональные
программы ориентировались на интеграцию в ЕС.
Для того, чтобы ускорить корректировку для принятия и
осуществления законодательства ЕС в Сейме интенсифицировали
усилия по принятию законодательных актов, связанных с интеграцией.
15 ноября 2001 была принята Европейская стратегия Правительства
Республики Польша, которая подтвердила решимость завершить
переговоры с Европейским Союзом в 2002, и вступить в ЕС в 2004.
Реализация Стратегии Правительства Республики Польша привела к
завершению переговоров о вступлении на саммите ЕС в Копенгагене,
13 декабря 2002. Договор о вступлении, в котором излагаются условия
присоединения Польши к ЕС, был подписан 16 апреля 2003 в Афинах.
150
В Польше прошел референдум по вступлению в Европейский Союз,
который состоялся 7 - 8 июня 2003 года. В референдуме приняли
участие 55,85% поляков, 77,45% из них высказались в пользу
вступления Польши в ЕС, а также 22,55% были против этого [3].
22 июля 2003 президент Польши Александр Квасьневский
ратифицировал Договор о присоединении, и 1 мая 2004 года Польша
стала членом ЕС. Официальное принятие странами ЕС прошло в
Дублине, где Польша была представлена президентом Александром
Квасьневски и премьер-министром Лешеком Миллер. Уже в июне
2004 года, поляки избирали в Европейский парламент 54 депутатов
Европарламента.
Польша, из всех стран-кандидатов в ЕС на 2003-2004 гг., была
наименее развитая, демонстрируя около 70% от эталона ЕС-15 в
области ИТ, инфраструктуры, законодательства, таможенных
режимов. В принятом Национальном плане развития на 2004-2006 гг.
была провозглашена цель развития конкурентоспособной польской
экономики; 3/5 средств было направлено на строительство дорог и
другой инженерной инфраструктуры [12, с. 6]. В первые два года
членства Польши в ЕС в стране наблюдался устойчивый
экономический рост в среднем ежегодно на 4,2%, и эта тенденция
продолжилась в 2006. По этому показателю Польша занимала восьмое
место среди стран ЕС-25, отставая от других новых членов Союза, в
частности, балтийских государств и Словакии. В 2005-2006 гг.
торговый баланс Польши со странами ЕС был положительным, то есть
текущий торговый дефицит объясняется торговым оборотом со
странами – не членами ЕС. Введение общих таможенных тарифов для
торговли со странами за пределами ЕС привело к снижению средних
тарифов с 8,9% до 4,1%. Неудивительно, что в результате импорт из
развивающихся стран (в основном Китая) быстро возрос. Объем
экспорта в третьи страны (главным образом в Россию и Украину)
также достиг рекордных уровней благодаря ставшим доступными
Польше экспортным субсидиям на продовольственные товары.
Либерализация торговли этими товарами привела к росту польского
экспорта в ЕС [6, с. 11].
В соответствии с прогнозами, произошло впечатляющее
увеличение притока прямых иностранных инвестиций (ПИИ) в
Польшу в год ее вступления в ЕС, по сравнению с 2003. В 2004 в
экономику страны в общей сложности было инвестировано 10,29 млрд
евро, то есть почти столько же, сколько в 2000, когда было заключено
большинство приватизационных сделок. В 2005 приток ПИИ снизился
на 22%. Портфельные инвестиции в Польшу увеличились. Основными
инвесторами в экономику Польши были страны ЕС-15, на которых
приходилось более 83% общего объема ПИИ в конце 2005.
Лидирующие позиции занимали Нидерланды, Германия и Франция,
151
совместно обеспечивая почти 61% совокупного притока ПИИ в
Польшу [9, с. 30]. 21 декабря 2007 Польша вступила в Шенгенскую
зону, на которой действуют единые принципы въезда и
краткосрочного пребывания и на которой нет контроля на внутренних
границах [9, с. 167].
Широко распространенные в Польше опасения, связанные с
вступлением страны в ЕС, не оправдались, за исключением некоторого
повышения цен после интеграции. Тем не менее, валютная политика
позволила сохранить стабильность цен в 2004-2006 гг. В то же время
имели место позитивные явления, которые не прогнозировались.
Вопреки пессимистическим ожиданиям, темпы роста экспорта
опередили темпы роста импорта. Заметно вырос польский экспорт
продовольственных товаров в страны ЕС. Также хорошим фактором
оказалось и то, что общественная поддержка членства Польши в ЕС
постоянно и существенно росла, начиная с момента интеграции. Доля
населения, положительно оценивающего членство Польши в ЕС,
постоянно возрастала. Спустя два года после вступления 54%
респондентов считали, что членство в ЕС принесло стране больше
выгод, чем потерь. Это на 15% выше, чем через три месяца после
интеграции, и на 8% выше, чем после первого года членства страны в
ЕС [6, с. 12].
Положительное восприятие вступления Польши в ЕС и того,
как оно отразилось на стране и личном благополучии граждан,
превалирует во всех социально-демографических и политических
группах. Особенно это заметно среди обеспеченной молодежи с
высшим образованием, живущей в больших городах. Согласно
общественному мнению, наиболее важные преимущества, полученные
Польшей в результате вступления в ЕС, – возможность легально
работать в других государствах – членах Евросоюза, открытые
границы, поддержка сельского хозяйства и доступность фондов ЕС.
Итак, сближение Польши и Евросоюза не было
одномоментным. Этот процесс начался в 1989 и закончился
вступлением Польши в ЕС в 2004, но сама интеграция Польши
продолжается и по сей день.
Библиография:
1. Adamowicz P, Drzycimski A, Kinaszewski A. Gdańsk according to Lech
WaŁęsa. Gda sk: Gda sk City Office, 2008. 129 c.
2. Drogi Wolności (Roads of Freedom). Documentary Film. Part I. Polish Studio,
05.03.2011. http://www.youtube.com/watch?-v=mv2LOyVYN_0 [дата
доступа: 06.06.2013]
3. Ners-Lewandowska B. Droga Polski do członkostwa w Unii Europejskiej.
Edukacja – Publikacje nauczycieli, Pło sk, №4964. http://www.edukacja-
.edux.pl/p-4964-droga-polski-doczlonkostwa-w-unii-europejskiej.php [дата
доступа: 05.06.2013]
152
4. Pre-Accession Funds. Polish Experience. Office of the Committee for
European Integration, Poland, 2008. 16 c. http://www.cde.ukie.gov.pl-
/HLP/files.nsf/0/8A25581477E1ED88C1256FE10047F1A9/$file/Preaccesion_
funds_Polish_experiences-publikacja.pdf [дата доступа: 07.06.2013]
5. Raport Rady do spraw ogolnych pizedlozony Radzie Europejskiej na temat
strategii przygotowania do czolonkos twa krajow stowarziszonych Europy
Srodkowej i Wschodniej. Essen, 9-10 grudnia 1994. http://zbiordokuentow.pl-
/1994/4/8.html [дата доступа: 05.06.2013]
6. Бальцерович Е. Экономика ольши после вступления в ЕС. В: Beyond
Transition, №13, январь-март 2007, с. 11-12
7. Бухарин Н., Синицина И., Чудакова Н. ольша: десять лет по пути
реформ. В: Новая и нове шая история, № 4, 2000, с. 38-57
8. Кара Мурза С., Александров А., Мурашкин М., Телегин С. Революция
«Солидарности» в ольше. В: Экспорт революции... Москва: Алгоритм,
2005. с. 64-75
9. ольша – тво экономически партнер. Варшава: Институт исследований
рынка, потребления и конъюнктуры, 2008. 205 с.
10. Ре иональная политика стран ЕС. Центр европейских исследований
ИМЭМО РАН. Отв. ред. А.В. Кузнецов. Москва: ИМЭМО РАН, 2009. 230 с.
11. Скворцова Д. ольша и Европе ски Союз: путь к инте рации (1989-2004
.). В: Научные ведомости, №1 (72), выпуск 13, 2010, с. 92-97
12. Уилсон Дж., Луо Кс., Бродман Г., Вступление в ЕС и приоритеты в
укреплении потенциала. В: Beyond Transition, №13, январь-март 2007, с. 6-7
13. Чеклина Т. ольша. В: Мировая экономика и международные
отношения, №8, 2002, c. 105-117
153
POZIŢIA ŞI ROLUL NOILOR STATE MEMBRE ALE UE
ÎN RELAŢIILE UCRAINA–UE
Serghei HAREVSCHII, Masterat, anul II, RI
Cond. şt.: conf. univ., dr. Ludmila COADĂ
Cuvinte-cheie: UE, Ucraina, cooperare, integrare europeană, Parteneriat
Estic, Polonia.
Discuţia asupra politicii specifice faţă de noii vecini din est, care au
apărut la frontiera UE în mai 2004, a început cu mult înainte de extinderea
spre est. Ţările candidate din est (în prezent noi membri) promovau ideea
unei politici estice separate sau „dimensiunea estică” – cu referire la
dimensiunea nordică finlandeză, iniţiativa care a fost stabilită ca o politică a
UE la sfârşitul anilor 1990. Cel mai puternic susţinător al dimensiunii estice
a fost Polonia. Chiar înainte de intrarea Poloniei în Uniunea Europeană,
autorităţile poloneze au încercat să prezinte propuneri privind politica estică
a UE. În 2002, Ministerul Afacerilor Externe polonez a pregătit un
document neoficial privind politica UE faţă de vecinii din Est, unde a
prezentat conceptul dimensiunii estice. Domeniul de aplicare geografic al
dimensiunii estice includea Ucraina, Belarus, Republica Moldova şi
Federaţia Rusă. A fost destul de evident că conceptul oferea prioritate
relaţiilor cu Ucraina, Belarus şi Moldova, în timp ce Rusia a fost plasată pe
al doilea loc. Cu toate acestea, conceptul dimensiunii estice propus de
Polonia a eşuat din cauza conceptului unei Europe extinse acceptată de UE
înainte de aderarea Poloniei la Uniunea Europeană. După aderarea Poloniei
la UE atitudinea ei faţă de vecinii din est a rămas aceeaşi: guvernul acestei
ţări continua să sprijine extinderea UE spre est, punând accentul în special
pe Ucraina și perspectivele acesteia de aderare. Preşedintele polonez Lech
Kaczynski în repetate rânduri afirma că Polonia este interesată ca „porţile
către Europa” să fie deschise pentru Ucraina, şi că Uniunea Europeană se va
extinde în viitor, ceea ce înseamnă că politica Poloniei cu privire la Ucraina
rămâne neschimbată [6]. Ca rezultat al declaraţiilor făcute, Polonia
furnizează asistenţă financiară Ucrainei aproximativ de 3–4 milioane de
euro anual, în special pentru următoarele domenii: reforma administraţiei
publice, sprijinul administraţiei locale şi reforma economice [1].
Lituania, de asemenea, este văzută ca un avocat puternic pentru
integrarea mai rapidă şi mai strânsă a statelor est–europene în UE.
Preşedintele lituanian, în Adresarea către Naţiune din 2008, a reiterat că ţara
sa va continua să sprijine aspiraţiile Ucrainei – „să se alăture familiei
naţiunilor europene ca fiind membru deplin cu drepturi depline”. La rândul
său, Lituania, din 2002 a început să elaboreze viziunea proprie pentru
viitoarele relaţii cu Belarus, Ucraina şi Moldova. Această viziune a fost
bazată pe ceea ce a fost realizat în Lituania şi în regiune în ultimii zece ani,
154
şi a fost structurată în jurul a trei obiective principale. În primul rând,
graniţele lituaniene ar trebui să fie printre cele mai deschise pentru
cooperare în toată Europa. În al doilea rând - consolidarea intereselor
comune în vederea creşterii economice şi prosperităţii regionale cu vecinii
estici. În al treilea rând, este vorba despre interesul Lituaniei ca statele
vecine să fie democratice şi paşnice, atât pe plan intern cât şi în relaţiile lor
cu ceilalţi vecini [4].
În timpul crizei politice din Ucraina în 2004, Polonia şi Lituania,
deja în calitate de state membre ale UE, au jucat un rol important în cadrul
negocierilor. Contribuţia lor a fost foarte importantă nu doar pentru
soluţionarea crizei în sine, dar ele au demonstrat, de asemenea, capacitatea
noilor state membre ale UE de a contribui semnificativ la progresul
relaţiilor în cadrul PEV. Cu toate acestea, ar fi nedrept să nu menţionăm alte
state ale UE care sprijină dimensiunea estică a PEV. Cei mai evidenţi
parteneri sunt celelalte state baltice, statele nordice şi statele Grupului de la
Vişegrad, care menţin relaţii bilaterale relativ active cu Ucraina, Belarus şi
Moldova şi care au luat o poziţie similară, proactivă faţă de acest domeniu
în UE. Printre statele membre ale UE care oferă asistenţă Ucrainei se mai
numără: Suedia, Regatul Unit al Marii Britanii (UK), Danemarca,
Germania, Ţările de Jos, Republica Slovacă şi Polonia [1]. Asistenţa se
axează pe consolidarea democraţiei, reformele sociale şi economice,
precum şi a mediului, reforma administraţiei publice şi campanii de
prevenire răspândirii a HIV/SIDA, liberalizarea presei, combaterea
traficului de fiinţe umane etc.
Este important să includem Germania în grupul de ţări care
promovează în Est politicile UE. Fără sprijinul Germaniei, statele membre
din estul şi nordul UE, cu greu ar putea acorda suficient sprijin statelor
nemembre pentru a-şi demonstra poziţia din interiorul Uniunii [4].
Germania, de la începutul anilor 1990, a dezvoltat o cooperare bilaterală
intensivă cu Ucraina pentru a contribui la consolidarea democraţiei, a
statului de drept şi la reforme economice. Din 1993 până în 2004, guvernul
federal a acordat sprijinul Ucrainei în valoare de aproximativ 115 milioane
de euro în cadrul programului – TRANSFORM. Bugetul pentru 2005/2006
a fost de 48 de milioane de euro [1].
Ultima extindere a UE creează o redirecţionare clară a surselor
financiare spre est. În timpul cadrului financiar (2007–2013), 100 de
milioane de locuitori din noile state membre (inclusiv Bulgaria şi România),
vor primi 150 miliarde de euro (numai prin fonduri regionale). Cei 100 de
milioane de locuitori ai ţărilor candidate (Turcia şi state Balcanice), vor
primi 10 miliarde de euro (ca ajutor de preaderare). Şi 400 de milioane de
locuitori din vecinătatea sudică şi estică (inclusiv Rusia) vor primi doar 10,5
miliarde de euro prin noul instrument de vecinătate [3].
Rolul Poloniei în formarea şi promovarea politicii UE faţă de
Ucraina din 1989–1991până în momentul de faţă a fost promovarea
155
integrării cât mai strânse a Kievului cu Uniunea Europeană, cu perspectiva
aderării ulterioare la structurile comunităţii europene. Experţii polonezi
explică aspiraţia Poloniei de a servi ca „avocat european” al Ucrainei prin
faptul că pentru Varşovia este foarte important de a găsi echilibrul în cadrul
UE, pentru dezvoltarea relaţiilor atât cu Rusia, cât şi cu alte state vecine din
Est – în special Ucraina, Belarus şi Republica Moldova. Conform opiniei
lor, Ucraina liberă şi independentă va garanta stabilitatea şi securitatea în
întreaga regiune a Europei Centrale. Cu toate acestea, politicile Varşoviei
faţă de Kiev au fost determinate de alţi factori.
Prima etapă – de la independenţa Ucrainei în 1992 până la „revoluţia
portocalie” din 2004 – a fost caracterizată de politici prudente, care nu sunt
pe deplin articulate în Polonia, acesta în mare parte se datora prezenţei la
putere în Kiev politicienilor care echilibrau între UE şi Rusia.
A doua etapă – după venirea la putere în Ucraina politicienilor pro–
occidentali – a fost o perioadă cea mai activă a relaţiilor Polono–Ucrainene.
Dorinţa preşedintelui Viktor Iuscenko, Iuliei Timoşenko şi a multor altor
politicieni din Ucraina de a redirecţiona vectorul politicii externe spre
apropierea cu UE a coincis cu sentimentele de la Varşovia, care, după
propria aderare la UE în 2004, activ promova ideea aderării Ucrainei la UE.
Politica activă a Poloniei faţă de Ucraina în această perioadă, posibil, a
devenit unul dintre mulţi factori care a contribuit la eşecul „coaliţiei
portocalii”, a cărei, acţiunile iraţionale şi excesiv de ambiţioase în politica
externă au agravat şi mai mult criza politică şi economică din ţară.
A treia etapă – o perioadă de abordare coerentă şi raţională a
problemei integrării europene a Ucrainei – a fost însoţită de venirea la
putere în ambele state a noilor preşedinţi: Bronislaw Komorowski – Polonia
şi Viktor Ianukovici – Ucraina. Efectuând paşi succesivi în direcţia Uniunii
Europene, ei sunt conştienţi de faptul că sistemul politic şi economic al
Ucrainei nu corespund standardelor europene şi nu încearcă să forţeze
integrarea Ucrainei în UE, fără a lua în considerare situaţia reală din ţară.
Elita poloneză era ghidată de declaraţia celebrului politician polonez Jerzy
Giedroyc: „cu cât mai puternica va fi poziţia noastră în Est, cu atât mai mult
ne v–or respecta în Occident”. Polonia a început să pună în aplicare
„Ostpolitik–ul” – politici active cu vecinii săi estici, inclusiv Ucraina [2].
Nu este o coincidenţă faptul că Polonia, în decembrie 1991 a devenit
primul stat care a recunoscut independenţa Ucrainei. Şi primul document
oficial care perpetuează relaţiile celor două ţări a fost semnat la 13
octombrie 1990 – Declaraţia de principii şi direcţiile principale de
dezvoltare a relaţiilor polono–ucrainene. În declaraţie, părţile au remarcat
lipsa de pretenţii teritoriale, precum şi dorinţa de a începe negocierile
privind stabilirea relaţiilor diplomatice şi comerciale, şi de a dezvolta
cooperarea politică şi tehnico–ştiinţifică. După care, în 1992, a fost semnat
Tratatul de vecinătate şi cooperare dintre Polonia şi Ucraina.
156
În 1996, în timpul vizitei lui Leonid Kucima, în Polonia, cele două
ţări au convenit să pună în aplicare ideea unei Europe Unite şi unui nou
sistem de securitate europeană. Părţile Poloneze şi Ucraineana au semnat un
acord privind regimul de eliminare a vizelor, crearea instituţiilor culturii
poloneze în Ucraina şi culturii ucrainene în Polonia, precum şi cooperarea
în restituirea bunurilor culturale pierdute sau deplasate în timpul celui de al
doilea război mondial. În cadrul vizitei preşedintelui polonez Aleksander
Kwasniewski în 1997 la Kiev a fost semnată Declaraţia comună de
consimţământ şi unitate, dedicată memoriei victimelor conflictelor polono–
ucrainene. Cu toate acestea, punerea în aplicare acestui document sa
confruntat cu o serie de obstacole, inclusiv în Lviv, unde s–au petrecut o
serie de incidente anti–poloneze [1].
La sfârşitul anilor 1990 contactele polono–ucrainene au început să
poarte un caracter mai dinamic. Preşedinţii celor două ţări între anii 1998 –
1999 s-au întâlnit cel puţin de zece ori, inclusiv în mai 1999 – la summit–ul
ţărilor din Europa Centrală în Lviv. Polonia a sprijinit activ cooperarea
Ucrainei cu NATO şi candidatura acesteia pentru a deveni un membru
nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU, iar Kievul a ajutat
Varşovia să devenă preşedinte al Comisiei pentru Drepturile Omului în
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru perioada 2001–2003. Începând cu anul
2000, în Ucraina au început să se evidenţieze tot mai mult semnele crizei
politice. Asasinarea jurnalistului Gheorghi Gongadze, şi apoi otrăvirea lui
Viktor Iuşcenko nu au putut să nu provoace îngrijorarea în UE şi ia forţat să
acorde o atenţie semnificativă la neajunsurile democraţiei ucrainene. UE a
fost predominantă de opinia că Ucraina este un partener de neîncredere şi o
ţară coruptă, cu un nivel scăzut a culturii politice, cu care nu este necesară
forţarea dezvoltării relaţiilor politice.
În acelaşi timp, Polonia, care trebuia să adere la UE continua să
implementeze „politica estică” activă faţă de Ucraina. În cadrul următoarei
întâlniri a preşedinţilor, în februarie 2003, partea poloneză a declarat
deschis că susţine ambiţiile europene ale Ucrainei şi integrarea acesteia în
UE. În acelaşi timp, s-au consolidat şi relaţiile comerciale dintre Ucraina şi
Polonia, au crescut investiţiile reciproce. Dar nu s-a reuşit evitarea
disputelor. În martie 2006, spre exemplu, Ucraina a interzis importul de
carne şi produse din carne din Polonia. Embargoul de carne a fost parţial
lichidat numai după un an de negocieri între agenţii sanitare şi guvernele
ambelor state [4].
Conform politologilor polonezi, unul dintre cele mai importante
evenimente din epopeea relaţiile polono–ucrainene a fost participarea activă
a Varşoviei în „revoluţia portocalie” din Ucraina, în toamna–iarna 2004.
Într-adevăr, rolul activ al Poloniei în sprijinul aspiraţiilor europene ale
Ucrainei s-au manifestat cel mai puternic în timpul acelor evenimente.
Varşovia a reuşit să atragă atenţia tuturor instituţiilor europene la ceea ce se
întâmpla la frontierele sale de est [5].
157
Polonia a început monitorizarea activă a situaţiei din Ucraina în
ajunul alegerilor prezidenţiale din 2004, când Seimul polonez a îndemnat
Ucraina să respecte normele democratice în timpul alegerilor. În septembrie
2004, Parlamentul European a creat un grup special, care a fost angajat în
dezvoltarea relaţiilor UE cu Ucraina şi Belarus. Iar primul pas în această
direcţie a fost delegarea la Kiev o echipă de observatori la alegerile
prezidenţiale, în fruntea cărei a fost numit reprezentantul Poloniei.
Polonia, care a mizat pe un candidat pro-occidental şi anti-rus,
Viktor Iuşcenko, a reuşit să câştige sprijinul Germaniei. Aceste două ţări au
elaborat în comun un plan de politică europeană faţă de Ucraina şi l-au
prezentat la 12 octombrie 2004, la reuniunea miniştrilor de externe a UE
[5]. Deşi ţările europene nu au acceptat la acel moment aderarea Ucrainei la
UE, a devenit clar, că Polonia va continua, în mod constant şi activ, să
promoveze această idee până la realizarea ei.
La sesiunea Seimului polonez din 21 ianuarie 2005 Ministrul
Polonez de Externe Adam Rotfeld a declarat că Polonia va oferi asistenţă
multilaterală Ucrainei, căutând apropierea ei de Occident, şi a numit
protestele de masă a opoziţiei, care a contribuit la schimbarea puterii în stat,
un eveniment de o „importanţă istorică”.
Conceptul politicii externe a lui Ianukovici era foarte diferit de
conceptul euro–atlantic a lui Iuscenko. Deja în septembrie 2006, el a
declarat că Ucraina nu este pregătită să aderare la NATO, deoarece 60% din
ucraineni, la cel moment, erau contra aderării la NATO. În acelaşi timp,
Ianukovici a confirmat intenţia Ucrainei de a „adera la Uniunea
Europeană”, intenţia la care Polonia a continuat să acorde ajutor
semnificativ statului ucrainean.
Pe data de 6 decembrie 2007 preşedinţii Poloniei şi Ucrainei au
semnat o declaraţie comună privind „Provocările comune – noile direcţii a
parteneriatului strategic”, conform căreia relaţiile dintre cele două ţări
continuă, să se bazeze pe consensul social şi politic, cooperarea în
construirea unei Europe unite, fără linii de divizare [2]. Polonia promis din
nou să sprijine aderarea Ucrainei la UE şi NATO, preşedintele polonez
Lech Kaczynski în timpul conferinţei de presă la Kiev ezplicând de ce
Polonia depune eforturi semnificative pentru aderarea cât mai timpurie a
Ucrainei la Uniunea Europeană: „Dacă Ucraina se află în aceeaşi parte a
Europei în care şi Polonia, deşi Ucraina după teritorii este aproape de două
ori mai mare decât Polonia, ea trebuie să facă alegerea de partea cui este...
Una dintre aceste direcţii este Uniunea Europeană” [5].
Venirea la putere a lui Iuşcenko, se pare, a creat un climat favorabil
pentru consolidarea relaţiilor şi condiţii pentru soluţionarea conflictelor în
relaţiile polono–ucrainene, care nu au putut fi abordate de mulţi ani. Numai
în anul 2005, preşedinţii Ucrainei şi Poloniei s–au întâlnit de cel puţin zece
ori (inclusiv în luna august la Kiev, împreună cu preşedinţii Lituaniei şi
Georgiei). În anul următor, intensitatea reuniunilor la nivel înalt a scăzut
158
semnificativ din cauza contradicţiilor în interiorul „coaliţiei portocalii” –
între preşedintele Iuşcenko şi premierul Iulia Timoşenko. Kiev şi Varşovia
s-au apropiat datorită dorinţei reciproce de a elimina dependenţa de
aprovizionarea cu gaze ruseşti. În acest scop, guvernul ucrainean în 2006, a
propus Poloniei un proiect de prelungire conductei Odessa – Brody pînă la
Gdansk şi Polotsk [4]. De atunci, Kiev a revenit în repetate rânduri la
această temă, dar nu au fost obţinute rezultate concrete. Polonia a propus o
altă cale: de a crea în cadrul UE şi NATO, o nouă organizaţie numită Pactul
european de securitate energetică, cu scopul de a „spori securitatea
aprovizionării cu surse energetice”. Proiectul polonez declara că membrii
acestei organizaţii vor fi capabili să acţioneze în mod colectiv, în cazul în
care Rusia (în opinia părţii poloneze vina pentru criza gazelor o poartă
Moscova) va crea din nou probleme cu alimentarea cu gaze naturale.
Rolul ambiguu în relaţiile dintre Kiev şi Varşovia l-a jucat „factorul
istoric”. Ambele state au convenit în condamnarea trecutul sovietic. În
2006, Seimul polonez a adoptat o rezoluţie în memoria victimelor
Holodomorului din Ucraina în 1930. Datorită opiniei sale anti-ruse,
preşedintele polonez, Lech Kaczynski a salutat pretenţiile istorice ale
Ucrainei față de Moscova. El a subliniat în mod repetat că genocidul
poporului ucrainean, precum şi adevărul despre alte crime ale regimului
sovietic „se descoperă cu mare dificultate” [2]. În 2008, Kaczynski a luat
parte la comemorarea victimelor Holodomorului la Kiev.
În acelaşi timp, Kievului şi Varşoviei le-a fost mult mai greu să
rezolve propriile contradicţii istorice. În Ucraina nu scădea numărul celor
care credeau că cei care participau la nimicirea fizică a polonezilor membri
ai UPA erau „eroi”. În centenarul de la naşterea liderului lor Stepan
Bandera, în 2009 au ieşit în stradă mii de naţionaliştii ucraineni. Nu
surprinzător, preşedintele Iuşcenko într-o încercare de a-şi recâştiga
popularitatea a jucat pe sentimentele naţionaliste. În 2010 el i-a atribuit lui
Stepan Bandera, responsabilului pentru moartea a sute de polonezi, titlu de
Erou al Ucrainei post–mortem, cu cuvintele: „Pentru curaj în apărarea ideii
naţionale, eroism şi sacrificiu de sine în lupta pentru un stat ucrainean
independent”. Aceasta a provocat o frustrare puternică în rândul polonezilor
care își puneau speranțe politica lui Iuşcenko de apropiere cu Polonia.
Numai după victoria lui Viktor Ianukovici la alegerile prezidenţiale din
2010, partea ucraineană a luat o serie de măsuri cu menirea de a contribui la
depăşirea acestei pagini dureroase a istoriei polono–ucrainene.
Deci, de-a lungul perioadei istorice „post–comuniste”, Polonia a
încercat să joace un rol activ în apropierea dintre Ucraina şi UE. La început,
ea a acţionat ca intermediar între Kiev şi Bruxelles, iar apoi ca membru cu
drepturi depline al Comunităţii Europene, care influenţează, iar uneori
defineşte politica UE faţă de Ucraina şi alte ţări vecine din est. Această
activitate a atins apogeul său la scurt timp după 2004, când Polonia a fost
admisă în UE, şi în Ucraina a avut lor „revoluţia portocalie”, care a adus la
159
putere forţele pro–occidentale [5]. Cu toate acestea, voinţa politică a
conducerii ucrainene şi poloneze, precum şi entuziasmul europenilor
privind democraţia ucraineană nu a fost suficient pentru a convinge
Uniunea Europeană să fie de acord cu aderarea Ucrainei ca un avans, pentru
a face reformele necesare. Reînnoirea elitei politice în 2010 din Polonia şi
Ucraina a acordat prioritate etapei de pregătire consecutivă Kievului pentru
integrarea europeană.
Referințe bibliografice:
1. European Neighbourhood and Partneship Instrument. Ucraine. Country
Strategy Paper 2007-2013. Accesibil pe:
http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/country/enpi_csp_ukraine_en.pdf. [Accesat
la 20.01.2012]
2. Gromadzki, G.; Lopata, R. and Raik, K. “Friends or Family? Finnish,
Lithuanian and Polish perspectives on the EU’s policy towards Ukraine,
Belarus and Moldova”. FIIA report 12 (2005), The Finnish Institute of
International Affairs, publicat pe 5 august 2005. Accesibil pe:
http://www.fiia.fi/en/publication/29/friends_or_family/. [Accesat la
26.04.2013]
3. Kaczynski: Polska uznaje Wielki Glod za ludobojstwo, Wiadomosci24.pl, 22
noiembrie 2008. Accesibil pe:
http://www.wiadomosci24.pl/artykul/kaczynski_polska_uznaje_%20wielki_glo
d_za_ludobojstwo_81957.html [Accesat la 14.09.2012]
4. Overhaus, M.; Maull, H.W.; Harnisch, S. The New Neighbourhood Policy of
the European Union. Perspectives from the European Commission, France,
Germany, Poland, Ukraine and Moldova, Foreign Policy in Dialogue Volume
7 No19, A Quarterly Publication on German and European Foreign Policy, 27
iulie 2006. Accesibil pe:
http://www.deutsche-aussenpolitik.de/newsletter/ issue 19 [Accesat la
08.02.2013]
5. Solonenko, Irina. Added Value? Eastern Partnership and EU–Ukraine
Bilateral Relations. Accesibil pe: http://library.fes.de/pdf-files/ipg/2011-
3/11_solonenko.pdf. [Accesat la 26.04.2013]
6. Poland to call on Croatia to support Ukraine's EU integration, UNIAN, 13
mai 2013. Accesibil pe:
http://www.ukrinform.ua/eng/news/poland_to_call_on_croatia_to_support_ukr
aines_ eu_integration_303037. [Accesat la 16.05.2013]
160
CHINA-BELARUS:
WHAT IS THE THROUGH IN THIS RELATION?
Doina BĂTRÎNAC, Universitatea Goethe,
Frankfurt pe Main, Master, Studii Est-Asiatice moderne
Cond. șt.: conf. univ., dr. Viorelia MOLDOVAN-BĂTRÎNAC
Keywords: China diplomatic relations, bilateral relations China-Belarus,
political cooperation, economic development, socio-cultural implications
On the 20th January 2012, China and Belarus met for
congratulating each over with 20 years since the establishment of the
official diplomacy relations.
Analysis. Each year the relations between China and Belarus, are
getting stronger. The investments from the side of China are rising as well.
Although there exists very much information about this specific relations
between China and Belarus, and from the first glance it looks very
transparent it is still difficult to make a final verdict about China‘s intention.
China is very tactical in this cooperation relation and does not allow herself
any mistakes, that is way at the moment no other countries except Russia
are interested to involve in understanding the specific of this ties.
1. The economic cooperation between China and Belarus are
tightening each year. However a detailed analysis allows to observe Belarus
dependence from China. This is a great opportunity for China, because it
allows to test some of its products and afterwords to infiltrate them in
Europe through Belarus. Belarus is seen as a springboard for China‘s
economic infiltration in Europe.
2. China does not involve herself in Belarus political situation, but
from the other side uses the economic vulnerability of this country to make
it sustain China‘s own politics like in the case of Taiwan and Tibet, the One
Politic system etc.
3. The influence of China in Belarus is getting strong this way it is
pushing Russia a side. This situation makes Russia very unhappy, so as not
to allow China‘s influence to expend it tries to privatize everything what is
possible in Belarus.
4. Through the establishment of the Confucius Institute in Minsk and
the organization of different cultural events is China trying to familiarize
Belarus population to China and this way rising as well the trust of this
small country in the “noble“ character of China. Introduction. Belarus is seen as Europe‘s “last authoritarian state“,
and very often is presented as a polarizing power: Washington and Brussels
are showing their disagreement towards this regime, on the other side
Russia is trying to support them. This makes clear that Belarus has very
161
complicated and unstable foreign policy. The Chinese-Belarus relations are
a good example to present the complex reasons why is China leading such
a foreign policy towards developing countries worldwide. The government
from Beijing tends to infiltrate himself into different markets using as tactic
economic diplomacy. But the main goal of China to secure resources and
new markets. However many will argue that in most cases economic and
political motivations are going hand-in-hand: politic helps to foster the
ways for new investors; economy is trying to achieve geo-strategic aims.
The questions is: What is Belarus position, and why China shows
such a big interest? Can it be the same case as Cuba, when China support a
post-Soviet country just from ideological motives? Or maybe Belarus
presents the same situation like Pakistan, a great geo-strategic relevance and
is supported by China just because it borders with one of its rivals? The
answer for this questions will be presented further in the article, showing
different motives and perspective that will explain why China‘s implication
in the destiny of Belarus is raising each year.
When, why, how? On the 2nd of January, 1992, China and Belarus
established diplomatic relations, since that moment, the bilateral ties got
stronger and their cooperations developed not only in the political sphere
but as well in economic, cultural and technological directions. The main
factor that allowed this bilateral relations to develop is the frequent visits
from high-level politicians and experts from both sides. The most important
bilateral visits took place in: December 2005 at the invitation of Chinese
President Hu Jintao the Belarusian President Alexander Lukashenko paid an
official visit to China; in November 2007, Belarus was visited by the
Chinese Premier Wen Jiabo; at the Olympic Games in August 2008, Hu and
Lukashenko met again in Beijing; the end of 2008 was one of the most
successful in the cooperation were more then 70 bilateral cooperation
documents were signed between Belarus and China; in 2010 at the
invitation of the Belarusian President, the Chinese Vice President Xi Jinping
visited Minsk for further discussions to maintain and develop the bilateral
cooperation). However this relations between China and Belarus raised
many questions. It is obvious that a small country like Belarus that is not so
well seen in Europe and has problems to get any help profits from this
specific “friendship“ with China, but where is China‘s profit? Answer to
this question was give by President Hu, after the anniversary meeting for
the 20 years since the establishment of diplomatic ties between China and
Belarus, he said that their cooperation brought seizable advantage to their
countries and the peoples.
According to Lukashenko, specific for the tightened relations of this
two countries is first of all that they maintained a common attitude on major
international subjects and had productive collaboration in international and
regional organizations like: the United Nations and the Shanghai
Cooperation Organization. Another important thing to mention is that,
162
Belarus always supported China in problems concerning human rights,
Taiwan, Xinjiang and Tibet.
Belarus sustaining China. In one interview Belarus President
Lukashenko expressed his gratitude to the Chinese government for taking
such a good care of Belarus. Afterwords Lukashenko stressed as well that
the international politic of Beijing has a very flexible character pointing out
that although China has many differences with America, they still maintain
good relations, and all this thank to the sapience of the Chinese governance.
According to the Belarus President, China is an example for each country in
the world and that is why they should be followed. Lukashenko attentions
China‘s enemies not to try to destabilize them, because afterwords
everybody will have to suffer.
Belarus confirmed that they are ready to open to the Chinese
products the door to the Russian market, although it is sure that Moscow
will block such tentatives.
Their comes again the question what makes Belarus to be so grateful
towards China? In summer 2009 when China was pressured by the Western
Countries because they repressed the civil commotions in Xinjiang Uyghur
Autonomous Region, Minsk stood behind Beijing and sustained them. On
the other side China provided assistance to Belarus when they were
economically blocked by the West countries. According to the government
in Minsk, in spring 2011 when they suffered attacks from foreign banks and
some Russian companies, were Belarusian energy and monetary sector
suffered big damages, China helped them to survive. The Belarusian
President Lukashenko mentioned that in this situation when Belarus is very
vulnerable to the attacks from the Russian side that are hoping through
blocking Belarus economy to menage to privatize their industrial sector,
China is the only one able to protect them.
Economic Cooperation. According to Belarus Prime-minister
Martynov, since their independence for twenty years their volume of
bilateral trade had a sensible raise from 30 million U.S. dollar to 3 billion
U.S. dollars. Martynov also mentioned that they are ready to be the gateway
for the economic performance of China in Europe and that they hope to
attract more Chinese tourists to China. This two countries already started
two joint ventures that are sharing technologies from both sides, in Belarus
will be soon established a large industrial park that is sponsored mostly
from China in order to generate high technologies that will bring profit to
both countries.
Since the establishment of the diplomatic relations between Belarus
and China the bilateral trade suffered positive changes. Nowadays, China is
the forth biggest trade partner of Belarus, being placed after Russia,
Ukraine and the European Union. The volume of bilateral trade raise by 72
percent in the last years. However, this trade relations are mostly based on
the imports of Chinese manufactures in Belarus. From the extern
163
perspective it is obvious that China intensifies Belarus‘s commerce short
come with non-EU states. In the case of China, Belarus is a figurative
instrument for the economic diplomacy of China.
1. China‘s monetary policy - Belarus furthered China‘s efforts to support
the RMB currency in worldwide trade. It is important to mention that
Belarus was the only East European country that participated in July
2009, at China‘s attempt to offer 65 billion of RMB in order to foster
the import of Chinese products in East European countries (other
worldwide states that accepted were: South Korea, Indonesia, Malaysia
and Argentina).
2. Internationalization of the underdeveloped regions of China - Belarus
has helped to facilitate the progress in underdeveloped regions in
China, that tried to internationalize their economies however, because
of the lack of comparative benefit have not succeeded. In 2010, when
Xi Jinping made an official visit to Belarus, he expressed China‘s
interest in emerging Belarus to promote the development of the
northeastern region in China.
3. Testing country - Belarus is a great country as a test ground for some
Chinese companies, mostly from the telecommunication and
infrastructure sector. Belarus dependence on foreign investment, but as well their position
in Europe is a great opportunity for China to try the Export Processing
Zones (EPZs) model on the new continent (until now EPZs were
established in Africa and Central Asia). The first step towards this Chinese
plan, happened already in March 2010, when Xi Jinping and Belarus
president Lukashenko have signed 16 agreements that have a value of 3,4
billion US dollars. This agreements consists of cooperation tactics in the
field of investment and trading transactions.
The China-Belarus cooperation in in different economic field
showed good results. On the 28th June 2011 in Minsk, was held the 11th
session of the Chinese-Belarusian Commitee on Trade and Economic
Cooperation. At that session was made clear that there are some progresses
happened, mostly upgrading in Belarus the power plants and cement plants
by the companies from China. During the session other new projects were
identified: the industrial park in China and the construction of new runway
at the international airport in Minsk.
Belarus is importing mostly consumer goods and technologies from
China, an important factor is clearly the low cost of this products in
comparison to the world wide prices. However there are goods with which
Belarus is supplying China, like caprolactam, fertilizers, machineries,
dumper, metallurgic products and electronics. China, also offered the
possibility for Belarusian companies to open offices, in this way promoting
them on the Chinese market. However, Belarus is importing a lot more from
China, as in return China from Belarus. What creates concern to the Belarus
164
government, is that the production for export is not enough diversified and
is not attracting to much attention yet. In this way the government from
Minsk has still many tasks to solve. Although Belarus and China maintain
good economic relations, there were moments when China has put Belarus
in difficult situations. One of this cases was in 2009, when the government
from Beijing stopped importing potash fertilizers from Belarus, which
consists 52.7 percent of exports from Belarus. This case made Lukashenko
more careful, mostly because China is as well a great importer of
caprolactam which consists 25.2 percent from the Belarusian exports to
China. Although since that case, no other problems were observed and the
cooperation between China and Belarus got even more prosperous. In this
case we are ask ourselves the question why Lukashenko privileges more the
Chinese capital and not the one from Russia? The question is easy,
Lukashenko has nothing against Russian oligarchs coming to Minsk and
spending their money, but he is afraid that Belarus might lose its authority
and identity and will get to be a new region of Russia “the Belarusia
Oblast“. According to the Belarus President Lukashenko, the Chinese
capital is orientated on strait business relations and is not involving in
political games, that is why the Chinese capital is welcomed in Belarus.
Political Implications. Although China stresses that their bond to
Belarus is mostly based on economic diplomacy, their interest is as well
crystalizing itself on political and ideological directions. Since the mid-
1990s, Belarus and China supported each other on different political levels,
it began with Belarus promoting China‘s objectives in the United Nations.
