1

MIRCEA DRĂGAN

I – TRECEREA PRIN ... CUVÂNT

Încercarea de reconstituire a vieţii unui artist şi pedagog de talia lui Mircea Drăgan,

personalitate cunoscută de foarte mulţi critici, cronicari, regizori şi actori, într-un cuvânt: cineaşti, cât

şi de marele public din sălile de cinematograf, incumbă din start asumarea unui risc, a unei mari

răspunderi, întrucât monografia devine ea însăşi o provocare pentru imaginea personalităţii artistului

formată prin fenomenul mitologic specific cinematografiei, mai precis a oamenilor care, prin natura

profesiei, au fost implicaţi cu toată fiinţa lor în meandrele producţiei de film. Opera realizată de

regizorul Mircea Drăgan, până acum, ne îndreptăţeşte la acest pas; spun până acum, pentru că el

trăieşte, lucrează, educă viitori cineaşti, dar nu mai face filme...

De ce nu mai face Mircea Drăgan filme? Întrebare stringentă, actuală şi pentru alţi regizori...

Această întrebare retorică ar fi posibil să fie întoarsă în chip socratic pe altă faţă: de ce nu mai aduce

Mircea Drăgan premii de la festivalurile de film care l-au făcut celebru?

Cu răbdare şi fără patimă, să păşim printre „pilonii” unei vieţi, asumându-ne o proprie

obiectivitate/subiectivitate pentru a vedea cum şi de unde a apărut Mircea Drăgan.

Acum, când cinematografia noastră este într-un artificial crepuscul, e bine să încercăm a lăsa

celor ce vin dovezi clare că în România s-au făcut filme. Filme care într-un timp „defilau” prin lume,

luau premii, se scria despre ele... Iar aducerea în faţă a personalităţilor filmului şi culturii

cinematografice din ţara noastră, este un dat fundamental şi o datorie de onoare. Istoricul trebuie să

se ridice deasupra patimilor mărunte şi meschine, a vrajbei, a urii, a nedreptăţilor de tot felul, iscate

din interese conjuncturale şi să compună pentru cei nou veniţi o imagine în care să domnească bunul

simţ şi, mai ales, obiectivitatea. Aducerea pe scena confruntării a evidenţelor, în cazul de faţă filmele

realizate de regizorul Mircea Drăgan, talentele pe care le-a modelat, nu face decât de creeze un

proces de restituire şi să se constituie într-un răspuns pertinent la orice controversă sau contestare.

La începutul acestei reveniri-restituiri asupra unui om legat prin toate fibrele fiinţei sale de

destinul cinematografiei româneşti, trebuie să spunem din capul locului că viaţa regizorului şi

profesorului Mircea Drăgan nu poate fi relatată oricum. Pentru că e o viaţă de om trăită intens pe

platourile şi locurile de filmare, dar şi la catedră, într-o profesie extrem de dificilă, aceea de a şlefui

noi talente pentru cinematografia naţională. Fără a face şi din acest fapt un titlu de glorie, trebuie

spus răspicat: la clasa regizorului Mircea Drăgan s-au format mulţi regizori cu „state de serviciu”,

consistente în producţia de film din România. Amintim printre alţii pe: Radu Gabrea, Mircea Daneliuc,

Cristina Nichituş, Doru Năstase, Domniţa Munteanu, Şerban Marinescu, numărul lor fiind de ordinul

zecilor.

2

Dincolo de orice păreri vehiculate în legătură cu menirea de pedagog, nimeni nu poate să facă

abstracţie de o evidenţă certă: regizorul-pedagog Mircea Drăgan a slujit această profesie, unde este

cel mai greu să te detaşezi de propria ta vocaţie de artist, pentru a îndruma un alt viitor regizor, fără

ca acesta să devină o copie banală a MAESTRULUI.

Realizarea monografiei regizorului Mircea Drăgan vine dintr-o dorinţă legitimă de a restitui în

întregul său datele unei personalităţi de excepţie, cu ascendenţa sa, cu toate meandrele inerente

unei cariere longevive.