Belarus and Chinese Communist Parties are organizing mutual visits and
are exchanging experience on diplomatic basis.
In 2007, when Premier Wen, visited Belarus the political interests
from China became more clear: China has to support Belarus‘s
“independence, sovereignty, territorial integrity, and domestic stability” and
“oppose any country that sought to interfere in Belarus’s internal affairs
under the pretext of “human rights”. In return, Belarus offered to support
the One China policy, and to bloc the entry of Taiwan into the UN.
Although the government of Beijing is trying to make the cooperation ties
between Belarus and China event stronger, they are still aware and are
conscious about the Lukashenko regime and the way he understands and
uses political power. The last years, China even allowed to its media to
criticize the elections in Belarus and their fraudulent character. However,
they are also criticizing countries like America that attempt to get involved
in Belarus politic. Important to mention is that China sees Lukashenko
sometimes as a joke figure, more expressive we can observe this in the case
when Lukashenko expressed himself towards democratizing Belarus. China
laughed out this plans, characterizing them as hypocritical. The Chinese
media, mentioned that the only opportunity for Lukashenko to stay in his
165
position, is to maintain a high employment rate and continue providing
good public services.
Belarus is tensioning the relations between China and Russia. In
October 2011, Belarus President Lukashenko offered an interview for the
Russian media, expressing his approval towards the Eurasian Economic
Union. it is still unclear if this interview was meant to bring more spice in
the visit of Lukashenko to Russian that was expected a week after, or that
Lukashenko aimed to express the growing importance of China in Belarus.
After that China signed some important deals with Belarus in September
2011, Russia‘s Prim-minister Putin, stated that although Belarus and
Russian have the custom union, they do not enjoy such long-range
agreements as between Belarus and China. Also Russian officials
mentioned in a non-formal way that China might „spoil Moscow‘s game“.
In March 2010, a russian internet portal Gazeta.ru criticized Lukashenko by
saying that he is trying to get his country independent from Russia by
getting money from China. Interesting is that some state-run news agency
from China like Xinhua and People‘s Daily, published the interview with
Putin and other statements from Russian politicians and afterwords
mentioned that China is blocking the efforts of Russia in Belarus by
offering securer and more generous terms then Russian ever did. After this,
all lately deals between Russia and Belarus were widely and negatively
criticized by Chinese media. This deals were presented as an attempt from
Russia‘s side to revive the Soviet Union and to spread its influence on their
neighbor countries.
It is somehow funny to observe how Belarus is getting to be a source
of geo-strategic competition. The strong involvement from the side of
China into Belarus is difficult to explain from the economic point of view
mostly because it seems to have no sense, the country is very small, has
relatively few natural resources, has difficult political situation, etc.
Although China has a small trade percentage to Belarus, it is supposed that
Belarus may have the same destiny as Pakistan and Sri Lanka that were
supported by China just as to be closed to its rival India. Many political
experts try to explain the situation of China-Russia rivalry, by placing
Belarus case not as a geo-strategic rivalry but as a game theory perspective.
It is supposed that if China and Russia, will both try to outcome one another
for the capital in Belarus, they may be both in the loser position. The best
case or economically the optimal outcome is if both sides would come to a
consensus, although they will get less profit their risk will get lower as well.
Belarus offered 180 enterprises for privatization, so there will be
enough place for discussions between Russia and China. However, China
presents more interests for infrastructure and machinery, Russia on the
other side more on gas and oil. According to international specialists there
are some areas were China and Russia might collide, and this are the
chemical industry and power plants. Although, it is supposed that if such a
166
case would come, China would be the one to back up. The explanation is
that China is looking with mature eyes when they are investing and if they
are not sure they learned to back up, and not to get involved in politically
loaded markets.
Socio-Cultural Perspective. Although it is difficult to explain the
interest of China toward Belarus from the economic and political
perspective, the socio-cultural perspective allows more transparence. China
and Belarus exchanges and collaboration in culture, science and education
are constantly developing. Both sides try to foster and to present to their
people the culture of cooperating country. In October 2011, at the World
Expo in China was organized the Belarus Culture Days. on the other side,
Belarus is organizing each year activities that involve presenting China‘s
culture: China Day, National Day reception, film week, etc.
Minsk served an element of Beijing‘s cultural diplomacy. In the
Belarus capital, the chinese culture has an important part, and is presented
by the Confucius Institute (Cultural and Language Institute run by the
government of China). China is slowly trying to infiltrate its „soft powers“
into Belarus.
Conclusion. The development of the cooperation between China and
Belarus, is positive for Lukashenko and his regime, industry and other
sectors. Thank to China, belarus will be able to profit from a well developed
infrastructure, a better technology transfer, cheaper and more diversified
consumer goods, as well as stabile industrial inputs. For Belarus, a country
with an approximatively zero level foreign investments, Chinese capital is
seen as on of the only chances to survive. This bilateral relations between
Belarus and China, allows Lukashenko to collateralize hazards in foreign
policy.
In the meantime, China maintains an austere position towards
Belarus. This position allows the government from Beijing to direct this
bilateral relations towards the course they decide: to incite the development
in underdeveloped regions of China; to support the One China Policy; to
approve China‘s trade- and its new monetary policies. This causes explain
the motive why during the last 20 years since the establishment of
diplomatic relations between the both countries, Belarus had the chance
almost each year to be visited by highly important Chinese politics.
Although, accepting the political directions of a country is important for the
other countries so as to be able to maintain good and cooperative relations,
Beijing does not permit socialist nostalgia to shadow its opinion towards
Lukashenko‘s regime. China is aware that the regime from Belarus does not
find any support at the EU and US, so she would not consume any power to
present this situation in a better light.
167
References:
1. Belarus Digest (2011): “Lenders Of Last Resort”: Sino-Russian Rivalry In
Belarus?, Online: http://belarusdigest.com/story/“lenders-last-resort”-sino-
russian-rivalry-belarus-6767, (30.11.2011).
2. Belarus Digest (2011): „Belarus And China In The Love Triangle: Who Is The
Third Party?“, Online:
3. http://belarusdigest.com/story/belarus-and-china-love-triangle-who-third-
party-6397 , (02.11.2011).
4. Belarus Digest (2012): „China Helps An Ailing Autocracy“, Online:
http://www.belarusdigest.com/story/china-helps-ailing-autocracy-6495,
10.11.2012.
5. Belarus Digest (2012): „What Drives China-Belarus Relations“, Online:
http://belarusdigest.com/2011/03/26/what-drives-china-belarus-relations,
26.12.2012.
6. Natalia Nedzhvetsakya (2011): „China and Belarus: a special Relationship“
Harvard Political review, Online: http://hpronline.org/world/china-and-
belarus-a-special-relationship/ , 10 December 2011.
7. Pravda.ru (2012): „Belarus turns its back on Russia for China“, Online:
http://english.pravda.ru/russia/politics/23-01-2012/120299-
belarus_china_russia-0/ , 23 January 2012.
8. The National People‘s Congress of the People‘s Republic China (2011):
„Bilateral Relations Between China and Belarus“, Online:
http://www.npc.gov.cn/englishnpc/Special/ChairmanWuVisitsRussiaandBUK/
2011-09/14/content_1670271.htm , (14.09.2011).
168
COOPERAREA NATO-RUSIA
PRIN PRISMA PARTENERIATULUI PENTRU PACE
Grigore NICORICI, an. III, RI
Cond. şt.: MA Viorica ŢÎCU
Cuvintele-cheie: NATO, Federația Rusă, Parteneriatul pentru Pace,
Consiliul NATO-Rusia.
Parteneriatul este modalitatea, formală sau informală, prin care două
sau mai multe parți decid sa acționeze împreună pentru atingerea unui scop
comun. În principiu, parteneriatele sunt practicate din cele mai vechi
timpuri. Ele presupun desfăşurarea unor activităţi, constituirea şi punerea în
aplicare a unor relaţii bazate pe egalitate, respect, şi avantaj reciproc [5, p.
3]. Partenerii, păstrîndu-şi identitatea şi personalitatea, colaborează intens,
găsesc împreună soluţii, îşi respectă deciziile, se consultă atunci cînd le iau
şi fac în aşa fel încît să nu se incomodeze reciproc şi să-şi unească forţele
pentru a face faţă unor terţe provocări sau pentru a-şi asuma anumite riscuri.
Parteneriat nu înseamnă încă prietenie, dar prietenia înseamnă întotdeauna
parteneriat. Există parteneri în politică, în afaceri, în tot felul de acţiuni şi
activităţi, în relaţii internaţionale, în general, în rezolvarea uneia sau mai
multor probleme. De unde rezultă că parteneriatele pot fi: permanente; de
lungă durată; de scurtă durată; pentru rezolvarea mai multor probleme;
pentru rezolvarea unei singure probleme; pentru o singură acţiune.
Parteneriate există peste tot şi peste tot ele se constituie în vederea
unor acţiuni, pentru felurite afaceri şi pentru realizarea unor scopuri şi
obiective mai mult sau mai puţin comune (dar care au unele puncte sau
zone de intersecţie) de toate felurile. Parteneriate realizează şi marile puteri,
şi organismele internaţionale, dar şi diferite entităţi din lumea interlopă, din
economia subterană, din lumea traficanţilor, din cadrul crimei organizate
etc. De unde rezultă dubla determinare a parteneriatelor: voluntariatul;
necesitatea.
Voluntariatul se exprimă prin voinţa părţilor de a colabora, de a
deveni partenere. El înseamnă voinţă, opţiune, libertate de alegere a
partenerilor, negociere, construcţie pe bază de scopuri şi obiective comune
sau apropiate, planuri comune, acorduri, înţelegeri.
Necesitatea înseamnă, de regulă, impunere creată de anumite
evoluţii ale situaţiilor şi realităţilor. Adesea, indivizii, statele, organizaţiile,
actorii de pe scena internaţională simt nevoia şi chiar obligaţia să devină
parteneri. Necesitatea este, la rîndul ei, multiplu determinată. Spre exemplu,
la ora actuală, nici un stat de pe lume, fie el superputere nucleară, mare
putere sau stat din lumea a treia, nu-şi poate asigura securitatea de unul
singur [5, p. 3].
169
Prin urmare, tipul de securitate care se impune la începutul secolului
al XXI-lea este securitatea prin cooperare sau securitatea prin
parteneriate.
Schimbările radicale survenite în lume ca urmare a sfîrşitului
Războiului Rece, a desfiinţării Tratatului de la Varşovia şi dezmembrării
URSS au stimulat creşterea ponderii geostrategice a Alianţei Nord Atlantice
şi extinderea influenţei asupra desfăşurării evenimentelor pe arena
internaţională, inclusiv în sfera politico-militară [1, p. 19]. Odată cu
dezmembrarea Uniunii Sovietice în 1991 a condus la relansarea relaţiilor
dintre NATO și Rusia, adversarii de odinioară au fost forţaţi să găsească noi
forme de coexistenţă într-un mediu de securitate total diferit [2, p. 10].
Marea provocare, atît pentru Alianţă, cît şi pentru Rusia ca succesoare a
Uniunii Sovietice, a fost să realizeze că nu există cale de întoarcere la
vechile relaţii din decadele de amare confruntări, ci o necesitate istorică de
a găsi o formă de co-existenţă în noul mediu de securitate. Prin urmare,
noul context geostrategic impunea construirea unei relaţii pornind de la
aproape nimic şi privind viitorul cu încredere în loc de a face analize ale
trecutului.
Cronologic vorbind, relaţia NATO – Rusia a înregistrat multe
perioade de cooperare dar în acelaşi timp şi perioade de ostilităţi vădite între
cele două părţi. Pentru a înţelege natura complexităţii dificultăţilor
moştenite şi posibilul lor impact asupra situaţiei actuale, relaţia NATO –
Rusia trebuie privită în context istoric. Aceasta, permite efectuarea unei
analize cuprinzătoare a situaţiei actuale a parteneriatului NATO – Rusia şi
emiterea unor ipoteze despre posibila evoluţie a relaţiei pe viitor [6, p. 245].
Începînd cu anul 1991 relaţia NATO – Rusia poate fi împărţită în trei
perioade principale care au fost definite de evenimentele cruciale din cadrul
parteneriatului. Această delimitare nu este una exhaustivă, putînd fi folosit
alt criteriu sau model; scopul este de a demonstra dinamica şi evoluţia
procesului, punctînd principalele momente ale acestei relaţii.
Perioada din 1991 pană la criza din Kosovo poate fi privită ca o
primă fază a relaţiei NATO – Rusia. Unii istorici au denumit perioada din
decembrie 1991 pană în 1994 „perioada de idealism romantic”. Astfel,
odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice şi dizolvarea Pactului de la
Varşovia în 1991, asociate cu apariţia unor noi provocări la adresa
securităţii globale, au determinat NATO să stabilească un nou cadru de
cooperare cu Rusia. În acelaşi timp echipa de la Kremlin condusă de către
preşedintele Boris Elţin, a anunţat că scopurile politicii externe erau
”participarea deplină în cadrul instituţiilor economice internaţionale cum ar
fi Fondul Monetar Internaţional, integrarea în comunitatea statelor
democratice şi chiar statutul de membru NATO.” Pe data de 21 decembrie
1991, într-o scrisoare către Aliaţi, Elţin afirmă surprinzător că: „Astăzi ne
întrebăm dacă admiterea Rusiei în NATO, poate fi un scop politic pe
termen lung.” În 1991, ca rezultat al acestor intenţii pozitive, Rusia a
170
devenit membră a Consiliului de Cooperare Nord Atlantic, iar mai tîrziu a
devenit membră a Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, care a fost creat
pentru a oferi o nouă formă de dialog şi cooperare între ţările din centrul şi
estul Europei [3, p. 62]. Cu toate acestea, este important de menţionat că şi
în această atmosferă au existat tensiuni, iar ruşii încă priveau NATO cu
neîncredere. În primul rînd, multe persoane din Rusia erau confuze, ne-
înţelegînd de ce continuă NATO să mai existe după dizolvarea Pactului de
la Varşovia?
O altă etapă în evoluţia politică dintre NATO şi Rusia, începe în
1994 şi 1999, etapă în care politica Rusiei faţă de NATO a devenit mult mai
prudentă decît fusese înainte. Existau cîteva motive pentru a justifica
această atitudine. În primul rînd, elita rusească a devenit suspicioasă că a
fost indusă în eroare de adevăratul scop al Parteneriatului pentru Pace,
promovat de NATO din ianuarie 1994. Chiar de la bun început au existat
suspiciuni precum că „Parteneriatul asigura numai o acoperire diplomatică
pentru un proces de extindere din care Rusia a fost exclusă.” Acest punct de
vedere a fost alimentat de o serie de ofiţeri de rang înalt care au afirmat
deschis faptul că „Parteneriatul pentru Pace este un program menit să
asigure influenţa strategică în estul Europei şi să mute graniţele NATO pană
la graniţele vestice ale Rusiei” [9, p. 47].
În al doilea rînd, în 1994, Rusia a fost extrem de deranjată de decizia
NATO de a folosi aviaţia împotriva forţelor militare sîrbe în Bosnia, fără o
consultare prealabilă cu Moscova. Unii analişti au denumit acest eveniment
ca fiind prima criză reală in relaţiile NATO - Rusia de după sfîrşitul
Războiului Rece. Drept urmare, Kremlinul a optat în favoarea amînării de a
adera la Parteneriatul pentru Pace. Amînarea deciziei de semnare a aderării
la Parteneriatul pentru Pace a fost explicată de Kozirev astfel: „Noi suntem
interesaţi de o relaţie mult mai serioasă cu NATO decît cadrul unui simplu
document, astfel surprizele şi măsurile unilaterale, în special cele militare,
pot fi dirijate în zonele în care putem coopera foarte strîns. În pofida acestui
fapt Rusia s-a alăturat Parteneriatului pentru Pace in iunie 1994. Misiunea
de menţinere a păcii în Bosnia şi Herţegovina a fost primul exemplu de
cooperare militară strînsă între NATO şi Rusia. Din acest punct de vedere
este interesant de menţionat că Rusia a avut cel mai numeros contingent non
- NATO. A fost momentul cîştigării experienţei practice în teren, care a
adăugat o altă dimensiune parteneriatului şi a fost perceput in vest ca un
posibil model al unei viitoare colaborări. Pe de altă parte, puţini în Rusia au
perceput misiunea IFOR/SFOR din Bosnia ca un succes politic şi prin
urmare participarea trupelor ruseşti într-o operaţie condusă de NATO a fost
îndelung criticată.
Un moment de cotitură în relaţia Rusia-NATO s-a consumat în
cadrul întîlnirii din 10 decembrie 1996, unde Miniştrii de Externe ai NATO
„au solicitat Secretarului General stabilirea alături de partea rusă a unui
acord care să adîncească şi să lărgească relaţiile NATO-Rusia şi care să
171
asigure un cadru pentru dezvoltarea lor viitoare”. Patru luni de negocieri
intense între Secretarul General J. Solana şi ministrul rus de externe E.
Primacov au condus la un acord asupra unui document fără precedent. Actul
Fondator asupra relaţiilor mutuale, cooperării şi securităţii între NATO şi
Federaţia Rusă, semnat la Paris la 27 mai 1997 de către şefii de stat şi de
guvern din Alianţa Nord-Atlantică, Secretarul General al NATO şi
Preşedintele Federaţiei Ruse. Acesta a reflectat progresul înregistrat în
dezvoltarea relaţiei NATO-Rusia, de cînd Rusia s-a alăturat Consiliului de
Cooperare Nord-atlantică în 1991, urmat de Consiliul Parteneriatului Nord-
atlantic în 1997 şi Parteneriatul pentru Pace în 1994 [7, p. 44].
Actul de Constituire este expresia unui angajament durabil, asumat
la cel mai înalt nivel politic, de conlucrare în vederea asigurării păcii
globale şi de durată, asumat la cel mai înalt nivel politic, de a se conlucra în
scopul obţinerii unei păci cuprinzătoare şi durabile în zona Euro-Atlantică.
Acesta crea cadrul pentru un nou parteneriat de securitate şi pentru
construirea unei Europe a păcii, stabilă şi nedivizată. El angaja Alianţa şi
Rusia în stabilirea unei relaţii mai strînse, nu numai în interesul propriu, dar
şi în interesul mai larg al tuturor celorlalte state din regiunea Euro-
Atlantică. Tot la Paris s-a format Consiliul Permanent Comun (PJC), ca
forum de consultări permanente pe probleme de securitate comună, care a
dus la dezvoltarea unui program de consultări şi cooperare [8, p. 36].
În acelaşi context trebuie menţionat şi Consiliul Comun Permanent,
ca parte integrantă a cadrului de cooperare stabilit prin Actul de Constituire.
El s-a întrunit pentru prima dată la 18 iulie 1997 şi a constituit punctul
central al eforturilor de cîştigare a încrederii, învingere a prejudecăţilor şi
dezvoltării unui model de cooperare şi consultare regulate. Rolul principal
al CCP este întărirea cooperării dintre NATO şi Rusia şi identificarea
oportunităţilor pentru acţiuni comune. Şedinţele regulate, de obicei lunare,
ale acestui organism au dus rapid la crearea unui nou model de dialog şi la
un număr fără precedent de contacte la multe nivele diferite. Şedinţele se
desfăşoară pe baza înţelegerii că fiecare parte îşi rezervă dreptul de a lua
decizii independent de cealaltă. Ele au loc la diferite nivele ce implică şefi
de stat şi de guvern, miniştri ai apărării şi de interne sau ambasadori. Şefii
departamentelor de apărare şi reprezentanţii militari ai Rusiei şi NATO sau
întîlnit şi ei sub auspiciile Consiliului Comun Permanent [9, p. 16]. În afară
de problemele legate de situaţia din Balcani şi menţinerea păcii, sunt purtate
discuţii pe marginea neproliferării armelor de distrugere în masă, controlul
armelor, reformele în apărare, căutare şi salvare pe mare, planuri de acţiune
civilă în caz de urgenţă, cooperare ştiinţifică şi protecţia mediului, pentru a
enumera doar cîteva probleme.
În pofida acestui fapt, loviturile aeriene ale NATO asupra fostei
Iugoslavii din 24 martie 1999 au şocat şi guvernarea de la Kremlin.
Folosirea forţei împotriva unui stat suveran fără acordul Consiliului de
Securitate al ONU a fost unanim condamnată de către guvernul Rusiei şi de
172
către Duma de Stat. Din punctul de vedere al Rusiei, Rezoluţia Consiliului
de Securitate 1199 nu a făcut altceva decît să dea dreptul Alianţei de a
acţiona în numele comunităţii internaţionale. Prin urmare, acest act a
reprezentat o încălcare a Cartei, mai mult decît atît, ea a fost percepută de
către Kremlin ca o demonstraţie a modalităţii selective în care Alianţa
abordează conceptul de securitate. Mai mult decît atît, în semn de protest,
guvernul rus a decis reducerea semnificativă a legăturilor structurale cu
Alianţa prin suspendarea participării în PJC, retragerea personalului din
Misiunea Permanentă a Rusiei la NATO şi expulzarea Oficiului de
Informaţii NATO din Moscova [7, p. 44].
În consecinţă, în aprilie 1999 conducerea Rusiei a refuzat să
participe la summit-ul Alianţei Nord-Atlantice de la Washington. Cu toate
că au existam mari disensiuni în această privinţă, totuşi Rusia s-a alăturat
forţelor coaliţiei în Kosovo şi şi-a continuat misiunea în SFOR. În primul
rînd, avînd în vedere interesele sale politice Moscova a dorit să-şi menţină
influenţa in Balcani. În acelaşi timp, a încercat să limiteze prezenţa militară
unilaterală a trupelor alianţei în regiune. Prin urmare la sfîrşitul anului 1999
relaţiile dintre NATO şi Rusia erau în mare impas. Cooperarea se limita
doar la două operaţii conduse de NATO în Bosnia şi Kosovo [8, p. 36].
Următoarea perioadă, de pînă la 10 septembrie 2001, a fost
caracterizată de refacerea graduală a relaţiilor de colaborare anterioare. În
pofida faptului că mai persistau amintiri negative ale recentei agresiuni a
NATO, noua echipă de conducere de la Kremlin a realizat că trebuie să se
obişnuiască cu prezenţa inevitabilă a forţelor NATO în Europa şi să
găsească o soluţie de coexistenţă din nou [9, p. 15]. Prin urmare, după
alegerile prezidenţiale din anul 2000, noul preşedinte, Vladimir Putin,
afirma că: „va lucra să reconstruiască relaţiile cu NATO in spiritul
pragmatismului.” Astfel, pană la mijlocul anului 2001 Parteneriatul NATO
- Rusia s-a rezumat la agendele anterioare, respectiv reprezentanţii militari
ai Rusiei au fost trimişi înapoi la sediul NATO, iar Centrul de Informaţii
NATO din Moscova şi-a reînceput activitatea.
Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra SUA au
bulversat profund logica mediului de securitate. Astfel, noţiunile
tradiţionale de securitate globală se dovedeau a fi parţial irelevante în noua
conjunctură creată. Această tragedie, ca şi noul mediu de securitate, au
forţat ambele părţi să realizeze faptul că trebuie să-şi unească eforturile
pentru a putea face faţă, efectiv, noilor ameninţări la adresa securităţii, in
particular terorismului internaţional.
În pofida problemelor existente, relaţiile dintre NATO şi Rusia se
dezvoltă în multe domenii, iar rezultatele pozitive ale parteneriatului
NATO-Rusia nu pot fi subestimate. Aspecte precum Kosovo şi mai nou
iniţiativa SUA de a instala scutul antirachetă în Europa au reliefat faptul că
unele suspiciuni şi lipsa de încredere în acest parteneriat încă persistă.
Totuşi, există speranţa că angajamentele politice şi cooperarea practică vor
173
duce la identificarea unor noi perspective în relaţia dintre Moscova şi
NATO. Cooperarea dintre NATO și Federația Rusă este vitală pentru
menținerea stabilității și securității în regiunea euro-atlantică. Aprobarea
anumitor decizii în comun a acestor doi poli de influență este un factor care
generează un echilibru evident în Europa dar și în întreaga lume. Prin acestă
cooperare se încearcă depășirea sindromului moștenit din timpul Războiului
Rece, prin care Rusia (fosta URSS) și NATO erau adversari obligatorii și
orice decizie a uneia genera o decizie opoziționistă a alteia. Cu toate că au
mai rămas simptome ale fostei confruntări (ideologice, economice și
militare), putem afirma cu siguranță că a avut loc o destindere evidentă în
relațiile NATO cu Federația Rusă.
Referințe bibliografice:
1. Brzezinski, Zb. Marea tablă de şah: supremaţia americană şi imperativele sale
geostrategice, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2000, 238 p.
2. Claval, P. Geopolitică şi geostrategie. Gîndirea politică, spaţiul şi teritoriul în
secolul al XX-lea, Bucureşti: Corint, 2001, 248 p.
3. Gilbert, A. Noul Război Rece, Lumea după Kosovo, Bucureşti: Editura Corint,
2001, 312 p.
4. Kissinger, H. Are nevoie America de o politică externă?, Bucureşti: Incitatus,
2002, 272 p.
5. Văduvă, Gh. Dinamica Parteneriatelor, Bucureşti: Editura Universităţii
Naţionale de apărare, 2004, 48 p.
6. Уткин, А. Американская империя, Москва: Алгоритм, 2003, 412 p.
7. Келин, А. Россия-НАТО: к новому этапу сотрудничества, In:
Международная Жизнь, Nr. 12, Москва, 2009, cтр. 42-47.
8. Робертсон, Джордж, Ядро коалиции составляют НАТО и Россия. In:
Международная Жизнь, Nr. 1, Москва, 2003, стр. 34-39.
9. Россия: партнерство в духе пра матизма, In: НАТО - Справочник-
путеводитель, Брюссель, 2009, cтр.12-16
174
GRUPUL CELOR 8: CONSTITUIRE ŞI FUNCŢIONARE
Tatiana SAVIN, an. Masterat an. II, RI
Cond. şt,: conf. univ., dr. Ludmila COADĂ
Cuvinte cheie: Grupul celor 8; Summit; Politică globală; Economie
mondială.
Istoricul şi contextul creării Grupului celor 8. Grupul celor 8 – G8 - a
fost conceput și a rămas ca atare drept un forum al guvernelor statelor cu
cele mai mari și dezvoltate economii din lume, a căror scop este de a
contribui la redresarea situației economice la nivel global. Crearea acestui
grup, cunoscut până în 1998 – când Rusia devine parte a grupului – drept
G7, datează cu mai mulți ani în urmă, când s-au organizat diverse întâlniri,
inițial la nivel bilateral, apoi multilateral cu scopul de a pune bazele unei
cooperări reciproce între statele puternice din punct de vedere economic,
dar și militar și care, cu efort comun, ar fi putut contribui la configurarea
unui sistem economic mondial stabil.
Printre primele grupări, predecesoare într-un fel sau altul grupului
celor 8, se numără aşa numitul „Grup Bilderberg“, denumit după hotelul din
Olanda unde, în anul 1954, a avut loc prima reuniune a nucleului fondator:
Prinţul Bernhard al Olandei, Joseph Retinger, David Rockefeller şi Denis
Healey. Biroul de organizare al acestui grup se afla la Leyden, în Olanda.
Obiectivul iniţial al Grupului Bilderberg a fost aprofundarea şi armonizarea
opiniilor şi a înţelegerii mecanismelor economice între Europa Occidentală
şi America de Nord prin întâlniri informale între persoane foarte influente
[6, p. 25].
Totuși, o legătură mai directă cu ceea ce este astăzi grupul celor 8 a
avut-o se pare „Grupul de la Bibliotecă” format în aprilie 1973 de către
miniştrii de finanţe din Statele Unite ale Americii, Republica Federală
Germania, Franţa şi Marea Britanie care s-au întâlnit în biblioteca de la
Casa Albă. Reuniunea a fost un răspuns deliberat la evenimentele globale
care au afectat profund sistemul economic mondial la începutul anilor 1970
în mod special de la prăbuşirea sistemului monetar Bretton Woods.
Funcţionarea sistemului a fost perturbată de modificările de curs ale
principalelor monede europene, majorarea preţului aurului pe piaţă,
îndepărtarea de cursul oficial şi speculaţiile contra dolarului. Tensiunile s-
au manifestat până la 15 august, când prin decizia preşedintelui Nixon se
suspenda convertibilitatea dolarului în aur. Această decizie deşi marchează
finalul sistemului „Gold Exchange Standard”, nu a semnificat abandonarea
cursurilor fixe de schimb. Momentul din august 1971 a reprezentat un
moment esenţial în demonetizarea aurului. La rândul său, prăbuşirea
sistemului monetar Bretton Woods a declanşat prima criză a petrolului
1973, în care necesarul de energie nu putea fi acoperit datorită diminuării
175
resurselor de petrol, cărbune, energie electrică, şi datorită instituirii
embargo-ului asupra livrărilor de petrol în SUA, drept răspuns al susţinerii
Israelului de către Statele Unite în Războiului de Yom Kippur. În
consecinţă, se atestă o creştere a preţului resurselor energetice şi implicit o
mărire a preţului produselor, datorată cheltuielilor suplimentare. Criza
petrolieră a constituit un impediment major în dezvoltarea economică şi
socială a marilor puteri si, astfel, pentru anii următori liderii acestor state şi-
au propus crearea unor mecanisme inovatoare de consultare care ar permite
rezolvarea promptă şi rapidă a eventualelor crize. Totodată, discuţiile
privind crearea unui for economic mondial s-au intensificat și în contextul
primei extinderi a Comunităţii Economice Europene [49].
Necesitatea imperativă de generare şi menţinere a unei dezvoltări
viabile a economiei mondiale a determinat-o pe Japonia să se alăture
„grupului de la bibliotecă”, astfel a luat naştere Grupul celor cinci.
Întâlnirile au continuat să fie informale şi se desfăşurau în secret, la ele
începând să participe şi guvernatorii băncilor naţionale. Iniţial, termenul de
„grupul de cinci” sau „G5” cuprindea primele cinci economii cele mai
dezvoltate ale lumii. Grupul de cinci şi ceea ce este cuprins de acest termen
este interpretat diferit în perioade de timp diferite. Iniţial, termenul de
„grupul de cinci” sau „G5” cuprindea cinci economii importante ale lumii,
dar utilizarea termenului s-a schimbat în timp. A ajuns să fie folosit pentru a
depista, identifica nivelul următor de naţiuni ale căror economii aveau
acelaşi nivel de dezvoltare, ulterior pentru a fi incluse în aceeaşi categorie
formată din de opt state din lume [6, p. 36]. Doi ani mai târziu şi anume în
anul 1975 va fi lansată ideea unui forum informal care să ia în discuţie
problemele economice şi monetare internaţionale. Acest eveniment s-a
desfăşurat la Helsinki în anul 1975, unde şefii de state şi guverne din 35 de
ţări veniseră să semneze Actul final al Conferinţei pentru securitate şi
cooperare în Europa. Pe de altă parte, la 31 iulie 1975, Gerald Ford şi
Henry Kissinger, Harold Wilson şi James Callaghan, Helmut Schmidt şi
Hans-Dietrich Genscher, Valery Giscard d’Estaing şi Jean Sauvagnargues
au avut o întâlnire separată la Ambasada britanică din Helsinki [8].
Prima conferinţă a celor cinci avut loc la câteva luni mai târziu la
Rambouille în Franţa. Pe lângă cele cinci ţări la reuniune a mai participat şi
Italia. Astfel, pragul Castelului de la Rambouillet, a fost pășit în noiembrie
1975, la invitaţia preşedintelui francez Giscard d’Estaing, de către
preşedintele Statelor Unite ale Americii Gerald Ford, primul ministru al
Japoniei Takeo Miki, premierul britanic Harold Wilson, cancelarul german
Helmut Schmidt şi preşedintele Consiliului de miniştri italian Aldo Moro.
În acest mod a fost creat Grupul celor 6. Principalele teme discutate în
cadrul reuniunii vizau inflaţia, ratele de schimb, preţul şi rezervele de
petrol, şomajul şi creşterea economică. Principalul obiectiv a fost de a
păstra caracterul ne-birocratic al grupului şi de a limita aria de discuţie la
zona economică, problemele politice şi de securitate nefiind luate în calcul.
176
„O conversaţie între prieteni la gura sobei”, aşa spunea Valery Giscard
d’Estaing despre prima întâlnire a grupului [6, p. 47].
Summit-ul avut, încă de la început, trei obiective majore pentru
grupul de state participante. Unul dintre principalele obiective a fost acela
de a garanta sprijinul politic participanților, astfel încât aceștia să poată
lansa noi idei şi rezolva disputele sau divergenţele manifestate cu privire la
anumite probleme, fără a se cantona în „hăţişurile birocratice“ specifice
administraţiei oricărui stat. Cu toate acestea, summit-ul nu s-a transformat
într-o organizaţie internaţionala, cu un sediu şi mecanisme proprii, deşi
membrii săi se reunesc anual, în cadrul unei întâlniri organizate, prin rotaţie,
de către fiecare stat membru.
Un alt obiectiv la fel de important a fost acela de a forma un sistem
de management colectiv, în cadrul căruia să existe o diviziune a
responsabilităţilor privind controlul procesului de globalizare între Europa,
America de Nord şi Japonia, responsabilităţi care până atunci erau dirijate
de Statele Unite ale Americii. Iniţiativa aceasta a aparţinut statelor de pe
continentul european, dar a fost acceptată şi salutată de Statele Unite ale
Americii, țările optând pentru repartizarea cât mai echitabilă a sarcinilor ce
vizau controlul situaţiei globale.
Al treilea obiectiv a fost acela de a reconcilia presiunile interne şi
internaţionale generate de interdependenţa economică din ce în ce mai
mare. Practic, lansarea summit-ului a avut loc, pe fundalul unei instabilităţi
monetare şi al primei crize a petrolului, cu care se confruntau statele
occidentale în acea perioadă. Liderii Grupului, în acest context, urmăreau
depăşirea rezistenţei interne faţă de acordurile internaţionale necesare
pentru asigurarea stabilităţii, dar şi amortizarea turbulentelor generate de
incapacitatea de a conserva, controla raportul de forţe şi corela diversele
interese la acelaşi grad ca şi până atunci.
La finalul întâlnirii, desfăşurată pe parcursul a două zile, a fost dată
publicităţii o declaraţie care se întindea pe două pagini şi jumătate, având
15 paragrafe. Preşedintele francez Valery Giscard d' Estaing propunea
întruniri anuale regulate în vederea soluţionării problemelor globale. În fapt,
se punea problema creării unui „club”, care ar juca rolul important şi
decisiv în rezolvarea problemelor economice mondiale, echivalentul fiind
„coloana vertebrală a economiei globale”. Participanţii au fost de acord să
organizeze întrevederi anuale [11].
Între timp lucrurile aveau să se schimbe, deoarece Statele Unite ale
Americii erau de părerea că ponderea ţărilor europene în cadrul grupului
începuse să crească în detrimentul părţii americane. Astfel, Canada fiind o
economie foarte dependentă de economia americană a fost propulsată de
Washington în interiorul G6 tocmai pentru a echilibra raportul de forţe în
interiorul grupului. Astfel, prin acceptarea Canadei ca membru cu drepturi
depline a grupului şi cu ocazia conferinţei de la San Juan – Porto Rico - din
anul 1976, s-a născut Grupul celor şapte - G7 [5, p. 56].
177
În primii cinci-şase ani, Grupul celor 7 s-a concentrat pe chestiuni
economice fundamentale, stabilitate financiară şi comerţ, acesta devenind
singurul forum deschis pentru managementul crizelor, care şi-a demonstrat
avantajul strategic faţă de alte instituţii internaţionale prin flexibilitate şi
adaptabilitate. Începând cu anul 1980, Grupul G7 a intrat pe un nou făgaş.
Întâlnirea de la Veneţia a fost prima care a marcat o îndepărtare de la
discuţia strict economică, agenda incluzând şi probleme de interes
geopolitic. Următoarea reuniune, care a avut loc la Ottawa, în Canada, a
fost prima cu participarea lui Ronald Reagan şi Margret Thatcher. A fost o
adevărată surpriză flexibilitatea cu care Ronald Reagan a abordat discuţiile,
direcţia pe care el a imprimat-o în următorii opt ani [10].
Culisele reuniunilor G7 au şi ele ceva specific, spune Robert Fauver,
fost consilier al preşedintelui Statelor Unite ale Americii. Reuniunile la
nivel înalt G7 niciodată nu se desfăşoară sub ochii presei, nu există
microfoane de înregistrare în sala de discuţii, nu există camere de luat
vederi. Singura mărturie pentru istorie sunt notele de mână luate de fiecare
dintre aşa numiţii „şerpaşi” ai demnitarilor, cei care stăteau în spatele lor la
masa reuniunii. În acest sens, de-a lungul timpului s-a dezvoltat un întreg
sistem pentru a face ca aceste note să ajungă în sălile adiacente, fie prin fax,
fie direct transmise. Imaginea a ceea ce s-a petrecut în sală depinde de cine
şi cum a scris notele respective. Ele dau o imagine palidă a ceea ce se
petrece înăuntru, nu poţi sesiza tonul cu care sânt spuse lucrurile, calitatea
conversaţiei, glumele care se fac, raporturile dintre cei aşezaţi la masă. Poţi
privi şi sesiza limbajul trupului, nuanţele, şi asta îţi spune mult despre ce se
petrece cu adevărat. De aceea, o istorie reală a acestor întruniri este greu de
reconstituit. Iar în 1986, la reuniunea de la Tokyo s-a hotărât crearea unui
forum distinct pentru miniştri de finanţe ai Grupului G7 [6. p. 41].
În prima parte a anilor ’90 reuniunile G7 au fost dominate şi
conturate de sfârşitul Războiului Rece, reformele şi trecerea la economia de
piaţa din fosta Uniune Sovietică. La reuniunea de la Genova au participat
circa 2000 de participanţi, dintre care 600 reprezentau delegaţia Statelor
Unite ale Americii. Plus la aceasta circa 6000 de jurnalişti din întreaga lume
au venit să relateze despre acest eveniment, 10000 de poliţişti şi 5000
membri ai trupelor speciale din armata italiană plus alte forţe de securitate
au fost antrenate pentru a proteja centrul de conferinţe, un palat din centrul
vechi al Genovei [10]. Comunicatul final a avut ca anexă documente
însumând 47 de pagini.
Robert Fauver, fost participant la reuniunile G7 şi în calitate de
reprezentant personal al preşedintelui Statelor Unite ale Americii explica
rezervele Japoniei faţă de includerea Rusiei în Grupul celor 7. Într-un
discurs el menţiona că japonezii aveau un punct de vedere
special/conservator. Se accentua faptul că era necesar să se ţină cont că ei
nu fac parte din NATO, nu sunt membri permanenţi ai Consiliului de
Securitate. Grupul G7 era locul lor de siguranţă. Grupul G6 şi apoi G7 era
178
locul unde puteau fi între egali, erau percepuţi ca egali între celelalte ţări
industrializate. Ei nu doreau ca acest statut să fie diluat. Delegaţia japoneză
se împotrivea includerii Rusiei nu din raţionamente economice, ci de ordin
geostrategic. „Cred, de aceea, că se poate spune că miniştri de externe, de
finanţe şi cu siguranţă birocraţii de carieră, cei ce la urma urmei conduc
totul în sistemul japonez, aveau un interes să se opună cât mai mult timp
posibil includerii formale a Rusiei ca membru cu drepturi depline. Prin
urmare, japonezii, s-au concentrat pe dezvoltarea unor modalităţi care să
permită ţinerea discuţiilor cu Rusia în marginea reuniunilor şi nu ca
membru deplin al reuniunilor la nivel înalt ale ţărilor industrializate, nu ca
parte a declaraţiilor politice, deşi unele dintre problemele economice
discutate la Tokio se refereau tocmai la problemele economice, financiare şi
macro-economice ale Rusiei. Punctul lor de vedere era că discuţiile trebuiau
să fie cât mai obiective în privinţa Rusiei, iar includerea ei la masă, ca
membru cu drepturi depline ar fi făcut acest lucru foarte dificil” [6, p. 36].
Contrar opunerii Japoniei, din anul 1998, odată cu summit-ul de la
Birmingham, Rusia participa ca membru cu drepturi depline, şi în
consecinţă G7 va deveni G8. Implicarea formală a Rusiei în Grup a evoluat
foarte lent. Astfel, iniţial era limitată la discuţiile politice, în 1994, mai apoi
ajungând să participe la toate problemele ridicate de Summit, respectiv în
1997 la Summit-ul de la Denver. Totuşi, abia în 1998, în cadrul Summit-ul
de la Birmingham G7 a devenit oficial G8.
Foarte mulţi experţii sunt de părerea că invitarea Rusiei să se alăture
Grupului celor 7 a fost mai mult un gest decât o evaluare obiectivă,
deoarece Rusia la acel moment nu era nici o economie complet realizată şi
nici o democraţie de tip occidental. Mai mult ca atât, până în
prezentaderarea Rusiei la G8 rămâne o problemă controversată, deoarece
Grupul celor 8 a fost conceput ca un forum pentru democraţiile
industrializate, iar deriva Rusiei în ultimii ani înclină spre un regim autoritar
ceea ce denaturează obiectivele şi politicile promovate de G 7 în cadrul
politicii mondiale.
La summit-ul G8 de la Heiligendamm din Germania, a fost urmat de
o serie de polemici extrem de virulente care au ca temă rolul şi locul acestei
structuri informale şi netransparente în structurarea aşa-numitei „noi ordini
internaţionale”. Prima problemă vizează modul considerat arbitrar şi lipsit
de criterii care au caracterizat formarea acesteia. Dacă ne referim la un
criteriu economic, cel al ponderii în ansamblul a economiei globale, în acest
moment există cu siguranţă o serie de naţiuni care sunt mai îndreptăţite să
facă parte din Grup decât unii dintre vechii membri. Drept exemplu ar servi
China, India, Brazilia, Africa de Sud, care sunt luate în calcul după acest
criteriu, iar alte naţiuni par a fi pe cale de a emite pretenţii. Dacă luăm în
discuţie alte criterii, cum ar fi atractivitatea, eficienţa şi influenţa sistemului
de valori politice, economice, culturale şi morale al unei naţiuni asupra
modului în care sunt guvernate naţiunile în curs de democratizare sau cu
179
democraţii neconsolidate, ţări precum Olanda, care îndeplineşte şi criteriul
economic, ar fi îndreptăţite să se alăture Grupului. La fel, unii dintre actualii
membri ar trebui să-l părăsească - consideră anumiţi analişti fiindcă nu
îndeplinesc criteriile de apartenenţă şi au fost cereri în acest sens în ceea ce
priveşte Federaţia Rusă.
Cadrul funcţional şi problema extinderii Grupului celor 8. G8 este un
ansamblu de lideri mondiali care se întâlnesc anual pentru a discuta
problemele globale. În fiecare an, la Summit-ul G8 se întâlnesc şefii de stat
şi de guvern a ţărilor membre pentru a discuta şi rezolva problemele
globale. Deşi Grupul celor opt este cel mai bine cunoscut pentru
organizarea summit-urilor sale anuale, acesta funcţionează pe tot parcursul
anului pentru a aborda subiecte importante contemporane, cum ar fi
prolemele economice, politice, sociale şi schimbările climatice. Liderii
mondiali G8 discută şi creează politici globale. Cu toate acestea, aderarea la
aceste politici nu este obligatorie şi ţările lumii decid dacă acceptă să
implementeze sau să pună în practică aceste politici. Grupul celor opt nu are
o structură administrativă, precum organizaţiile internaţionale şi este condus
prin rotaţie de unul dintre membri, care exercită o influenţă de necontestat
asupra mediului economic, politic şi social la nivel global. Influenţa sa este
cu atât mai mare, cu cât cele opt ţări membre produc circa 60% din PIB-ul
mondial.
Atunci când vorbim despre structura şi modul de lucru al G8, este
evident faptul că deciziile aprobate în cadrul Grupului, dincolo de suportul
acordat de statele membre, nu ar putea fi puse în practică şi, într-o anumită
măsură, nu ar putea fi nici măcar adoptate fără sprijinul instituţiilor
internaţionale existente la nivel global. Grupul celor 8 în formula actuală,
adoptă numeroase decizii şi angajamente, acoperind o gamă variată de
probleme, şi în acest context se bazează pe instituţiile internaţionale
existente pentru implementarea acestora. În plus, aceste instituţii sau
organizaţii internaţionale sunt, de regulă, invitate la summit-urile G8, atât în
faza preliminară a pregătirii acestora, cât şi în cursul acestora pentru
participarea la dezbateri şi discuţii, dar mai ales pentru implicarea lor în
faza ulterioară a summit-urilor, aceea a implementării deciziilor [1, p. 205].
De altfel, între G8 şi instituţiile internaţionale trebuie să existe o
relaţie de ajutor reciproc, în care G8 abordează probleme de interes major
pentru organizaţiile internaţionale şi le ajută pe acestea în găsirea unor
soluţii la probleme globale, iar instituţiile internaţionale la rândul lor ajută
la implementarea angajamentelor şi deciziilor luate în cadrul G8. Mai mult,
acordul între deciziile G8 şi viziunile instituţiilor internaţionale existente
este absolut necesar pentru rezolvarea problemelor globale. Cu toate
acestea, lucrurile nu sunt deloc atât de simple, iar relaţia dintre G8 şi
instituţiile internaţionale nu a fost şi nu este întotdeauna una de cooperare şi
de susţinere reciprocă. În privinţa relaţiei dintre G8 şi instituţiile
180
internaţionale existente se poate vorbi, la nivel teoretic, despre trei viziuni
diferite.
Prima dintre aceste viziuni susţine guvernarea Grupului celor 8 prin
intermediul organizaţiilor multilaterale, aducând ca argumente faptul că
activitatea organizaţiilor multilaterale controlate de membrii G8 este un
motiv important al consonanţei cu angajamentele G8, atunci când
organizaţiile internaţionale sunt relevante pentru aceste angajamente.
Astfel, din 1988 până în 1995 concordanţa cu angajamentele G7 s-a
înregistrat în acele domenii care prezentau interes pentru instituţiile
financiare internaţionale, aici se poate vorbi de Fondul Monetar
Internaţional şi Banca Mondială care au acordat ajutor fostei Uniuni
Sovietice şi au redus datoriilor ţărilor sărace. Instituţii utilizate de G7 ca
instrument de implementare a deciziilor sale erau controlate de membrii G7.
În mod similar, un nivel redus al consensului s-a înregistrat în acele
domenii exemplu servind schimbările climaterice şi biodiversitate în care
instituţiile responsabile, precum Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu
din 1973 sau Convenţia ONU pentru Schimbările Climaterice şi
Biodiversitate din 1992, erau controlate într-o măsură mai mică de G7 [2, p.
150].
A doua viziune este cea potrivit căreia, dimpotrivă, între G8 şi
celelalte instituţii internaţionale nu există şi nici nu poate exista o relaţie de
cooperare, deoarece G8 a fost creată tocmai datorită eşecului acestor
instituţii de a rezolva problemele şi crizele cu care s-a confruntat omenirea
la începutul anilor 1970. Astfel, iniţial Grupul celor 8 a fost considerat ca
reprezentând o alternativă la instituţiile internaţionale în domenii în care
acestea nu aveau competenţă sau nu erau suficient de eficiente, precum
energie, mediu, tehnologie informaţională, terorism şi criminalitate
transnaţională, cu alte cuvinte în domeniul problemelor
globale/transnaţionale. Ulterior, începând cu mijlocul anilor 1990, o dată cu
eşecul reformării instituţiilor internaţionale financiare (Fondul Monetar
International şi Banca Mondială), dar şi a structurilor cu mandat global,
precum ONU, G8 a iniţiat o noua etapă de creare a unor instituţii proprii,
care să abordeze, într-o manieră rapidă, atât problemele economice
tradiţionale precum G 20, cât şi noi probleme, inclusiv securitatea
regională, internaţională şi globală. În acest context, G8 şi organizaţiile
internaţionale sunt adversari, prima structură străduindu-se să ia decizii
corecte la problemele globale şi să asigure implementarea acestora, iar cele
din urma fiind considerate învechite şi ineficiente.
Cea de-a treia viziune susţine că între G8 şi instituţiile internaţionale
se poate vorbi de o relaţie de neutralitate, de „co-existenţă şi neimplicare“,
atunci când agendele lor sunt diferite, dar şi de o relaţie tensionată atunci
când agendele lor sunt similare, iar această relaţie încordată se datorează
convingerilor anti-birocratice ale liderilor G8.
181
În realitate, însă, niciuna dintre aceste viziuni nu este aplicabilă în
totalitate. În primul rând, G8 şi instituţiile internaţionale nu pot fi în
permanenţă într-o relaţie de competiţie sau de adversitate, având în vedere
faptul că una dintre aceste instituţii, respectiv Uniunea Europeană, este un
participant permanent la summit-urile G8, iar statele membre G8, excepţie
făcând Rusia, sunt membri în Consiliile Executive ale Fondului Monetar
Internaţional şi Băncii Mondiale. Patru membre ai grupului G8 (Franţa,
Marea Britanie, Rusia şi SUA) sunt şi membre permanente ale Consiliului
de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Urmând o logică similară,
trebuie menţionat faptul că toate instituţiile internaţionale au fost înfiinţate
sau includ în cadrul lor state membre G8, iar acestea din urmă sunt cele care
stabilesc agenda şi finanţează structurile permanente şi punerea în practică a
programelor instituţiilor internaţionale. Practic, Statele Unite ale Americii
reprezintă cel mai mare contribuabil la bugetul Organizaţiei Naţiunilor
Unite sau al altor organizaţii internaţionale.
Reprezentanţii statelor Grupului celor 8 fac parte din consiliile şi
structurile permanente ale celor mai importante instituţii internaţionale şi
este evident că toate aceste structuri sunt preocupate de rezolvarea unor
probleme de interes comun, ca să nu mai amintim aici decât de procesul
globalizării şi consecinţele acestuia. În plus, adesea, aceste organizaţii
internaţionale sunt considerate drept simple instrumente în serviciul statelor
care le-au creat [3, p. 67].
În acelaşi timp, un rol din ce în ce mai important pe scena globală
este jucat de organizaţiile neguvernamentale transnaţionale, care la rândul
lor au devenit în ultimele două decenii interlocutori legitimi, imposibil de
ocolit, ai statelor, organizaţiilor internaţionale şi firmelor transnaţionale.
Astfel, pentru pregătirea summit-urilor anuale ale G8, statul care
deţine preşedinţia Grupului duce, în mod tradiţional, consultări cu
reprezentanţi ai diverselor organizaţii neguvernamentale, naţionale şi
internaţionale, pentru clarificarea poziţiei societăţii civile asupra
problemelor prioritare discutate de liderii G8. Organizaţiile
neguvernamentale intermediază, practic, dialogul dintre societatea civilă şi
liderii G8. Astăzi, problemele cu care se confruntă omenirea sunt atât de
diverse şi de complexe, încât nici-o entitate fie ea stat sau organizaţie
regională, internaţională, sau globală indiferent de puterea economică,
militară sau de altă natură a acesteia, nu poate dispune, singură, de toate
capabilităţile necesare abordării în totalitate şi eficient a acestor probleme.
Numai printr-o strânsa şi solidă cooperare inter-state şi inter-organizaţii
problemele globale îşi pot găsi o rezolvare. O diviziune echitabilă a
sarcinilor şi o cooperare care să evite duplicarea şi irosirea resurselor
constituie cheia abordării mediului global actual.
În ceea ce priveşte problema extinderii grupului, acesta a fost, inițial,
constituit ca grupul celor mai industrializate şi dezvoltate state ale lumii G6,
care a intrat în arena politică şi economică începând cu anul 1975, reunind
182
următoarele state: Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie şi
Statele Unite ale Americii. Un an mai târziu, după cum am mai menţionat
Canada se alătura grupului şi, abia 21 de ani mai târziu, Rusia în anul 1997.
În scurt timp Grupul G8 a devenit cel mai cunoscut grup mondial de discuţii
şi planificare pe domenii diverse - economie, social, mediu, justiţie,
terorism etc. Influenţa şi forţele Grupului celor 8 sunt incontestabile,
întrucât vorbim despre statele cele mai dotate militar şi cu cea mai mare
influenţă politică. Dezbaterile şi discuţiile în cadrul G8 au loc la nivel de
şefi de stat şi de guvern. Grupul celor 8 controlează aproximativ 68% din
economia mondială, incluzând numai 14% din populaţia mondială. Această
putere economico-militară a Grupului celor 8 conferă posibilitatea grupului
de a fixa o agendă globală pe care o pune în aplicare prin intermediul
membrilor grupului ori diverse organizaţii internaţionale pe care le
controlează, drept exemplu pot servi Fondul Monetar Internaţional, Banca
Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului [9, p. 144].
Începând cu anii 1990, o dată cu accentuarea efectelor globalizării, s-
a pus problema constituirii unui grup mai extins, mai solid şi mai capabil de
a lua decizii şi de a găsi soluţii globale la probleme globale, respectiv
Grupul celor 20. Grupul celor 20 a fost fondat pe 25 septembrie 1999, fiind
format din ţările: India, Brazilia, Africa de Sud, Argentina, Bolivia, Chile,
China, Cuba, Egipt, Guatemala, Indonezia, Mexic, Nigeria, Pakistan,
Paraguay, Filipine, Tanzania, Thailanda, Venezuela si Zimbabwe [10].
Canada a fost ţara care a asigurat prima preşedinţie a grupului. Grupul celor
20 constituie un forum de dezbatere la nivelul Miniştrilor de Finanţe ai
ţărilor membre, ca urmare are misiunea de a preveni crizele economice şi
financiare şi efectele acestora, şi de a institui un sistem de protecţie socială
împotriva efectelor negative ale globalizării.
O problemă larg dezbătuta şi mediatizată cu privire la înfiinţarea
G20 a fost aceea a componenţei acesteia, existând numeroase controverse
asupra ţărilor care să fie incluse în baza importanţei şi potenţialului lor. G20
include în principal ţări care deţin cele mai importante pieţe financiare
internaţionale sau au poziţie de lideri zonali şi regionali, alături de ţările
membre G8, respectiv: Africa de Sud, Arabia Saudită (motivul includerii
fiind resursele ei energetice şi locaţia ei în Orientul Mijlociu. Respectiv,
Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China (deşi este o ţară cu un regim
politic comunist, admisă datorită potenţialului ei economic uriaş), Coreea
de Sud, Franţa, Germania, India, Indonezia (admisă datorită iniţierii
revoluţiei democratice), Italia, Japonia, Marea Britanie, Mexic, Rusia,
Statele Unite ale Americii şi Turcia (admisă pentru a demonstra stabilitatea
unei ţări preponderent musulmane în cadrul Orientului Mijlociu). De
asemenea, G20 mai include Uniunea Europeana, Fondul Monetar
Internaţional şi nu în ultimul rând Banca Mondiala.
În primii ani ai existenţei sale, principalele problemele dezbătute în
cadrul G20 au vizat: regimurile privind ratele de schimb şi implicarea
183
sectorului privat, liberalizarea capitalului, managementul datoriilor
financiare probleme puse în discuţie la reuniunea inaugurală din Vancouver,
în noiembrie 1999; acordurile internaţionale privind ratele de schimb,
reglementarea sectorului financiar şi responsabilitatea legislativă, reducerea
diviziunilor la nivel global puse pe agenda reuniunii de la Berlin, din luna
decembrie 1999; problematica globalizării, cu accent pe aspectele
economice, sociale şi ecologice, sistemul bancar intern şi internaţional
regăsindu-se la summit-ul din Montreal, care a avut loc în luna octombrie
2000 [6, p. 40].
În ceea ce priveşte funcţionarea G20, acest forum este în permanenţă
controlat şi dirijat de liderii G8, însa îşi păstrează autonomia decizională.
Preşedinţia este asigurată, prin rotaţie, de către fiecare stat membru pe o
perioada de doi ani, iar grupul poate apela la resursele Fondului Monetar
Internaţional, Băncii Mondiale şi ale altor experţi externi pentru a examina
şi a face recomandări asupra problemelor aflate în discuţie. În fiecare an o
singură dată membrii G20 se reunesc la nivel ministerial şi de doua ori se
întrunesc la nivel de adjuncţi. Grupul nu dispune de un secretariat şi nici de
grupuri de lucru.
Vorbind despre realizările Grupului celor 20 în promovarea valorilor
democratice, în dezvoltarea funcţiei sale deliberative şi, ulterior, chiar
decizionale, în ceea ce priveşte guvernarea globală, au determinat
analizarea transformării Grupului într-o structură instituţională la nivel de
lideri de state, respectiv transformarea G20 în L20 – o nouă instituţie
plurilaterală care să servească drept centru al guvernării globale pentru
secolul XXI. L20 - L semnifică faptul că se limitează la lideri, care ar forma
o altă instituţie ce abordează problema guvernării globale, un nou model de
a răspunde problemei globalizării ori ca o reuniune ad-hoc care să abordeze
probleme globale de interes major sau o structura permanenta cu o agenda
cuprinzătoare. Potrivit unor opinii, L20 ar trebui să înlocuiască G8, care
deja şi-a pierdut eficienţa şi credibilitatea. În acelaşi timp, L20 ar putea
duce la o reformă substanţiala a Organizaţiei Naţiunilor Unite, sau chiar ar
putea înlocui Consiliul de Securitate al ONU, astfel încât acest nou
organism să fie capabil să găsească soluţii, într-un cadru global, la
problemele crescânde cu care se confruntă omenirea [10]. Ideea formării
L20 a fost întâmpinată cu mari îndoieli şi scepticism şi a stârnit o mulţime
de dispute şi controverse. Unii analişti consideră această idee ca fiind inutilă
şi neproductivă, aducând ca argument faptul că state nemembre G8
participă la summit-urile G8 încă de la începutul anilor 1990, dar mai ales
începând cu anul 2000. Pe de altă parte, transformarea G20 în L20 ar depăşi
competenţele acestei structuri, aşa cum a fost ea concepută la înfiinţarea sa.
Începând cu reuniunea ministerială de la Berlin, dinamica G20 a fost
şi mai evidentă. La întrunirea din luna noiembrie 2004, pe agenda
discuţiilor s-au aflat opt subiecte majore privind problemele economice şi
de dezvoltare, printre acestea înscriindu-se: investiţiile de capital, creşterea
184
productivităţii, reducerea datoriile ţărilor sărace şi sprijinul financiar
acordat acestora. sistemul financiar şi combaterea fraudelor, în special
evaziunea fiscală şi spălarea banilor. În cadrul acestei reuniuni au fost
discute problemele demografice, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în
curs de dezvoltare. O problemă stringentă a fost reforma strategică a
instituţiilor internaţionale existente, pentru a-şi menţine importanţa şi
relevanţa într-o lume aflată în continuă schimbare, cu accent deosebit
asupra re-evaluării structurii şi eficienţei Fondului Monetar International şi
Băncii Mondiale [3, p. 101].
Vorbind despre reuniunea de la Beijing care a avut loc în anul
următor, octombrie 2005, agenda de lucru s-a centrat pe dezvoltarea
cooperării la nivel global şi atingerea unui echilibru în economia globală,
având în dezbatere trei probleme cheie: asigurarea unui flux raţional al
factorilor de producţie în contextul globalizării; dezvoltarea metodică a
economiei globale, care ar include reforma instituţiilor internaţionale
financiare, adoptarea unor mecanisme financiare internaţionale şi
coordonarea instituţiilor economice internaţionale cât şi adoptarea unor
instrumente legale care să asigure revenirea la un echilibru a economiei
globale.
În ceea ce priveşte statele membre ale grupului G20, acestea
furnizează 90% din produsul intern brut al întregii lumi şi reprezintă
aproximativ o treime din populaţia globului. Jucătorii nu sunt aşadar
numeroşi, însă ei sunt reprezentanţii unei mari grupuri de cetățeni. La prima
vedere, acest lucru nu e deloc rău. O analiză mai atentă relevă însă nu
numai faptul că majoritatea statelor lumii, 172 la număr, se află în afara
acestui club select, ci şi că şansele lor de a adera la G20 sunt destul de
reduse, pentru că ponderea lor economică neînsemnată nu le face deloc
interesante pentru jucătorii mari. Trebuie de menţionat, că nu doar aspectul
economic trebuie să decidă cine are voie să ia loc la masa celor puternici -
cel puţin nu într-o lume globalizată, în care greşelile unora îi costă pe toţi,
dar cel mai scump pe statele sărace. În acest sens este înţeles faptul că ţări
care, deşi au contribuit cel mai puţin la declanşarea crizei, au cel mai mult
de suferit de pe urma ei.
În concluzie aş putea spune că în prezent, e tot mai greu de a se lua
decizii cu atâtea centre de putere. În prezent, numărul mare de grupuri de
decizie la nivel mondial şi componenţa lor creează confuzie şi mai mult
complică în luarea unor decizii/măsuri urgente. Or, pentru a face faţă noilor
realităţi sociale şi economice este nevoie de noi grupuri de decizie.
Summit-urile liderilor G8: obiective şi importanţă. Summit-urile G-8
se desfăşoară conform unei ordini bine stabilite. Ciclul rotativ începe cu
Franţa, urmată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania,
Japonia, Italia şi Canada. La summit-ul din anul 2002 de la Kananaskis, s-a
adoptat decizia cu privire la includerea Rusiei în cadrul acestui forum după
Marea Britani. Preşedinţia în cadrul G-8 este deţinută timp de un an de zile.
185
Pe parcursul acestui an toate întrunirile, respectiv summit-urile liderilor se
desfăşoară în aceeaşi ţară. Ţara gazdă organizează activităţi la toate
nivelurile conferinţe, întâlniri interguvernamentale, mese rotunde cu experţi
în domeniu, întruniri ministeriale, în total circa 60-80 evenimente. Cele mai
importante subiecte reprezintă o prioritate pentru ţara care deţine
preşedinţia. La etapa actuală persistă o tendinţă descendentă în agenda
summit-urilor, membrii forului pledând pentru exercitarea proceselor de
management, bazate pe mecanisme specifice, cu ajutorul unui instrumentar
diversificat procesual şi structural-organizatoric.
Conceptul preşedinţiei în G-8 reprezintă în sine un document
complex, care conţine o serie de sugestii cu privire la priorităţile planificate
de ţara-gazdă. În elaborarea conceptului sunt antrenaţi reprezentanţi ai
departamentelor, agenţiilor şi guvernului statului, care formulează şi
înaintează propuneri privind problemele ce ţin de competenţa lor. Stabilirea
priorităţilor, este una dintre cele mai importante sarcini a statului care deţine
preşedinţia. Temele prioritare care urmează să fie discutate trebuie să ţină
cont de:
interesele fiecărui membru al clubului, şi cel mai important – să fie
relevante pentru comunitatea internaţională;
complexitatea şi actualitatea documentelor care ar servi drept puncte de
reper pentru declaraţii, iniţiative, planuri de acţiune pentru viitor;
deciziile şi soluţiile formulate în cadrul acestor documente trebuie să
fie convenabile tuturor partenerilor.
Summit-urile sunt pregătite de un personal reprezentativ denumit
„sherpas” şi de către miniştrii G8, de finanţe, ai sănătăţii, ai comerţului etc.,
care se întrunesc cu câteva luni înainte pentru a discuta problemele ce vor fi
prezentate la Summit [11]. Summit-urile Grupului celor 8 de la constituire
şi până în prezent, pot fi repartizate în opt etape. Fiecărei etape a summit-
urilor corespunzându-i anumite tematici şi preocupări. Astfel, între anii
1975-1978 summit-urile Grupului s-au concentrat pe stimularea dezvoltării
economice. În cadrul summit-urilor forumul a luat discuţie marile probleme
economice şi financiare ale lumii, grupul şi-a asumat şi rolul de apărător al
„unei societăţi deschise, democratice, profund ataşată de libertatea
individuală şi progresul social”, după cum stă mărturie paragraful al doilea
al celui dintâi comunicat. În anul 1976 Canada se alătură grupului, care
devine astfel Grupul celor 7. În primii 5-6 ani, summit-urile s-au concentrat
pe chestiuni economice fundamentale, stabilitate financiară şi comerţ, G7 a
fost singurul forum deschis pentru managementul crizelor şi şi-a demonstrat
avantajul strategic faţă de alte instituţii internaţionale prin flexibilitate şi
adaptabilitate [10]. Prima reuniune a avut succes pentru că a avut o agendă
foarte clară. Pregătită serios avea să fie şi reuniunea de la Bonn din 1977.
Economia mondială tocmai suferise primul şoc petrolier, nu fusese găsită
calea de ieşire din recesiune, economiile celor 7 state erau încă sub-
186
performanţe, se cerea Japoniei şi Germaniei să-şi accelereze creşterea
internă, dând astfel un impuls creşterii economice globale.
Începând cu anul 1979 şi până în 1982, summit-urile Grupului s-au
axat pe controlul şi scăderea inflaţiei. La reuniunile Grupului celor 8, care s-
au desfăşurat între anii mai sus menţionaţi, inflaţia era considerată problema
principală în calea dezvoltării economice. Cu toate acestea, politica de
creştere economică inflaţionistă constituia pentru anumite ţări şi guverne un
instrument util.
În cadrul reuniunilor liderii G8 evidenţiau că imperativul lor era
încurajarea creşterii economice şi a creării de locuri de muncă. Se arătau
hotărâţi să adopte toate măsurile necesare pentru a consolida şi revigora
economiile. În acest sens cu scopul de a spori productivitatea şi potenţialul
de creştere în economiile Grupului, se susţineau reforme structurale, dar şi
investiţii în educaţie şi în infrastructuri moderne. Membrii G8, împărtăşeau
ideea că asemenea iniţiative pot fi finanţate prin diferite mecanisme,
incluzând sectorul privat. În acest context, se punea accentul pe susţinerea
politicilor de consolidare bugetară durabile şi inteligente, care ţin cont de
situaţiile economice ale ţărilor. În acest sens s-a pus accentul pe importanţa
pieţelor deschise şi a unui sistem comercial echitabil, robust şi fondat pe
reguli.
Între anii 1983 şi 1988 summit-urile G8 au abordat cu precădere
probleme politice. Deci, începând cu anii 1980 la iniţiativa preşedintelui
american Ronald Reagan, chestiunile politice au devenit preponderente pe
agenda discuţiilor, spre exemplu, sistemul anti-rachetă al Statelor Unite ale
Americii sau problema terorismul. În acest context a fost elaborată Iniţiativa
Strategică de Apărare. Această iniţiativă strategică reprezintă un program
militar lansat de Ronald Reagan în data de 23 mai 1985 pentru crearea unui
scut antirachetă nord american împotriva atacurilor cu rachetă balistică
intercontinentale lansate de un stat inamic, în special de Uniunea Sovietică,
care era considerată un imperiu al răului [8]. Acest proiect a fost supranumit
„Războiul stelelor”, deoarece proiectul prevedea instalarea în spaţiul cosmic
a unor sateliţi purtători de baterii lansatoare, dotate cu radare şi lasere
pentru a depista şi distruge mai uşor rachetele balistice. Deşi din 1983 s-au
cheltuit peste 100 de miliarde de dolari pentru realizarea proiectului, acesta
a fost abandonat în 1991, când justificarea sa a dispărut odată cu
desfiinţarea Pactului de la Varşovia de la 1 iulie 1991 şi în primul rând cu
destrămarea Uniunii Sovietice. Unii analişti consideră că sistemul gândit de
preşedintele Reagan, chiar dacă nu a devenit funcţional, a dus totuşi la
căderea comunismului prin atragerea Moscovei într-o nouă cursă a
înarmării, care la rândul ei a falimentat Uniunea Sovietică [12, p. 244].
Începând cu anul 1989 şi finisând cu 1993 – Summit-urile Grupului
celor 8 s-au axat pe sfârşitul Războiului Rece, în primplanul analizei
aflându-se problemele democratizării fostelor state comuniste. În anii 1990,
datorită sfârşitului Războiului Rece, a căderii regimurilor comuniste în
187
Europa Centrală şi de Est şi a dezmembrării Uniunii Sovietice, resursele şi
acţiunile Grupului după cum am mai menţionat au fost îndreptate spre
asistarea ţărilor foste comuniste în drumul lor spre democraţie şi economie
capitalistă [9, p. 98]. În primul rând fostele state dezmembrate din Uniunea
Sovietică au fost dirijate pentru a-şi putea restabili economia şi reveni pe un
făgaş normal. Cum sfârşitul comunismului în Europa a generat
universalizarea/globalizarea sistemului economic internaţional, noi
probleme, precum aspectele de mediu, securitate au fost incluse pe agenda
de dezbateri a grupului.
Între anii 1994 şi 1997, reuniunile Grupul celor 8 la nivel înalt s-au
concentrat pe aspecte ale globalizării, în principal pe reforma instituţiilor
internaţionale care abordează şi ar putea avea un rol important în procesul
complex al globalizării şi în reducerea efectelor negative ale mandatului lui
Tony Blair, Prim-ministru al Marii Britanii şi preşedinte al Summit-ului G 8
de la Gleneagles [30, p. 65]. În acest sens, începând cu anul 1995, analiza
tuturor aspectelor fenomenului globalizării au devenit preponderente pe
agenda de lucru a liderilor G8, un rol important fiind acordat şi evaluării
instituţiilor internaţionale, pentru identificarea unor modalităţi de
îndeplinire a noilor cerinţe globale prin cooperare. În această perioadă,
agenda summit-ului s-a extins, incluzând atât probleme economice, cât şi pe
cele politice.
Perioada 1998 - 2001 este cunoscută drept prima etapă în formula
G8, în această perioadă s-au abordat probleme ale globalizării şi dezvoltării
la nivel global. Odată cu admiterea Rusiei ca membru cu drepturi depline al
Grupului, în anul 1998, discuţiile s-au concentrat şi asupra altor probleme
structurale, precum: posibilitatea şi oportunitatea extinderii continue a
Grupului pentru a include şi alte ţări, cum ar fi China, modalităţile de
participare a arilor non-G8 la lucrările summit-ului, dezvoltarea unor
legături cu actori non-statali, cum ar fi companiile private sau reprezentanţi
ai societăţii civile. Scopul general al primelor doua reuniuni G8, de la
Birmingham din anul 1998 şi Koln din 1999, a fost de a analiza procesul
globalizării, de a identifica beneficiile şi dezavantajele sale, principalele
realizări fiind în domeniul finanţelor internaţionale.
La forumurile G8 s-a pus accentul tot mai mult pe problema
inegalităţii economice şi sociale la nivel de ţări şi continente. Au fost
înregistrate noi ameninţări privind securitatea individuală: insecuritatea
economică şi financiară, manifestată prin crize economice şi financiare
extinse, datorate legăturilor dintre pieţe; insecuritatea sănătăţii datorată în
special insecurităţii pe piaţa muncii, dar şi a turismului care a permis
răspândirea virusului HIV, dar şi a altor boli grave. În 1999 mai mult de 34
de milioane de oameni trăiau infestaţi cu virusul HIV, din care 6 milioane
se infectaseră chiar în acel an.
Între 2002 şi 2008, summit-urile Grupul celor 8 au abordat cu
preponderenţă combaterea fenomenului terorist şi a cauzelor sale. Problema
188
terorismului există de secole, dar a căpătat o importanţă deosebită odată cu
atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii şi
de la lansarea Războiului Global împotriva Terorismului. În acest sens
terorismul reprezintă principala ameninţare a lumii moderne din secolul
XXI, fiind influenţat şi de evoluţia fenomenului globalizării care îi
potenţează capacităţile de afectare a securităţii şi stabilităţii internaţionale
mai mult ca niciodată în istorie.
În 2004 a avut loc summit-ul de la Sea Island, unde liderii
principalelor puteri occidentale şi al Rusiei s-au înţeles, în primul rând, să
dea curs unei iniţiative americane de promovare a democraţiei în lumea
arabă şi islamică. Apărută în preajma atentatelor islamiste de la 11
septembrie, ideea Statelor Unite implica adoptarea de măsuri viguroase,
menite să oblige universul arab şi musulman să treacă la democratizarea
tiraniilor care, cu excepţia Israelului şi Turciei, alcătuiesc în prezent
Magrebul, Orientul Apropiat şi Mijlociu. În acest context, grupul celor 8
oferă Orientului Mijlociu Extins un aşa-numit „Forum al viitorului”, în
cadrul căruia occidentalii ar urma să discute, cu ţările orientale interesate,
modalităţi concrete de impulsionare a restructurărilor politice, sociale şi
economice [7, p. 66]. Cei 8 lideri s-au înţeles, de asemenea, asupra unui
program de acţiune menit să împiedice proliferarea armelor de distrugere în
masă – un veritabil coşmar al lumii civilizate de la genocidalele atacuri
teroriste ale al Quaidei asupra New Yorkului şi Washingtonului încoace. În
plus, summit-ul de la Sea Island a hotărât ameliorarea protecţiei
antiteroriste „a circulaţiei persoanelor şi mărfurilor”, şi prin crearea unui
fir-scurt, prin intermediul căruia cei 8 lideri să se poată consulta 24 de ore
din 24, un demers altminteri firesc în era deturnării de avioane transformate
în arme asimetrice [7, p. 50]. G8 tot în această perioada şi-au pus drept scop
crearea până în 2010 a unei trupe de pace proprie, cu un efectiv de 75.000
de militari, destinată în special Africii. Concomitent, membrii G8 au înţeles
cât de importantă este lupta împotriva maladiei Sida, care ameninţă să
depopuleze continente întregi – nu în ultimul rând pe cel negru. Pe plan
economic s-a hotărât nu numai prelungirea pe alţi doi ani a iniţiativei de
ştergere a datoriilor ţărilor sărace în schimbul adoptării unei strategii
durabile de dezvoltare, ci şi relansarea rundei de la Doha, promiţându-se
totodată reducerea subvenţiilor agrare şi deschiderea pieţelor. În faţa
masivei obstrucţii franceze, preşedintele american n-a reuşit să impună
extinderea rolului NATO în stabilizarea Irakului, şi cu atât mai puţin
promovarea democratizării în ritm alert a lumii arabe, şeful Casei Albe a
calificat summit-ul drept un succes. Cert este faptul, că reuniunea la nivel
înalt din Georgia, cuplată cu rezoluţia irakiană a Consiliului de Securitate a
lansat lumii un semnal dar din păcate incert enunţând dorinţa marilor puteri
de a lăsa în urmă divergenţele ultimilor ani şi de a inaugura o nouă eră a
cooperării transatlantice. În chestiunea esenţială, imperativul democratizării
189
autentice a unei lumi arabe constituind actualmente principala sursă de
ameninţări de sorginte totalitară la adresa păcii mondiale.
Începând cu 2008 până în prezent, este atestată perioada ce coincide
cu criza economică mondială. Anul 2008 a intrat in istorie ca anul crizei
financiare globale. În această perioadă mai multe evenimente aveau să
prăbuşească bursele lumii, marile companii, ceea ce a condus ca guvernele
să ia măsuri fără precedent. Totul a început în luna august în Statele Unite
ale Americii, odată cu criza creditelor. Tot mai mulţi americani îşi luaseră
credite ipotecare şi le era din ce în ce mai greu să le achite. Acest fenomen
s-a intensificat şi a dus rapid la primele falimente ale băncilor specializate
pe aceste produse. Pentru a evita posibilele efecte negative ce ar fi putut
apărea pe piaţă, băncile centrale au început să intervină cu lichidităţi.
Pe de altă parte, 2008 este anul declinului sistemului financiar
bancar din Statele Unite, unul dintre cei mai importanţi lideri ai G-8 care s-
a manifestat prin declanşarea dificultăţilor în a se menţine la o cota de piaţa
foarte buna. Unele din aceste companii fiind chiar în pragul falimentului,
exemple sunt în toate domeniile: industria constructoare de maşini,
domeniul financiar-bancar, domeniul IT şi alte domenii. În Statele Unite ale
Americii, Congresul a adoptat mai multe legi anti criză pentru
contramandarea crizei, exemplu fiind ajutorul dat de statul American
companiei Chrysler 17,4 miliarde de dolari, Statul American a ajutat această
companie pentru a putea să îşi revină la linia de plutire, pentru ca acest
gigant care reprezintă America să nu se prăbuşească.
În consecinţă, începând cu summit-ul din vara anului 2008,
desfăşurat în Toyako, Japonia, şi până la summit-ul dela Camp David, SUA
din 2012, liderii G-8 s-au axat în mod deosebit pe elaborarea strategiilor
privind diminuarea crizei economice care a afectat întreaga economie
globală. În acest sens au fost generate multe dialoguri pentru o gestiune
eficientă a riscurilor potenţiale care pot ameninţa sistemul financiar-bancar
mondial. În acest context liderii G8 au înaintat următoarele soluţii pentru
contracararea crizei economice globale: reglementarea corespunzătoare a
sistemului financiar, creşterea transparenţei, corelarea politicilor bugetare şi
fiscale cu cele monetare, investiţii în infrastructură desfăşurate în urma unor
licitaţii transparente, stimularea economiilor şi investiţiilor, acordarea de
facilităţi I.M.M.- urilor, creşterea gradului de absorbţie a fondurilor
europene şi orientarea acestora către sectoare cheie ale economiei. De
asemenea s-a insistat pe elaborarea unei politici globale care să promoveze
şi să ofere soluţii pentru asigurarea dezvoltării economice durabile, alcătuit
din antreprenori, reprezentanţi ai principalelor instituţii cu rol de
supraveghere şi reglementare a sistemului financiar global [4].
În cadrul reuniunii derulate la Camp David, liderii Grupului celor 8
au convenit asupra necesitaţii de a accelera redresarea economică şi de a
restabili încrederea, prin punerea în ordine a finanţelor publice, luând, în
acelaşi timp, măsuri care sa încurajeze creşterea economică.
190
În concluzie menţionăm că, practic, problemele abordate în cadrul
summit-urilor G8 sunt extrem de variate, însă toate acestea reprezintă
probleme majore ale întregii omeniri şi nu doar ale ţărilor membre,
probleme care, neabordate şi nesoluţionate corespunzător, se pot transforma
în riscuri şi ameninţări la adresa securităţii internaţionale şi globale.
În viziunea Grupului G8, participarea activă şi coerentă la securitatea
globală nu reprezintă o „manifestare exacerbată a puterii”, ci o nouă
politică, complexă şi dinamică în cadrul cooperării transatlantice. În esenţă,
este vorba despre configurarea universală dorită şi majoritar acceptată a
stabilităţii mediului de securitate în globalitatea sa şi apoi proiectarea şi
implementarea lui acolo unde şi atunci când se impune real acest lucru.
Referințe bibliografice:
1. Belli, N, Globalizarea în gândirea economică contemporană. Bucureşti:
Centrul de Informare şi Documentare Economică – Academia Română, 2002.
306 p.
2. Cobzaru, I. Relaţii Economice Internaţionale. Bucureşti: Editura Economică,
2000. 240 p.
3. Codreanu, V.; Codreanu. N. Rolul grupurilor financiar-industriale în economia
contemporană. In: Revista Economică. Chişinău, Nr.1/2006. p. 66-79.
4. G8 Hokkaido Toyako Summit Leaders Declaration. Hokkaido Toyako Summit,
July 8, 2008. Accesibil pe:
http://canadainternational.gc.ca/g8/index.aspx?lang=eng [Accesat la 8 februarie
2013].
5. Global problems, Global solutions: Towards better, Global Governance.
Switzerland: WTO Public Forum. 2010. 228 p.
6. Hajnal, P. I. The G8 system and the G20: evolution, role and documentation.
Ashgate: Business&Economics, 2007. 277 p.
7. Terorismul. Dimensiune geopolitică şi geostrategică Războiul terorist.
Războiul împotriva terorismului. Bucureşti: Centrul de Studii Strategice de
Securitate, 2002. 77 p.
8. The Group Of Twenty: A History. Accesibil pe:
www.g20.utoronto.ca/docs/g20history.pdf [Accesat la 5 mai 2013].
9. Ларионова, М. В. Международные институты в лобально
архитектуре соде ствия развитию. Москва: Высшая школа экономики,
2010, 212 с.
10. Ларионова, М. В. Рахмангулов, М. Роль «Группы восьми» и «Группы
двадцати» в развитии форм лобально о и ре ионально о коллективно о
ре улирования. Accesebil pe: iorj.hse.ru/2012--2/54292426.html [Accesat la
20 februarie 2013].
11. Питер, И. Группа восьми и руппа двадцати эволюция, роль и
документация. Москва: Университет Торонто, Канада, 2008. Accesibil pe:
www.iori.hse.ru/publications/monograf/hajnal.indd.pdf [Accesat la 5 mai
2013].
12. Уткин, А. Мирово порядок XXI века. Москва: Алгоритм, 2002, 475 p.
13. Щетинин, Б.Д. Экономическая дипломатия. Москва: Международные
отношения, 2001. 279 с.
191
ANALIZA STRATEGICĂ A APĂRĂRII:
MODELUL SUEDIEI, MUNTENEGRULUI ȘI SERBIEI
Mariana CARACADA, an. III, RI,
Cond. şt.: MA. Viorica ŢÎCU
Cuvintele – cheie: strategie militară, doctrină militară, securitate, politică
de apărare, apărare colectivă, politica de neutralitate.
Introducere. Apărarea naţională constituie unul din domeniile
decisive ale securităţii unui stat şi un atribut fundamental al acestuia. Drept
urmare, aceasta reprezintă un interes sporit pentru factorii decizionali
politico-militari ai unui stat independent şi suveran. De aici deducem
preocuparea perseverentă a instituţiilor specializate ale statului pregătite în
elaborarea unei politici de apărare coerente, în conformitate cu situaţia
actuală mediului de securitate naţional şi internaţional, și în același timp
adaptabilă în raport cu necesitățile alianţei politico-militare din care ţara
respectivă este membru. O soluţie comună, pe care au enunțat-o şi ulterior
au adoptat-o unele state, pentru a putea face față provocărilor, o constituie
apărarea colectivă, care se realizată prin intermediul unei organizaţii
politico-militare puternică sub toate aspectele. Necesitatea unei strategii de
apărare apare de-a lungul timpului catalizată de tot mai multe pericole şi
schimbări pe plan internaţional. Prin ea se încearcă limitarea pierderilor în
cazul unor posibile atacuri, de aceea planificarea lor este foarte riguroasă. O
strategie este cu atât mai efectivă cu cât în urma unui atac, dezastru sau alţi
factori pierderile umane şi materiale vor fi minime.