Ne aflăm în faţa unui „caz” în care personalitatea evocată în monografie a străbătut mai multe

„straturi” de timp; ea se află alături de noi, putem să o abordăm, să discutăm cu ea. Aşa cum de altfel

am amintit, nu faptele senzaţionale constituie obiectul lucrării prezente, ci descoperirea resorturilor

ascunse ale formării personalităţii regizorului Mircea Drăgan, analiza muncii sale artistice pe platoul

de filmare din studiou sau pe marile arii geografice unde a recreat pe peliculă legenda originară a

poporului român.

Interesant este să aflăm de unde a acumulat atâta energie, tenacitate şi perseverenţă, toate

dublate de talent, pentru a realiza filme de succes, premiate cu importante trofee la festivaluri

internaţionale? Mircea Drăgan se înscrie într-o galerie de oameni de excepţie, care nu-şi clamează

celebritatea la orice colţ de stradă, nu se bate cu „retoricele suliţi”... Dimpotrivă, ceea ce ce derutant

pentru momentul actual, este că avem în faţă un om care păstrează o demnitate exemplară, tocmai

acum când procesul democratic a scos la iveală atâţia ipochimeni. După un deceniu de la schimbarea

politică si socială din România, foarte mulţi tineri cineaşti se întreabă (şi pe bună dreptate): cum se

reuşea înainte de ’89 realizarea atâtor filme în România. Întrebare legitimă, dar la ea nu se poate

răspunde în mod superficial, demagogic şi tendenţios pentru că producţia de film presupune un nivel

ridicat al economiei naţionale, care îşi poate permite să aloce un surplus important din bugetul său

pe un produs care nu întotdeauna aduce rezultatul scontat.

Predestinat sau nu, regizorul Mircea Drăgan venea pe lume în familia lui Tudorache Drăgan,

fiul lui Panait Drăgan, om gospodar, mare iubitor de cai, în localitatea Ţibăneşti, judeţul Brăila. După

mărturia regizorului, bunicul său, Panait Drăgan, avea cei mai frumoşi armăsari din sat pe care îi

strunea cu pasiune. De la această pasiune pentru cai i-a venit şi sfârşitul vieţii; puternicii armăsari au

pornit într-o goană nebună, iar Panait scăpând hăţurile, acestea l-au înlănţuit şi i-au strivit pieptul.

Destinul lui Mircea Drăgan va fi marcat, înainte de a se naşte, de această neaşteptată

cavalcadă. Tudorache Drăgan, tatăl regizorului, rămas orfan la vârsta de şase ani şi-a dat seama că

visul lui de a studia, de a învăţa carte nu se putea înfăptui. Rămânea ca cineva, care încă nu venise pe

lume, să împlinească tot ce-şi dorise Tudorache Drăgan. Cu toate că greutăţile tindeau să-l

copleşească, Tudorache Drăgan, de obârşie ardelean, nu s-a lăsat înfrânt. Tenace şi perseverent, şi-a

dat seama că drumul lui în viaţă mergea nu spre carte, ci spre munca utilă şi practică. La vârsta de 13

ani pleacă la Brăila, unde învaţă pe rând tâmplărie, cizmărie şi deprinde măiestria de a construi case.

Cu toată munca destul de grea pe care o îndeplinea, dragostea de carte nu l-a părăsit niciodată. Citea,

scria versuri, făcea planuri şi schiţe pentru diferite lucrări. La 18 ani părăseşte oraşul Brăila şi se

stabileşte în ţinutul Târgoviştei, în localitatea Gura Ocniţei, loc în care o va cunoaşte pe mama

viitorului regizor, Elena Rotaru. Aici Tudorache îşi va da întreaga măsură a talentului său, va lucra la

3

sondele de petrol, va construi case, dar va primi şi un dar din partea soţiei în ziua de trei octombrie

1932, pe Mircea... Asupra sa se va revărsa întreaga dragoste şi pasiune, tot ceea ce tatăl nu reuşise să

realizeze în tinereţea sa: aceea de a deveni om cu carte.

Aminteam de sfârşitul tragic al bunicului său, mare iubitor de cai, pentru că această pasiune se

va transmite nepotului său, care va şti să folosească expresivitatea şi frumuseţea trupului lor

năvalnic, transferându-le pe suportul de celuloid în filmele: „Dincolo de brazi”, „Setea”, „Neamul

Şoimăreştilor”, „Columna”, „Fraţii Jderi”, precum şi în toate filmele în care se evocă un trecut istoric

emoţionant.