Studiul dat prezintă importanță teoretico-practică din perspectiva
încercării de sistematizare a noțiunilor și o analiză detaliată a documentelor
studiate din punct de vedere tehnic, strategic și al eficacității. Strategiile de
apărare au un rol important în proiectarea relaţiilor externe, în determinarea
nivelului de colaborare dintre diferiți actori strategici, în caracterizarea
mediului de securitate şi, cel mai important, în elaborarea unor evoluţii şi
tendinţe pe care acesta le poate avea. Există o serie de elemente care trebuie
cuprinse în cadrul unei tentative de analiză comparativă a strategiilor de
apărare națională. Printre ele se numără valorile şi interesele naţionale ale
ţărilor, ameninţările, riscurile şi provocările–la diferite grade de implicare
ale lor–care pot exista, obiectivele şi sarcinile care sunt puse în faţa ţărilor
respective și metodele de implementare ale strategiilor.
O analiză comparativă a strategiilor de apărare ale Suediei,
Muntenegrului și Serbiei poate conduce la stabilirea unor analogii, diferenţe
şi particularităţi în ceea ce ține de structura şi conţinutul acestora, elemente
necesare în evidențierea modului în care aceste strategii de apărare se
încadrează în topul celor mai eficiente şi în perceperea mediului actual de
securitate regională din întreaga Europă. Acestea sunt câteva dintre puncte
192
de vedere din poziția cărora am încercat să le cercetez în paginile
următoare.
Strategiile de apărare – parte componentă a politicii militare a
statelor. Apărarea reprezintă o activitate umană complexă. Din punct de
vedere conceptual, se poate constata că a avut o evoluţie constantă de-a
lungul timpului. În prezent, ea acoperă domenii diverse. În sens larg,
termenul apărare desemnează „ansamblul măsurilor şi dispoziţiilor de orice
natură care are drept obiect asigurarea, în orice moment, în orice
împrejurare şi împotriva oricărei forme de agresiune, a securităţii şi
integrităţii teritoriului, cît şi viaţa populaţiei”[6, p. 398]. Cu alte cuvinte,
această noţiune se referă la acţiunile şi măsurile pe care le adoptă fiecare
stat în parte, pentru protejarea vieţii cetăţenilor săi, a bunurilor şi teritoriului
naţional, pentru garantarea independenţei şi unităţii statale, a ordinii sociale
şi a democraţiei constituţionale. În esenţă, apărarea vizează asigurarea
securităţii cetăţenilor statului.
În general, apărarea presupune posibilitatea ca ceea ce aparţine cuiva
(viaţa, bunuri, teritoriu, atribute) să fie ameninţat cu schimbarea statutului
de până atunci. În afara existenţei unui risc sau ameninţări la adresa a ceva
sau a cuiva nu se poate vorbi de apărarea celor puse în pericol. Iar riscurile
şi ameninţările, posibile şi probabile, privind drepturile şi libertăţile cuiva
(individ, grup, comunitate, stat) se află într-o continuă transformare sub
acţiunea complexă a unei palete largi de factori sociali, economici, militari,
culturali. Deci se poate afirma că apărarea este un termen cu o evoluţie
dinamică ca urmare a nevoii de adaptare continuă a sa la realitatea cotidiană
aflată, la rândul său, într-o permanentă schimbare. Prin urmare, apărarea
reflectă o realitate dinamică ce are în structura sa următoarele componente:
politică, militară, economică, civilă, culturală şi psihologică.
În componența apărării se regăsesc mai mule domenii ale vieții
sociale, printre care își face loc și componenta militară. Apărarea militară
ține de competența armatei fiecărui stat, de fapt, a tuturor categoriilor
forțelor armate – terestre, aeriene și navale. Ca obiective strategice sunt
înaintate următoarele: de prevenire a pericolelor pentru a garanta interesele
fundamentale ale naţiunii, de descurajare, de protecţie a populaţiei, a
teritoriului [10, p. 9-10].
În ultima perioadă acest domeniu presupune participarea armatei la
acţiunile umanitare din interiorul ţării şi din afara ei, precum şi la misiunile
de menţinere şi/sau impunere a păcii. Apărarea naţională „este definită ca
apărare a ţării prin utilizarea în totalitate a disponibilităţilor de ordin militar,
civil, economic şi psihologic, în scopul asigurării rezistenţei în faţa unei
primejdii”[13, p. 324]. În acest sens, apărarea naţională totalizează un
ansamblu de activităţi şi măsuri reglementate şi puse în funcțiune de către
un stat, care are scopul de a garanta suveranitatea naţională şi independenţa,
integritatea teritorială, protejarea vieţii şi a bunurilor populaţiei statului
respectiv, şi în aceiași ordine de idei susţinerea intereselor de bază ale ţării.
193
Acest factor presupune adoptarea, de către instituţiile calificate în domeniul
respectiv ale statului, a unor măsuri sporite de procedee şi activităţi din
domeniile, politic, militar, economic, juridic, cultural, demografic,
diplomatic, atât în timp de pace, cât şi în vreme de război, pentru
promovarea şi susţinerea intereselor naţionale ale unui stat [12, p. 140].
Politica de apărare a unui stat este forma pe care o promovează
măsurile şi activităţile ce se desfășoară pentru apărarea tuturor pilonilor
unui stat (independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială, viața şi
bunurile cetățenilor)în orice moment și în orice condiţii. De obicei,
prezentarea politicilor de apărare se face prin metoda unui document
intitulat „Carta albă a securităţii şi apărării naţionale” sau „Strategia de
apărare”. În fond, însă, ceea ce promovează, scopurile și obiectivele
înaintate spre a fi satisfăcute au aceiași direcție, indiferent de titulatura
oficială a documentului care este de bază pentru forțele armate ale fiecărui
stat – după acest act este promovată politica de apărare a fiecărei țări [8, p.
38].
Pe de altă parte, apărarea naţională constituie unul din domeniile
decisive ale securităţii unui stat şi un atribut fundamental al acestuia. Drept
urmare, aceasta reprezintă un interes sporit pentru factorii decizionali
politico-militari ai unui stat independent şi suveran. De aici deducem
preocuparea perseverentă a instituţiilor specializatele statului pregătite în
elaborarea unei politici de apărare coerente, în conformitate cu situaţia
actuală mediului de securitate naţional şi internaţional, și în același timp
adaptabilă în raport cu necesitățile alianţei politico-militare din care ţara
respectivă este membru. O soluţie comună, pe care au enunțat-o şi ulterior
au adoptat-o unele state, pentru a putea face față provocărilor, o constituie
apărarea colectivă, care se realizată prin intermediul unei organizaţii
politico-militare puternică sub toate aspectele.Ca urmare, statul respectiv va
trebui să facă faţă unui atac câteva zile până când va interveni Alianţa în
sprijinul său[14, p. 19].
Un înţeles al conceptului de mai sus îl reprezintă următoarea
definiție: formă de organizare a apărării ce rezultă, în conformitate cu
prevederile statutului de constituire al unei organizaţii politico-militare. Un
exemplu în acest sens îl constituie articolul 5 al Tratatului de la
Washington, care prevede sprijinirea reciprocă a statelor membre în cazul în
care unul dintre ele sau mai multe devin obiectul unei amenințări militare
externe din partea altui stat care nu este membru al respectivei alianţe[9, p.
7].
Asigurarea securităţii naţionale prezintă una din priorităţile
fundamentale ale statului. Reieșind din acest deziderat, fiecare stat în parte
adoptă strategii în scopul de a garanta independenţa şi suveranitatea
naţională, integritatea teritorială, de a proteja viaţa şi bunurile populaţiei,
precum şi susţinerea intereselor fundamentale ale ţării. În general,
conceptele cu care se operează în domeniul strategiei – înţeleasă ca
194
modalitate de punere în operă a deciziei politice – nu s-au schimbat.
Desigur, conţinutul lor s-a îmbogăţit şi se îmbogăţeşte mereu, dar nu în
afara sistemului care le generează. Într-un stat democrat, puterile se separă
şi se intercondiţionează.
Strategia înseamnă, în esenţă, concepere, generare, pregătire şi
întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor pentru realizarea obiectivului sau
obiectivelor politice propuse. Noţiunea de “strategie” provine din Grecia
antică şi este un cuvânt compus din “stratos”, ceea ce ar însemna “armată”
şi “agein” care ar însemna “conducător”[4, p. 27]. Ulterior, a dobândit
sensul de „artă a generalului”, referindu-se la abilităţile psihologice şi
comportamentale care îi dădeau acestuia posibilitatea îndeplinirii rolul,
eficient, rapid și cu rezultatul scontat în diferite situații. În diferite etape
istorice noțiunea respectivă a cunoscut diverse semnificaţii. Astfel, în
conţinutul tratatului de strategie „Arta războiului” datând din secolul VI
î.Hr. şi atribuit lui Sun Tzî, strategia este înţeleasă ca „arta de ducere a
războiului” şi ca un atribut al guvernării. De asemenea și Napoleon
Bonaparte la începutul secolului al XIX-lea definea strategia ca fiind „artă
a războiului”[5, p. 68].Cea mai mare parte a activității teoretice a lui
Napoleon este reflectată în lucrarea „Considerații asupra artei războiului".
Influența exercitată peste decenii de Napoleon a fost imensă; din
observațiile sale, emise uneori la întâmplare, s-au alcătuit sisteme, ideile
sale au fost dezvoltate și analizate.
În aceiași etapă, o importanţă deosebită a avut-o lucrarea „Despre
război" a generalului german Karl von Clausewitz, care a adus o contribuţie
deosebită la conceptualizarea şi definirea strategiei militare. Pentru a
determina obiectul şi conţinutul strategiei militare, teoreticianul german,
pornind de la definirea războiului ca o continuare a politicii cu mijloace
violente, arăta ca scopurile acestuia sunt fixate de către politica, iar strategia
este, în esenţă, arta de a duce la îndeplinire scopurile urmărite de politică,
utilizând mijloacele militare. În epoca contemporană, mai precis în secolul
XX, industrializarea puternică a condus la apariţia unor armamente deosebit
de performanţe, ceea ce a permis înzestrarea armatelor cu tehnica militară
modernă şi deosebit de eficace. Acesta este, în linii mari, cadrul general
care şi-a pus amprenta asupra conţinutului şi obiectului strategiei militare în
această etapă.
Studiul strategiei a cunoscut o explozie, în special către sfârșitul
anilor `70, sec. XX în lucrările unor autori cum ar fi –Traité de strategie,
semnată de Hervé Coutau-Begarié, care analizează fenomenul și teoria
militară contemporană. Însă nici el nu depăşeşte determinismul geografic,
deşi afirmă că ”totdeauna, trebuie să te fereşti de tentaţia
determinismului”[7, p. 665]. Singura deosebire pe care o găseşte în raport
cu geografia militară, pentru geostrategie, constă în faptul că prima este
”fundamental statică, căci era centrată pe terenul în sine şi atentă la
permanenţe”, iar a doua ”este esenţial dinamică: importanţa unei zone este
195
mai puţin în funcţie de caracteristicile ei proprii cât de locul ei în sistemul
strategic global, deci totdeauna este supusă evoluţiei”. Reieșind din aceste
considerente, analistul francez defineşte geostrategia ca fiind o ”strategie a
marilor spaţii”, o „încercare teoretică de a sesiza conducerea simultană a
operaţiilor din teatre până atunci separate” [7, p. 673].
Strategia este, deopotrivă o teorie, o metodă şi un sistem de abilităţi
prin care se concepe, se pregăteşte, se planifică şi se desfăşoară o acţiune de
valoare strategică. În ceea ce priveşte, însă, securitatea naţională, există o
concepţie unitară şi o strategie unitară, de sinteză. Unii numesc aceasta
marea strategie, definind-o ca modalitate de înfăptuire a politicii generale a
ţării, alţii îi zic strategie naţională, strategie a guvernului sau strategie de
securitate. Desigur, între aceste concepte există diferenţe, însă, pentru tema
de faţă, ele nu sunt importante. Aşadar, în această viziune, marea strategie
ţine de conducerea politică, este o strategie politică generală pe care se
construiesc, dinamic, strategiile economice, culturale, informaţionale şi
militare. Tot în cadrul acestei strategii generale intră şi strategiile politice,
strategiile diplomatice, strategiile de dezvoltare, strategiile educaţionale etc.
Acesta este, desigur, un model teoretic simplificat, valabil oricând şi
oriunde[5, p. 74].
Prin urmare, evoluţia noţiunii de strategie, date sub aspectul sensului
şi sferei de cuprindere a făcut remarcat faptul că aceasta şi-a extins
domeniul de utilizare. Dacă pentru un timp ea a fost folosită ca pregătirea şi
desfăşurarea războiului, cu începere a celei de a doua jumătate a secolului
trecut şi începutul mileniului nou noţiunea de “strategie” începe să fie
utilizată tot mai insistent în aproape toate domeniile activităţii umane –
strategii politice, economice, energetice, educaţionale – şi vizează paşii care
ar trebui urmaţi pentru realizarea unor obiective majore pe un termen mai
lung sau mai scurt[11, p. 278].În lumea contemporană capacitatea strategiei
de a produce efecte scontate se bazează în principal pe doi piloni – puterea
militară şi puterea economică, iar redefinirea rolului ei presupune
distribuirea optimă de resurse pentru a atinge obiectivele propuse într-un
anumit domeniu.
Trăsături definitorii ale sistemelor politico-militare ale Suediei,
Muntenegrului și Serbiei. Pentru facilitarea înțelegerii particularităților
strategiilor statelor enunţate mai sus, vom începe prin identificarea poziției
ţărilor în cadrul sistemului internațional actual.
Astfel, Suedia este cele mai vechi stat cu statut neutru din lume, cu
toate că neutralitatea lui nu se bazează pe nici un tratat internaţional sau
vreun act intern. Ţara nu s-a mai implicat în vreun război de la finisarea
războaielor napoleonene, după care s-a declarat stat permanent neutru, până
când a început cooperarea cu NATO în cadrul PfP(1994) de unde şi s-a dat
startul participărilor la operaţiuni de menţinere a păcii[15].A fost neutră în
timpul celor două războaie mondiale şi în timpul Războiului Rece și același
statut îl menține și azi.
196
Cât privește Muntenegru, stat care şi-a declarat independenţa de
curând, potrivit Strategii de Apărare are intenţia de a adera la NATO, iar în
septembrie 2012 a anunţat despre o posibilă neutralitate militară a ţării.
Pe de altă parte în Serbia, la 27 noiembrie 2007, Adunarea Naţională
Serbiei a emis Rezoluţia privind protecţia suveranităţii, integrităţii
teritoriale şi ordinii constituţionale, iar art. 6 prevedea că Serbia se declară
stat neutru faţă de alianţele militare. Neutralitatea ei (militară) este
menţionată doar în această rezoluţie, dar nu şi într-un document naţional
strategic, ceea ce subminează credibilitatea Serbiei.
După războaiele napoleoniene, Suedia a adoptat a politică de
neutralitate, pe care a continuat-o în timpul celor două războaie mondiale şi
în timpul Războiului Rece. Mediul de securitate existent provoacă
consecutiv ţările, ca actori internaţionali, să ducă o politica proprie de
apărare şi să o adapteze condiţiilor actuale prin sporirea participării lor la
operaţiuni de menţinere a păcii în afara teritoriului lor şi prin modernizarea
tehnologiei militare. Aceste modificări denotă faptul că a apărut necesitatea
unei cooperări militare, chiar şi în cazul ţărilor neutre europene, aşa cum
este Suedia, cu toate că pe ele le leagă o cooperare strânsă cu UE şi NATO.
Necesitatea unei strategii militare şi îmbinării între operaţiuni în cadrul
Forţelor Armate Suedeze a dus la iniţierea procesului de dezvoltare a unei
asemenea strategii. În mod practic ei au adoptat “doctrina”, pentru ca să
poate uni în totalitate alte doctrine din stat sub un acelaşi scop. Scopul
doctrinei este de a oferi Forţelor Armate un proces de lucru şi un obiectiv
comun. Pe parcursul toamnei anului 2000 a fost iniţiat procesul creării
doctrinei care a fost finisat către anul 2002. Documentul care reglementează
în ansamblu problemele în domeniul securităţii militare a fost adoptat în
2002 sub numele de “Doctrina militar-strategică”. Din perspectiva Forţelor
Armate doctrina este “o expresie formală a cunoştinţelor şi concepţiilor pe
care le presupune şi constituie principiu fundamental în ceea ce priveşte
activităţile în cadrul Forţelor Armate [3, p. 9].
Documentul începe cu explicaţia termenului “doctrină”, care provine
din latinescul “do’ceo” şi înseamnă instruire, învăţare sau subiectul predării.
În limba suedeză, termenul respectiv este în general utilizat pentru
comasarea unor norme stabilite care constituie baza de acţiune, în special în
domeniul politic sau militar. Aşadar, doctrina este o declaraţie succintă,
orientativă, într-un domeniu sau altul al politicii de acţiune [3, p. 9].
Doctrina militar-strategică are scopul de a explica şi a transmite o abordare
comună, inclusiv terminologie comună la utilizarea căilor şi mijloacelor
militare. Instrucţiunile date pentru Forţele Armate în documentul respectiv
poartă un caracter general, în contrast cu directivele, ordinile, orientările şi
alte direcţii specifice, care sunt date în legătură cu o anumită operaţiune sau
oricare altă activitate. Mai este destinată doctrina dată pentru asigurarea
înţelegerii şi îndrumării în operaţiuni. Aşa cum ea are dimensiune naţională
şi internaţională, respectiv scopul ei are două ramificaţii: la nivel naţional –
197
“să fim capabili să contracarăm ameninţările militare sau de altă natură care
afectează în mod direct Suedia”, [3, pag. 46] cele mai grave fiind atacurile
armate îndreptate împotriva libertăţii şi independenței ţării; pe plan
internaţional – “vom promova în mod activ pacea şi securitatea în
colaborare cu alte state” [3, pag. 47].
Pentru claritate şi informare din primul capitol este specificat ca
această doctrină militar-strategică are prioritate faţă de alte doctrine militare
naţionale și manevrează participarea la operaţiuni în cadrul ONU, NATO şi
managementul crizelor europene, presupune o armonizare cu alte doctrine
multinaţionale, în primul rând cu Doctrina Aliaţilor NATO. În Suedia, în
afară de doctrina sus-amintită mai este Doctrina Operaţiunilor Comune,
care comasează alte trei: Doctrina pentru Acţiuni pe Uscat, Doctrina pentru
Operaţiuni Navale, Doctrina pentru Operaţiuni Aeriene.
Doctrina prezintă cei mai importanţi factori instituționali care
determină validitatea ei şi care trebuiesc în permanenţă analizaţi şi
monitorizaţi: Interesul naţional şi directivele politice; Circumstanţele
militar-geografice; Riscurile şi ameninţările militare; Dezvoltarea societăţii;
Dezvoltarea tehnologică; Factorii sociali şi culturali; Concluziile din
operaţiunile anterioare [3, pag. 12].
Politica de apărare suedeză se bazează pe patru factorii fundamentali
dependenţi reciproci: capacitatea de apărare, cooperarea internațională,
apărarea totală (activitatea de pregătire a Suediei de război), serviciul total
de apărarea naţională.
Cele patru sarcini date Forţelor Armate de către Parlament se
regăsesc în textul documentului sub forma obiectivelor general militar –
strategice, care trebuiesc urmate atât la nivel naţional, cât şi internaţional.
Obiectivele sunt:
A preveni – Forţele Armate trebuie să aibă capacitatea şi dorinţa de a
descuraja orice atac armat îndreptat asupra Suediei şi în permanenţa să
garanteze integritatea teritorială a statului. În aceiaşi ordine de idei ele
trebuie să contribuie activ la prevenirea situaţiilor conflictuale la nivel
internaţional.
A supune – acest obiectiv poate fi atins în colaborare cu forţele
internaţionale în scopul prevenirii şi răspîndirii crizelor.
A proteja – Forţele Armate trebuie să aibă capacitatea de a contribui
la prevenirea şi gestionarea crizelor, care nu ar ameninţa în mod direct pace
şi integritatea Suediei, dar ar avea consecinţe grave pentru funcţionarea
normală a societăţii.
A apăra – Forţele Armate trebuie să contracareze acţiunile care au ca
scop subminarea suveranităţii statului suedez[3, pag. 58].
Termenul de “strategie” în Forţele Armate suedeze se defineşte ca
“modul în care sunt utilizate resursele în vederea atingerii scopurilor” [3,
pag. 61]. Termenul dat este specific în general acţiunii de planificare şi
conducere a războiului. Respectiv, de aici apare şi “strategia naţională de
198
apărare” care defineşte trei aspecte fundamentale: fiecare parte a strategiei
conţine actori, respectiv interesele lor naţionale trebuie să corespundă
strategiei, în caz contrar există riscul să apară diferenţe între ele; sunt
opţiuni de modificare a diferitor părţi ale strategiei în funcţie de capacitatea
ţării; capacităţile fundamentale propuse în document trebuiesc realizate, în
caz contrar strategia trebuie reexaminată.
Chiar dacă rămâne a fi în continuare o ţară neutră apărarea şi
promovarea intereselor fundamentale a Suediei se face cu respectarea
principiilor dreptului internațional, poartă dialoguri şi cooperează cu
organizaţii internaţionale şi statele care sunt interesate în stabilirea
echilibrului şi securităţii pe plan european şi mondial. Suedia este pe arena
internaţională un actor destul de important, care i-a parte la efortul comun
împotriva terorismului, crizelor și conflictelor, participă la operaţiuni de
menţinere a păcii din partea Organizației Națiunilor Unite şi NATO.
Muntenegru. După declararea independenţei la 3 iunie 2006,
Muntenegru s-a îndreptat pe calea democraţiei şi integrării în structuri şi
organizaţii de importanţă majoră pe arena internaţională, după ce și-a
proclamat la 22 octombrie 2007 Constituţia țării. Printre documentele
fundamentale ale statului se numără şi strategia de apărare care a fost
elaborată în baza Constituţiei ţării, Strategiei Naţionale a Securităţii,
Documentului de prezentare a Parteneriatului pentru pace (2006, NATO) şi
angajamentului strategic pentru integrarea europeana şi euro-atlantică. Este
un document complex şi cuprinde în sine obiectivele sistemului de apărare,
misiunile şi sarcinile Forţelor Armate, organizarea şi structura Armatei,
resursele şi fondurile alocate politicii de apărare.
În documentul respectiv sunt stipulate orientările strategice şi de
dezvoltare a domeniului apărării a ţării până în anul 2015. Prima versiune a
documentului respectiv a apărut la câteva luni de la declararea
independenţei din 2006, iar peste doi ani este adoptată varianta finală
modernizată.
Scopul strategiei de apărare este de a dezvolta un sistem integru de
apărare, capabil să apere şi să păstreze independenţa, suveranitatea şi
integritatea teritorială a ţării [1, pag. 5]. Ca stat care se află încă în procesul
de creare a unei ţări libere şi democratice, Muntenegru încearcă să pună în
aplicare următoarele obiective de apărare:
dezvoltarea capacităţilor de apărare;
dezvoltarea capacităţilor de participare la activităţi de menţinere a păcii
în lume;
de a contribui la construirea unui mediu de securitate stabil;
dezvoltarea parteneriatului şi cooperării cu alte ţări democratice;
dezvoltarea capacităţii necesare pentru aderarea la NATO şi UE.
Aceste obiective rezultă din obiectivele generale ale Muntenegrului
la etapa în care se află acum, în edificarea unei ţări democratice, stabilă din
199
punct de vedere politic, economic şi social. În acest sens interesele
naţionale ale statului conform strategiei sunt: menţinerea integrităţii şi
suveranităţii ţării, dezvoltarea sistemului de apărare a ţării, realizarea
condiţiilor de integrare a ţării în UE şi NATO.
Provocările actuale în domeniul apărării sunt în permanenţă creştere,
iar strategia menţionează că pentru a face faţă acestor schimbări nici o ţară
nu poate fi izolată şi nu se poate baza doar pe capacităţile sale proprii. În
această ordine de idei Muntenegru este gata să-şi aducă contribuţia la
procesul de dezvoltare a sistemului internaţional de securitate şi apărare
colectivă, să coopereze cu toate organizaţiile internaţionale şi statele
interesate în realizarea stabilităţii şi securităţii la nivel European şi mondial.
În acest scop conceptul de apărare strategică este implementat în modul
următor: pe timp de pace – prin stabilirea de parteneriate şi alianţe, pe timp
de război – de apărare a teritoriului cu sprijinul aliaţilor şi partenerilor [1,
pag. 6].
Apărarea Muntenegrului este funcţia principală a statului, o datorie
şi o onoare a fiecărui cetăţean de a participa la cursul de pregătire a
apărătorilor [1, pag. 7].
O importanţă majoră în strategia de apărare este acordată armatei.
Forţele Armate ale Muntenegrului sunt compuse din forţele terestre, navale
şi aeriene. În cadrul sistemului de apărare armata mai are şi alte atribuţii,
decât cele enumerate mai sus: de a descuraja un atac armat, apărarea de la
un atac armat şi sprijinirea forţelor aliate în apărarea Muntenegrului.
Conform strategiei, armata îşi va îndeplini atribuţiile, va apăra şi promova
interesele statului în conformitate cu Constituţia şi legea, prin respectarea
principiilor dreptului internaţional. Organizarea şi mărimea armatei este
determinată de Guvern, la propunerea Ministerului Apărării [1, pag. 8].
Conform strategiei, în domeniul apărării naţionale în cadrul politicii
externe, Muntenegru se va concentra pe următoarele direcţii:
accelerarea pregătirilor de integrare în UE şi NATO
consolidarea relaţiilor cu ţările vecine şi ţările membre NATO şi UE
dezvoltarea cooperării cu organizaţii internaţionale, inclusiv
participarea la diferite proiecte sau misiuni de menţinere a păcii
promovarea unei politici active pentru asigurarea securităţii şi
stabilităţii.
Muntenegru este un stat care, chiar dacă se află la stadiul de
dezvoltare a statalităţii, depune eforturi mari în vederea integrării sale în
marile organizaţii internaţionale, așa ca NATO, și integrarea în Uniunea
Europeană, iar dacă va merge în continuare pe cale democraţiei cauza lor
va avea succes.
Serbia. Serbia s-a declarat ţară neutră din punct de vedere militar la
26 decembrie 2007, printr-un articol în Rezoluţia Adunării Naţionale pentru
protecţia suveranităţii, integrităţii teritoriale şi ordinii constituţionale a
200
Republicii Serbia. Doi ani mai târziu, în 2009, sunt adoptate două
documente importante pentru stat: Strategia de Apărare şi Strategia
Securităţii Naţionale, chiar dacă o analiză a strategiei apărării este efectuată
în 2006, iar valabilitatea ei dura până în 2010. Întârzierea de lungă durată de
adoptarea a unor asemenea documente se datorează faptului
autoproclamatei independenţe venite din partea Kosovo.
Strategia de apărare are la bază Constituția ţării şi Strategia
Securităţii Naţionale, precum şi orientarea sârbă spre construirea stabilităţii
ţării prin intermediul mijloacelor pașnice. Aceasta este considerată ca o
confirmare a aderării Serbiei la standardele general acceptate de societăţile
moderne. Documentul deschide tema securităţii mediului, care actualmente
este din ce în ce mai dinamică în schimbări, iar una din principalele
ameninţări ale climatului actual este considerat problema armelor de
distrugere în masă, la care mai sunt adăugate şi actele de terorism. Astăzi,
un număr mare de ţări sunt determinate să rezolve problema securităţii
proprii în cadrul sistemului de securitate colectivă a Naţiunilor Unite, care
rămâne a fi un factor important pe arena securităţii globale. Necesitatea
relaţiilor de parteneriat şi integrare în structurile internaţionale sunt
accentuate. Şi cu toate că pericolul izbucnirii unei confruntări militare
majore este redus, există unele riscuri de apariţie a lor. O importantă
problemă care este discutată în document este problema Kosovo şi anume
că Serbia nu recunoaşte independenţa acestei autonomii şi este dispusă să
continue negocierile până la găsirea unei soluţii care ar aranja ambele părţi
şi care s-ar baza pe normele de drept internaţional. Misiunea principală a
Forţelor Armate este apărarea militară împotriva ameninţărilor armate
externe. Misiunile şi sarcinile acesteia sunt stabilite de Adunarea Naţională
în conformitate cu Constituţia şi dreptul internaţional care reglementează
utilizarea forţei. În structura sistemului de apărare este inclusă şi apărarea
civilă, care presupune organizarea ei la nivel de stat, provincii autonome şi
administrații locale. Printre obligaţiunile lor se includ şi asigurarea
condiţiilor de funcţionare a sistemului de apărare, participarea la operaţiuni
de apărare şi salvare.
Sistemul este gestionat de Adunarea Naţională, Preşedintele
Republicii, Guvern şi Ministerul Apărării. Aceste organe de conducere
adoptă documente în domeniul apărării, doctrine şi strategii, Planul de
Apărare al ţării şi bugetul apărării. Strategia de apărare este un document
care ia în consideraţie necesităţile de apărare ale statului Sîrb. Acesta
permite implicarea atât a cetăţenilor, cât şi autorităţilor de stat în apărarea
cu succes a ţării. Implementarea ei oferă o bază puternică pentru cooperare
internaţională şi dezvoltarea capacităţilor de apărare [2, pag. 16].
Dacă ne referim la diferenţa de timp până la apariţia documentelor
strategice atunci observăm că cel mai timpuriu este cel al Suediei. Suedia a
demarat procesul de dezvoltare a doctrinei începând cu toamna anului 2000
iar adoptarea ei se face în 2002, în textul doctrinei fiind stipulat faptul că
201
“are prioritate faţă de alte doctrine militare naţionale” (fiecare ramură a
Forţelor Armate are doctrină proprie)[3, p. 11].
Cazul Muntenegrului şi al Serbiei este mai puţin obişnuit. Din 2003
până în 2006 ele împreună formează Uniunea Statala Serbia şi Muntenegru.
La 3 iunie 2006 Parlamentul Serbiei declară independenţa ţării, iar
Parlamentul Muntenegrului declară independenţă lor. Adoptarea strategiilor
ţărilor respective a fost întârziată din cauza eforturilor pentru menţinerea
Uniunii. Asta a dus la faptul că concentrarea asupra strategiilor se face după
formarea lor ca state unice, în Muntenegru este elaborată în primele lui
după independenţă, varianta modernizată mai târziu, în 2008. În cazul
Serbiei întârzierea a durat mai mult timp, din cauza auto-proclamării
independenței de către Kosovo la 18 februarie 2008. Acesta este motivul
pentru care s-au luat trei ani pentru adoptarea Strategiei de Apărare a ţării
(cu toate că analiza ei era elaborată din 2006) [2, pag. 3].
Dacă vorbim despre diferenţa momentelor de adoptarea a strategiilor
în raport cu iniţiativa statelor de a adera la NATO, atunci la fel începem cu
o delimitare, deoarece Suedia, ca stat nealiniat nu cere aderarea la NATO,
ea doar participă în conformitate cu Parteneriatul pentru Pace la misiuni.
Muntenegru are ambiţii puternice spre aderarea la Alianţa Nord-Atlantică,
de aceea acesta a fost motivul care a catalizat, imediat după declararea
independenţei, adoptarea Strategiei de apărare [1, pag. 3]. Statul este în faza
de negociere din 2010, iar din 2009 i-a fost acordat Planul de Acțiuni pentru
Aderare, considerat un ultimul pas pentru a adera la alianţă. Statul Sîrb, o
dată cu proclamarea neutralităţii la nivel de declarații doar, rămâne, încă, în
afara opţiunii de a adera la NATO.
Ideea necesităţii unei strategii militare apare la fiecare ţară ca
rezultat al globalizării şi schimbării mediului internaţional de securitate,
caracterizat de modificări dinamice a situaţiei în plan politico-militar.
Conţinutul documentelor este redactat mai jos, în tabelul: Structura
Doctrinei pentru Suedia şi Strategiilor de Apărare pentru Serbia şi
Muntenegru:
Suedia Serbia Muntenegru
Introducere Introducere Introducere
Conflicte. Tipuri şi
caracteristici
Mediul de securitate Mediul de securitate
Politica de securitate Provocări, riscurişi
amenințări
Scopurile apărării
Baza politică şi
juridică pentru
utilizarea mijloacelor
militare
Politica de apărare Conceptul strategiei de
apărare
Scopurile militar -
strategice
Sistemul de apărare Sistemul de apărare
202
Strategia războiului Resursele apărării Resursele apărării
Manevre militare Planificarea apărării -
Operaţiuni militare Finanţarea apărării Finanţarea apărării
Sistemul militar –
Forţele Armate
Forţele Armate Forţele Armate
Dezvoltarea
tehnologiilor
informaţionale - bază a
dezvoltării sistemului
militar
- -
- Concluzii Concluzii
Fiecare dintre documentele studiate au ca parte de început secţiunea
unde este definit termenul de “doctrină” la Suedia şi “strategie” la
Muntenegru şi Serbia din perspectiva statului. Aici este inclus și scopul
documentului şi este specificat faptul că ele direcţionează misiunile şi
obligaţiile Forţelor Armate, iar pentru statele Balcanice se mai adaugă
dezvoltarea unui sistem de apărare eficient. Ca rezultat, în fiecare
document, există o secţiune dedicată în totalitate organismului militar,
structurării şi repartizării pe categorii. Pentru toate cele trei ţări puterea
militară este reprezentată de Forţele Militare, și la fiecare din ele aceasta
este alcătuită din câteva ramuri:
Suedia – Forţe aeriene, de uscat şi maritime
Muntenegru – Forţe aeriene, de uscat, maritime şi un component
special – Forţele Speciale
Serbia – Forțe aeriene, de uscat şi un component specializat –
Unitatea râului Flotilla, care are scopul de a menține un regim optim de
navigare pe coridoarele de navigaţie interioară şi de a apăra din acest punct
de vedere interesele sârbilor.
Principalele ameninţări pe fondul căreia s-au modelat documentele
respective sunt globalizarea, terorismul internaţional şi crima organizată.
Acestea sunt motivele principale care unesc toate cele trei strategii. La
acestea se mai adaugă procesul de globalizare, care face oricare ţară mai
vulnerabilă, dar în acelaşi timp are un avantaj din punct de vedere al
securităţii, pentru că statele catalizate de această problemă cooperează între
ele, ceea ce constituie un beneficiu major [2, pag. 5]. Toate acestea se
găsesc în “Mediul de securitate”, în cazul Suediei în “Conflicte”.
Un alt element comun al strategiilor este că sunt prezentate
organizaţiile sau alianţele la care se aspiră în cazul Muntenegrului şi
Serbiei, iar în cazul Suediei, sunt menționate cele din partea căreia ţara
participă la operaţiuni, de cele mai multe ori din partea NATO, UE sau
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. În textul
203
documentului cuvântul “aliat” apare doar în cazul “Doctrinei Aliaţilor
NATO”, iar “alianţa” apare doar în cazul altor naţiuni menţionate în
doctrină, deoarece Suedia se bazează pe principiul non-alinierii (din 1814)
şi este membră doar a ONU, UE şi a Consiliului Nordic [3, p. 71].
În continuare există o manieră diferită de dezvoltare a documentului
în două cazuri diferite: Suedia şi statele Balcanice. Suedia defineşte baza
politică şi juridică a operaţiunilor militare, Serbia şi Muntenegru definesc
politica de apărare. Discrepanţe se observă consecutiv, în continuare, prin
structurarea capitolelor, aşa încât în cazul Suediei este inclusă şi strategia
războiului, dezvoltarea informaţională şi manevrele militare.
Cele mai mari diferenţe se observă la caracterizarea conflictelor,
redată în tabelul de mai jos. În toate cele 3 documente există o parte
dedicată mediului de securitate – pentru Serbia şi Muntenegru, pentru
Suedia – conflictelor. Apariţia în permanenţă a ameninţărilor la adresa
securităţii şi apărării unui stat au dus la faptul că toate cele trei documente
au inclus riscurile şi ameninţările în conţinut, doar că fiecare din ele
caracterizează acest compartiment din diferite puncte de vedere, în
dependență de viziunea internă a statului.
Suedia – caracterizează conflictele la modul general şi oferă soluţii
în rezolvarea lor, fără a le identifica la propriu, dar ele sunt puse într-o
dimensiune a timpului, sortate după natură, nivel şi cauza demarării
conflictului (ceea ce nu găsim în celelalte două documente) [3, p. 15].
Muntenegru – în strategie se conţin spectrul de probleme actuale
care ar putea fi ameninţări, dar se consideră că integrarea în UE şi NATO
va duce la aplanarea conflictelor, care totodată nu pot fi excluse. În acelaşi
timp numărul de amenințări este foarte mic şi ele sunt puse şi analizate în
acelaşi cadru [1, p. 4].
Serbia – ca stat care mai are încă o dispută teritorială chiar la
frontiera a ţinut să caracterizeze, rând pe rând, fiecare din riscurile şi
ameninţările la care poate fi supusă ţara, dar principală problemă este că ele
nu sunt aşezată într-o ordine ierarhică, ceea ce nu permite anticiparea lor şi
identificarea de soluţii. Cea mai mare ameninţare la adresa securităţii se
consideră a fi proclamarea independenţei de Kosovo, nerecunoscută încă de
Serbia, care în ordine ierarhică este așezată pe poziţia a doua, ceea ce
denotă faptul că pentru ei aceasta nu este o problemă gravă [2, pag. 10].
Pentru caracterizarea ameninţărilor de mai departe trebuie de
evidenţiat că Suedia nu are puncte comune din acest punct de vedere cu
celelalte două state, ca rezultat ulterior analizăm Serbia şi Muntenegru.
Pentru cele două state terorismul şi proliferarea armelor de
distrugere în masă sunt considerate o ameninţare majoră, chiar dacă sunt
analizate diferit. Muntenegrenii doar numesc terorismul, pe când sârbii
consideră că acest fenomen, ca element al organizaţiilor teroriste din
regiune, sunt o ameninţare pentru interiorul ţării şi poate folosi teritoriul
acesteia pentru a efectua atacuri în alte state. Conflictele etnice şi religioase
204
sunt la fel remarcate de ambele state, doar că la fel ca şi în primul caz, la
Muntenegru este doar numit, la Serbia este specificat că sunt o ameninţare
directă la adresa intereselor naţionale. Tot în cele două strategii se vorbeşte
despre conceptul de apărare colectivă, care este văzut ca posibilitatea de a
conduce cu securitatea internaţională şi oferă şansa fiecărei ţări de a
participa la misiuni comune, mai ales că nici o ţară nu poate face singură
ameninţărilor globale actuale din cadrul mediului de securitate
internaţional.
Faptul că ameninţările sunt menţionate în ambele cazuri, nu denotă
faptul că ele nu au diferenţe. În cazul Muntenegrului amenințările, atât
globale, cât şi regionale sunt numite într-o frază, fără a fi descrise. Ceea ce
ţine de Serbia, ele sunt analizate într-un capitol aparte, aceasta
considerându-le necesar a fi cunoscute. În contradicţie, doctrina suedeză
este foarte diferită în comparație cu strategiile celor două state. Poate pentru
că este un stat cu mulți ani de experiență, ca opoziţie a celor două state noi;
stat care a fost martorul de-a lungul istoriei a mai multor conflicte, dar a
rămas neutru. Sunt câteva particularităţi care o caracterizează: doar în acest
document este descrisă strategia războiului şi metodele de a manevra cu el
şi cu operaţiunile militare din cadrul lui. Este un capitol întreg dedicat
metodelor de a duce o politica de securitate, în care este inclusă şi arta
diplomatică; sunt numite documentele internaţionale pe care se bazează
politica de apărare a ţării – în special Carta ONU. În opoziţie cu aceasta este
principala particularitate a celor două state balcanice: integrarea în Uniunea
Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică.
Concluzii. Cele trei ţări analizate în prezentul studiu au strategii de
apărare cu elemente comune, dar şi diferenţe. Numitorul comun care le
uneşte este Programul pentru Pace al Organizației Tratatului Atlanticului de
Nord, la care participă toate trei state. Prima care a aderat a fost Suedia, la 9
mai 1994, iar Muntenegru şi Serbia aderă ulterior, ambele în aceiaşi zi de
14 decembrie 2006.Acesta este şi punctul de iniţiere pentru documentele
analizate mai sus, ele fiind rezultatul direct al aderării statelor la acesta și
creat în conformitate cu scopurile propuse de el. Deşi am evidențiat că
există şi diferenţe în cele trei strategii, nu se poate afirma că acestea sunt
radicale, ele atribuindu-se mai degrabă ierarhizării elementelor conţinute în
document, ordinii de enumerare a amenințărilor globale, naționale și a
riscurilor şi de maniera de formulare a documentului propriu-zis. O tendinţă
generală observată pe parcursul studierii și cercetării strategiilor de apărare
este aceea că ele toate cuprind măsuri pentru combaterea terorismului şi
atacurilor cu arme de distrugere în masă. Acestea însă, sunt nişte obiective
greu de atins, datorită faptului că sunt nişte fenomene care nu pot fi
controlate, avându-se în vedere amploarea pe care o au și accesul
necontrolat de cele mai multe ori. Indiferent de modul de apărare pe care un
stat l-a ales, acesta trebuie să fie în concordanță cu necesităţile de apărare a
suveranităţii, a independenţei şi a integrităţii teritoriale a statului respectiv.
205
În acest context, sistemul de apărare va trebui să răspundă rapid şi într-un
mod adecvat provocărilor lumii de astăzi, adică ameninţărilor şi riscurilor
de orice natură şi provenienţă.
Actualmente, în domeniul politicii de apărare, și Republica Moldova
are ca scopuri principale următoarele: efectuarea analizei strategice a
sectorului de securitate şi apărare a ţării și ulterior revizuirea Strategiei
Securităţii Naţionale şi adoptarea Strategiei Militare Naţionale, pentru că
promovarea politicii de apărare este irealizabilă fără aceste ghiduri
strategice la nivel politic.
Referințe bibliografice:
1. The Defence Strategy of Montenegro fromoctober 2008. In: OfficialGazette of
Montenegro, nr. 79/08, 23.12.2008.
2. The Defence Strategy of the Republic of Serbia fromoctober 2009. In:
OfficialGazette of the Republic of Serbia, nr. 88/09,05.11.2009.
3. Military-Strategy Doctrine of Swedenfrom 2002. SwedishDefenseForces.
Accesibil
pe:http://pksoi.army.mil/doctrine_concepts/documents/Sweden/militarydoctrin
e_2002.pdf[Accesat la 23. 11. 2012]
4. Chaliand, G. Anthologie mondiale de la stratégie - des origines au nucléaire.
Paris: R. Laffont, 2001.1500 p.
5. Chandler, A. Stratégie, structure, décision, identité. Strategor. Paris: Dunod,
2003. 438 p.
6. Chauprade, A. Dicţionar de geopolitică, state, concepte, autori. Bucureşti:
Corint, 2003. 536 p.
7. Coutau-Begarié, H. Traité de strategie. Sorbonne: Institut de Stratégie
Comparée, 1999. 1135 p.
8. Dicţionar de analiză politică. Bucureşti: Ecce Homo, 1993. 195 p.
9. Duțu, P. Apărarea colectivă – o necesitate a menținerii integrității statelor
naționale. Acțiunea armatei României în cadrul apărării NATO.București:
Editura Universitatea Națională de apărare Carol I, 2005.48 p.
10. Duțu, P., Moștoflei, C. Apărarea colectivă și apărarea națională. București:
Editura Universitatea Națională de apărare, 2004. 48 p.
11. Evans, G., Newnham, J. Dicționar de relaţii internaţionale. Bucureşti:
Universal Dalsi, 2001. 487 p.
12. Georgescu, H. Dicţionar enciclopedic militar. Bucureşti: Editura Academiei de
Înalte Studii Militare, 1996. 462 p.
13. Onișor, C. Teoria strategiei militare. București: Editura Academiei de Înalte
Studii militare, 1999. 700 p.
14. Dolghin, N. Articolul 5 al Tratatului de la Washington – sursă pentru apărarea
colectivă și apărarea națională. In: Revistă de științe militare, București, Nr. 2
(5), 2003. p. 19
206
FACTORI EXTERNI DE INFLUENȚĂ ÎN CAUCAZUL DE SUD
Larisa SMOLENSCHI, Masterat, an II, RI
Cond. șt.: conf. univ., dr. Ludmila COADĂ
Cuvinte-cheie: Caucazul de sud, factori externi, Rusia, SUA, OSCE, CSI,
GUAM.
Caucazul de Sud constituie una dintre regiunile cele mai
diversificate și dominate de conflicte din lume. Regiunea include trei
republici ex-sovietice - Armenia, Azerbaidjan și Georgia, numeroase
minorități etnice și mici națiuni incluse în aceste trei state. Din septembrie
și până în decembrie 1991, cele trei state, apărute în urma dizolvării
U.R.S.S., au fost recunoscute ca state independente, în primul rând de
Federația Rusă, ca succesor direct al U.R.S.S., iar mai de către întreaga
comunitate internațională. Regiunea este cunoscută sub mai multe denumiri.
Uan dintre acestea - Transcaucaz - reflectă poziția geografică față de Rusia
și literal desemnează „în fața și după Caucaz”, așa că denumirea sub care
sunt cunoscute cele trei republici se pare că este dată din perspectiva Rusiei.
O alta denumire este aceea de Za Kavkazye – în limba rusa – după Caucaz,
adică regiunea aflată după Munții Caucaz). Există documente și studii care
atestă utilizarea denumirii Transcaucaz, precum și altele în care se
utilizează denumirea de Caucazul de Sud, cunoscută fiind și existența
regiunii Caucazului de Nord, aflată în cadrul Federației Ruse. Valery
Tishkov identifica și califica drept dificilă inițiativa elitelor naționale din
aceste state caucaziene să separe regiunea de Rusia și să demonteze vechile
legături cu aceasta, lucru care, evident se reflectă și în alegerea denumiri
acestei regiuni. „Este remarcabil cum denumirea istorică a regiunii
Transcaucaz a fost pusă la îndoială de către inițiatorii noii corecturi politice
care dorește să creeze o distanța fața de Rusia. Consecvent, regiunea s-a
numit Caucazul de Sud” [9, p. 27]. Recent, sintagma „Caucazul de Sud”
este utilizată tot mai mult în sensul explicitat al lui Tishkov, acela de a
poziționa la distanța fața de Rusia această regiune, dar și pentru ca oferă o
mai exactă referire în spațiul regiunii întregului Caucaz. Pentru cele trei
republici din sudul Munților Caucaz destrămarea „imperiului roșu” a adus,
o dată cu independența, redeșteptarea unor vechi adversități etnice,
generatoare de conflicte sângeroase, și degringolada tranziției la economia
de piața [2, p. 58]. De la colapsul Uniunii Sovietice, Caucazul de Sud s-a
întors pe scena unui accentuat etnonaționalism, unor conflicte geopolitice,
jocuri puternic politice și sărăciei totale pentru oamenii implicați. Caucazul
de Sud, în mod tradițional, s-a caracterizat prin existența „conflictelor
interne, fragmentărilor și a tendințelor de marginalizare, încurajate și
exploatate de către vecinii lor mai mari” [7, p. 11]. Acest patern a fost
reactivat o dată cu câștigarea independenței de către statele Caucazului de
207
Sud fața de U.R.S.S. și a condus la trei tipuri de rivalități: „primul tip –
legată de hegemonia în regiune, între Iran, Turcia și Rusia, al doilea tip –
rivalitatea între statele sud-caucaziene și al treilea tip – rivalitatea diferitelor
națiuni/etnii în interiorul statelor” [7, p. 12]. Dezbaterile în dreptul
internațional și în sfera politicii legate de zona Caucazului de Sud se
desfășoară in jurul dreptului la auto-determinare vs. integritate teritorială si,
adițional, dezbaterii privind controversele precum drepturile grupurilor vs.
drepturile individuale, protecția minorităților vs. păstrarea coeziunii sociale
și a integrității statale, managementul democratic al statelor multi-etnice vs.
dreptul moral, ceea ce face ca soluționarea conflictelor din aceasta regiune
să poarte o însemnătate aparte [5, p. 290]. Toate aceste probleme reprezintă
o realitate complexă și problematică a Caucazului de Sud post-comunist,
realitate care așteaptă soluții susținute. Soluționarea conflictelor de tip
etnopolitic din Caucazul de Sud și a problemelor menționate într-o maniera
pașnică, democratică, în mod real, servește intereselor comunității
internaționale, ca și încercările de a evita precedentele și replica lor
potențială în alta parte a lumii [8, p. 283]. În al doilea rând, implicarea
internațională în Caucazul de Sud a fost direcționată doar către chestiuni
precum democratizarea și transformarea politică, economică și socială [6, p.
139]. Implicarea internațională în regiunea Caucazului de Sud arată cum,
concepte occidentale precum auto-determinare, ca și concepte relativ recent
împărtășite precum multiculturalism, drepturile minorităților, diferențe de
grup sunt translatate în realități locale [4, p. 217]. Neil MacFarlane observa,
studiind implicarea internațională din regiune, ca aceasta „oferă o
oportunitate deosebită de a evalua limitele transferului de norme politice,
economice și sociale și practica acestora, norme dezvoltate într-un context
cultural foarte diferit de cel inițial, în care au luat naștere”. Rezolvarea
conflictelor etnopolitice în spațiul post-comunist are implicații practice
importante și contribuie la stabilitatea globala în lumea post-Razboi Rece
[2, p. 60]. Este unanim acceptată ideea conform căreia, conflictele
ideologice dintre capitalism și socialism au fost înlocuite cu resurgențe ale
conflictelor etnonaționaliste în toata lumea. Soluționarea acestei dispute
este foarte probabil cea mai mare provocare a democrației zilelor noastre”.
În plus, experiența Caucazului de Sud poate oferi posibilitatea înțelegerii
fenomenului și lecții atât pentru rezolvarea problemelor similare oriunde
altundeva, cât și pentru promovarea unei lumi juste și pasnice [6, p. 138].
Actorii de pe scena geopolitică din regiunea caspică pot fi grupaţi în
trei mari categorii: actori globali, actori regionali şi organizaţii internaţiona-
le de securitate sau de cooperare cu interese în regiune, respectiv NATO,
UE, OSCE, CSI, GUAM şi BSEC.
Actorii globali beneficiază de un profil şi de capacităţi economice,
militare şi de sfere de interes majore în regiune, care le permit urmărirea
propriilor interese într-o manieră independentă de alţi actori. Aceştia sunt
208
Statele Unite, Rusia şi, într-o anumită măsură, Uniunea Europeană, ale cărei
interese în regiune s-au amplificat considerabil.
Al doilea grup este constituit din alţi actori – Turcia, Iran, Ucraina
etc. Din cauza unor constrângeri de ordin economic, politic şi de altă natură,
aceste state nu pot acţiona deocamdată ca actori geopolitici deplin
independenţi, jucând mai degrabă rolul de aliaţi geostrategici.
Rusia susţine activ Osetia de Sud precum şi Abhazia cu scopul
ascuns de aşi menţine influenţa într-o zonă geopolitică atât de importantă
astăzi, precum Caucazul. Kremlinul consideră Georgia şi zona Caucazului
exact aşa cum consideră Casa Albă zona Americii Centrale: „ograda
proprie” – own playground backyard [3, p. 36]. Kremlinul nu vede cu ochi
buni implicarea tot mai mare a Statelor Unite în Asia Centrală şi Caucaz, în
zona de influenţă pe care Rusia o consideră proprie. Sudul Caucazului este
privit de Rusia drept „vecinătate apropiată”. Deci, o zonă de intervenţie
militară Rusă, în caz de necesitate. Moscova şi-a făcut deja cunoscute
ambiţiile de a-şi restaura o „orbită кusă”, compusă din statele aparţinând
„vecinătăţii apropiate” [10, p. 88] - Ucraina, Bielorusia şi fostele republici
sovietice din Asia Centrală. Principalele priorităţi ale Rusiei în regiunea
caspică sunt: menţinerea influenţei politice, economice şi militare;
subordonarea direcţiilor de politică externă ale statelor din regiune
intereselor ruseşti şi împiedicarea dobândirii de putere şi influenţă în acest
spaţiu de către terţe state (în primul rând, SUA, Turcia şi alte state
occidentale). De asemenea din 2003 urmăreşte de a contrabalansa influenţa
SUA din regiune, aceasta contribuind la micşorarea şanselor rezolvării
conflictului din regiune.
Osetia de Nord susţine ideea independenţii Osetiei de Sud ca în final
aceasta să se alipească la ea. În realitate, Osetia de Nord, făcând parte din
Federaţia Rusă, nu reprezintă decât un instrument în mâna Moscovei pentru
realizarea politicii sale din regiune;
SUA: Prezenţa militară americană a devenit deja o condiţie pentru
menţinerea stabilităţii, securităţii şi dezarmării regionale şi convieţuieşte cu
interesele altor state în regiune care nu au pretenţii de mari puteri în zonă.
Cert este că unul dintre obiectivele pe termen lung ale SUA în regiune îl
constituie îndepărtarea Rusiei din zonă, prin diminuarea influenţei sale
regionale, economice, politice şi militare [3, p. 34]. Iar ultimii în ani sudul
Caucazului a devenit o zonă geopolitică de mare însemnătate pentru Statele
Unite, care doreşte să-şi securizeze giganticul oleoduct Baku-Tbilisi-
Ceyhan, precum şi întreaga zonă de la Marea Caspică (Azerbaidjan) până în
Turcia, în Mediterana de Est. Washingtonul este puternic determinat să
procedeze astfel. Petrolul şi gazele naturale din Marea Caspică totalizează
circa 5% din totalul resurselor mondiale de energie [1, p. 39], într-o
perioadă când resursele energetice clasice sunt în declin, iar estimările arată
că sunt necesare noi rezerve de petrol, aşa cum sunt cele de la Marea
Caspică. SUA a început să se implice activ din 2003, finanţând şi susţinând
209
politic „Revoluţia Trandafirilor”, în rezultatul căreia Edward Şevarnadze,
un simbol al influenţei ruseşti, a fost înlocuit de la putere de proamericanul
Mihail Saakaşvili. Ca rezultat aceasta a adus la înrăutăţirea situaţiei din
zonă, la contradicţia ruso-georgiană adăugându-se acum şi rivalitatea ruso-
americană, SUA având interesul direct ca Osetia de Sud să se afle sub
controlul Georgiei; Merită a fi menţionat că SUA au alocat zeci de milioane
de dolari pentru a echipa şi înarma armata Georgiei, bugetul militar al
acesteia din urmă fiind bugetul care a crescut cel mai rapid în lume în 2005,
creşterea lui continuând şi în anii următori. De asemenea la 24 octombrie
2006, la inaugurarea unei noi baze militare din Georgia Centrală,
preşedintele Saakasvili a anunțat inaugurarea unei noi baze militare în
oraşul Gori, care va fi „echipată la standartele NATO”, organizaţie în care
Georgia speră să fie primită în curând.
Turcia este un actor din ce în ce mai important în regiune şi, mai
presus de toate, un aliat al americanilor în noua geopolitică a energiei, dar
moştenirea istorică şi infrastructura existentă în regiune favorizează, totuşi,
Rusia. De exemplu, infrastructura de comunicaţii şi de transport este, în
continuare, orientată către fostele republici sovietice, iar Rusia deţine, pe
mai departe, controlul asupra reţelelor de conducte pentru transportul
petrolului şi gazului. Totuși, sub guvernul Partidului Justiţiei şi Dezvoltării
(AKP), Turcia a căpătat din ce în ce mai multe trăsături islamice, iar
oficialii de astăzi nu mai reprezintă avocaţii secularismului. Unele voci din
Rusia, de asemenea, se tem că interacţiunile culturale, educaţionale şi
religioase stabilite de Turcia cu comunităţile musulmane şi cercheze din
Caucaz, Crimeea şi Asia Centrală cu pot contribui în cele din urmă la
dezvoltarea mişcărilor radicale islamice în Rusia şi ţările vecine [3, p. 40].
Iranul priveşte cu suspiciune influenţa Rusiei în Caucaz, dar nu este
pregătit să se confrunte cu Moscova. Având în vedere toate aspectele legate
de relaţia lor bilaterală, regiunea Caucazului de Sud nu este de o importanţă
primară: „Peisajul strategic este încă modelat de moştenirea sovietică, unde
Rusia îşi menţine rolul său dominant. Ankara urmăreşte să dezvolte o
interdependenţă între cele trei republici transcaucaziene, în scopul de a
consolida suveranitatea lor. De asemenea Teheranul este interesat de
creşterea comerţului şi a relaţiilor energetice cu Turcia. Politica Iranului
faţă de regiune este caracterizată prin consolidarea relaţiilor cu Armenia,
precum şi acţiunii menite să intimideze Azerbaidjanul, cuplat cu o atitudine
precaută faţă de chestiunea Nagorno-Karabah. Iranul nu vrea ca Rusia să se
implice activ în afacerile din Caucaz, dar evită confruntarea cu Moscova şi
este neîncrezătoare faţă de intenţiile Turciei. Totodată pe fondul tensiunilor
aprofundate cu Azerbaidjanul, Iranul a decis in mod conştient să evite
crearea unor probleme Moscovei în Caucaz. O astfel de decizie are o
raţiune aparte: încurajarea Moscovei să contracareze introducerea
sancţiunilor suplimentare împotriva Teheranului [6, p. 148].
210
Organizaţiile de securitate şi cooperare sunt interesate de regiunea
caspică, în principal datorită potenţialului economic şi energetic
considerabil, dar şi datorită poziţiei sale geostrategice, mai ales din
perspectiva securităţii şi stabilităţii regionale.
NATO este cel mai important membru al acestui grup. Evenimentele
din 11 septembrie 2001 au creat premisele realizării unui sistem de
cooperare internaţională al marilor puteri în confruntarea cu terorismul
considerat global. Această nouă configuraţie a ordinii şi relaţiilor
internaţionale a determinat schimbări inclusiv la nivelul relaţiilor şi
opţiunilor strategice de politică externă ale statelor din regiunea Mării
Caspice. Cele mai multe din statele foste sovietice au ales opţiunea aderării
la NATO [4, p. 63]. Prin acest demers, oficialii acestor state caută atât să
avanseze reformele interne, necesare unei schimbări democratice reale, cât
şi să se apropie de comunitatea valorilor democratice şi de arhitectura
securităţii euro-atlantice. Pe de altă parte, NATO este interesat de
extinderea umbrelei de securitate şi stabilitate cât mai departe spre est,
inclusiv prin soluţionarea conflictelor din regiune. Noua strategie a NATO
prevede, cu precădere, o gamă variată de acţiuni derulate cu state din afara
zonei sale tradiţionale de responsabilitate, respectiv statele din Caucazul de
Sud şi Asia Centrală.
Uniunea Europeana odată cu extinderea sa spre est a devenit,
practic, vecină cu întreg spectru de conflicte înghețate și cu întreg arsenalul
de probleme caucaziene, fapt pentru care ea s-a arătat interesată în
soluționarea lor cât mai grabnică. Odată cu Revoluţia Trandafirilor din
Georgia din 2003-2004, au apărut brusc noi perspective de expansiune a
democraţiei şi a reformelor economice. Curând după aceea, atunci când
Rusia a întrerupt alimentarea cu energie a Ucrainei şi a Georgiei, foarte
posibil din motive politice, UE a stabilit o nouă prioritate, de limitare a
propriei dependenţe faţă de energia Rusiei. Atenţia a fost rapid îndreptată
către resursele de petrol şi gaze din Bazinul Caspic şi posibilităţile de tranzit
prin Caucazul de Sud. Noul interes energetic al UE în regiune a constituit
un motiv suplimentar de îngrijorare privind conflictele nesoluţionate din
aceasta, pe lângă motivele menţionate în Strategia europeană de securitate
nou adoptată la momentul respectiv de a trata conflictele regionale ca o
ameninţare-cheie. În acelaşi timp, a existat, şi încă mai există, o rezistenţă
considerabilă din partea unor state membre faţă de implicarea mai profundă
a UE în problemele de securitate din Caucazul de Sud, nu în ultimul rând
datorită legăturilor cu Rusia.
În scopul garantării propriei securități, UE a devenit mult mai
angajată în eforturile de soluționare a conflictelor din vecinătatea apropiată,
cu toate că nu pare dornică de a se implica direct preferând să susțină
inițiativele altor actori. Astfel, Bruxellesul a inclus Georgia, Armenia,
Azerbaidjan și Republica Moldova în Politica Europeană de Vecinătate
(PEV), cadru propice consolidării relațiilor de cooperare în vederea creșterii
211
prosperității, stabilității și securității. PEV este considerată un element-cheie
pentru o soluționare durabilă a acestor conflicte ca urmare a recunoașterii ca
putere normativă de care se bucură UE în regiunea extinsă a Mării Negre.
De asemenea, UE a încheiat cu fiecare țară în parte un Plan de Acțiuni în
cadrul PEV axat pe o serie de priorități stabilite de comun acord, ce vizează
domeniile economico - sociale sensibile și reformele necesare [1, p. 237].
Pentru susținerea acestor eforturi de promovare a politicilor și intereselor
UE în țările și regiunile instabile, UE a numit Reprezentanți Speciali:
Reprezentantul Special al UE pentru Caucazul de Sud, funcție înființată în
iulie 2003, are ca sarcini: acordarea de asistență celor 3 state în realizarea
reformelor politice și economice; prevenirea conflictelor în regiune și
contribuția la reglementarea pașnică a celor existente; încurajarea și
susținerea cooperării între statele regiunii, inclusiv în domeniile economic,
energetic și transporturi. Tot în cadrul PEV, Uniunea Europeană a adoptat,
în aprilie 2007, „Sinergia Mării Negre”, document ce are ca scop
dezvoltarea cooperării în interiorul regiunii Mării Negre, dar și între regiune
și UE. Acesta sintetizează domeniile de interes în cooperarea dintre UE și
țările din regiune: democrația, drepturile omului și buna guvernare, traficul
transfrontalier, conflictele „înghețate”, energia, transportul, mediul, politica
maritimă, pescuitul, comerțul, cercetarea și educația, știința și tehnologia,
piața muncii, dezvoltarea regională [5. p. 285]. Principalele programe
imaginate, în acest context, vizează dezvoltarea societății civile, cooperarea
la nivel local, schimburile culturale și educaționale, comerțul liber,
cointeresând instituții financiare internaționale precum Banca Europeană de
Investiții (BEI) și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare
(BERD). În plan concret, în domeniul energetic există Inițiativa Baku, care
își propune o mai bună cooperare între țările din zonă și UE pentru
asigurarea securității energetice mutuale, programul INOGATE (INterstate
Oil and GAs To Europe pipelines), care asigură un plan structurat de tranzit
al energiei din Asia Centrală și Marea Caspică spre țările UE și programul
TRACECA, mai recent și NABUCCO. Se speră că Sinergia va contribui la
crearea unui climat mai bun pentru soluționarea conflictelor înghețate din
regiune [7, p. 12].
Uniunea Europeană, în regiune, nu are o politică diferențiată cu
fiecare din cele trei țări, ci încearcă o abordare generală, în condițiile în care
situația și poziția fiecărui stat este diferită (ceea ce se poate spune și despre
statele membre ale Uniunii). Această inconsistență încearcă să mascheze
disconfortul instituțiilor europene în adoptarea unei poziții care ar avantaja
o parte sau alta. Pentru ca implicarea UE să fie mai eficientă ar trebui
acordată atenție următoarelor aspecte: o informare mai detaliată asupra
situației prin sporirea prezenței în teatru; clarificarea obiectivelor și a
mijloacelor de atingere a acestora; posibilitatea de a servi ca și cadru de
negocieri; întărirea cooperării regionale; încheierea unui parteneriat
strategic cu Rusia, care să nu se bazeze numai pe legăturile istorice ale unor
212
state din UE cu Rusia, dar și pe interesul general al UE. Uniunea
Europeană, prezentă în regiune în principal prin intermediul Politicii sale de
Vecinătate şi prin aplicarea unui program de cooperare energetică
(Contractul Energetic European), urmăreşte identificarea unui rol propriu în
zonă, bazat mai ales pe dimensiunea economică. Cu toate acestea, o serie de
decizii sau mai bine spus de indecizii politice ce caracterizează strategia UE
în regiunea caspică îi determină pe unii comentatori politici să denumească
implicarea Uniunii ca „eşec costisitor” [3, p. 36].
OSCE: O intervenţie a OSCE în spaţiul caucazian nu a fost
posibilă decât atunci când două elemente de geopolitică au modificat
structura politică în teren:
implozia URSS şi apariţia noilor state independente;
admiterea celor trei ţări sud-caucaziene la organizaţie: Armenia şi
Azerbaidjan în 30 ianuarie 1992 (ambele au semnat Actul Final de la
Helsinki în 8 iulie 1992 dar au semnat la date diferite originalul Cartei
de la Paris, Armenia în 17 aprilie 1992 iar Azerbaidjanul în 20
decembrie 1992), iar Georgia a fost admisă în 24 martie 1992, semnând
AFH tot în 8 iulie 1992 iar CP în 21 ianuarie 1994 [4, p. 65].
Din 1988, două tipuri de conflicte au izbucnit în Caucaz. Primul
poate fi descris ca „lupta pentru putere” şi implică armată regulată a unui
stat şi forţe armate neguvernamentale (ex: susţinătorii şi oponenţii lui Zviad
Gamsakhurdia în Georgia în perioadă 1991-1993 şi răsturnarea de la putere
a preşedintelui Abdulilfaz Elcibey în iunie 1993 în Azerbaidjan). Aceste
conflictele au adus la putere foşti lideri comunişti: Eduard Şevardnadze în
Georgia şi Gaidar Aliev în Azerbaidjan. Al doilea tip de conflict poate fi
descris că unul de „eliberare naţională” sau secesiune, în funcţie de părţile
implicate. Diferenţa faţă de primul tip constă în scopul de a menţine sau
modifică o graniţa a statului respectiv. Astfel de conflicte sunt cele din
Nagorno-Karabah, Osetia de sud şi Abhazia [3, p. 34].
Înainte de destrămarea URSS, OSCE nu a luat în discuţie tensiunile
etnice şi politice din Caucaz, în conformitate cu principiul ne-intervenţiei în
problemele ale Statelor Membre - Principiul 6 al AFH. Odată cu conflictul
din Iugoslavia încep să se audă voci la nivele superioare ale OSCE, asupra
necesitaţii angajării statelor membre în situaţiile de inculcare a prevederilor
asumate în dimensiunea umana a AFH, care nu mai sunt subiect exclusiv al
preocupărilor statului în speţă ci devin o preocupare generală a tuturor
statelor membre. Dovezile clare ale încălcării angajamentelor semnatarilor
OSCE în privinţa evoluţiilor din Caucaz, a oferit o fereastră pentru
oportunitatea acţiunii OSCE începând cu toamna anului 1991. Motivele
implicării OSCE în procesul de pace din Caucaz sunt şi motivele pentru
care Organizaţia nu s-a putut implica mai devreme de 1991, având în vedere
ascuţirea tensiunilor în regiune încă din 1988:
213
noutatea totală a unei astfel de implicări în conflicte interne, chiar şi
după implicarea în cazul Iugoslaviei;
nesiguranţa rezultatului situaţiei din URSS;
aşteptarea aderării părţilor în disputa, la OSCE;
existenţa unei iniţiative din interiorul URSS, a preşedinţilor Federaţiei
Ruse şi Kazahstanului, Boris Elțîn şi Nursultan Nazarbaiev, de a
rezolva situaţia din Nagorno Karabah printr-un efort de mediere şi
pacificare încheiat cu Comunicatul de la Zeleznovodsk din 23
septembrie 1991.
După decizia summitului de la Helsinki din iulie 1992 de a acţiona în
calitate de mediator regional, OSCE şi-a asumat prevederile Capitolului
VIII al Cartei ONU care afirmă, cu excepţia unei alte decizii a Consiliului
de Securitate, principiul împuternicirii organizaţiilor regionale de a rezolva
disputele de interes local prin mijloace paşnice (Art. 52), în condiţiile în
care organizaţiilor internaţionale li se interzic „acţiunile coercitive” fără
autorizarea anterioară de către Consiliul de Securitate.(Art. 53).
Colaborarea OSCE – ONU. Eforturile Reprezentantului Personal al
PIE şi Misiunea OSCE din Georgia au primit sprijin continuu din partea
Consiliului OSCE. Consiliul a sprijinit propunerea RP de a convoca două
conferinţe de pace sub auspiciile ONU şi OSCE, şi a adoptat propriul
„concept de rezolvare a conflictului georgian-osetin” în august 1993, care
implică o cooperare strânsă cu ONU. OSCE a participat la negocierile
sponsorizate de ONU de la Geneva, dintre părţile în conflict din Abhazia şi
s-a implicat în activitatea Comisiei Comune formate prin prevederile
acordului de pace Georgia-Abhazia din 27 iulie 1993. Consiliul OSCE de la
Roma din 30 noiembrie - 1 decembrie 1993 a considerat necesar un acord
pentru că OSCE să monitorizeze Forţa de tip PK comuna din Osetia de sud.
Ca urmare a vizitei PIE al Consiliului OSCE, ministrul de externe suedez,
Margaretha AF Ugglas, pe 24-25 octombrie 1993, Consiliul a autorizat
Misiunea OSCE să achiziţioneze bunuri umanitare pentru a sprijini procesul
de pace [3, p. 42]. Este prima sarcină de acest gen pe care o îndeplinește
organizaţia. Consiliul de la Roma a mai adăugat misiunii şi promovarea
respectului drepturilor omului în Georgia şi asistenta pentru procesul de
democratizare, inclusiv redactarea unei noi constituii pentru Georgia.
CSI, la rândul ei, nu are nici o soliditate. Deși Rusia caută prin toate
mijloacele politice, economice şi de altă natură să-şi menţină statutul de
lider şi să creeze un bloc politico-militar şi economic, ce se vrea o
continuare a fostei Uniuni Sovietice [10, p. 89], acest lucru nu-i prea
reușește, iar influența asupra Caucazulului este una destul de difilcilă .
Regiunea Caucazului de Sud va continua să rămână, pe termen
mediu şi îndepărtat, una dintre principalele scene de confruntare
geostrategică a intereselor economice, dar şi de influenţă politică a marilor
actori internaţionali: SUA, Rusia, UE, NATO, CSI, Turcia etc. Dacă rolul şi
214
profilul politic al Statelor Unite sunt date, în principal, de prezenţa militară
şi activismul din cadrul NATO pentru intensificarea cooperării cu statele
din Caucaz şi Asia Centrală, Rusia beneficiază, în continuare, de monopolul
asupra unor factori economici (exportul de petrol şi gaze), proximitatea
geografică şi moştenirea istorică, ce îi asigură de asemenea un rol central pe
scena regiunii caspice.
Referințe bibliografice:
1. Blank, S. America and the Russian-Georgian War. In: Political Review, No.
20/2008, p. 39-46.
2. Curelaru, M. Securitatea regională şi mizele strategice ale Caucazului de Sud.
In: Stabilitate și Securitate Regională, București, Nr. 1/2009, p. 55-65.
3. Frunzeti, E. Politici şi interese energetice în spaţiul Mării Caspice. In: Impact
Strategic. București, nr.1/2006, p. 33-42.
4. Gherasim, C. Caucazul de Sud. O traiectorie incertă. Analiza vulnerabilităţilor
în respectarea drepturilor omului și recomandări pentru construcţia
democratică. In: Sfera Politicii, Volumul XX, nr. 1 (167), ianuarie-februarie
2012, București. p. 61-70.
5. Kolsto, P.; Blakkisrud, H. Dynamics of de facto statehood: the South
Caucasian de facto states between secession and sovereignty, In: Southeast
European and Black Sea Studies, No. /2012, p. 281-298.
6. Newman, E.; Richmond, O. Challenges to Peacebuilding: Managing Spoilers
During Conflict Resolution. New York: United Nations University Press, 2006.
342 p.
7. Stephen, F. Georgia: The Caucasian Context, In: Caspian Crossroads,
Cambridge, No. 2 Spring, p. 11-13
8. Svante, E. Small nations and great powers: A study of ethnopolitical conflict in
the Caucasus. Cambridge: Routledge Curzon, 2001. 480 p.
9. Tishkov, V.; Ivanov, A. The Conflict Prevention Capacities of the Russian
Government in the Caucasus. London: FEWER EastWest Institute, 2001, 125
p.
10. Портер, Б.; Сэйвиц, К. Империя былая и будущая: Россия и „ближнее
зарубежье”. In: Мировая Экономика и Международные Отношения,
Москва, 1995, №7, c. 84-93.
215
PERSPECTIVELE GEORGIEI
DE ADERARE LA ALIANŢA NORD-ATLANTICĂ
Ana DABIJA, licențiată, RI
Cond. șt.: conf.univ., dr. Ludmila COADĂ
Cuvinte-cheie: Georgia, NATO, cooperare, Parteneriat pentru Pace, Plan
Individual de Acţiuni (IPAP), Summit-ul de la Bucureşti.
Geneza şi evoluţia relaţiilor Georgia-NATO. Georgia este o ţară
relativ mică, are o suprafaţă aproximativ egală cu 69,700 km², pe care
trăiesc 5,5 milioane de locuitori. Aceasta și-a proclamat independenţa în
1991, iar primul preşedinte care a câştigat alegerile a fost Zviad
Gamsakurdia. Până nu demult, regiunea Caucazului reprezenta pentru
NATO, din punct geostrategic, graniţa vestică a Asiei, aflată sub direct
control al URSS-ului. Chiar şi după căderea comunismului, regiunea
caspică nu a reprezentat o prioritate pentru politica NATO, centrată pe
stabilizarea Europei de Est şi a Balcanilor. Abia spre sfârşitul anilor '90,
când graniţa NATO la Marea Neagră se extinde, prin aderarea statelor foste
comuniste din Europa de Est, interesul Alianţei Nord-Atlantice pentru
regiunea caucaziană începe să crească. La acest proces au contribuit câţiva
factori foarte importanţi. În primul rând, vidul de putere generat de
sucombarea fostei URSS şi de haosul politic din Federaţia Rusă din primii
ani ai deceniului 9, au determinat proaspetele republici caucaziene (printre
care și Georgia), să se reorienteze spre un nou pol de putere politică şi
militară, reprezentat de SUA şi de NATO [10].
Totodată, câteva state din regiunea Caucazului de Sud şi-au
manifestat la nivel oficial dorinţa de a adera la NATO (Georgia şi
Azerbaidjan). Dar rolul cel mai important în conturarea unei politici NATO
în ceea ce priveşte statele din zona caspică l-au jucat evenimentele din 9/11,
2001 şi implicaţiile acestora pe plan geostrategic şi militar (constituirea
alianţei împotriva terorismului, în frunte cu SUA şi statele membre NATO,
războaiele din Afganistan şi Iraq). Regiunea caspică prezintă un potenţial
strategic deloc de neglijat în ceea ce priveşte opreaţiunile militare din
Orientul Mijlociu (trecute, în curs de desfăşurare sau viitoare) ale coaliţiei
antiteroriste, pe care NATO nu putea să le treacă cu vederea. În aceste
condiţii, NATO a început să-şi contureze o politică coerentă în ceea ce
priveşte statele din Caucazul de Sud, care vine în continuarea strategiei
politico-economice a SUA în regiune. În primul rând, NATO vizează în
regiune consolidarea unor regimuri politice democratice şi stabile, capabile
să susţină militar şi logistic eforturile NATO în războiul împotriva
terorismului. Pentru realizarea acestui deziderat, Alianţa trebuie să se
asigure că statele din regiunea caucaziană sunt libere de orice presiune
militară externă reprezentată în acest caz de bazele militare ruseşti din
216
regiune, care trebuiau să fie dezafectate de ceva vreme, dar care sunt încă
active în regiune. Totodată NATO trebuie să se implice şi în rezolvarea
unor conflicte îngheţate din regiune (din Abhazia și Osetia de Sud), pentru a
se contura graniţe statale stabile şi sigure. Un prim pas este asistenţa pe care
NATO a oferit-o în special Georgiei care şi-a depus oficial candidatura
pentru intrarea în Alianţa Atlanticului de Nord în noiembrie 2002), dar şi
implicarea acesteia în acţiunile militare ale Alianţei în războiul împotriva
terorismului [1].
Spre deosebire de Azerbaidjan, spre exemplu, care deţine reserve
importante de petrol şi de gaze naturale, cartea pe care Georgia o poate juca
este acea a rutelor de transport al petrolului cǎtre vest, atu pe care un alt
vecin al sǎu din Caucazul de sud, Armenia, spre exemplu nu îl are. NATO
(în special SUA), a decis de a construi conducte în Transcaucazia, în scopul
de a stabili rute de transport de energie, ce nu sunt controlate de Rusia.
Rezultatul înregistrat până înacest moment îl constituie construcţia a două
conducte de petrol (Baku-Supsa şi Baku-Tbilisi-Ceyhan) şi o conductă de
gaz (Baku - Tbilisi - Erzurum), a căror lungime combinată se ridică la 3,290
km. Găsirea unor coridoare energetice alternative pentru trasportul energiei
a întâmpinat probleme atât din partea Rusiei, cât şi din cauza condiţiilor
geografice ale Caucazului. Construirea BTC a fost totuși unul dintre cele
mai mari proiecte inginereşti din această decadă şi cu certitudine unul dintre
cele mai mari din vestul Asiei după căderea URSS [9, p. 38].
NATO are deja un repreentant la intrarea în Caucaz - Turcia, iar prin
admiterea României şi Bulgariei a acoperit practic întregul ţărm sud şi sud -
vestic al bazinului Mării Negre. Deşi Georgia nu candidează (încă) la
accederea în alianţă, aceasta este un partener important al NATO în regiune,
permiţând statelor membre accesul într-o zonă până acum "interzisă".
Relaţiile NATO-Georgia datează din 1992, când Georgia a aderat la
Consiliul de Cooperare Nord - Atlantic (redenumit mai târziu
Parteneriatului Euro-Atlantic a Consiliului, în 1997). Cooperarea s-a extins
după ce Georgia a aderat la Parteneriatul pentru Pace în 1994 şi a dezvoltat
Procesul de Planificare şi Analiză (PARP) în 1999. După „Revoluţia
Trandafirilor” din 2003, accentul s-a fixat pe intesificarea procesului de
reformă internă a Georgiei. Aceasta a adoptat un dialog mai progresiv
privind aspiraţiile de aderare la NATO. Punctul culminant dintre relațiile
bilaterale sunt anii 2007-2008 când se vorbește despre acordarea, Georgiei,
a programului MAP, cel mai important program pentru aderare. Însă la
summitul de la București 2008, unele state membre sunt împotriva acordării
acestui program anulându-l pentru o perioadă incertă. În septembrie 2008,
NATO şi Georgia, a inaugurat Comisa NATO-Georgia (NGC), care joacă
un rol central în supravegherea procesului de îndeplinirea a setului de
programe adoptate. În decembrie 2008, miniştrii de externe aliaţi au
convenit la elaborarea unui Program Naţional Anual (ANP) [7, p. 30].
217
General vorbind, Georgia, prin relația ei cu Vestul, poate fi calificată
drept o „cheie de boltă” a zonei. Prin asigurarea stabilității și securității
Georgiei, Vestul și NATO, inclusiv, ar fi avut urmatoarele avantaje:
prezența militară la granițele Rusiei;
prezența militară la granițele Iran-ului;
asigurarea accesului către Asia Centrala;
stabilizarea zonei de confluență a culturilor ortodoxe și musulmane;
puntea de transport către cele 2 mari teatre de operațiuni ale NATO,
respectiv Iraq-ul și Afganistanul.
Acceptarea ca membru NATO este un obiectiv impărtășit de o
majoritate a opiniei publice, aceasta fiind o prioritate de politică externă și
securitate a guvernului georgian. În 2005 - 2006 Georgia a fost prima țară
care a semnat un Plan de Acțiune Individual de Parteneriat cu NATO.
Reformele semnificative solicitate de acest plan au condus la o altă etapă,
aceea de dialog intensiv privind aderarea. Aceasta reprezintă o nouă etapă a
procesului de integrare în NATO. Cu toate acestea, atât după summitul
NATO de la București (aprilie 2008) cât și după summitul NATO jubiliar
de la Paris (aprilie 2009) nu s-a oferit un orizont de timp pentru această
hotărâre, situație care este în principal datorată poziției Rusiei față de
Georgia [8, p. 12].
Georgia devine un stat independent la 9 aprilie 1991. Formal aceasta
își începe activitățile cu NATO în 1992, când devine membră a Consiliului
Parteneriatului Euroatlantic, creat de către NATO în 1991 ca un mijloc de a
dezvolta relaţii cu ţările care fuseseră membre ale Pactului de la Varşovia şi
cu cele care au luat naştere prin dispariţia Uniunii Sovietice. Formal
cooperarea NATO - Georgia începe în 1992 când aderă la Consiliul
Parteneriatului NORD - Atlantic (NACC, înființat în 1991). Oficial relațiile
dintre Georgia NATO încep în 1994 când a aderat la Parteneriatul pentru
Pace. O altă etapă foarte importantă în derularea relațiilor bilaterale este
anul 1995, când Georgia semnează acordul privind statutul forțelor SOFA,
document tehnico - legal ce faciliteaza tranzitul reciproc de trupe si
echipamente, acord care este ratificat de Parlamentul Georgian în 1997. De
asemenea Georgia participă cu militari la operațiunile de menținere a păcii a
Organizației Nord-Atlantice, iar prima la care a participat este Operațiunea
de menținere a păcii din Kosovo (KFOR), din 1999 [12].