Dar, până la strunirea unor întregi armate de actori şi figuranţi ce dădeau (prin dreptunghiul

fotogramei) imagini plastice de o frumuseţe neîndoielnică, să urmărim drumul copilului Mircea,

devenit prin graţia sorţii, centrul atenţiei întregii familii, implicit a tatălui său, Tudorche.

Cu toate că nu a locuit mai mult de patru ani în Gura Ocniţei, regizorul îşi aminteşte cu emoţie

de primii paşi ai copilăriei sale... Gura Ocniţei, cum am pomenit, era înconjurată de sonde, iar una

dintre ele, într-o zi, a luat foc. Era vorba de sonda de la Moreni. Cu toate eforturile depuse de

inginerii şi sondorii de acolo, aceasta nu putea fi stinsă. Atunci ingeniosul Tudorache va propune

conducerii companiei o soluţie demnă de interes, dar care nu a fost luată în seamă: el proiectase un

clopot ce trebuia să fie transportat pe un cărucior pe şine de cale ferată, ca o drezină. Clopotul

trebuia aşezat deasupra sondei care ardea şi apoi, printr-o coborâre bruscă, focul avea să se stingă.

(Peste ani, regizorul Mircea Drăgan va relua un episod asemănător din viaţa plină de pericole a

celor care se aventurează în stingerea uriaşelor incendii petroliere, în filmul „Cuibul

salamandrelor”...).

La vârsta de patru ani, părinţii lui Mircea, soţii Drăgan, Tudorache şi Elena, se mută la

Bucureşti, locul care va marca fundamental existenţa viitorului regizor. Schimbarea locuinţei şi a

localităţii nu va fi nici pe departe un simplu episod în viaţa sa.

Bucureştiul anilor ’30 – ’40, cu farmecul său, unde domneau deopotrivă viaţa luxoasă, dar şi

cea modestă din cartierele mărginaşe, îl va adopta pe copilul de patru ani şi îl va integra în fiinţa sa,

asemeni unui fiu născut pe meleagurile sale. Fără a inisista prea mult, trebuie să amintim că, odată

stabilit pe Şoseaua Chitilei, tatăl Tudorache Drăgan construieşte o nouă locuinţă, aceasta având un

teren împrejmuitor de aproape trei sute de metri pătraţi. Aici se vor petrece majoritatea episoadelor

legate de copilăria şi adolescenţa regizorului Mircea Drăgan.

Elev la şcoala primară, pe lângă pasiunea pentru carte, insuflată de ambiţiosul său părinte,

Mircea Drăgan se apropie cu emoţie de arta spectacolului. Joacă la început roluri de copii în piese

pentru copii, apoi roluri din ce în ce mai mari, până la a acoperi o stagiune la Sala Savoy.

Viaţa tumultoasă a Capitalei îl va atrage ca un magnet din ce în ce mai mult. Există acum în

fiinţa lui Mircea Drăgan o căutare, o luptă cu „îngerul” cum spune legenda biblică, atunci când el

participă la concursuri şcolare pe care le câştigă, la concursuri literare unde îşi încearcă până în ale

scrisului. Toate acestea vădesc formarea unui caracter, care va lupta cu toate greutăţile ce îl vor căli

pentru confruntări viitoare, nu puţine în... industria filmului, pe care, literalmente, o va stăpâni...

Aminteam de câteva concursuri literare pe care le câşigă. Tot timpul Mircea Drăgan va fi atras de

4

Cuvânt, de frumuseţea lui, de ceea ce poate să exprime. Patima scrisului i se transmisese de la tatăl

său, care, cu toată munca grea, îşi găsea timp, aşa cum aminteam, să scrie poezii, să compună

poveşti.

Drumul lui Mircea Drăgan în copilărie părea lin şi fără obstacole. Dar, tăvălugul Istoriei...

Război...

Tatăl este mobilizat, la Arsenalul Armatei. Aici va lucra un timp, după război, împreună cu tatăl

şi fiul Mircea Drăgan, angajat ca electronist. În acelaşi timp, cu toate vicisitudinile războiului, merge la

şcoală şi, când este liber, vede filme...

Era război şi în Bucureşti existau peste patruzeci de săli de cinematograf.

În anul 1944 familia Drăgan, fără Tudorache, se va retrage un timp în zona Radnei, la Lipova,

unde va rămâne până la sfârşitul războiului.

Stabiliţi la Lipova, membrii familiei Drăgan aveau să mai treacă prin momente destul de grele.

Sfârşitul războiului era iminent. Presiunea Aliaţilor creştea din ce în ce mai puternic, iar nemţii

şi ungurii deveneau şi ei din ce în ce mai furioşi... Calvarul se termină odată cu ruperea legăturilor

României cu Germania. Familia se întoarce în Bucureşti. Pentru ţară începeau vremuri dramatice,

complicate, cu ecou până în zilele noastre.

*

După absolvirea şcolii primare, unde se evidenţiase an de an prin premii, în anul 1943 susţine

un concurs de admitere la Colegiul Naţional Sf.Sava, unde reuşeşte fără loc. Este nevoit să urmeze un

an cursurile Liceului „Barbu Ştefănescu Delavrance”, apoi prin tenacitatea şi perseverenţa tatălui său,

este primit la Colegiul Sf.Sava, în anul doi.

Intrarea la colegiu înseamnă contacul cu o altă lume, mult mai ambiţioasă şi cu un nivel mult

mai ridicat al competenţei. De altfel, regizorul îşi aminteşte cu mult respect şi mândrie de anii

petrecuţi la Colegiul Naţional Sf.Sava. Aici ia contact şi cu teatrul adevărat; în sala de spectacole a

colegiului se desfăşurau reprezentaţiile Teatrului Naţional, a cărui clădire fusese distrusă de

bombardamentul german din august 1944.

Acum putem să confirmăm că se conturează în mod fundamental viitorul regizor, pentru că

aproape tot repertoriul anilor 1944 şi 1945 al Teatrului Naţional, care era însufleţit de o pleiadă de

mari actori şi regizori, va trece vizual în bagajul spiritual al elevului Mircea Drăgan.

Drumul spre şcoală era presărat cu sălile de cinematograf: Marconi, Marna, Volta, Buzeşti, iar

pe bulevard – Capitol, Trianon şi altele. După o perioadă când pe ecranele Capitalei rulaseră cu

precădere filme germane şi italiene, se perindau ritmic foarte multe producţii americane şi...

sovietice, care nu după mult timp vor constitui vioara întâi în materie de spectacol cinematografic.

5

Criza economică îl determină să părăsească frecventarea la zi a ultimei clase de liceu şi să o

continue la seral. Acum se angajează la M.F.A., ca electronist în tehnică de transmisiuni radio.

Când termină liceul, în anul 1950, este atras de un anunţ privind organizarea unui concurs

pentru secţia regie de film a Insitutului de Artă Cinematografică. În 1951 se prezintă la acest concurs

la care participau aproape 6000 de candidaţi veniţi din toate colţurile ţării.

Intrarea la cursurile de regie de film, în Institutul de Artă Cinematografică, îi oferă posibilitatea

lui Mircea Drăgan să-l cunoască pe profesorul Dinu Negreanu, unul dintre primii regizori de film,

angrenat, alături de Jean Mihail, Jean Georgescu şi Victor Iliu, la instituirea cinematografiei

productive în ţara noastră. Păşesc împreună cu Mircea Drăgan pe băncile institutului pentru a învăţa

meşteşugul regiei şi al aparatului de filmat: Alexandru Boiangiu, Paul Cojocaru, Aurel Copos, Iulian

Mihu, Manole Marcus, Mircea Mureşan, Mircea Iva, Olga Zissu, Ion Niţă şi peste un an, Mihai Iacob,

transferat de la clasa de actorie.

Efectul încercărilor literare de la concursurile şcolare îl determină să încerce să publice la

revista „Contemporanul”, ceea ce şi reuşeşte. Aici el face de toate: scrie articole despre filmele

vizionate, articole programatice, corectează, este „cap limpede”... Munca redacţională se desfăşoară

în paralel cu anii de studenţie. Tânărul regizor este interesat deopotrivă de filmul românesc, dar şi de

cel străin.