Anii 1990-2003/2004 se caracterizează prin traseul pe care îl
urmăresc toate fostele state ale URSS în vederea unei relații bune și
prospere cu NATO. Era dificil atunci de prezia care ar fi traseul politic care
ar trebui să-l promoveze Georgia în legătură cu organizația dat fiind faptul
că perioada 1990 - 2000 a adus cu sine o cădere completă a administrației
zonale, nu doar a Georgiei, cele 3 state din Caucaz de sud, pierzând o mare
parte din infrastructura de transport, economică, și de comunicații. Cu atât
mai mult că în perioada 1992 - 1993 Rusia forțează Georgia sa intre in CSI
218
(Comunitatea Statelor Independente), această speră să-și rezolve conflictele
de pe propriul său teritoriul [8, p. 6].
Începând cu anul 2000 se inițiază o nouă etapă în relațiile dintre cele
două condiționată de două aspecte, și anume dorința NATO da e se extinde
spre est, dar mai ales dorința Georgiei de a adera la Organizație. Dorință
expusă în 2002, la Summit-ul de la Praga când declară că aspiră la o
eventuală aderare la Alianța Nord-Atlantică. În același an, pentru a-și
intensifica și mai mult relațiile, își epxrimă dorința de a dezvolta Planul
Individual de Acțiuni ale Parteneriatului (IPAP). De fapt o politică pro-
europeană și pro NATO începe odată cu Revoluția Trandafirilor, și după
2004 cand Mihail Saakașvili devine președinte, înlocuindu-l pe Șevarnadze.
Alegerea Președintelui Mihail Saakașvili în 2004 aduce o deschidere clară
către Vest și instituțiile internaționale. O renaștere culturală se manifestă în
Georgia, populația fiind îndemnată să construiască un nou sistem pe bazele
culturale și istorice pe care le are - cea mai veche civilizație creștină în
zonă, puternicele regate medievale, o cultură unică, etc. Odată cu reclădirea
încrederii în sine, în Georgia se manifestă și un curent naționalist, acesta
având 2 manifestări importante: 1.Încercarea stabilirii unor limite clare ale
influenței Rusiei asupra Georgiei și ale relațiilor bilaterale; 2.Dorința de
afirmare a Georgiei pe scena internațională ca stat viabil, partener NATO,
actor important pe scena economică si strategică [4].
Astfel, noua guvernare a pus accentul anume pe integrarea NATO și
apropierea cu statele occidentale. Este important de menționat faptul că
începând cu 2004 Georgia s-a angajat în mai multe programe și reforme,
într-un fel de terapie șoc pentru o îmbunătățire a economiei și nu numai, iar
importanța și implicația agențiilor cu fond internațional a fost una majoră.
Au fost supuse analizei reformele desfăşurate în Georgia în opt domenii
separate: în poliţia rutieră, în domeniul energiei electrice, cel vamal şi cel
fiscal, al eliberării licenţelor pentru desfăşurarea businessului, al
înregistrării la instituţii de stat, al învăţământului superior şi în domeniul
municipalităţii. Iar rezultatul nu s-a lăsat așteptat: chiar dacă reformele au
fost extrem de dure, acest lucru a pus-o pe Georgia și mai mult în atenția
statelor occidentale și NATO [6, p. 75].
Georgia a participat și s-a implicat masiv în planurile pe care le-a
semnat cu NATO. Este important de menționat faptul că în 2005 Georgia
devine prima ţară care semnează și căreia îi este acordat planul IPAP -
Planul Individual de Acțiune pentru Parteneriat Georgia - NATO. Acesta
cuprindea mai multe articole vizând pașii pe care și-i propune Georgia în
viitor. În primul rând era vorba despre integrare Euro-Atlantică. Obiectivele
strategice ale statului georgian erau de a devine membru a Alianței și
integrare în Uniunea Europeană. Conform acesteia, ea urma să adopte un
Concept Strategic care să includă cele două obiective majore. Alte
prerogative ale IPAP erau stabilirea unor relații bune cu vecinii, respectarea
valorilor democratice, combaterea terorismului și altele [4].
219
La fel în 2005, NATO şi Georgia semnează un acord de tranzit, care
să permită Alianţei şi alte trupe - ISAF pentru a trimite materiale pentru
forţele lor, în Afganistan, prin Georgia. Aceasta la fel participă la
operațiunea NATO de menținere a Păcii din Afganistan (aproximativ 800
de militari). Statul georgian s-a angajat în lupta Alianței împotriva
terorismului prin Planul de Acţiuni al Parteneriatului împotriva
Terorismului (PAP - T). Participă la Operaţiunea Active Endeavor a NATO,
o operaţiune anti-teroristă de supraveghere maritimă la Marea Mediterană.
Georgia consideră că aderarea la NATO este o garanţie a
stabilităţii în regiune, acţionând ca o contrapondere la Rusia, pe care îl
consideră un vecin periculos. Acest punct de vedere a a fost confirmat prin
referendum în favoarea aderării la NATO. La 25 ianuarie, 2008, în
Georgia a avut loc un referendum neavând un caracter obligatoriu,
pentru aderarea la NATO. Întrebarea stipulată în referendum a fost
următoarea: „Doriți ca Georgia să devină membră a NATO?” Conform
rezultatelor oficiale 77% au răspuns cu ”da” iar, 23% au spus ”nu” aderării.
Acest lucru a demonstrat cel mai important factor al aderării și anume
dorința populației de a face parte din această Organizație.
Aspirațiile pro - NATO ale Georgiei. Summit-ul de la București,
aprilie 2008. O etapă importantă în relația NATO Georgia este anul 2008 și
anume Summit-ul de la București. S-a demonstrat deja că Georgia este gata
să meargă pe traseul pro-vestic prin multitudinea de progrese realizate în
domeniul militar, economic și alte domenii esențiale pentru dezvoltarea
democratică a unui stat [2, p.23].
Elementul cel mai important care s-a aflat pe agenda politică a
Summit-ului NATO de la Bucureşti a fost accelerarea extinderii spre est a
Alianţei, prin acordarea unui Plan de Acţiune în vederea Aderării pentru
Georgia (și Ucraina). Deşi Statele Unite au susţinut deschis o atare decizie,
iar George Bush a promis acest lucru la Kiev în 1 aprilie 2008, decizia
Summit-ului reprezintă o înfrângere a viziunii neo - conservatoare. Este
prima dată de la fondarea Alianţei Nord - Atlantice când Statele Unite sunt
blocate de un veto al partenerilor europeni. În timpul summit - ului NATO
de la Bucureşti din aprilie 2008, SUA în frunte cu George W. Bush cere,
pentru Georgia, oferirea Planului de Acţiuni pentru Aderare (MAP).
Americanii, canadienii, şi majoritatea statelor din „Noua Europă” au
susţinut acordarea unui Plan de Acţiune în vederea aderării celor două.
Germania şi Franţa au anunţat încă înaintea întâlnirii de la Bucureşti că vor
face uz de veto în cazul Ucrainei şi Georgiei, considerând că: 1) atât
Ucraina cât şi Georgia nu au atins gradul de stabilitate democratică necesar
unui stat membru NATO; 2) Georgia are probleme teritoriale serioase
(Abhazia, Osetia de Sud), a căror rezolvare depinde de Federaţia Rusă [3, p.
21].
Înglobarea Georgiei în NATO, cu aceste probleme nerezolvate, ar
putea pune Alianţa în postura în care un stat membru ar cere activarea
220
articolului 5, rezultând astfel un conflict cu Federaţia Rusă. Împotrivirea
cuplului franco - german trebuie corelată şi cu relaţia acestora cu Rusia, atât
la Berlin cât şi la Paris considerându-se că menţinerea unor relaţii politice
pozitive cu Moscova va avea influenţă şi asupra celor economice (a preţului
energiei în special, de care este interesată Germania). Însă nu trebuie
considerat că, cel puţin pe termen mediu, relaţiile dintre cuplul franco-
german şi Rusia vor deveni mai importante decât cele dintre Berlin-Paris şi
Washington. Atât Nicolas Sarkozy cât şi Angela Merkel sunt atlantişti
convinşi, iar după alegerile din noiembrie din SUA, era de aşteptat ca
dialogul dintre Europa şi America să cunoască un nou avânt [3, p. 7]. Iar
opoziția statelor Occidentale (Franța și Germania) își spune cuvântul și
decizia de a acorda MAP Georgiei, este amânată. La fel și posibilitatea unei
aderări care este amânată pentru o perioadă incertă. Cu toate ca NATO a
decis să nu acorde Georgiei o admitere imediată în planul de acţiuni în
vederea aderării (MAP), a fost de acord să se angajeze cu statul georgian în
reforme politice şi de securitate ce trebuie făcute pentru a deveni membră
ale alianţei.
NATO ia decizii pe bază de consens, iar în urma declarațiilor de
presă pe care le-au oferit Germania și Franța, s-a ajuns la concluzia că cele
două doresc ca programul de acordare a MAP să decurgă mai lent, dată
fiind problemele nerezolvate cu care se confrunta Georgia la acel moment.
Această părere nu a fost împărtășită și de celelalte state care rămân la
părerea că Rusia și-a jucat aici jocul: cel de a nu permite ca NATO să
ajungă la hotarele sale. Dacă guvernul din Ucraina nu se poate bucura de
aceeași susținere din partea populației în ceea ce privește aderarea NATO,
și aceasta este problema majoră și cauza pe care s-au axat cele două state
occidentale când și-au exprimat dreptul de veto, Georgia nu se confruntă cu
aceeași problemă, ci din contra. Georgiei însă, i s-a recomandat să se
pregătească de următoarele alegeri parlamentare (din mai 2008) și să
continuie drumul de progres pe care l-a început pentru ca să ajungă la cele
mai înalte standarde internaționale. Unii dintre aliați, au ridicat și altă
problemă privind Georgia, aceea de a înregistra anumite progrese privind
asigurarea securității energetice. Pe de altă parte, alți reprezentanți ai
guvernelor statelor aliate au criticat Administrația ce răspunde de problema
programului MAP. Ei au specificat faptul că unii aliați au indicat clar, încă
înainte de Summit, că vor vota împotriva acordării programului și că
președintele Statelor Unite, George Bush, care până la Summit și chiar în
timpul acestuia a susținut deschis și a dus o campanie pro - vestică și pro -
americană în Georgia și în Ucraina, a ignorat doleanțele de mai departe a
acestora. Totuși, aliații au declarat că cele două vor deveni membre NATO,
statele (Georgia în cazul nostru) trebuie doar să urmeze acele căi sigure
spre democratizare și progres [3, p. 5]. O dată concretă privind acordarea
MAP celor două state nu a fost stabilită.
221
Câștigătoarea Summit - ului se consideră a fi Federația Rusă, care
și-a atins obiectivele, iar derularea de mai departe a evenimentelor
demonstrează acest lucru. Probabil că spre deosebire de Ucraina care a
pierdut deja pentru o perioadă de timp necunoscută ideea integrării NATO,
Georgia continuă să meargă pe calea care a început-o în anul 2004 și își
continuă activitățile pentru a deveni membră a Alianței. Integrarea Euro-
Atlantică rămâne a fi un obiectiv principal pentru societatea georgiană.
Cooperarea Georgia - NATO după războiul din 2008 şi
activitatea Comisiei NATO – Georgia. Manifestările Georgiei prin:
1.încercarea stabilirii unor limite clare ale influenței Rusiei asupra Georgiei
și ale relațiilor bilaterale; și 2.dorința de afirmare a Georgiei pe scena
internaționala ca stat viabil, partener NATO, actor important pe scena
economică si strategică, conduc Georgia într-un conflict direct cu Rusia
președinților Putin și Medvedev.
Atât Rusia, cât și Georgia și-au văzut economiile naționale
renăscând după anul 2000, ca urmare a investițiilor străine directe (FDIs) și
ca urmare a dezvoltării unor economii bazate pe exploatarea si transportul
hidrocarburilor din zonă. Dezvoltarea si consolidarea Georgiei însă însemna
un dublu pericol pentru Moscova – desprinderea Georgiei de dependența
economica față de Rusia și deschiderea unei porți de acces ale UE și NATO
către zona Caucazului și a Asiei Centrale. Summit-ul NATO de la
București, aprilie 2008, a fost semnalul pentru Rusia că puterile vestice nu
erau dispuse la o implicare mai mare în ceea ce privește Georgia.
Neacordarea MAP-ului de către NATO a însemnat pentru Georgia
retragerea susținerii internaționale pe care conta, pentru a face față
presiunilor actorilor regionali. Pentru Rusia, însă, a semnalat posibilitatea
extinderii zonei de influență către Caucaz. Embargoul comercial impus de
Rusia Georgiei a fost un alt pas important în pregătirea conflictului, în
condițiile în care Georgia avea o mare parte din schimburile comerciale cu
Federația Rusa, fiind dependentă în mare măsură de gazul rusesc [5, p. 47].
Dacă relațiile economice cu EC (Comunitatea Europeana) și FDIs au
susținut în continuare economia Georgiei, pasul făcut de Rusia a însemnat
totuși o destabilizare, efectul psihologic asupra populației fiind oricum
semnificativ. Exercițiile militare ruse din luna iulie 2008, la nord de granița
cu Georgia au venit numai ca o confirmare a intențiilor Rusiei. Mulți
analiști prevedeau deja din primul trimestru al anului faptul că Rusia va
încerca scoaterea celor două provincii de sub administrarea Tbilisi-ului.
Alte manifestări ce au subminat autoritatea Georgiei în aceste regiuni
separatiste au fost acordarea de suport logistic de către armata rusă pentru
milițiile insurgente, cât și acordarea de pașapoarte rusești populației pro-
ruse din cele două zone. Toți acești pași au fost clari si vizibili pe tot
parcursul anului 2008, ei reprezentând o escaladare continuă a riscului
pentru Georgia. Faptul ca Vestul nu a manifestat nici o obiecție consistentă,
222
nesancționând Rusia în nici un fel, a reprezentat elementul decisiv pentru
continuarea planului rus [5, p. 49].
În seara zilei de 7 august forțele armate georgiene au început
operațiunile în Osetia de Sud, sprijiniți de artilerie şi lansatoare de rachete.
Rusia a acuzat imediat guvernul Georgian de “genocid”, pretinzând că
1.600 de civili osetini au fost ucişi de armata georgiană. Aceste acuzații nu
au putut fi demonstrate. Pe 8 august formațiuni armate ale Armatei 58 a
Rusiei au intrat în Oseția de sud. În acelaşi timp, forțele aeriene ruseşti au
efectuat o serie de raiduri aeriene, lansând atacuri asupra teritoriului
Georgian. După câteva zile de lupte grele, trupele georgiene au fost respinse
din Oseția de Sud. Între timp, armata rusească staționată în cealaltă regiune
separatistă (Abhazia) a început marşul în vestul Georgiei, în 11 august. Cu
toate acestea, la presiunea comunității internaționale (în special SUA şi
Uniunea Europeană), Preşedintele Rusiei (Medvedev) a ordonat oprirea
operațiunilor militare în Georgia. În 12 august 2008, Preşedintele
Medvedev s-a întâlnit cu preşedintele în exercițiu al Uniunii Europene,
Preşedintele Franței – Nicolas Sarkozy – şi au aprobat un plan de pace în
şase puncte.
În fapt, în august 2008 Rusia a recunoscut independența Oseției de
Sud şi a Abkhaziei, menținând trupe staționate în aceste țări. Prin
destabilizarea Georgiei, și câștigarea avanposturilor în Caucaz (Abkhazia și
Osetia de Sud), Rusia câștiga:
avantaje economice nete prin exploatarea turistică a celor două regiuni,
valorificarea;
potențialului hidro-energetic, și utilizarea apelor minerale din regiunea
Osetia de Sud;
limitarea energetică a Georgiei prin privarea de resursele hidro-
electrice;
destabilizarea socială și impactul psihologic asupra populațiilor celor 3
țări, putând conduce la eventuale răsturnări de guverne, în favoarea
unei conduceri pro-ruse;
câștigarea statutului de hegemon regional, cât și recâștigarea statutului
de Super Putere – prin simpla neintervenție și lipsa de fermitate a
NATO și UE;
poziție de forță (leverage) în negocierile la Marea Caspică;
deținerea controlului asupra livrărilor de hidrocarburi către Europa,
ținând astfel în mainile lor securitatea energetică Europeană [8, p. 10 ].
Prin războiul de cinci zile, din august 2008, din Osetia de Sud,
Federaţia Rusă a transmis un mesaj internaţional cu puternică vibraţie
regională asupra seriozităţii cu care îşi apără interesele în ceea ce numeşte
„vecinătatea apropiată“, regiuni în care ar avea „interese privilegiate“, un
eufemism pentru a trasa şi desemna o sferă de influenţă considerată naturală
[11, p. 45].
223
Reacția puterilor occidentale nu a întârziat să apară, iar SUA a
reacționat așa cum era și de așteptat. Statele Unite nu puteau rămâne fără
reacţie la conflictul ruso-georgian, ele încercând să păstreze influenţa
asupra zonei Caucazului. Ca măsură de reraliere imediată a fost semnat
protocolul pentru amplasarea Scutului Anti-Rachetă în Polonia (deşi
anterior Washingtonul susţinuse că acesta nu este şi nu are cum fi îndreptat
împotriva Rusiei), iar demonstraţiile militare în Marea Neagră s-au
intensificat (deşi astfel se reduc şansele obţinerii acordului Rusiei şi Turciei
pentru modificarea Tratatului de la Montreux). Statele Unite au testat Rusia,
trimiţând o navă militară în portul georgian Poti, aflat sub controlul trupelor
ruse şi declarat de Moscova a fi parte a „zonei de securitate”. Militarii ruşi
nu au riscat o atitudine confrontaţionistă la adresa SUA, fiind conştienţi că
nu se pot angrena într-un conflict care poate avea costuri incalculabile. De
asemenea, reprezentantul „uliilor” de la Washington, vicepreşedintele Dick
Cheney, a vizitat regiunea Caucazului, transmiţând mesaje de avertisment la
adresa Rusiei. Oricum, se poate spune că răspunsul american s-a cantonat în
special la nivelul retoricii [5, p. 11].
Criza georgiană, la fel ca şi criza irakiană din 2002-2003, a indicat
incapacitatea structurală a instituţiilor create la sfârşitul celui de al Doilea
Război Mondial şi în timpul Războiului Rece, de a găsi soluţii atunci când
într-un conflict este implicată o mare putere, care-şi poate exercita dreptul
de veto. Încercarea Statelor Unite de a obţine o rezoluţie a Consiliului de
Securitate al ONU în problema crizei georgiene a fost rapid abandonată, din
cauza veto-ului previzibil al Federaţiei Ruse. Dorinţa Rusiei de a-şi
transforma trupele de ocupaţie din Georgia, aflate în aşa-numitele „zone de
securitate” de pe teritoriul georgian în trupe de menţinere a păcii sub
mandat OSCE nu a primit acceptul statelor occidentale [5, p. 12].
După războiul din 2008, în septembrie a fost stabilită comisia NATO
- Georgia care servește ca un forum pentru consultații politice și cooperare
pentru a ajuta Georgia să meargă pe traseul integrării în Organizația Nord-
Atlantică. Un document - cadru de stabilire a noului organism a fost semnat
de către Secretarul general al NATO şi ministrul georgian pe 15 septembrie
2010, la Tbilisi. Sesiunea inaugurală a avut loc imediat după aceea, în
timpul vizitei Consiliului Nord-Atlantic în Georgia. NGC îşi propune să
aprofundeze dialogul politic şi cooperării între NATO şi Georgia, la toate
nivelurile corespunzătoare. De asemenea, supraveghează procesul stabilit,
la Summitul de la Bucureşti din aprilie 2008, când aliaţii au fost de acord că
Georgia va deveni membru NATO. Pentru acest scop, NGC urmăreşte să
sprijine eforturile Georgiei de a duce mai departe reformele politice,
economice, şi din domeniul apărării sale referitoare la aspiraţiile euro-
atlantice pentru aderarea la NATO, cu accent pe obiectivele cheie
democratice şi instituţionale. Un alt obiectiv al Comisiei este de a coordona
eforturile Alianţei și de a ajuta Georgia în recuperarea mai ales după
conflictul din august 2008 cu Rusia. În decembrie 2009, miniştrii de externe
224
ai NATO au decis să consolideze în continuare activitatea în conformitate
cu NGC, prin dezvoltarea unui Program Naţional Anual (ANP). ANP, care
a fost finalizat în primăvara anului 2009, a înlocuit Planul Individual de
Acţiuni al Parteneriatului (IPAP), care a ghidat cooperarea NATO-Georgia
din 2004 [4].
În ultimii ani, mai mulți oficiali și anume reprezentanți ai Consiliului
Nord-Atlantic, la fel și Secretarul General al NATO, Anders
Fogh Rasmussen au întreprins mai multe vizite oficiale în Georgia. Este
important de menționat faptul că NATO organizează astfel de vizite
oficiale, extrem de rar, pentru statele care nu sunt membre, iar acest lucru
demonstrează susținerea politică a Georgiei, în dorința ei de aderare, de
către Alianța Nord-Atlantică. În una din aceste vizite oficiale Georgia este
numită un ”partener aspirant” iar Secretarul General, Rasmussen declară că
mai este și un ”partener special” pentru alianță. Într-un interviu acordat
recent de secretarul general, Ander Fogh Rasmussen, a declarat că Georgia
încă nu este gata să devină membră NATO dar că este un aliat model.
Georgia rămâne la fel de fermă pe poziții cum era la Summit-ul de la
București. Secretarul General a declarat că promisiunea făcută de aliați, în
2008, de aderare la NATO rămâne valabilă. El a reamintit că NATO nu a
recunoscut recentele alegeri din provinciile georgiene separatiste, Abhazia
şi Osetia de Sud, şi a fost de părere că alegerile nu au contribuit la
stabilitatea regiunii şi nici la găsirea unei soluţii paşnice a acestui conflict.
Alegerile din 2012 și 2013 vor fi un fel de teste pentru Georgia care va
decide dacă rămâne pe calea democratică sau nu. Următorii ani vor
determina efortul și mai ales suportul pe care îl vor depune Statele Unite și
occidentul per general, pentru susținerea Georgiei în calea sa spre
democrație și integrare Euro - Atlantică [7, p. 33].
Chiar daca statul georgian a parcurs un drum anevoios pentru a
deveni membră NATO, este greu de concretizat când va fi parte a Alianței
și aici putem exemplifica două cauze majore. Atâta timp cât pe teritoriul său
există două republici separatiste, conflictuale, Abhazia și Osetia de Sud,
care reprezintă niște probleme majore și reprezintă sateliți ai Federației
Ruse pentru a fi la curent și pentru a controla ori de câte ori are nevoie
situația din Georgia va fi greu de prezis o aderare în viitorul apropiat. Altă
cauză majoră constă în prezența Rusiei ca factor dominant în regiune, încă
și temerile acesteia țin anume de faptul că NATO ar putea să ajungă la
granițele sale. Astfel ea va încerca să evite pe cât posibil și își va utiliza
toate metodele de care dispune pentru a înceta înaintarea NATO. Și totuși,
Georgia urmează același curs luat în 2004, miza principală este și va
rămâne integrarea Euro-Atlantică, și cel mai important lucru este faptul că
această direcție este susținută de marea majoritate a populației.
225
Referințe bibliografice:
1. Aldea, P. Geopolitica Caucazului. 2008. Accesibil pe:
http://forum.vamist.ro/topic/1787-geopolitica/
2. Bounds, T.; Hendrickson, R. Georgian membership in NATO: Implications of
the Bucharest summit. In: Journal of Slavic Military Studies, Eastern Illinois
University, nr.22/2009, p.20-30.
3. Gallis, P.; Belkin, P. Future Candidates in Future Rounds? Georgia. In: CRS
Report, Enlargement Issues at NATO’s Bucharest Summit, Washington: The
Library of Congress, nr. 34415/2008, p. 20-22.
4. Georgia’s Commitment Under the Individual Partnership Action Plan (IPAP)
with NATO – 2004-2006 din 28 iunie 2005. Accesibil pe:
http://www.civil.ge/eng/article.php?id=11448
5. Jibladze, K. Russia’s opposition to Georgia’s quest for NATO membership. In:
China and Eurasia Forum Quarterly, Volume 5, Nr. 1/2007, p. 45-51.
6. Khelashvilli, G. Foreign perceptions of Georgian Democracy: Post-Soviet
Regional Security Context.In: Democratization and Security in Central and
Eastern Europe and the Post-Soviet States, Berlin, nr.12/2009, p. 73-77.
7. Hermisson, H. Assesing NATO’s Potential Role for Democratization in
Ukraine and Georgia. In: Democratization and Security in Central and Eastern
Europe and the Post-Soviet States, Berlin, nr.12/2009, p. 29-33.
8. Nica, M. Georgia. Raport de cercetare. București: ODA, 2009. 48 p.
9. Nichol, J. Armenia, Azerbaijan, and Georgia: Political Developments and
Implications for U.S. Interests. Washington: The Library of Congress, 2011.
48 p.
10. Sourander, D. Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaijan, Georgia). Bruxelles:
Parlamentul European, 2011. Accesibil pe:
http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/relations/article_
7242_ro.htm
11. Svante, C. US engagement in the Caucasus: Changing gears. Helsinki:
Helsinki Monitor, 2005. 119 p.
12. United States-Georgia Charter on Strategic Partnership din ianuarie 2009. In:
Georgia in the West: A Policy Road Map to Georgia’s Euro-Atlantic Future,
Atlantic Council, 2011.
226
ВОЙНА 2008 ГОДА
КАК ОТКРЫТАЯ ФАЗА ДЛИТЕЛЬНОГО ЛАТЕНТНОГО
ДАВЛЕНИЯ РОССИЙСКОЙ ФЕДЕРАЦИИ НА ГРУЗИЮ
Ма я КУЧА ДЗЕ, Ма ра , II ур , МО
Нау . ру .: а . и . ау , ц О а иа ЦЫКУ
Ключевые слова: Грузия, Россия, во на 2008 ., Цхинвальски ре ион.
После распада СССР на постсоветском пространстве осталась
масса неразрешенных проблем, среди которых особенно выделяются
так называемые «замороженные конфликты». Страны, столь
длительное время находившиеся под началом Кремля, обретя свою
независимость, оказались в очень сложном положении. Не является
исключением и Грузия. После провозглашения своей независимости,
Грузия оказалась в сложнейшей экономической ситуации, которая
усугублялась гражданской войной и наличием на ее территории двух
регионов, требующих независимости [1, с. 166]. Для России,
стремящейся сохранить свое влияние в странах, некогда
подчинявшихся ей, Абхазия и Цхинвальский регион стали фактором,
способствующим осуществлению этого контроля. Именно благодаря
этим конфликтам, России удалось ввести сюда свои миротворческие
силы, которые впоследствии сыграли свою роль в конфликте 2008
года.
Россия на протяжении всего своего существования стремилась
сохранять свое влияние на других территориях, особенно тех, которые
находятся в непосредственной близости от ее границ. Особое
внимание уделялось Грузии, занимающей важное геостратегическое
положение в регионе Южного Кавказа [14, с. 9]. Сепаратистские
движения абхазов и осетин были России особенно выгодны.
Предпосылки начала войны 2008 года уходят корнями в 1917 год.
Тогда был создан Национальный Совет Южной Осетии, который уже в
то время посягал на территориальную целостность Грузии. Началась
конфронтация осетинских сепаратистов с Национальным Советом
Грузии. При посредничестве России они собирались соединить часть
Шида Картли, т.н. Южную Осетию с Северной Осетией, т.е.,
фактически, с Россией. Разумеется, этот план поддерживался
политическим руководством Советской России [9, с.122].
Все осетинские восстания преподносились Москвой как
попытки установления на территории советского правления. В 1918
году грузинская армия вместе с Народной гвардией Грузии подавила в
Шида Картли очередной осетинский мятеж. Сепаратистское движение
осетин особенно активировалось в момент, когда Красная Армия
Советской России подошла к границам Закавказья. Тогда уже
227
существовали достаточно четкие планы касательно судьбы Грузии:
территория Шида Картли должна была стать частью России, в то
время как оставшаяся часть страны вошла бы в состав России в
качестве двух губерний - Тбилисской и Кутаисской [8, с. 15].
В 1920 году Грузинской Народной гвардией и регулярной
грузинской армией было подавлено очередное восстание осетин.
Результатом этого стало полное восстановление юрисдикции Грузии
на территории Шида Картли. Данный факт вынудил Россию
отступить. Ненадолго. Уже в 1921 году 11-ая Красная Армия, под
предлогом оказания помощи восставшему населению, стремящемуся к
установлению советской власти, вторглась в Грузию. Начались
кровопролитные бои между 11-ой Красной Армией и грузинскими
солдатами, закончившиеся завоеванием Советской Россией созданной
ранее (26 мая 1918 года) Грузинской Демократической Республики [1,
с. 146].
История учит нас тому, что наилучший принцип осуществления
контроля над территорией заключается в двух простых словах –
«разделяй и властвуй». С этой целью Москва приняла решение
разделить Грузию на автономные единицы. Таким образом, в
Конституции ГССР, принятой на I съезде Советов Грузии (1922 год),
было отмечено, что в состав Грузинской Советской Социалистической
Республики на основе свободного самоопределения вошли: Аджарская
Автономная Советская Социалистическая республика, Абхазская
Советская Социалистическая республика и Юго-Осетинская
автономная область. Причем, в Юго-Осетинскую автономную область
наряду с осетинскими селами, было решено включить 40 грузинских
сел, а также один город (Цхинвали), в которых, в совокупности,
проживало около 20 тысяч грузин и всего лишь 1100 осетин [8, с. 42].
Создание на территории Грузии Юго-Осетинской автономной
области являлось фактом противоестественным и незаконным. Во-
первых, историческая родина осетин, проживающих в Шида Картли,
расположена в другом месте. Во-вторых, осетинское население в
принципе не располагало правами на создание автономии, поскольку
оно составляло ничтожную часть от численности населения данного
края Грузии. Интересы грузинского народа ущемлены были также и
незаконным присоединением к Юго-Осетинский автономной области
как грузинских сел, так и города Цхинвали [1, с. 196].
В период существования СССР ситуация оставалась
относительно стабильной. Однако, внедренные Горбачевым в конце
80-х годов реформы, во многом способствовавшие развалу этого
важнейшего актора международных отношений того времени (наряду
с США), усилили стремление к независимости стран, насильственным
образом включенных в состав этого образования. Одной из первых эти
стремления начала выражать Грузия. После того, как Верховный
228
Совет Грузии объявил 20 июня 1990 года незаконными все акты и
договора, заключенные после включения Грузии в состав СССР,
сессия Совета народных депутатов Южной Осетии приняла
Декларацию о суверенитете. Месяц спустя, та же сессия приняла
постановление об объявлении ее Советской Демократической
Республикой [11, с. 129].
На 9 декабря 1990 года в Южной Осетии было назначено
проведение парламентских выборов, которые днем ранее парламент
Грузии постановил считать незаконными. В итоге, около 30%
населения автономии не приняли участия в голосовании, в то время
как в 7 грузинских округах Южной Осетии выборы вообще не
состоялись [11, с. 132]. Данные выборы послужили причиной
аннулирования 11 декабря Верховным Советом Грузии статуса
Южной Осетии. Началось вооруженное противостояние,
продолжавшееся с 6 января 1991 года до 24 июля 1992 года, когда
было подписано Дагомысское соглашение о принципах
урегулирования грузино-осетинского конфликта, причем
подписавшими его сторонами были Россия и Грузия. Исходя из
данного документа, конфликтующие стороны обязывались прекратить
огонь и вывести свои вооружённые формирования из зоны действий;
Россия брала на себя обязательства вывести из Южной Осетии
расположенные там вертолётный и инженерно-сапёрный полки [13, с.
23]. Впоследствии, в ходе войны 2008 года, это соглашение было
нарушено.
29 мая 1992 года, основываясь на праве наций на
самоопределение и принимая во внимание результаты выборов в
Верховный Совет Республики от 9 декабря 1990 года Верховным
Советом Республики был принят Акт о провозглашении
независимости Республики Южная Осетия. Было отмечено, что
«отныне на территории Южной Осетии имеют силу исключительно
Конституция и законы Республики Южная Осетия». 6 марта 1993 года
Верховным Советом Северо-Осетинской ССР было принято
постановление о признании Республики Южная Осетия. Уже в 1993
году принимается Конституция Республики Южная Осетия [11, c.
168]. Цхинвальский регион, de-jure входил в состав Грузии, а de-facto
проводил собственную политику, не считаясь с Тбилиси. Тогда же, в
1993 году Россия и Грузия подписали соглашение, согласно которому,
Россия обязывалась вывести свои войска с территории Грузии до 1995
года. Это соглашение так и не было ратифицировано [6, c. 6].
В период с 1995 года до прихода к власти Михаила
Саакашвили, были предприняты некоторые попытки урегулирования
конфликта. Здесь хотелось бы особенно отметить подписанный в 1998
году Баденский документ между тогдашним руководством
Цхинвальского региона и Тбилиси. Данное соглашение предполагало
229
предоставление Цхинвальскому региону широкой автономии в рамках
грузинского государства. Некоторое время спустя документ, к
сожалению, был дезавуирован российскими ставленниками.
Самачабло фактически превратилось в центр контрабандной торговли,
которая значительно мешала Грузии. Несмотря на это, грузинские
власти рассматривали Цхинвальский регион в качестве составляющей
административно-территориальной единицы Грузии, однако активных
действий по восстановлению контроля над регионом Тбилиси не
предпринимал. Конечно, все это устраивало Россию, в принципе,
получившую то, что она хотела – существование на земле своего
соседа нестабильной территории, которая, к тому же, стремится
объединиться с Россией. Для полного укрепления своих позиций в
этом регионе, правительство России начало проводить активную
паспортизацию населения Цхинвальского региона. Выдача паспортов
приобрела широкомасштабный характер в 2002 году (а также после
войны 2008 года) [6, c. 148]. Тогда был изменен закон «О гражданстве
РФ». Статья 14-ая, пункт 2-ой сего Закона говорит о том, что
гражданство Российской Федерации может получить любой человек,
соответствующий следующим критериям [15, с. 24]:
имеющий хотя бы одного родителя, являющегося гражданином
Российской Федерации и проживающего на территории
Российской Федерации;
имевший гражданство СССР, проживавший и проживающий в
государствах, входивших в состав СССР, не получивший
гражданства этих государств и оставшийся в результате этого
лицом без гражданства;
являющийся гражданином государств, входивших в состав СССР,
получившим среднее профессиональное или высшее
профессиональное образование в образовательных учреждениях
Российской Федерации после 1 июля 2002 года.
Впоследствии это стало основной причиной вмешательства
России, во внутренний конфликт Грузии. Аргументировано это
вторжение было тем, что Россия защищает своих граждан,
проживающих на территории другого государства.
Большое значение для российско-грузинских отношений имела
Революция Роз, в результате которой произошла смена правительства.
К власти пришел амбициозный прозападный политик – Михаил
Саакашвили. С первых дней его правления стало ясно, что будущее
Грузии он видит в Западе. Это проявлялось в частых поездках
Саакашвили в Европу, в консультациях с НАТО по различным
вопросам, в сотрудничестве с Европейским Союзом. Так, в 2004
Грузия получила свой первый План индивидуального партнерства, в
рамках программы НАТО «Партнерство ради мира» [2, с. 250]. В том
230
же, 2004 году, правительство Грузии создало специальную Комиссию
по интеграции страны в ЕС. Для России, которая включала Грузию в
сферу своих «жизненных интересов», такой поворот событий был
абсолютно неприемлем. Стало ясно, что с каждым днем Грузия все
больше отдаляется от России.
Сразу после прихода к власти, новым руководством Грузии был
объявлен курс на восстановление территориальной целостности
страны. Высказывания Саакашвили о том, что в течение года Южная
Осетия будет реинтегрирована в Грузию, не могли не беспокоить
Москву. В 2004 году МВД Грузии направило в Самачабло, в
основном, в грузинские села, специальные подразделения. Россия
рассмотрела это как попытку Тбилиси дестабилизировать
сложившееся положение в Южной Осетии и начало нового конфликта
между Тбилиси и Москвой [9, с. 123]. Тбилиси, тем временем,
продолжал свои усилия по установлению контроля над Цхинвальским
регионом. В частности, Саакашвили предложил Южной Осетии статус
автономии, такой же, какой имелся у Алании в составе Российской
Федерации. Пенсионерам Южной Осетии также обещалось
предоставлять пенсию в размере той, которую получали граждане
Грузии. При этом Тбилиси не ограничивал получение жителями,
являющимися гражданами России, пенсии от РФ. Однако, Южная
Осетия отказалась от предложенного.
Власти Грузии поняли, что разрешение конфликта в этом
регионе не будет таким простым, как это было в Аджарии.
Саакашвили приказал военным быть готовыми защищать
территориальную целостность страны. Одновременно с этим, с
благородной целью защитить граждан этого региона от «грузинской
агрессии», из Северного Кавказа и Приднестровского региона
Молдовы в Южную Осетию хлынули волонтеры, [6, с. 13].
Вооруженные столкновения между участниками конфликта ни к чему
не привели.
В июле 2005 года Михаил Саакашвили обнародовал новый план
мирного урегулирования конфликта, в котором, в частности,
предлагалось предоставить региону статус широкой автономии.
Однако, Южная Осетия отвергла и это предложение [12, с. 161].
В 2006 году правительство Грузии изменило свою тактику.
Началось строительство так называемого политического моста между
Цхинвали и Тбилиси. На прошедших в 2006 году «президентских»
выборах в Южной Осетии вновь победил Кокойты. Одновременно с
этим, в грузинских селах прошли свои выборы, победу на которых
одержал Санакоев. Администрация Санакоева призвана была
содействовать переговорам с Цхинвали в формате 2+2+2 (Грузия,
Россия, ЕС, ОБСЕ, администрация Кокойты и администрация
231
Санакоева) [1, с. 164]. Однако, все эти привело лишь к еще большему
разрыву между Тбилиси и Цхинвали.
Ситуация значительно усугублялась присутствием
миротворческого контингента России. Вообще, само присутствие
миротворческого контингента Российской Федерации на территории
Грузии незаконно. Общеизвестно, что страна, являющаяся
непосредственным соседом другой страны, не имеет права направлять
туда миротворцев. Через этот миротворческий контингент и военные
базы, расположенные на территории Грузии, Россия всячески
поддерживала сепаратистские тенденции в отколовшихся регионах.
Помимо всего прочего, Москва широко использовала другие методы с
целью оказания политического давления на Тбилиси. Один из таких
методов – энергетический. Основным поставщиком газа для Грузии на
тот момент являлась Россия, которая еще при Шеварднадзе
периодически прекращала энергопоставки.
Международные СМИ сочли это попыткой использования
российской стороной энергетической монополии в качестве рычага в
политических спорах между этими двумя странами. 19 января 2001
года этому предположению было дано официальное подтверждение,
когда комиссар по иностранным делам Европейского союза подверг
Россию критике за использование газовых поставок в качестве
средства оказания политического давления [8, с. 40]. С ноября того же
года российское давление на Грузию стало оказываться в результате
принятия одностороннего решения о введении визового режима в
отношении своего южнокавказского соседа, которое явилось первым
решением такого рода в СНГ. В то же время Россия ввела
«упрощенный» – по сути, безвизовый – режим для жителей Абхазии и
Южной Осетии [10, с. 213].
Список российско-грузинских инцидентов, произошедших до
2008 года велик. Сюда входит и экономическое эмбарго,
выразившееся в запрете поставок на российский рынок грузинских вин
(то же самое произошло и с Молдовой), и прекращение уже
отмеченных энергопоставок, и поддержка сепаратистских регионов, и
военные базы, дислоцированные на территории Грузии. Ситуация
становилась все напряженнее. 14 февраля 2008 года, за три дня до
того, как Косово провозгласило свою независимость, Владимир
Путин, в своем выступлении перед журналистами заявил, что «если
Косово в одностороннем порядке объявит о своей независимости, это
будет сигналом для нас». Косовский прецедент сыграл свою далеко не
последнюю роль в этой кровавой войне лета 2008 года.
2008 год характеризуется нарастанием напряженности в
регионе. В марте Россия в одностороннем порядке выходит из режима
санкций, введенного СНГ в 1996 году и запрещающего любые
контакты с абхазскими властями. Объясняется это «изменением
232
обстоятельств», в силу которых «Россия уже не считает себя связанной
с решением Совета глав государств СНГ «О мерах урегулирования
конфликта в Абхазии, Грузия» от 19 января 1996 года». Тогда же
Кокойты заявил, что «в этом году Абхазия и Южная Осетия станут
независимыми» [9, с. 152].
Власти Грузии всячески пытались урегулировать нарастающее
напряжение. В частности, Михаил Саакашвили разработал очередной
план мирного урегулирования абхазского конфликта, который
включал в себя присутствие абхазской стороны на всех уровнях
государственной власти, пост вице-президента Грузии для
представителя Абхазии, высокую степень автономии, право вето по
всем вопросам, касающимся Абхазии. Но все это не нашло отклика –
сценарий августа 2008 года был предрешен.