Cronicile semnate în revista „Contemporanul”, erau din ce în ce mai variate şi mai pertinente,

meseria deprinsă în redacţie îi va servi mai târziu când, angrenat în procesul de modernizare a

învăţământului artistic teatral şi cinematografic, va concepe, la început sub formă de proiect, apoi

definitiv „Programa analitică pentru regie de film”, aproape un manual de specialitate, deziderat al

multor regizori de pe mapamond.

1955. Mircea Drăgan termină facultatea, şef de promoţie. Filmul său, o ecranizare după

I.L.Caragiale, „În vreme de război”, convinsese. Alături de operatorul George Cornea, cu care va mai

realiza destule filme, Mircea Drăgan realizează o transpunere veridică, păstrând un echilibru între

litera nuvelei şi povestirea cinematografică, fără să altereze spiritul fantast al lucrării lui Caragiale.

Pentru prima dată joacă în film actorul Amza Pellea, care peste câţiva ani va deveni un nume în

cinematografia românească şi Cristea Avram care, din păcate, nu-şi va împlini vocaţia de actor în

România.

Înzestrat cu ochiul selectiv de adevărat regizor, Mircea Drăgan va lansa în cariera sa foarte

mulţi actori ce vor deveni cu timpul vedete în filmul românesc. Având o rară capacitate de examinare,

o intuire a omului din faţa sa, dar şi o răbdare de fier, dublate de fermitate în acţiune, regizorul a

reuşit în majoritatea filmelor să imprime conduita comportamentală a colaboratorilor săi, în speţă

actorii, spre atingerea punctelor cheie din concepţia regizorală.

6

II – DINCOLO DE CUVÂNT, FILMUL

Mircea Drăgan, devenit acum regizor de film cu „acte în regulă”, este angajat, prin repartiţie

guvernamentală, la Studioul cinematografic „Bucureşti”.

De multe ori Destinul i-a fost favorabil lui Mircea Drăgan... Pentru regizorul, format în primii

ani ai deceniului ’50, important era să purceadă la treabă şi să facă filme. La început, mizând pe

cartea prieteniei şi colegialităţii, care îi va da peste nu mult timp o lecţie usturătoare de viaţă, Mircea

Drăgan intră în producţie împreună cu doi colegi de facultate, Iulian Mihu şi Manole Marcus, pentru

a regiza filmul „Se ridică ceaţa”. Scenariul era scris după câteva schiţe şi nuvele ale lui Alexandru

Sahia, lui Mircea Drăgan revenindu-i episodul „Întoarcerea tatei din război”.

După câtva timp cei doi colegi de regie, Iulian Mihu şi Manole Marcus, îl „scot” din echipă. În

1957, Mircea Drăgan realizează totuşi, în coregie cu Mihai Iacob, filmul „Dincolo de brazi”. Filmul,

după o nuvelă de Petru Vintilă, evoca un fapt semnificativ din timpul ultimului război mondial,

petrecut în trecătoarea de la Cheile Bicazului. Aici, un ofiţer şi un ostaş din Armata Română, ajutaţi de

un grup de ţărani munteni, atacă un detaşament german în retragere, detaşament ce voia să

cucerească strâmtoarea. Lupta eroică a românilor este redată cu simţ cinematografic şi cu o mare

pricepere în regizarea scenelor de mase. De altfel, cronicarul Valentin Silvestru nota, prudent, exigent

chiar, fără a uita să remarce mijloacele folosite în realizarea filmului: „Amatorii de rafinamente

cinematografice şi subtilităţi imagistice nu vor găsi aici ceea ce caută. Filmul e construit cu simplitate

şi modestie, cu folosirea temeinică a mijloacelor cinematografice, cu o mai bună ştiinţă a ritmului

decât a compunerii savante a cadrului. Regizorii intervin energic, mai ales în scenele de mase: goana

convoiului militar românesc – peste câmpuri şi prin bălţi, cu ocolişuri şi întortocheri în care caii se

împiedică şi cad, roţile furgoanelor şi chesoanelor se împotmolesc până la butuci, călăreţii aleargă

buimaci de la un capăt la altul al coloanei – e construită cu iscusinţă”.

„Dincolo de brazi” rămâne un episod singular în filmografia regizorului, ca experienţă de

coregrafie.

Asimilat într-un fel de filonul faptelor dramatice din viaţa poporului român, Mircea Drăgan, cel

puţin în prima parte a carierei sale, nu putea să nu valorifice cu multă eficienţă şi nu cu mai puţin

talent, subiecte care îi ofereau posibilitatea să facă regie de fim cu adevărat. Ceea ce s-a şi întâmplat,

fiind încununat cu lauri şi multe elogii din partea criticii, la realizarea filmului „Setea”, după un

scenariu de Titus Popovici. Scenariu şi nu roman, pentru că acelaşi scriitor, autor al romanului

„Setea”, devenit scenarist, a reaşezat în formă cinematografică subiectul unei cărţi celebre în epocă.

Filmul vizionat şi astăzi, păstrează aceeaşi emoţie transmisă şi prin imaginile în care vedem

întruchipări ale personajelor de actori la debut ca, de pildă, Ilarion Ciobanu în Mitru Moţ şi pe actriţa

Flavia Buref în Iuliana, la al doilea film al său (debutase de drept în „Dincolo de brazi”). Jocul celor

doi, precum şi al lui Alexandru Virgil Platon, actori tineri şi fără experienţă în film, este condus cu o

ştiinţă regizorală de Mircea Drăgan, astfel că filmul deţine o unitate dramatică armonioasă, ţinând

cont de faptul că distribuţia cuprinde şi nume celebre din teatrul românesc, George Calboreanu,

Jules Cazaban, Ştefan Ciubotăraşu, Toma Dimitriu, Colea Răutu, Draga Olteanu.

7

Producţia filmului „Setea” a însemnat şi o premieră pentru cinematografia naţională,

deoarece se urmărea mărirea numărului de filme şi schimbarea tehnicii de prelucrare şi a peliculei.

Fără să ezite, conducerea studioului dă încredere echipei de cineaşti, condusă de tânărul regizor

Mircea Drăgan şi filmul se realizează pe suport Gevaert în format cinemascop. Imaginea filmului este

semnată de operatorii Aurel Samson şi Alexandru Roşianu.

Urmărind presa vremii vedem cum filmul parcurge întreaga ţară, este vizionat de milioane de

spectatori şi primeşte cele mai elogioase cronici. Spaţiul nu ne permite să inserăm pe toţi cei care au

scris despre filmul „Setea”. Putem să amintim că despre acest fapt au scris cu talent şi cu bună

credinţă: Valerian Sava, Mircea Zaciu, George Bălan, S.Damian şi nu putem să-l uităm pe Valentin

Silvestru. Criticul, după ce face o analiză a genezei filmului, a mijloacelor de expresie folosite,

conchide fără ezitări: „... Mircea Drăgan, abia la al treilea film al său, (primul în adevăratul sens al

cuvântului, deoarece avea realizat un scurt metraj de absolvire, la I.A.T.C. „I.L.Caragiale” şi unul în

coregie, n.n.) se dovedeşte o personalitate cinematografică, cu talent regizoral consolidat de cultură,

în căutarea unui stil propriu, exprimându-se în forme care sunt îndrăzneţe, nu prin artificii exterioare,

ci prin lărgimea unghiului de vedere şi cutezanţa cuprinderii. În viziunea sa, aparatul zboară deasupra

a ceea ce filmează revenind mereu pe pământ şi înălţându-se iarăşi, ajutându-l pe spectator să reţină

detaliile şi să cuprindă dintr-o singură privire ceea ce în mod obişnuit ochiul său nu vede niciodată”.

Aşezat în balanţa festivalurilor internaţionale, la Moscova, de pildă, filmul intră în atenţia

juriului şi a criticii, iar din această operaţiune, nu lipsită de emoţii pentru oricare cineast, filmul

„Setea” primeşte Medalia de argint a Festivalului. Enumerăm numai trei nume consacrate în

cinematografia mondială care conchid asupra filmului şi a regizorului. Mihail Kalatozov, creatorul

filmului „Zboară cocorii”. „Din punct de vedere artistic „Setea” demonstrează că cinematografia

română este în plin progres”. Kaneto Shindo, realizatorul filmului „Insula”: „Sunt convins că în arta

realistă a epocii noastre, inclusiv în cinematografie, progresul este determinat de măsura în care

artistul ştie să descopere şi să redea adevărul vieţii, visurile şi preocupările oamenilor de azi. Filmul

dumneavoastră „Setea” se încadrează fericit în aceste tendinţe”. Regizorul american Joshua Logan a

mărturisit că: „pentru orice om de bună credinţă, independent de concepţiile sale politice sau

ideologice, „Setea” dă o imagine interesantă a luptei poporului pentru dreptul său la fericire. Filmul

este realizat cu vibraţii artistice remarcabile. Se văd în filmul dumneavoastră talente şi posibilităţi

tehnice care deschid perspective unor mari progrese”. Punctul pe „i” îl pune istoricul de film Georges