Военные действия начались далеко не 8 августа, а гораздо
раньше. И этому есть масса доказательств. Всю войну, то есть, весь
2008 год (не беря во внимание исторические предпосылки), можно
разделить на 4 этапа. Первый этап начинается с признания
независимости Косово 17 февраля и продолжается до апреля. Второй
этап – это апрель-июль, характеризующийся военными действиями
низкой интенсивности. Третий этап – боевое развертывание:
начинается в июле и длится до 6 августа. Наконец, полномасштабные
боевые действия, завершившиеся подписанием шестипунктного
соглашения [8, с. 45].
Уже в первой половине 2008 года Россия начала увеличивать
численность своих войск, вооружение, миротворческий контингент.
Так, в апреле на военную базу в Очамчире были направлены
российские военнослужащие (300 человек) с вооружением и военной
техникой; без согласования Грузии Москва увеличила численность
своего миротворческого контингента и ввела в Абхазию
подразделения Новороссийской воздушно-десантной дивизии [9, с.
133]. В мае в Абхазию российскими военными введено три комплекса
ПВО «БУК», 120 противотанковых ракет, 14 гаубиц Д-30, два
вертолета Ми-23, 10 систем «Град» БЕМ-30, 20 противотанковых
орудий. Для обслуживания данной техники в Абхазию направляются
российские специалисты по военной авиации (в количестве 50
человек), военные эксперты (30 человек), а также эксперты по
коммуникациям и противовоздушной обороне (100 человек) [9, с. 141].
Помимо этого, российский Черноморский флот России (ЧМФ)
проводит 8 учений, из которых в трех главное внимание уделяется
высадке десанта. Периодически российскими истребителями и
абхазскими военными сбивались грузинские БПЛА [8, с. 19].
В конце мая Министерство обороны России вводит в Абхазию
корпус железнодорожных войск России (400 военнослужащих),
задачей которого становится проведение ремонта железной дороги
233
Сухуми — Очамчира, который должен быть завершен к 5-му августу
2008 года. К тому времени на военной базе Бомбора заканчивается
строительство 3 ангаров, предназначенных для приема военных
самолетов и военного снаряжения [8, с. 40].
С июня между осетинской и грузинской сторонами начинаются
перестрелки, интенсивность которых с каждым разом повышается.
Власти Грузии не могли не реагировать на то, что происходило.
Замглавы МИДа Грузии Григол Вашадзе совершил визит в Москву, в
ходе которого изложил российской стороне основные моменты плана
мирного урегулирования грузино-абхазского конфликта [9, с. 76].
Запад также не закрывал глаза на происходящее. 30 июня ПАСЕ
приняла резолюцию, в которой настоятельно призвала руководство
России воздерживаться от поддержания связей с Абхазией и
Цхинвальским регионом, так как это «может поставить под сомнение
суверенитет Грузии» [5, с. 19].
С первых чисел августа перестрелки между грузинскими и
осетинскими военными ужесточились, приводя к человеческим
жертвам. Обстрел, с югоосетинской стороны, велся артиллерией,
которая не использовалась с 2004 года. Причем обстреливались
именно грузинские села, такие как Земо Никози, Квемо Никози, Нули,
Авневи, Эредви, Эргнети [1, с. 201]. Это было 2-го августа. Тогда же
сюда начали прибывать представители российских СМИ.
Иностранных же журналистов сюда не пускали, аргументируя это
некими проблемами с их документами. Одновременно началась
массовая мобилизация населения осетинских сел в Аланию [9, с. 54].
Помощь в будущей войне обещает оказать МИД
Приднестровья. В своем обращении министр иностранных дел
Приднестровья заявляет, что «Приднестровская Молдавская
Республика подтверждает готовность оказать всю необходимую
помощь братскому осетинскому народу в соответствии с
заключенными договоренностями, как на двустороннем уровне, так и
в рамках Сообщества “За демократию и права народов”» [8, с. 32].
Большое количество добровольцев начало стекаться с Алании.
Видя, что ситуация выходит из-под контроля, грузинские
власти, в лице Темура Якобашвили, 2-го августа предпринимают
попытку разрешить ситуацию мирным путем. Вечером того же дня
Якобашвили выезжает в Цхинвальский регион с целью встретится с
руководством региона. Однако, осетинская сторона ни на какие
контакты не идет [3].
Утром, на следующий же день, в Цхинвали прибывают
заместитель начальника ГРУ Минобороны России и командующий 58-
й армией генерал-лейтенант Анатолий Хрулев вместе с заместителем
министра обороны России, генералом армии, Николаем Панковым.
Согласно грузинским СМИ, основная цель визита – рассмотрение
234
плана боевых действий, по которому, в случае отступления
югоосетинских войск, в Цхинвали должны были вступить части 58-ой
армии. Конечно, можно сказать, что все это часть информационной
войны со стороны Грузии. Но одно можно заявить с уверенностью:
такие высокопоставленные лица просто так не встречаются. Тем
более, за 2 дня до того, как официально началась война.
8 августа в 00.40 Россия сделала официальное заявление о том,
что ее войска полностью контролируют Роккский тоннель. В 00.40
грузинские СМИ сообщили о том, что 100 единиц боевой техники 58-
ой армии прошли Роккский тоннель и движутся в направлении
Цхинвали и Знаурского района [4]. Следует отметить, что по условиям
Московского соглашения 1994 года, территория вдоль
административной границы Абхазии и Грузии является зоной
безопасности, на которой, кстати, запрещено размещение тяжелой
техники. Это соглашение, как и многие другие, было нарушено. В то
же время был прекращен минометный обстрел Цхинвали,
продолжавшийся всю ночь, и грузинские войска начинают операцию
по обороне Цхинвала [7, c. 357]. В ответ на это Кремль принимает
решение начать «ответную» операцию. Российская авиация бомбит
Вариани, Карели и Гори. Михаил Саакашвили требует от России
прекращения бомбежек грузинских городов. В 12 часов дня 8-го
августа российская авиация начинает бомбить Цхинвали. Это
продолжалось до второй половины дня 10-го августа. К обеду 8-го
августа грузинская армия контролировала 70% Цхинвали. Казалось
бы, конфликт разрешен. С 15.00 до 18.00 Тбилиси объявил о
прекращении огня, с целью дать возможность гражданским лицам и
раненым покинуть Цхинвали. Однако тут на арену главных действий
наконец-то не скрытно, а официально вступает Россия. Дмитрий
Медведев сообщил о том, что 58-ая армия вошла в Грузию [8, с. 47].
Последующие действия не нуждаются в описании. Российская
армия, которая, безусловно, во многом превосходила грузинскую,
сыграла здесь ключевую роль. Грузинские войска были вытеснены с
их же земель. И 12-го августа, опять-таки, официально, война была
завершена.
Результатом войны стало подписание 12-го августа плана
урегулирования конфликта, который еще называют «план Медведева-
Саркози». Данный план включает в себя 6 пунктов [12, с. 3]:
не прибегать к использованию силы;
окончательно прекратить все военные действия;
свободный доступ к гуманитарной помощи;
вооружённые силы Грузии возвращаются в места их постоянной
дислокации;
235
вооружённые силы РФ выводятся на линию, предшествующую
началу боевых действий;
создание международных гарантий по обеспечению стабильности
и безопасности в Абхазии и Южной Осетии.
Наблюдая за тем, что происходит в регионе конфликта сегодня,
можно с уверенностью сказать, что Россия со своей стороны не
выполнила до сих пор пункты 3, 5, и 6 подписанного ранее плана.
26 августа Россия признала независимость Абхазии и
Цхинвальского региона. В том же году независимость этих территорий
признала Никарагуа (5 сентября). В 2009 году к ним присоединились
Венесуэла (10 сентября) и Науру (15-16 декабря) [1, с. 200].
Результатом войны также стало прекращение дипломатических и
любых других контактов между Тбилиси и Москвой, включая
закрытие воздушного пространства. Количество погибших в войне
официально определено количеством 850 человек. Более 35 тысяч
людей остались без крова, причем большинство из них – грузины [6, с.
399].
Российско-грузинские отношения носят общий негативный
характер со времен распада СССР. Ситуация усугубилась после
прихода к власти Михаила Саакашвили, взявшего курс на Запад.
России крайне сложно представить себе возможность отдаления
Грузии, с которой она была фактически неразрывно связана с 1801
года. Поэтому поддержка сепаратистских регионов остается
единственной возможностью хоть какого-то контроля над Грузией.
После российского вторжения Грузия восприняла признание
Москвой 26 августа 2008 года независимости республик Южной
Осетии и Абхазии как новое посягательство на свою территориальную
целостность [14, с. 18]. Существует огромное количество фактов, ясно
указывающих на то, что к войне в Кремле готовились давно. Особенно
много фактов указывающих на то, что в т.н. Южной Осетии знали,
когда начнется война. Те, кто следил за сообщениями в интернете,
могут сказать, что о войне, даже о том, как она будет проходить и где,
писалось уже в конце июля. Вывоз жителей из зоны конфликта,
преимущественно в Аланию, начался 2-го августа. Предварительные
встречи российских и осетинских военных, необъяснимое увеличение
контингента миротворческих войск на сепаратистских территориях,
активное их вооружение, нежелание выйти на связь с Тбилиси – все
это наводит на мысль, что война была предрешена [16, с. 23].
Произошедшие события отныне и впредь будут представлять
собой якорь, тянущий Грузию назад, к России. России, отчасти,
удалось значительно охладить отношения между Грузией и Западом. В
настоящее время в Грузии царят беспорядки, связанные с приходом к
власти в октябре прошлого года пророссийской партии Бидзины
236
Иванишвили, «Грузинская мечта – Демократическая Грузия».
Население страны разделилось на два лагеря – часть поддерживает
Саакашвили, другая – Иванишвили. Последняя с каждым днем
уменьшается, так как обещания, данные Иванишвили в предвыборной
кампании, за почти семь месяцев не выполняются. Подтверждением
поддержки Саакашвили служит митинг, прошедший два дня назад на
Руставели, где собрались более 10 000 сторонников президента.
Положение пока остается не ясным, выбор предстоит сделать
грузинскому народу, который сам должен строить свое будущее. В
данной ситуации хочется верить, что все сложится наилучшим
образом, и усилия Михаила Саакашвили, направленные на улучшение
положения страны, не прошли даром. Здесь же следует отметить, что
открытый диалог, основанный на взаимоуважении (а не через
пророссийски настроенного руководства Грузии) у России с Грузией
может быть только в случае смены российского руководства.
Библиография:
1. Вачнадзе М., Гурули В. История Грузии. Тбилиси: Артануджи, 2006. 208
с.
2. Читадзе Н. НАТО Североатлантически альянс арант стабильности и
безопасности в мире. Тбилиси: Самшобло, 2009 год. 349 с.
3. Росси ско- рузинская во на 2008 ода [online].
http://www.mfa.gov.ge/index.php?lang_id=GEO&sec_id=557 (дата доступа:
17.01.2013)
4. Annex 44 RokiIntercept 1 [online].
http://www.mfa.gov.ge/index.php?lang_id=RUS&sec_id=556 (дата доступа:
17.01.2013)
5. Independent International Fact-Finding Mission on the conflict in Georgia,
Report, Volume 1. Brussels: Official Journal of the European Union, 2009. 43
p.
6. Independent International Fact-Finding Mission on the conflict in Georgia,
Report, Volume 2. Brussels: Official Journal of the European Union, 2009. 441
p.
7. Independent International Fact-Finding Mission on the conflict in Georgia,
Report, Volume 3. Brussels: Official Journal of the European Union, 2009. 638
p.
8. Илларионов А. Росси ско- рузинская во на. Факты, свидетельства,
документы. В: Континент, №140/2009. с. 13-48.
9. Илларионов А., Старовойтова О. Наша общая боль. Санкт-Петербург:
Норма, 2009. 184 с.
10. Коппитерс Б., Легволд Р. Государственность и безопасность: Грузия
после Революции Роз. Лондон: МТИ-пресс, 2005. 476 с.
11. Кожокин Е. Грузия: проблемы и перспективы развития. В 2-х томах. Том
2. Москва: Российский институт стратегических исследований, 2002. 365
с.
237
12. Со лашение о прекращении о ня от 12 ав уста 2008 ода. В:
Законодательный вестник Грузии, № 9 от 11.09.2008. с. 3-4.
13. Соглашение «О принципах уре улирования рузино-осетинско о
конфликта» от 24.06.1992 ода. В: Дипломатическом вестнике МИД РФ,
№13-14 от 12.07.1992. с. 22-26.
14. Тардьё Ж-Ф. Россия и страны «Восточно о партнёрства» после во ны
в Грузии. В: Russie.Nei.Visions, Париж, №43/2009. с. 1-26.
15. Федеральны закон «О ражданстве РФ» N 62-ФЗ от 31.05.2002. В:
Российская газета, №6 от 17.06.2002. с. 22-36.
16. Фин Д. Европе ски союз в Грузии: «Восточное партнерство» и
политика уре улирования конфликтов. В: Russie.Nei.Visions, Париж,
№44/2009. с. 1-25.
238
ГРУЗИЯ 2012: ДЕМОКРАТИЯ, ВЫБОРЫ, СМЕНА РЕЖИМА
Ольга КАРП, Ма ра , I ур , МО
Нау . ру .: а . и . ау , ц Лу ила КОАДЭ
Ключевые слова: Грузия, демократия, политтехноло и, рузинская
мечта, режим, выборы.
Межгрупповая конкуренция в сфере власти вполне
закономерный, и даже нужный процесс в нормальном развитии
любого демократического общества. Именно, благодаря ему, создается
необходимое политическое равновесие, способствующее эволюции и
положительным трансформациям, установлению необходимых
коммуникаций и устранению не только появляющихся проблем, но и
возникающих конфликтов, различного рода противостояний и
противоречий.
Однако, политическая действительность являет собой не столь
радужное явление, а партийная конкуренция далеко не безобидный
процесс, используемые технологии изобилуют ухищрениями,
удивляют своими возможностями как результатом, и поражают
зачастую своей беспринципностью и даже, в некоем роде,
аморальностью.
Особо хорошо это прослеживается в жизнедеятельности
«молодых демократий», где зачастую мотивы в стиле - «в достижении
цели все средства хороши» или «победителей не судят», игнорируют
элементарные нормы политической морали и этики, нанося
определенный ущерб ментальной составляющей общества, привнося
как внутриполитические элементы дестабилизации, так и внешне -
снижение положительного имиджа государства в целом.
Ни для кого не секрет, что политические технологии - это
хорошо созданная и налаженная машина, состоящая из
последовательно применяемых приемов, процедур и способов
деятельности, при правильном эксплуатировании обеспечивающая
максимальный успех в реализации поставленных целей и задач, или,
хотя бы оптимального варианта развития событий.
Трансформация «Грузинской демократии», или как ее еще
называют «демократии Саакашвили», в «Грузинскую Мечту»
(название бывшей оппозиционной партии, сменившей правящий
режим в государстве), наглядно демонстрирует мощь и эффективность
данной машины, ее возможности, ряд оптимально применяемых
инструментариев, задеиствование необходимых ресурсов и условий
разного рода факторов.
Во второй половине сентября, улицы центра Тбилиси
заполнились горожанами, вышедшими выявить свое горячее
239
«кавказское» негодование, вызванное просмотром прокрученных
видеозаписей, снятых в столичной Глданской тюрьме №8 (образцово-
показательной). Кадры издевательства над заключенными были
настолько шокирующими, что не могли оставить равнодушными даже
закоренелых циников [5].
Не столь интересен сам факт трансляции этих видеозаписей, и
даже не каналы, предоставившие им эфир (принадлежащие
действующей в тот момент оппозиции), а временные рамки, столь
четко и точно продуманные, что не оставили ни капли сомнения среди
понимающих людей, какие именно цели преследуются. Ведь данные
видеозаписи, сдетонировавшие 18 сентября, в течении нескольких
суток взрывной волной всеобщего возмущения прокатились по другим
крупным городам Грузии, объединив массы в единое возмущенное
целое, тем самым сформировав огромный ком единомышленников
накануне парламентских выборов.
Проведенные социологические опросы, хоть и разнятся,
незначительно, в процентном соотношении, явно демонстрировали
предпочтения народа на лето 2012 года, где, несмотря на снижения
рейтинга популярности на 11-12%, действующий президент и
правящая партия лидировали по отношению к оппозиционной партии
«Грузинская Мечта», даже, несмотря на то, что к июню ее рейтинги
возросли на 6-8%. Максимальным рейтингом доверия у народа
пользовался, как не парадоксально, Католикос – Патриарх всея
Грузии Илия II (92%), и вполне ясно, что у оппозиционной
политической группировки не было никаких серьезных шансов обойти
правящую партию и прийти к власти [6].
Удачно разыгранный сценарий себя оправдал, а то что это
сценарий и разработан он был группой аналитиков, специалистов и
пиарщиков ни у кого не вызывает сомнения. Применение
политических технологий налицо, так как был разыгран
трехступенчатый план предвыборных кампаний: 1-построение своего
имиджа, 2-уничтожение имиджа основного соперника, 3-защита от
атак конкурентов.
В своей предвыборной кампании «Грузинская Мечта» основные
акценты расставила на самые злободневные проблемы грузинского
общества: в плане внутренней политики государства – это бесплатное
здравоохранение и образование, выделение около миллиарда лари
(примерно 600 млн. долларов) на сельское хозяйство, повышение
пенсий, снижение тарифов на свет и газ (и многие рассчитывали, что
на все эти программы миллиардер Иванишвили будет тратить свои
личные финансы); во внешней политике «козырной картой» была
политика восстановления хоть каких-либо отношений с Россией, что
весьма важно как для бизнес-кругов мелкого и среднего уровня, так и
для простого обывателя в связи со всеми сложностями визового
240
режима. Другое дело, что большинство объявленных целей партия и
не собиралась выполнять, и уже после выборов Иванишвили заявил,
что повышение пенсий процесс не быстрый и на него понадобится
несколько лет, снижение тарифов на газ и свет зависит от пересмотра
отношений с поставщиками России и Азербайджана, а что касаемо
сельского хозяйства, то правительство пока обдумывает механизмы
поддержки данного сегмента. Единственно в чем новое правительство
добилось успехов – это в легком послаблении игнорирования со
стороны России и допуска некоторой продукции на рынки «северного
соседа» [6].
Что касаемо второй ступени - уничтожение имиджа соперника,
то спектр примененных технологий весьма широк. Запустив, на
подконтрольных оппозиции каналах, видеозаписи, были
задействованы две мощнейшие силы, используемые в пиар-
технологиях, а именно СМИ и «эмоции народа». В совокупности эти
силы детонировали мощным народным возмущением, что создало
благоприятную почву для укоренения применяемых манипулятивных
технологий. К примеру, за эффектом «взорвавшейся бомбы» удачно
замаскировалась техника «партизанской атаки» предоставления
данных записей, сразу последовали различные противоречивые
данные их происхождении, в том числе и след Тамаза Тамазашвили
(тесно связанного с оппозиционной партией), находящегося в тот
момент в статусе заключенного этой тюрьмы и подкупившего
персонал для избиения и видеофиксации данных действий. Однако,
уже в подавляющем большинстве, никого не волновало
происхождение этих видеозаписей, и манипуляция достигла
поставленной цели [5].
Так же остались скрытыми две сотрудничающие и
взаимосвязанные техники «одиозности» и «пренебрежения», когда
негативный образ министра Грузии по делам исполнения наказаний,
пробации и юридической помощи Хатуны Колмахелидзе соотнесли с
личностью самого президента Саакашвили, и, следовательно,
требования об отставке министра сильно пошатнули позиции
президента, а также обвинения в игнорировании или даже
покрывательстве (техника пренебрежения), в частности, ссылаясь на
ежегодные доклады омбудсмена Грузии о соблюдении прав человека и
нарушении их в местах заключения [3].
Но самый главный разгромный удар был нанесен по реформе
всей силовой системы Грузии, и по пенитенциарной системе в
частности (особой гордости Саакашвили), начало реформ которой
последовало в 2006, вслед за полицией, и об успехах которой пышно
афишировалось не только внутри государства, но и на
внешнеполитическом пространстве. Для постсоветского пространства
новая система была ярким примером демократичного и либерального
241
подхода к правам человека, содержания заключенных,
предоставлением им определенных свобод, доселе невозможных. К
примеру, в стране стали строить новые тюрьмы, куда переводили
заключенных из старых бараков или дореволюционных зданий. Теперь
им гарантировалась чистое помещение, еда, возможность в любой
момент сходить в магазин, оплатив покупку пластиковой карточкой.
Для борьбы с коррупцией пользоваться наличными заключенным
запретили. После того, как заключенные отсидели большую часть
срока, им стал предоставляться пятидневный отпуск два раза в год.
Одновременно шли структурные преобразования. Министерство
юстиции, которое раньше отвечало за тюрьмы и колонии, было
объединено с Генпрокуратурой, при этом было создано отдельное
Министерство по делам исполнения наказаний, пробации и
юридической помощи. Внутри министерства созданы три
департамента. Один отвечает за управление тюрьмами, второй
контролирует ушедших в отпуск заключенных, третий занимается
юридической помощью заключенным. Именно поэтому видеозаписи,
показанные по телевидению на всю страну, вызвали такую сильную
волну негодования, ведь нарушались не просто права человека в
местах заключения, но и все общество намеренно, целенаправленно и
систематически вводилось в заблуждение рекламой образцово-
показательной пенитенциарной системой [5].
Далее разоблачения «грузинского чуда» посыпались как из рога
изобилия, не избежал и еще один мощный кит основ государства –
Грузинская Фемида, обвиненная в коррупции, лицеприятии и
чрезмерном применении так называемых процессуальных соглашений.
Организации по защите прав человека, а так же Ассоциация адвокатов
Грузии единогласно заявили о чрезмерно разросшейся практике
применения процессуальных сделок пополняющих государственный
бюджет, который правительство, по заявлениям юристов, стало
воспринимать как «криминальный общаг» [7].
Что же в итоге произошло: оппозиционная партия победила на
парламентских выборах и пришла к власти, последовал ряд громких
смещений с постов министров и государственных чиновников, угрозы
арестов нерадивых и коррупционных лиц, покрывающих
множественные нарушения, а главное, конец «эпохи Саакашвили» или
«Грузинской демократии», как ее еще называли, с выдвинутым
требованием уйти с поста президента.
Ярые попытки заручиться поддержкой своих былых
европейских партнеров окончились безрезультатно. На последнем
своем выступлении на зимней сессии ПАСЕ 21 января еще
действующий, но уже оппозиционный президент Грузии, прибегнул в
очередной раз к проверенному и никогда не подводившему его
способу получения необходимо многолетнего содействия и поддержки
242
от своих «европейских друзей» [10, 380 c]. Представляя свою речь, он
произвел весьма неоднозначное впечатление, но в целом совсем не то,
которое ожидал. Комментарии СМИ запестрили такими
выражениями, как «комичность», «театрализованность», «по-детски
смешно» и «жалкое впечатление», по сути подводя черту
политического краха Саакашвили как президента. Запущенные
политтехнологии по уничтожению политического соперника достигли
результата [4].
Саакашвили с отчаянным ожесточением до конца не верил в то,
что Запад воспринимает его как уже «сбитого летчика». Еще ранее, в
своем летнем докладе Лондонский Королевский институт
международных отношений Chatham House подал тревожные сигналы
пересмотра своего отношения к политике грузинского президента.
Представляя свой доклад «Грузия: Концепция национальной
безопасности против национальной безопасности», директор
Программы внешней политики безопасности Центра социальных
исследований в Тбилиси Нил Макфарлейн практически высмеял
политическую деятельность эмоционального президента. Ироничность
восприятия грузинской политической элиты была с самого начала
прихода команды Саакашвили к власти, Европа терпеливо переносила
чуждую и непонятную ей «кухонную политику», излишнюю
эмоциональность, иррациональность и экспрессивность правительства
[1, 20 c]. Но видимо, любому терпению приходит конец, с
пониманием, что правящая команда не оправдывает вкладываемых
денег.
Заявления в докладе носили колкий и резкий характер, однако,
критика Макферлейна была объективной: «Превалирование
политической риторики над стратегическим анализом, недостаточный
уровень понимания угроз, недооценка настоящих рисков и
провоцирование несбыточных надежд становятся для Грузии
серьезной проблемой. Даже в определении основного политического
приоритета страны - интеграции с НАТО и ЕС - игнорируется ряд
серьезных рисков и угроз. Провоцируя определенные ожидания в
обществе, руководство страны не учитывает того, что вряд ли сможет
их реализовать». В то же самое время, они носили предупреждающий
характер и деятелям грузинской политики следовало бы к ним
прислушаться: «Фокусируя внимание на чем-то недостижимом в
среднесрочной перспективе, грузинская элита отвлекает свое и чужое
внимание от более важных для страны вопросов и реальных целей.
Наконец, такой подход подает неправильные сигналы для третьих
стран... Интересы режима часто подменяют интересы
государственные» [8].
Отрезвляющим для грузинского правительства, даже в некоем
роде шокирующим, было заявление о том, что: «Грузия занимает
243
периферийное положение по отношению к жизненно важным
интересам евроатлантических стран и их основных институтов (ЕС и
НАТО). Страна рассматривается ими сквозь призму осложнения
отношений с Россией, к которым они очень чувствительны. Это
серьезно ограничивает возможности Грузии для сотрудничества с
Западом». Навязанные грузинскому обществу понимания о крайне
важной стратегической сущности Грузии в рамках Южного Кавказа
для евроатлантической системы безопасности, в действительности не
являются таковыми. Транзит азербайджанской нефти через Грузию не
является архи важной стратегической артерией для Запада, так как
объем каспийской нефти составляет около 1% мирового рынка, это
касается и других энергоресурсов. В военном плане, и в случае угрозы
конфликта со стороны Ирана, и в случае вывода натовских войск с
Афганистана, роль Грузии как плацдарма весьма не высока. По сути,
мнения правящих кругов о своей исключительной необходимости для
Запада являются иллюзорными.
Финишным аккордом разгрома правительства Саакашвили
стали вопросы экономического характера, в некоторых моментах даже
приоткрывающих недоступные ранее факты, умело завуалированные
продвинутой в этом плане командой президента: «Экономическая
политика руководства страны после 2003 года является одним из его
основных публичных пиар-инструментов. Однако одним из
последствий этой политики стала очень сильная зависимость Грузии
от колебаний в мировой экономике. Страна сделала ставку на
получение иностранной помощи, прямые иностранные инвестиции и
рост импорта товаров и услуг. В результате сложилась ситуация, в
которой грузинское государство стало крайне чувствительным не
только к изменениям в мировой экономике, но и к политике
бюджетной экономии в ряде западных стран. Эта чувствительность
усугубляется тем, что практически все потребляемое продовольствие
Грузия импортирует. Опросы населения, проведенные Тбилисским
институтом политических исследований, показывают, что основной
проблемой в Грузии является безработица. Так считают 75%
опрошенных. На втором месте - бедность (68%). Примерно треть
грузин живет за чертой бедности. Что касается безработицы, то в
сентябре 2011 года 67% опрошенных граждан страны назвали себя
безработными. Абсолютные показатели экономического роста не
вводят в заблуждение: внешний долг Грузии стабильно растет, а
дефицит торгового баланса давно уже стал хроническим» [Ibidem].
Самоуверенность в собственной несокрушимости и в любви
народа стала для грузинского президента решающим фактором,
приведшим к проигрышу в предвыборной гонке и смене
мажоритарного представительства в Парламенте. Команда
Иванишвили наглядно продемонстрировала способность и
244
состоятельность в применении необходимых полит–технологий
предвыборных гонок, обыграв сильнейшего соперника в лице
Саакашвили. Разыгранным сценарием политтехнологи и пиарщики
«грузинской мечты» не только выиграли важный бой за смену
политического режима и прихода к власти, но и предупредили любые
возможные атаки своих политических оппонентов. Если проиграл
мощный соперник, то у менее сильных нет никаких шансов, и с ними
возможен тот же разгромный публичный фиаско, что и с Саакашвили.
«Контрольным выстрелом» выступили, представленные публично,
документы раскрывающие огромные суммы государственных денег,
потраченные на различного рода спа-процедуры и услуги красоты для
президента. Нарциссизм Саакашвили давно стал объектом насмешек в
обществе, однако, на фоне безработицы, социальной нестабильности,
экономическом спаде и росте цен, затраченные суммы кажутся
кощунственными. Такого грузинский народ не простит и долго не
забудет.
И тем более, сильнее будет разгораться народная симпатия к
очень широким, публично популярным мерам нового правительства
по завоеванию поддержки как ранее подавляемого политического
пласта населения, так и простого среднестатистического. Речь идет о
массовой, беспрецедентной амнистии 2013 года. События принятия
закона об амнистии развивались так же ярко, скандально, публично, не
оставляя никого равнодушным. С приходом к власти, и понимая, что
новому правительству не выполнить столь щедро раздаренных
предвыборных обещаний, встал вопрос о замещении их рядом также
популярных мер, дабы компенсировать, оставаясь в понимании народа
соответствующей статусу «грузинской мечты». СМИ и Интернет
ресурсы динамично освещали все баталии, посвященные этой
тематике. В декабре Парламент проголосовал за принятие закона об
амнистии, но в силу вступить он мог только после подписания
президентом. Саакашвили, воспользовавшись своим президентским
правом вето, законопроект не подписал и отправил его назад в высший
законодательный орган. Аргументация Саакашвили проходила в
свойственной ему агрессивной и театральной манере: «Закон об
амнистии, на который я наложил вето, все же был принят
парламентом, - констатировал президент Грузии. - Эти люди, таким
образом, берут на себя ответственность за те тяжелые последствия, к
которым приведет освобождение большого числа преступников. Когда
амнистируешь индивидуально - это одно. А тут выпускают массово.
Это совершенно недопустимо. Также выпускают российских шпионов,
российских граждан, чья деятельность была прямым ударом по
интересам нашего оккупированного государства. И выпускают
мятежников, выпускают людей, совершивших насильственные
действия». Однако, экспрессивность президента не вызвала былой
245
симпатии и не обеспечила привычную расположенность масс,
симпатии общества изменились, а с ними и приоритеты. В итоге,
впервые в истории грузинского парламентаризма парламенту удалось
преодолеть президентское вето, собрав необходимое для этого
количество голосов депутатов. Президент вновь отказался
подписывать. И тогда, согласно процедурным правилам, которые
указаны в Конституции, подпись под документом поставил спикер
парламента Грузии Давид Усупашвили [2].
На протяжении всей истории независимости Грузии, и первый
президент Звиад Гамсахурдия, и свергнувший его Эдуард Шеварнадзе,
покинули свои посты в ходе политических переворотов. Самую
пропиаренную акцию свержения президента, названную «революцией
роз», совершил молодой, яркий, харизматичный и амбициозный
Михаил Саакашвили. Все смены правительств имели схожие
характеристики: полное первоначально доверие народа, граничащее с
обожанием, постепенное охлаждение и нарастающее недовольство
проводимой политикой, в итоге, выливающееся в ненависть, в то же
самое время с увеличивающейся симпатией к новому кандидату [9,
296 c]. Такова уж специфика грузинского менталитета. Саакашвили,
при всей своей уверенности в собственную уникальность и заслуги
перед народом, не избежал смены политического режима и краха
своего правления путем массовых демонстраций общественного
недовольства. Конечно же, речь не идет о полном крахе Саакашвили
как политика, у партии «Единого Национального Движения» так и
осталось много сторонников, и, зная ментальную особенность
грузинских масс, их быструю трансформацию от обожания до
ненависти правящего режима, у партии еще действующего президента
есть все шансы в будущем взять реванш. Все зависит от «Грузинской
мечты».
Библиография:
1. Асмус, Р.Д. Маленькая во на, которая потрясла мир. Тбилиси: Парнас,
2010. 302 с.
2. Матуа, В. Масштабная амнистия в Грузии: тысячи заключенных
выходят на свободу. http://www.vesti.ru/doc.html?id=1004137
3. Омбудсмен Грузии представил парламенту одово отчет о соблюдении
прав человека. http://southdistrict.kavkaz-uzel.ru/articles/182379/
4. АСЕ:история одно о выступления.
http://www.georgiatimes.info/articles/85783.html
5. ытки в тюрьмах стали новостью для Грузии. Полит. Ру.-
http://www.polit.ru/article/2012/09/19/police/
6. Ре тин Саакашвили снизился на 12. http://www.golos-
ameriki.ru/content/georgia-politics/1405475.html
7. Сванидзе, Н. Грузинская Фемида берет наличными.
http://www.georgiatimes.info/articles/73109-1.html
246
8. Саакашвили убирают с «велико шахматно доски». Грузия и мир.
http://www.geworld.ge/View.php?ArtId=3082&lang=ru&Title
9. Шеремет, П. Саакашвили/Грузия. о ибшие мечты. Москва: Партизан,
2009. 304 с.
10. Широкорад, А. Грузия. Закавказски тупик? Москва: Вече, 2010. 316 с.
247
DOCTRINA GERMANĂ A STATULUI DE DREPT
Alexandru ȘAVGA, Facultatea de Istorie
și Etnopedagogie, UPS ”I. Creangă”,
Cond., șt.: lect. univ. Olesea COJOCARU
Cuvinte-cheie: stat de drept, doctrina germană, filozofie, teorii, modele.
Folosirea pentru prima dată a expresiei „Rechtsstaat” (stat de drept)
şi-a făcut apariţia în 1798 în Germania, la Johan Wilhelm Petersen în
lucrarea „Literatur der Staatslehre”, Ein Versuch 1, Abteilung, Straasburg
[1, p.57]. Doctrina germană a statului de drept a fost construită în funcție de
situația politică a Germaniei de atunci. Aceasta avea drept scop realizarea
unității germane și trecerea de la statul prusac la imperiu.
Filosoful şi gânditorul politic Immanuel Kant s-a preocupat de
problemele statului de drept, ca mai apoi să fie numit de către contemporani
cel mai strălucit teoretician al secolului XVIII - lea. Concepţia statului de
drept la Kant era mai întâi de toate îndreptată împotriva „statului
poliţienesc” şi împotriva absolutismului. El a definit statul ca ”o uniune de
oameni sub legi juridice”. Statul este lucru comun (res publica), care este
sudat prin interesul tuturor de a exista într-o situație de drept [1, p.58]. Kant
insistă asupra dreptului și libertății ca elemente ale ideii sale despre stat, și
face o distincție între două elemente diferite: forța și puterea. De aici Kant
rezultă că există o stare a cetățeanului în sensul unui ”statut juridic”, având
la bază trei principii de bază: libertatea ca om, egalitatea ca subiect,
independența ca cetățean [1, p.58]. Analizând profund tendinţele şi
concepţiile lui Kant, atunci putem admite cu certitudine că marele gânditor
a fost unul din principalii promotori activi ai doctrinei statului de drept.
Kant pleda pentru drepturi, libertăţi, proprietate, rezistenţă la opresiune,
luptă împotriva arbitrariului, toate aceste fiind nişte elemente esenţiale ale
statului de drept.
O abordare a statului de drept a realizat-o cu succes un alt gânditor al
vremii - liberalul Carl Teodor Welker, remarcând în 1813 următoarele etape
ale dezvoltării statului: despotismul ca stat al sensibilităţii, teocraţia ca stat
al credinţei şi, creaţia supremă - Statul de drept ca „Stat al raţiunii”[1,p.59].
Statul de drept apare ca un stat ideal şi este perceput ca rezultatul unei
îndelungate gândiri politice, ca o adevărată capodoperă a vremii.
Filozoful german Hegel care și-a consacrat cea mai mare parte a
operelor sale problemelor statului, considera statul modern ca fiind deosebit
de cel anterior prin prezența societății civile. Conform lui Hegel statul
exprimă interesul general și constituie izvorul normelor ce reglementează
viața colectivă [2, p.35].
Un aport esenţial la dezvoltarea conceptului „stat de drept” îl va
aduce şi J.Chr. Aretin care în 1824 identifica statul constituţional cu statul
248
de drept, condus conform voinţei generale şi care garantează libertatea
tuturor membrilor societăţii civile [2, p.35].
Juristul și filozoful Hans Kelsen este considerat pe bună dreptate de
către contemporani teoreticianul secolului XX-lea. El este creatorul ”teoriei
pure a dreptului”. Conform lui Kelsen, ordinea legală este un sistem de
norme ordonate ierarhic [3, p.31]. Dreptul este o ordine dinamică. Ordinea
de drept este coercitivă, normele sale de bază aplicându-se prin
constrângere. Conform interpretării sale, problema limitării statului prin
drept nici nu se pune, întrucât statul nu este altceva decât o ”ordine
normativă”, adică dreptul. ”Statul, consideră Kelsen este o ordine de
conduită a oamenilor. Atunci când se spune că statul este o grupare de
oameni, se subînțelege că această grupare pe care o numim stat constă în
aceea că raporturile dintre oameni sunt supuse unei anumite reglementări.
Potrivit lui Kelsen, ”statul este personificarea totală a dreptului”, iar dintre
normele create de om, cea mai abstractă și generală este Constituția. În
opinia sa legea este neutră în raport cu diferite ideologii și sisteme morale,
ea nefiind decât o ordine normativă [2, p.36-37].
Elementele caracteristice ale statului de drept german în evoluția sa
conform autorului Petru Miculescu, sunt:
Nașterea statului de drept ca o reacție împotriva statului polițai și a
monarhiei absolutiste;
Formalismul ce caracterizează statul de drept german până după al
doilea război mondial; formalismul favorizează organizarea ordinii
juridice statale, definind înainte de toate statutul administrației (poliției)
(în raport cu versiunea substanțială atașată conținutului dreptului în
vigoare), se impune până-n 1949 când noua constituție, și astăzi în
vigoare, statul de drept este reintrodus după etapa dictaturii naziste, dar
în egală măsură este un stat de drept formal și substanțial.
În problematica fundamentului statului de drept, adică a raportului
dintre stat și drept, în sensul dacă statul se supune dreptului pe care l-a
creat el însuși, adică se autolimitează, sau dacă statul este limitat de un
drept care-i este exterior, anterior și superior, doctrina germană a optat
pentru teoria autolimitării [1, p.59-61].
Chiar de la începutul formării teoriei „rechtsstaat-ului s-au evidenţiat
două concepţii care au coexistat, cea a lui Robert von Mohl şi cea a lui
Julius Friederich Stahl. Concepţia lui von Mohl se raportează într-o
concepţie liberală, ca o reacţie împotriva statului poliţienesc şi a
absolutismului acestuia, căutând să limiteze sfera de acţiune a acestuia,
pentru a proteja mai bine libertăţile individuale prin edictarea de legi
precise şi stabilirea de tribunale competente. Formula „stat de drept”, tratată
ca o noţiune ştiinţifică apare pentru prima dată la Robert von Mohl. Mohl a
consacrat ştiinţei politice o lucrare celebră – „La science policière selon les
principes de l’ État de droit” (Ştiinţa poliţienească conform principiilor
249
statului de drept), apărută între 1832-1834 [1, p.61]. În această lucrare,
printre formele de stat Mohl determină „Statul de drept al timpurilor
moderne”, expresia sugerează că statul de drept a existat şi în vremuri mai
depărtate [1,p.62]. Pentru von Mohl statul de drept constituie singurul
mijloc care permite să se ajungă la avântul personalităţii individuale şi la
promovarea sa. De aici rezultă un şir de drepturi importante ale cetăţenilor
cum ar fi dreptul la participarea activă în viaţa politică, drepturi la libertate
etc. Deşi von Mohl acordă teoriei sale de stat de drept elemente noi,
moderne, semnificative şi actuale, iar forma de guvernământ în care se va
realiza statul de drept el nu vede alta decât „monarhia constituţională” [2,
p.38]. Von Mohl nu se consideră pe sine ca primul gânditor care a elaborat
expresia „stat de drept”, ci îl consideră pe acela care de mai multe ori a
repetat concepţiile lui Hobbes, Locke, Milton, iar cel mai mult îl consideră
pe Kant – autorul acestei sintagme. Or, aceşti autori sunt personalităţi
marcante ale dreptului natural modern care au inspirat construcţia teoriei
„stat de drept”.
A doua concepţie este a conservatorului Julius Friederich Stahl. Spre
deosebire de von Mohl care concepe dreptul mai mult ca pe o dispoziţie de
limitare a puterii statului, Stahl priveşte dreptul ca un mijloc de organizare
raţională a statului şi a normalizării raporturilor sale cu administraţii [1,
p.63]. Concepţia lui Stahl este una conservatoare, aflându-se în opoziţie cu
cea a lui Mohl, încurajând organizarea ordinii juridice statale. Concepția
formală a statului de drept se impune progresiv, ”Rechtsstaat” va deveni
statul în care administrația este supusă legii, și unde există căi de recurs
jurisdicțional împotriva ei. În 1837 Stahl declara că definiția statului de
drept nu semnifică obiectivele și conținutul statului, ci mai degrabă
modalitatea de a-l realiza. Nu vrea să se ocupe de conținutul principiilor
dreptului, ci de aspectul juridic formal, cum sunt suveranitatea poporului,
democrația, separarea puterilor, elemente formale ale statului de drept, care
nu sunt politice [1, p.64].