Sadoul: „Să reţinem numele lui Mircea Drăgan ca al unui realizator incontestabil dotat, şi cel al lui

Aurel Samson care are simţul pitorescului şi al vieţii”.

O viziune închisă, ruptă de mersul firesc al lumii cinematografice, a făcut ca o pseudoelită să

îndrepte cursul firesc al unei cinematografii de pe drumul ei aerodinamic, spre o aporie. Unul dintre

cei care au avut parte de asemenea timpuri a fost şi regizorul Mircea Drăgan. Dar până a fi ajuns

omul-ţintă pentru săgeţile critice perforatoare de... peliculă, regizorul avea să mai îmbogăţească

patrimoniul cinematografic naţional cu o operă de valoare, aceasta nemaifiind o „ecranizare”, ci un

scenariu original scris de Nicolae Ţic, Eugen Mandric şi Mircea Drăgan – „Lupeni 29”.

A aminti astăzi în plină democraţie, în timp ce există statul de drept, de un film cu o acută linie

ideologică de stânga, în care „lupta de clasă” iese în relief, are semnificaţia unui salt într-un gol

nerecunoscut de-a lungul istoriei. Pentru că indiferent de regimurile politice care s-au perindat la

8

putere în România, anumite probleme sociale au rămas nerezolvate şi sunt şi acum încă în aceeaşi

fază. Lumea din filmul „Lupeni 29” este o lume a nemulţumirii, a luptei, a morţii şi a unei Golgote

perpetue...

Mărturia regizorului face parte dintr-o firească profesiune de credinţă: „Noi (e vorba de

colectivul de scenarişti) am căutat să ne apropiem cât mai mult de adevărul istoric, să pătrundem cât

mai adânc semnificaţiile umane care constituiau obiectul filmului nostru”.

Metodele folosite, precum şi mijloacele utilizate în regia filmului îmbinau documentarul cu

ficţiunea. Efectul estetic materializat printr-un film recunoscut internaţional, nu a făcut decât să

releve lumii cinematografice un spirit animat de cultură şi de limbajul unei arte noi, împământenită

cu eforturi uriaşe în ţara noastră. Caracterizările din cronicile timpului pun în valoare filmul drept „o

remarcabilă realizare cinematografică” sau „o emoţionantă evocare cinematografică”.

Nu numai cronicarii sau poeţii au scris elogios despre reuşita regizorului; şi-a aşternut pe

hârtie gândurile sale chiar regizorul Liviu Ciulei: „Regizorul Mircea Drăgan dovedeşte cu acest film

atât hotărâre şi consecvenţă în determinarea întregului stil al filmului, cât şi claritate şi precizie în

rezolvarea situaţiilor dramatice din interiorul unei secvenţe”. „Gazeta literară”, 1963. Dacă la filmul

„Setea”, regizorului Mircea Drăgan i se încredinţase realizarea primului film cinemascop pe peliculă

Gevaert, la al doilea film „Lupeni 29”, cinematografia naţională progresează, îşi îmbunătăţeşte

tehnologia de procesare şi trece la suportul Eastman-Kodak, alb-negru, stereofonic. Acelaşi Liviu

Ciulei notează: „Colaborarea strânsă între regizor şi operatorul Aurel Samson a asigurat unitatea

stilistică a filmului. Utilizarea cinemascopului apare pe deplin justificată pentru că se adaptează de

minune amplorii subiectului. Aurel Samson reuşeşte să satureze cadrul larg al imaginii cu o bogată

gamă de nuanţe, rezolvând mişcări dificile şi păstrând cu consecvenţă cheia de lumină pe care şi-a

impus-o. Deosebit de frumoase sunt filmările din decorul minei. Sobre şi masive scenele de masă”.