Între Congresul de la Viena din 1815 şi ciclul revoluţionar în Europa
până la 1848, în discuţiile despre liberalism împotriva statului absolutist şi
pentru participare activă în viaţa politică a cetăţenilor, concepţia lui Stahl a
jucat un rol esenţial, definiţia lui luând un aspect de compromis, autorul
însuşi spunând că monarhia reprezintă singurul garant pentru apărarea
statului de drept.
În literatura de specialitate sunt prezentate şi descrise în ordinea lor
cronologică patru modele de „rechtsstaat”: 1) liberal; 2) material; 3) formal;
4) democratic [4, p.123].
Modelul liberal [4, p.123] este specific societăţii moderne, având la
bază separarea sferei private de către stat. Acest model de stat de drept
liberal presupune că legile au un caracter general, abstract şi raţional.
Într-un astfel de stat, parlamentul are prerogative esenţiale, în sfera
politică el deţinând rolul principal [4, p.123].
250
Modelul material [4, p.123] a fost promovat de către şcoala
constituţionalistă germană, aflată în faza ei timpurie în prima jumătate
a secolului XIX–lea şi sfârşind în momentul unificării Germaniei.
Pentru un astfel de stat era caracteristică egalitatea dintre popor şi
puterea politică. Dreptul este situat deasupra statului şi conceput ca o
ordine etică. Prerogativele statul erau limitate de către lege, lui i se
permitea să-şi realizeze scopurile doar în limitele legii [4, p.123].
Modelul formal [4, p.124] îşi face apariţia după formarea celui de-al
treilea Reich şi adoptarea Constituţiei germane în 1871. În această
perioadă trece printr-o ascensiune pozitivismul juridic, devenit
dominant, are loc concentrarea tot mai puternică asupra dreptului
pozitiv, precum şi conceperea sa pozitivistă a conceptului de
Rechtsstaat. Statul deja nu mai este identic poporului ci este conceput
ca persoană juridică. Se consideră că puterea statului nu trebuie limitată
nici de un principiu. Astfel dreptul pierde dominaţia asupra statului.
Statul îşi limitează prerogativele sale prin normele juridice pe care el
însuşi le elaborează [4, p.124].
Modelul democratic [4, p.124] acest model de stat de drept are la baza
sa principiul legitimităţii căruia i se conformează dreptul modern.
Legitimitatea statului are la bază consimţământul cetăţenilor. Un astfel
de stat democratic ar putea fi descris în felul următor: există nivelul
intern reprezentat de către aparatul de stat, adică statul; nivelul exterior
reprezentat de către cetăţeni egali în faţa legii şi ai căror drepturi sunt
garantate de către stat, şi al treilea nivel intermediar între puterea
politică şi cetăţeni, constituit din societatea civilă, independentă de
aparatul de stat iar uneori reprezentând interesele cetăţenilor în faţa
statului.
Otto Mayer spunea în 1895 că „statul de drept semnifică formalitatea
juridică a administraţiei” [1, p.66]. Astfel s-a impus principiul
„administrarea conform legilor”, marcând începutul respectării legilor şi
supunerea tuturor faţă de lege. Domnia legii a fost considerată ca securitatea
libertăţii cetăţeanului şi ea a marcat astfel concepţia statului de drept.
Securitatea libertăţii şi proprietăţii erau garantate totuşi de lege şi de
tribunale [1, p.66]. Referințe bibliografice:
1. Miculescu, P. Statul de drept, Bucureşti, 1998.
2. Costachi, Gh.; Grama, D.; Bantuș, A.; Cușmir, V.; Belecciu, Șt.; Ignatiev, V.;
Mămăligă, I.; Munteanu, P. Probleme ale edificării statului de drept în
Republica Moldova, Chișinău, 2003.
3. Transparency International Moldova, In: Edificarea statului de drept,
Materialele conferinței internaționale științifico-practice, Chișinău 26-27
septembrie 2003.
4. Avornic, Gh. Tratat de teoria general a statului și dreptului, Vol. I, Chișinău,
2009.
251
EDUCAŢIA DEMOCRATICĂ – O GARANŢIE A SECURITĂŢII
Ştefania GĂITAN, an. I
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Cond. şt.: dr. Eugen Străuţiu
Cuvinte-cheie: Educaţie democratică, securitate umană, securitate naţională.
Binomul securitate umană reprezintă un concept relativ nou introdus
în domeniul studiului relaţiilor internaţionale. În ciuda acestui fapt, referitor
la definirea securităţii umane, s-au conturat diverse opinii ale specialiştilor
acestui domeniu, însă ideea care oferă o perspectivă generală asupra acestui
concept constă în faptul că prin securitate se înţelege lipsa oricărui pericol,
iar prin securitate umană înţelegem atingerea unui grad optim de siguranţă
oferit fiinţei umane. Problemele apar atunci când încercăm să definim
termenul de siguranţă. La prima vedere pare un concept simplu, însă privit
la nivel global, din unghiurile diferitelor popoare care convieţuiesc pe acest
pământ, acest termen prinde diverse contururi şi capătă diverse înţelesuri.
De-a lungul timpului, unii oameni au căutat nenumărate modalităţi prin care
să asigure o oarecare bunăstare a populaţiilor lumii, însă pe de altă parte,
alţii au încercat să acţioneze doar în interesul propriu fără a conştientiza
daunele pe care le pot aduce astfel celorlalţi convieţuitori. Astfel,
securitatea umană se referă atât la securitatea individului uman, cât şi la
securitatea colectivă. Acest concept pune în centrul atenţiei individul-ca
element al societăţii civile, accentul punându-se, nu pe stat, ci pe
comunitatea din care face parte individul. Conexiunea dintre securitatea
statală şi cea individuală este evidentă: nu poţi asigura funcţionarea şi
integritatea statului fără ca poporul acelui stat să nu beneficieze de servicii
sociale precum: siguranţă, educaţie, sănătate, folosirea unui mediu
înconjurător favorabil, un mediu economic dezvoltat, infrastructură etc.
Prin urmare, statul se face responsabil de asigurarea securităţii
individului, dar oare nu poporul este titularul suveranităţii statului? Nu
omul este cel care face ca instituţia statului să funcţioneze şi care trebuie,
prin activităţile sale, să asigure o securitate a statului? Prin deducţie,
securitatea naţională şi cea umană se întrepătrund şi nu se pot realiza una
fără cealaltă. De asemenea şi securitatea internaţională este condiţionată de
cea a statelor. Exemplul celulei, care este necesar a fi sănătoasă pentru a
forma un ţesut sănătos şi un corp sănătos, poate constitui analogia pentru
situaţia în care doar un individ uman care dispune de elemente optime
pentru a-şi asigura securitatea poate, la rândul său, să formeze o comunitate
aflată în starea de siguranţă. O astfel de comunitate poate da unui stat
sprijinul necesar pentru atingerea unui grad cât mai înalt de securitate, iar
mai multe astfel de state creează un mediu internaţional lipsit de ameninţări.
252
Securitatea colectivă (a grupului societal) reflectă, de fapt, gradul de
asigurare a securităţii umane, deoarece omul reprezintă elementul esenţial al
oricărei forme de organizare socială. Prin urmare, dacă un individ este
ameninţat de un factor de insecuritate, atunci atât securitatea grupului din
care face parte, cât şi cea a altor comunităţi relaţionate este ameninţată.
Dacă toate grupurile sociale doresc să realizeze şi să conserve starea de
securitate, atunci ele trebuie să pornească de la asigurarea securităţii
individuale, pe baza principiului conexiunii intrinseci a umanităţii. În
special după cel de-al Doilea Război Mondial s-au accentuat ideile care
defineau cooperarea între state. Cooperarea şi întrajutorarea erau menite a
salva naţiunile de eventuale pericole comune care aveau să ameninţe
viitorul securităţii statelor. Aşa au luat fiinţă organizaţii
interguvernamentale precum: ONU, NATO şi UE. Aceste organizaţii şi-au
dezvoltat propriile politici cu scopul de a contracara vulnerabilităţile,
riscurile, pericolele şi ameninţările venite la adresa securităţii individuale,
naţionale, regionale, zonale şi globale. Organizaţia Naţiunilor Unite(ONU),
în Carta Naţiunilor Unite afirmă: „Capitolul I, art. 2: toţi membrii trebuie să
îşi rezolve disputele internaţionale prin mijloace paşnice, într-o manieră în
care pacea, sănătatea şi justiţia internaţionale nu sunt puse în pericol” [6] .
De-a lungul anilor, experţii ONU au încercat să dea o definiţie cât
mai cuprinzătoare a securităţii. Aceştia au concluzionat că există două tipuri
de pericole şi ameninţări la adresa acesteia, şi anume: cele de tip „hard”,
precum terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă,
conflictele intra şi interstatale (afectează în principiu securitatea statală), şi
cele de tip „soft”: sărăcia extremă, incultura, şomajul, bolile contagioase,
degradarea mediului, extremismul religios, violarea drepturilor omului (care
atacă prima dată securitatea umană). Aceste concepte au revoluţionat
mediul relaţiilor internaţionale, dar au stat la baza constituirii multor altor
organizaţii şi uniuni statale.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord încearcă încă de la
înfiinţarea sa (prin Tratatul Nord-Atlantic) să definească securitatea: „Art.
2: Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale
de pace şi prietenie prin consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea
unei mai bune înţelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste
instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi
bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice
internaţionale şi vor încuraja colaborarea economică bilaterală sau
multilaterală” [7]. Astfel, NATO promovează conceptul de cooperare
globală, chiar şi între alte organizaţii de securitate, pentru eficienţa
prevenirii şi contracarării diverselor pericole care nu încetează să apară.
Unul dintre cei mai importanţi parteneri ai NATO este, în prezent,
Uniunea Europeană. UE a lansat propriile mecanisme, strategii de
securitate, în 2003 şi în 2010, pentru a completa obiectivele Tratatului de la
Maastricht. Astfel, strategiile Uniunii Europene identifică drept
253
vulnerabilităţi: încălzirea globală şi dependenţa energetică a Europei, dar şi
elemente ce pot fi categorisite mai degrabă riscuri şi pericole (sărăcia,
foametea, eşecul creşterii economice etc.). În ceea ce priveşte ameninţările,
acestea sunt prezentate mult mai clar: terorismul internaţional, proliferarea
armelor de distrugere în masă, statele eşuate, crima organizată, atitudinea
ostilă faţă de expatriaţii europeni, atacurile împotriva principalelor linii de
comunicaţii, atacurile împotriva forţelor europene de menţinere şi/sau
reconstrucţie a păcii etc. Pentru ca lupta împotriva acestor riscuri să nu fie
în zadar, UE promovează planurile comune de dezvoltare (parteneriate cu
alte organizaţii) şi parteneriatele strategice (în special cu NATO).
Ţinând cont de caracteristicile conflagraţiilor moderne care se
definesc prin forme noi de manifestare a violenţei cu trăsături specifice ,
cum ar fi elemente de internaţionalizare prezente în conflictele interne,
unele dificultăţi determinare a părţilor de conflict în lumina creşterii rolului
actorilor nestatali şi a formaţiunilor transnaţionale, precum şi caracterul
frecvent asimetric al operaţiilor militare [5, p. 9], necesitatea intensificării
relaţiilor de cooperare la nivel internaţional este din ce în ce mai accentuată.
În acest sens, „ONU, NATO şi mai apoi UE au desfăşurat misiuni
de...sprijinirea transformării politice în statele în care intervin, sau altfel
spus, sprijinirea democratizării acestor state” [5, p. 8]. De observat este
însă, faptul că într-o democraţie respectarea drepturilor omului este
esenţială, iar folosirea forţei armate sub auspiciile unor instituţii
internaţionale, precum NATO şi UE-care au început să utilizeze forţa
înafara spaţiului stabilit prin tratatele constitutive [5, p. 9] - contestă
respectarea principiilor democratice care au stat la baza constituirii acestor
alianţe. Aşadar , toate fenomenele sunt discutabile, sunt într-o continuă
dezvoltare şi rămâne întotdeauna loc pentru perfecţionarea acestora.
Dintre cei care au militat pentru asigurarea unei păci generale în
lume, unii au susţinut că această pace universală poate fi instaurată într-un
mediu în care fiinţele umane să poată fi libere să decidă viitorul lor, astfel
încât fiecăreia să i se dea şansa să îşi clădească propriul drum spre
securitate, prosperitate şi împlinire personală. În această direcţie s-a
regândit sistemul democratic care domină lumea zilelor noastre.
Democraţia, este un regim permisibil, (în limita reglementărilor) care a dat
posibilitatea oamenilor de a-şi atinge propriile ţeluri, de a-şi apăra drepturile
fundamentale şi de a participa la funcţia de conducere a statului din care
făceau parte.
Triumful democraţiei asupra regimurilor totalitare de la sfârşitul
secolului al XX-lea a contribuit şi la inovarea sistemului relaţiilor
internaţionale. Odată cu consolidarea sistemelor de guvernare democratice,
noi ameninţări şi noi probleme au pus piedici creării unei lumi a păcii.
Eforturile teoreticienilor, specialiştilor şi cercetătorilor în ceea ce priveşte
găsirea tuturor mijloacelor de rezolvare a problemelor, au fost din ce mai
avansate, dar mediul global s-a confruntat cu noi şi diverse probleme.
254
Filozofia politică a fost disciplina care a îmbrăţişat de-a lungul timpului
toate discuţiile despre guvernământ şi ordine politică. Ideologiile poltice
apar, în special, după secolul al XVIII-lea, din necesitatea restabilirii unei
noi ordini mondiale bazată pe libertatea individului, egalitatea oamenilor în
faţa legii şi respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. Acestea au luat
naştere din conturarea unor diverse concepte, în rândul maselor, menite să
critice caracterul absolutist al majorităţii guvernelor acelor vremuri.
Interpretarea, evaluarea şi prezentarea lumii se face de către popoare prin
intermediul acestor sisteme de convingeri sau, mai bine spus, a acestor
ansambluri de certitudini numite şi ideologii. Fiecare ideologie oferă o
modalitate de a gândi un anumit regim politic. De asemenea, fiecare
ideologie are baze care să promoveze un regim politic sau care să critice pe
un altul. Prezente în toate societăţile, ideologiile denotă un anumit nivel de
cunoaştere politică a oamenilor aderenţi. Referitor la lumea contemporană,
printre ideologiile care definesc această perioadă se găsesc şi:
neoliberalismul, neoconservatorismul, ecologismul, feminismul şi
fundamentalismul islamic. Liberalismul şi respectiv neoliberalismul sunt
considerate triumfătoare (Francis Fukuyama), deoarece regimul de
guvernare care le-a îmbrăţişat este cel dominant astăzi-democraţia.
Cunoştinţele despre acest aspect al ideologiilor politice sunt foarte
importante, deoarece putem observa modul de gândire al oamenilor reflectat
asupra diferitelor probleme ale societăţii şi ale lumii în general. Dacă
înţelegem cu adevărat ceea ce promovează fiecare ideologie, putem vedea
rezultatele pe care acestea le-au produs în urma confruntării cu diferite
probleme. Însă, uneori, chiar dacă urmărim îndeaproape evoluţia fiecărei
ideologii, ne putem uşor înşela în privinţa viitorului acesteia, deoarece
însăşi evoluţia vieţii poate avea aspecte neaşteptate. Spre exemplu, liberalii
şi socialiştii se aşteptau la apunerea ideologiei naţionaliste însă, lucrurile nu
stau tocmai în favoarea aşteptărilor lor. Naţionalismul se remarcă din nou şi
se concretizează prin diferite războaie anticoloniale, mai des întâlnite in
cadrul lumii a treia. De asemenea şi mişcările separatiste continuă să ofere
naţionalismului un loc aparte pe scena politică a lumii, iar exemple în acest
sens sunt multe: bascii în Spania, scoţienii şi galezii în Marea Britanie,
locuitorii din Quebec vorbitori de limbă franceză în Canada [2, p. 241].
Religia reprezintă şi ea un alt domeniu care continuă să existe şi să
determine diferenţe conceptuale (diferenţe între ideologii). Şi în acest
context ne întâlnim cu naivitatea liberalilor şi a socialiştilor care prevedeau
că religia va dispărea sau cel puţin că aceasta nu va mai cauza probleme pe
scena politicii mondiale. În viziunea lor, religia reprezenta o problemă strict
personală, fără să se ajungă în cazul în care numeroase conflicte ale lumii
contemporane să izbucnească din motive religioase. Însă, în ziua de azi,
multe dintre controversele politice încă sunt influenţate şi de religie:
conflictele între Israel şi ţările înconjurătoare au atât elemente religioase cât
şi naţionaliste, aşa cum este şi conflictul civil din Liban [2, p. 241]. Lumea
255
islamică reprezintă şi în zilele noastre o mare controversă în ceea ce
priveşte implicarea religiei în politică, deoarece în cadrul acestui popor nu
există nici o diferenţă între biserică şi stat, sau între religie si politică:”legile
ţării şi perceptele credinţei ar trebui să fie una şi aceeaşi” [2, p. 243]. De
asemenea, în lumea islamică apar multe probleme referitoare la respectarea
drepturilor omului (încă aplicându-se pedeapsa cu moartea): „militarismul
său (al guvernului/regimului iranian) în probleme religioase este încă
vizibil” [2, p. 243]. Aşadar, diferitele concepţii din cadrul diferitelor religii,
încă mai fac obiectul unor conflicte contemporane. Negăsirea unui punct de
echilibru va determina şi în viitor ca între religiile lumii să existe
neînţelegeri “deci religia trăieşte încă cu adevărat ca o forţă politică, dar
este o forţă care se îndreaptă către diferite direcţii. Precum un fluviu se
poate desface în mai multe râuri, tot astfel religia va continua să afecteze şi
să influenţeze ideologiile politice într-o varietate de moduri” [2, p. 244].
Astfel între domeniile amintite mai sus şi idealul democratic există o strânsă
conexiune.
Între aceste domenii se află o puternică legătură, mai ales acum,
când democraţia “se bucură de o popularitate mai mare ca oricând” [2, p.
245]. Legătura aceasta strânsă dintre noţiunile amintite rezultă şi din faptul
că majoritatea oamenilor zilelor noastre sunt de acord cu ceea ce înseamnă
democraţia şi implicit cu idealul acesteia. Diferenţele care produc
controverse nu întârzie însă să apară şi le putem observa chiar la graniţa
dintre democraţia liberală şi cea socială. Aici contrastele puternice dintre
liberali şi socialişti sunt pe cale să dea naştere unei noi lupte ideologice
dintre liberalism şi socialism. În sfârşit, toate ideologiile contemporane
joacă fiecare un rol foarte important în politică şi în relaţiile internaţionale,
drumul comun tuturor fiind încă la ani lumină distanţă. A apărut şi o teorie
care defineşte globalismul ca o ideologie care le înglobează şi le depăşeşte
pe toate celelalte, însă acest lucru nu este plauzibil atâta timp cât diferenţele
dintre ideologiile existente sunt atât de adânci. După cum susţin şi cei doi
autori ai volumului “Ideologii politice şi idealul democratic”, „toate
ideologiile se nasc dintr-o criză”, aşadar nu putem excude posibilitatea de
apariţie a altor noi ideologii în concordanţă cu crizele prin care omenirea va
mai trece în viitor.
Nu cu mult timp în urmă, au apărut idei care prevedeau un sfârşit al
ideologiilor, acestea fiind promovate de scriitori precum: Daniel Bell sau
Francis Fukuyama. Daniel Bell, în volumul său numit “The end of
ideology” afirmă următoarele: “trăim într-o eră post-utopică, post-
industrială, post-modernă”. El afirma de asemenea şi existenţa
exhateologilor şi a teologilor politice (în anii ’60). Aceste afirmaţii însă, nu
se referă la dispariţia efectivă a ideologiilor, ci mai degrabă la o
restructurare a realităţii, cu ajutorul căreia oamenii să privească într-un alt
mod realitatea înconjurătoare [9]. O altă concluzie pe care opera
politologilor menţionaţi mai sus ne-o impune, este faptul că într-un final
256
vom avea de-a face cu o singură ideologie care va triumfa. După Francis
Fukuyama, liberalismul constituie ideologia care a reuşit să rezolve
disputele politice ale lumii. Însă, în acest caz, nu vom asista la un sfârşit al
ideologiilor ca întreg ci doar la încheierea problemelor cauzate de acestea.
Dintotdeauna au existat conflictele ideologice şi în istorie şi-au pus
amprenta perioadele în care aceste conflicte s-au complicat generând
revoluţii şi chiar războaie. Diferenţele de gândire ale oamenilor şi lumea
care este într-o continuă schimbare au determinat şi încă vor mai determina
evoluţia ideologiilor. Scopul ideologiilor de a da explicaţii cu privire la
lumea înconjurătoare oferă acestora un caracter vivant [2, p. 240]. Aceste
aspecte, însă, sunt un produs al societăţii, al felului în care oamenii
gândesc, la un anumit moment, problemele cu care se confruntă. Dar, să ne
reamintim că, deşi populaţia dă viaţă statului, acesta reprezintă principalul
actor pe scena relaţiilor internaţionale. Statul şi guvernământul au
împuternicirea de a ghida poporul şi de a-i asigura acestuia securitatea de
care are nevoie.
Regimul politic reprezentativ fiecărui stat poate dezvălui multe
caracteristici ale modului în care puterea este exercitată în cadrul acestei
instituţii. Având în vedere dominanţa democraţiei pe plan mondial, trebuie
să analizăm cum această formă de guvernământ îşi pune amprenta pe
realizarea securităţii umane, ori, altfel spus, cum îngreunează aceasta
realizarea acestui tip de securitate. Democraţia are mare impact asupra
individului uman. Etimologic, aceasta traduce implicarea poporului în
exercitarea puterii (demos=popor; kratos=putere). Unele dintre punctele cel
mai des criticate, când ne referim la democraţie, sunt: dificultatea de
asigurare a dreptăţii prin decizii colective şi participarea, la hotărârea
deciziei respective, a tuturor oamenilor, fapt ce nu conduce, în concepţia lui
Giovanni Sartori, şi la cunoaşterea respectivei situaţii de către toţi
participanţii la luarea hotărîrii (unii pot hotărî în necunoştinţă de cauză).
Numai din aceste două exemple de puncte slabe ale sistemului democratic
putem observa dificultăţile care împiedică realizarea securităţii individului,
iar fără o securitate umană şi fără încrederea colectivităţii în instituţiile
statale, e greu, poate chiar imposibil să se vorbească despre o securitate
naţională. Din primul exemplu reiese că democraţia zilelor noastre este
foarte diferită de democraţia directă veche (spre exemplu de cea ateniană).
Acea formă de democraţie directă, este practic imposibil de realizat astăzi,
deoarece numărul participanţilor la deciziile politice a crescut enorm, iar
costurile pe care le-ar implica, în epoca noastră, eventualele consultaţii
directe cu poporul, ar fi exorbitante (spre exemplu, cumulul unor
referendumuri realizate frecvent). De aceea, democraţia zilelor noastre este
una reprezentativă, ceea ce provoacă dezacorduri atunci cand populaţia nu e
bine reprezentată (sau nu e reprezentată e cine trebuie) de cei care iau
deciziile politice. De asemenea şi democraţia care funcţionează pe baza
regulii majorităţii are minusurile ei, în sensul în care deciziile majorităţii pot
257
fi greşite, iar atunci minoritatea va încerca să l schimbe pe acestea prin
diferit metode (uneori nepacifiste). Din al doilea exemplu poate rezulta
neîncrederea cetăţenilor în sistem. Tot în cadrul democraţiei, libertatea
presei, folosită în mod excesiv, este factor care poate afecta încrederea pe
care cetăţenii ar trebui să o aibă în ceea ce priveşte forma de guvernământ a
statului(unui popor needucat, lipsit de valori i se ”vând” anumite informaţii
care sunt menite a-l descuraja în folosul neparticipării sale la viaţa politică)
[10].
Trăim într-o lume căreia îi este caracteristic un mediu al exploziei
informaţionale şi comunicaţionale. Într-un astfel de mediu, orice atitudine,
orice idee este adusă la cunoştinţa cetăţenilor datorită fluxului de informaţii
şi fluxului comunicaţional care au devenit de necontrolat [9]. În loc ca presa
să ajute la intensificarea participării politice, de cele mai multe ori aceasta
cauzează regresul acestei atitudini a societăţii: „oamenii nu mai sunt
cetăţeni, sunt : telespectatori, radioascultători, blogări, internauţi. Cetăţeanul
real a fost înlocuit de cetăţeanul virtual” [9]. Un exemplu în acest sens, dat
tot de autorul articolului precedent, este că deşi societatea este bombardată
de campanii informative cu privire la activitatea Uniunii Europene, puţini
cetăţeni ştiu ce se întâmplă de fapt la Bruxelles.
Deocamdată punctele forte ale democraţiei sunt recunoscute, dar
apariţia a noi provocări va continua să atace sub diferite forme paradigmele
democratice în care trăim. De pildă, luând ca exemplu forma cea mai
directă pe care poporul o are la dispoziţie pentru a-şi exercita puterea şi
anume referendumul, putem observa cum acesta se poate transforma într-un
risc care ameninţă securitatea colectivităţii. Şi anume, pentru a realiza un
referendum, ideal ar fi ca participarea populaţiei la viaţa politică să se
intensifice, iar acest lucru presupune ca cetăţeanul să-şi asume: acordarea
interesului şi a atenţiei personale, informarea cu privire la situaţia dată şi
cunoaşterea problemelor existente în viaţa politică a momentului respectiv.
Însuşirea anumitor cunoştinţe în legătură cu problema care ameninţă
societatea, precum şi formarea anumitor opinii pot să sprijine sistemul, dar
poate în aceeaşi măsură să respingă sistemul politic existent prin atitudini
extremiste. Aceste atitudini extremiste, împreună cu intensitatea participării
populaţiei, dă naştere extremismului. Am adus aceste puncte slabe în
discuţie, pentru că trebuie evidenţiat impactul pe care fiecare tip de gândire,
fiecare paradigmă îl are asupra securităţii individului. Un individ sau un
anumit grup de indivizi pot face o mulţime de lucruri pentru a-şi asigura şi
consolida securitatea, în acelaşi timp, referitor la acest grup dat, un al doilea
grup de indivizi poate sau nu poate fi de acord cu măsurile luate de către
ceilalţi. Oamenii sunt foarte diferiţi în gândirea lor, de aceea niciodată nu va
există o unitate care să se pretindă a fi absolută, în carul societăţii globale şi
mai ales, niciodată nu se va putea stabili absenţa factorilor care ameninţă
securitatea umană. Apariţia perpetuă a noilor provocări va pune mereu
omenirea pe gânduri.
258
Într-o altă ordine de idei, democraţia s-a instaurat şi sub dezideratul:
„Libertate. Egalitate. Fratenitate”(în Franţa anilor 1789-1799). La
momentul respectiv, instaurarea democraţiei era un ideal realizat, însă mai
este astăzi la fel de valabil acest fapt împlinit? Se poate vorbi de libertate,
egalitate şi fraternitate la nivelul cel mai înalt, în zilele noastre? O societate
bazată pe aceste trei valori ar putea fi asigurată din punctul de vedere al
securităţii, dar ce ne facem când cetăţeanul needucat corespunzător nu
înţelege termenul de libertate? Ştim că libertatea permite individului să
acţioneze, fără ca activitatea sa să provoace daune sau să îngrădească
libertatea celuilalt, aproapelui, însă câte comunităţi ale lumii nu au folosit
abuziv acest drept? Se poate vorbi despre egalitate sau fraternitate când într-
o societate avem atât cetăţeni corecţi, oneşti, cât şi infractori, hoţi şi
criminali? Aşadar probleme de tot felul nu întârzie să apară, iar specialiştii
care au stabilit cei patru piloni ai securităţii umane: „freedom from fear”,
„freedom from wants”, „freedom to live in dignity” (Kofi Annan) şi
„freedom from hazards impact” (Hans Gunter Brauch) au punctat că
asigurarea securităţii nu ar însemna nicidecum absenţa pericolelor, ci
posibilitatea de a permite un control asupra acestora.
O altă puternică ameninţare la adresa securităţii umane, care vine din
partea instituţiei statale, este neasigurarea educaţiei de calitate cetăţenilor.
Cerinţa care se impune pentru ca fiinţa umană să cunoască adevăratele
valori şi moduri corecte de comportament, este ca aceasta să beneficieze de
o bună şi continuă educaţie. Omul este capabil să îşi controleze aspectele
vieţii sale şi este capabil să se apere de temerile care pot fi provocate de
mediul său ambiant, însă acest lucru este posibil doar în măsura în care
omul este caracterizat de demnitate şi verticalitate. Aceste două calităţi
presupun absenţa oricărei forme de privare ca: foametea, ignoranţa,
incapacitatea, dizabilitatea şi boala. Oamenii trebuie să fie în măsură să se
protejeze de orice formă de discriminare, insecuritate, abuz sau nedreptate
[3, p.105]. Pentru ca omul să deţină aceste capacităţi este nevoie de
educaţie! Prin educaţie omul devine competent să participe la viaţa politică
şi să îşi dezvolte astfel cultura civică. În lucrarea „Cultura civică”, scriitorii
Gabriel Almond şi Sidney Verba subliniază şi acest aspect al importanţei
culturii politice: „ o formă democratică a sistemului politic participativ
presupune în egală măsură şi o cultură politică aflată în concordanţă cu el”.
Tot aceşti scriitori, aduc în vedere, în lucrarea lor, faptul că: „statul
democratic oferă omului obişnuit şansa de a participa ca un cetăţean
influent la procesul luării deciziilor politice (statul totalitar îi oferă rolul de
supus participant)”. Deoarece „cultura civică nu este o cultură modernă, ci
una care combină modernitatea şi tradiţia” [1, p. 36], contează foarte mult şi
mentalitatea populaţiei unei anumite regiuni (spre exemplu, mentalitatea
populaţiei balcanice este diferită de cea a populaţiei din Occident, de aceea
principiile democraţiei sunt înţelese diferit), cultura unui popor şi nu în
ultimul rând istoria acestuia (astfel putem observa zone ale globului care
259
rămân dedicate unui anumit regim politic). Studiul complet al celor doi
cercetători americani cuprinde şi analiza aspectului educaţiei regăsit în cele
cinci ţări de referinţă: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania,
Italia şi Mexic. Concluzia acestora este că „educaţia este legată în mod
strâns de cunoaşterea civică... între cei cu achiziţii educaţionale mai
modeste diferenţele sunt mai mari. În Statele Unite, Marea Britanie şi
Germania, şi într-o mică măsură în Mexic, cei cu puţină educaţie, încă
urmăresc politica; însă, în Italia, un număr redus de subiecţi aflaţi la nivelul
de jos se expun la o comunicare politică” [1, p. 84]. În urma acestor
considerente observăm că democraţia este personalizată în funcţie de statul
în care este aplicată, iar cetăţenii pot beneficia de o mai bună sau mai
proastă pregătire din punct de vedere educaţional. Nivelul de educaţie al
unei societăţi îşi pune amprenta asupra modului în care oamenii îşi înţeleg
drepturile, libertăţile şi obligaţiile. De altfel, pentru a analiza un anumit
nivel de securitate pe care îl poate atinge o comunitate, trebuie atent
urmărită şi această condiţie a înţelegerii de către individ a modului în care
trebuie să îşi apere, el însuşi, siguranţa personală.
Revenind la chestiunea cunoaşterii drepturilor omului, menţionez că
aceasta este posibilă în condiţiile în care investiţia în educaţie a statului este
una substanţială şi progresivă. Un sistem de învăţământ calitativ, nu numai
că încurajează participarea politică a cetăţenilor, dar mai ales, scade
probabilitatea ca într-o societate să izbucnească conflicte. Acest sistem de
învăţământ calitativ are o influenţă pozitivă şi transformatoare asupra
societăţilor aflate în conflicte, acţionând ca o contrapondere la conflict [4, p.
213]. Educaţia este o forţă care ajută la reducerea conflictelor din cadrul
grupurilor, prin lărgirea spectrului identificărilor noastre sociale de cele
limitate, în lumina caracteristicilor umane comune şi a obiectivelor
superioare [8]. O altă idee susţine următoarea opinie: „suntem de părere că
educaţia trebuie să rămână o prioritate atât pe timp de criză, cât şi în
perioade de stabilitate, deoarece fără educaţie, vor fi puţini cetăţeni capabili
să contribuie la reconstrucţia unei ţări (şi implicit la securitatea naţională)”
[4, p. 214]. Ca aspect negativ al educaţiei în viaţa societăţii, îl reprezintă
faptul că aceasta poate fi folosită ca instrument de manipulare a maselor.
Acestei situaţii îi corespunde un exemplu al regimurilor totalitariste
(comunismul) care îngrădeau sfera de cunoaştere a individului în scopul
satisfacerii intereselor celor aflaţi la guvernare. Astfel oamenii aveau acces
doar la anumite informaţii. Dar oare puterea tot mai mare pe care o au
mijloacele mass media nu ar putea avea cam acelaşi rezultat în viaţa
cetăţeanului democrat? În acest sens cred că odată cu preocuparea omului
de securitatea sa personală ar trebui ca acesta să pună pe locuri de frunte
asigurarea securităţii educaţiei pe care acesta o primeşte.
Odată cu atingere unui nivel de educaţie superior, efectele acestuia
sunt observabile în toate ramurile sau, mai bine spus, în toate dimensiunile
pe care le are securitatea umană. De asemenea si reciproca ideii anterioare
260
este la fel de valabilă şi anume: un grad inferior de educaţie îşi face vizibile
influenţele negative, pe care lipsa de educaţie le imprimă în domeniile
securităţii umane. După cum bine ştim, securitatea cunoaşte mai multe
dimensiuni: securitatea economică, alimentară, securitatea sănătăţii,
securitatea mediului, securitatea personală (fizică), securitatea comunităţii,
securiitatea politică (după modelul conceptului de şapte dimensiuni ale
securităţii promovat de ONU prin NUDP). Astefel, este foarte uşor să
facem trecerea de la domeniul educaţiei la cel economic. Securitatea
economică reprezintă cel puţin asigurarea unui venit bazal care să poata
susţine buna desfăşurare a vieţii de zi cu zi a persoanei umane. Prin educaţie
se poate combate sărăcia, foametea (cea cauzată de lipsuri materiale, nu din
urma unor catastrofe naturale precum: inundaţii, secetă) şi alte lipsuri de
ordin material (locuinţe, adăposturi) [3, p. 105]. O condiţie necesară, dar nu
suficientă a securităţii, este şi existenţa hranei [3, p.105]. Securitatea
alimentară vizează sănătatea consumatorilor şi este strâns legată de
securitatea sănătăţii. Tot prin educaţie se aduce la cunoştinţă societăţii
efectele negative pe care le produce poluarea. Scăderea gradului de poluare
al mediului înconjurător se poate face doar printr-o conştiinţă de masă
pozitiv educată în acest sens. Un mediu ambiant sănătos favorizează
dezvoltarea armonioasă a cetăţenilor şi consolidează securitatea sănătăţii.
Un comportament civilizat îl dobândim doar prin respectarea valorilor
morale, astfel, o populaţie civilizată îşi poate asigura securitatea personală
(fizică).
Educaţia implică dezvoltare şi la rândul ei, dezvoltarea implică
modernizare. Într-o societate modernă riscurile discriminării, de diferite
tipuri, este scăzut. Securitatea colectivităţii înseamnă lipsa atacurilor
discriminatorii la adresa indivizilor, însă practicile tradiţionale care se opun
modernizării reprezintă un factor de ameninţare a acestei dimensiuni a
securităţii umane. Plecând din nou de la educaţie, de punctat este că aceasta
promovează respectarea drepturilor fundamentale ale tuturor oamenilor. O
societate construită astfel, asigură respectarea şi protejarea cetăţenilor, care
vor beneficia astfel de securitate politică. Am încercat să ofer o perspectivă
asupra modului în care educaţia este omniprezentă în dimensiunile pe care
le poate avea securitatea umană. Impactul major pe care buna pregătire a
omului îl are asupra condiţiei acestuia traduce puternica interdependenţă
creată între individul uman şi cunoaşterea pe care acesta trebuie să o deţină
cu privire la mediul său ambiant.
Trăim într-o epocă în care este practic imposibil a cunoaşte tot ceea
ce ne înconjoară, însă prin educaţie şi abilitatea de a descifra informaţiile,
omul trebuie să fie capabil nu doar să supravieţuiască ci să îşi asigure un
trai decent. Legătura strânsă dintre om, ideile acestuia, educaţia pe care o
are, statul şi organizaţiile din care acesta face parte şi securitatea umană
denotă imposibilitatea atingerii unui trai decent fără conştientizarea tuturor
acestor elemente, şi fără continua militare pentru perfecţionarea
261
interdependenţei acestora. Inclusiv în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului (10 decembrie 1948) se stabileşte clar faptul că: „orice om are
dreptul la viaţă, la libertate şi la securitate personală”(articolul 3) [11].
Asigurarea securităţii umane este pasul de bază în asigurarea
securităţii statului, deoarece statul, fiind reprezentat prin populaţie este în
stare de securitate atunci când populaţia sa beneficiază de un mediu
securizat. De la securitatea naţională, la cea globală este doar un pas, astfel
impactul pe care îl are riscul de insecuritate umană în mediul relaţiilor
internaţionale este şi el decisiv.
Analizând Raporturile pe care Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare (reţea de dezvoltare umană a ONU)le realizează în fiecare an
pentru a determina Indicele de Dezvoltare Umană (HDI), observăm că
eforturile oamenilor, statelor şi a organizaţiilor interguvernamentale merg
spre o direcţie pozitivă. După spusele Administratorului PNUD, Helen
Clark, „Raportul arată că oamenii din ziua de astăzi sunt mai sănătoşi, mai
înstăriţi şi mai bine educaţi decât înainte. Deşi nu toate tendinţele sunt
pozitive, ţările pot face multe pentru a îmbunătăţi vieţile oamenilor, chiar şi
în condiţii adverse. Acest lucru necesită spirit de conducere curajos la nivel
local, precum şi angajamentul continuu al comunităţii internaţionale” [12],
în concluzie se pare că omenirea încă aspiră spre realizarea şi conservarea
securităţii umane. Din analizele Raportului reiese că ţări aflate în curs de
dezvoltare, precum Oman, reuşesc să focalizeze veniturile din economie în
domenii precum sănătate şi educaţie. Împreună cu China, Nepal, Indonezia,
Arabia Saudită, Laos, Tunisia, Coreea de Sud, Algeria şi Maroc, Oman [12]
face parte din ”Topul celor mai dinamice”. Pe locuri mai inferioare găsim şi
state precum: Etiopia, Cambodgia, Benin care acordă mare importanţă
investiţiilor în educaţie si sănătate.
În concluzie, starea de insecuritate a fiinţei umane încă persistă şi se
face simţită pe scena relaţiilor internaţionale. Tendinţa de a stopa evoluţia
riscurilor şi ameninţărilor existente pe scena globală este una pozitivă, însă
în acest caz, prevenirea apariţiei noilor tipuri de probleme este un obiectiv
principal, deoarece pentru a asigura securitatea umană (dar şi pe cea
naţională), este mult mai uşor ca problemele să fie cunoscute, anticipate şi
prevenite decât să se recurgă la metode de contracarare şi combatere a
acestora.
Referinţe bibliografice: 1. Almond, G.; Verba, S. Cultura civică, Bucureşti, 1996.
2. Ball, T. Dagger, R. Ideologii politice şi idealul democratic. Iaşi: Polirom, 2000.
3. Kiş, Al.; Simion, E. Dimensiuni teoretice ale securităţii umane. Premisele
operaţionalizării conceptului de securitate umană. In: Sesiune Internaţională
de Comunicări Ştiinţifice, v. II, ULBS, 2010.
4. Munteanu, N. Educaţia ca beneficiu al păcii. Influenţa asupra securităţii în
perioada post conflict. In: Sesiune Internaţională de Comunicări Ştiinţifice, vol.
II, ULBS, 2010.
262
5. Neag, M. Consideraţii privind drepturile omului în operaţiile multinaţionale,
In: Sesiune Internaţională de Comunicări Ştiinţifice, ULBS, v. II, 2010.
6. Carta Naţiunilor Unite la :
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/
7. Tratatul Organizaţiei Nord Atlantice la:
http://nato.md/uploads/site%20docs/tratatul_nord-atlantic.ro.pdf
8. Preventing Deadly Conflict: Final Report:
http://jpr.sagepub.com/cgi/content/abstract/40/3/339
9. Dan Pavel, Comunicare fără participare şi democraţie fără popor,
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/135/art09-pavel.html;
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8243325-sfarsitul-ideologiei-memoriam-
daniel-bell-1919-2011.htm
10. http://politeia.org.ro/magazin-politic/democratie-sau-tirania-majoritatii-
3/2838/;
11. http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului
12. http://www.undp.ro/publications/human-development-report/2010/ro.