Imediat după premieră filmul „Lupeni 29” este prezentat la Festivalul Internaţional al filmului

de la Moscova şi primeşte Medalia de argint şi Diploma de onoare a Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S.

(a doua oară, în timp de doi ani de zile, regizorul Mircea Drăgan este laureat), fapt ce îi aduce o

apreciere şi prestanţă în rândul cineaştilor.

Viaţa lui Mircea Drăgan, acum regizor pe deplin, se schimbă şi în datele sale personale. După

căsătoria cu Flavia Buref, care nu durase decât doi ani, între 1956 şi 1958, urmează în 1963 mariajul

cu Ioana Seber Drăgan. Aceasta va debuta şi juca, de altfel, în multe din filmele regizorului.

III – LUPTA CU INERŢIA

Anuarul cinematografic (1986) editat de Centrala România Film (document de uz intern)

menţionează la pagina 61: „Neamul Şoimăreştilor” – 2 serii, data premierei, aprilie 1965; spectatori:

12.073.114. Iar la pagina 113, „Neamul Şoimăreştilor” – 2 serii (export – 26 ţări). Desigur nu voi

enumera ţările pe unde „Neamul Şoimăreştilor” a văzut lumina ecranului şi nu doresc de altfel să

incriminez atacurile violente ale criticii din acel timp la adresa filmului, în numele unor lecturi mai

mult sau mai puţin fidele ale romanului omonim de Mihail Sadoveanu.

9

Pe rând, fiecare critic şi-a manifestat indignarea faţă de „profanarea” operei sadoveniene, dar

„conştiincioşi” nu uitau să înceapă remarcând succesul de public. Ioan Grigorescu notează în articolul

„Consecvenţe şi inconsecvenţe” din „Informaţia Bucureştiului”: „La aproape total insucces de critică,

„Neamul Şoimăreştilor” întruneşte un cvasitotal succes de public. Intrările la acest film depăşesc cu

mult prognozele amare ale scepticilor. Ca în numeroase alte cazuri, critica neagră, iar publicul afirmă.

Se întâmplă însă, după cum am mai văzut, şi invers: entuziasmul tinerilor noştri critici de cinema să nu

rimeze întru totul cu preferinţele publicului”.

Criticul-scriitor, după ce enumeră calităţile regizorale ale lui Mircea Drăgan şi mijloacele

tehnice care i-au fost puse la dispoziţie, conchide: „De unde atunci nereuşita semnalată de mai toţi

criticii?” Răspunsul îl găseşte singur, fără prea mari complexe: „În primul rând din supradozare”. În

„Neamul Şoimăreştilor” totul e mult.

Fără să mai enumerăm participarea la diferite festivaluri şi gale unde a fost lăudat, credem că

cel mai de bun simţ răspuns la tot ceea ce s-a scris despre „Neamul Şoimăreştilor” l-a dat fiica

scriitorului Mihail Sadoveanu, Profira Sadoveanu, în „Gazeta literară” din mai 1965. „Am asistat cu un

zâmbet şi fără prea multă mirare la dublul aspect contradictoriu în ceea ce priveşte felul cum a fost

primit filmul „Neamul Şoimăreştilor” la noi în ţară: pe de o parte primirea rece din partea criticii, iar

pe de altă parte năvala publicului în sălile de cinema, unde rulează noul film al lui Mircea Drăgan, cei

dintâi – intelectuali de rasă şi „buni cunoscători ai operei sadoveniene” – nemulţumiţi că nu s-a

exploatat destul miezul psihologic şi social al romanului, cei de-ai doilea, doritori să urmărească pe

ecran câteva tablouri vii şi colorate ale marelui plastician care a fost Mihail Sadoveanu. (...) După cum

e adevărat că orice poet încearcă toată viaţa să-şi scrie „poezia” lui, orice pictor să-şi picteze “pânza”

lui, tot aşa şi Sadoveanu şi-a făcut mâna printre altele şi cu „Neamul Şoimăreştilor”, pe care fără

îndoială l-ar fi scris mult mai aventuros decât a făcut, dacă ar fi îndrăznit la acea perioadă a formării

sale artistice. Sunt sigură că l-ar fi vrut pe Tudor Şoimaru asemănător unui erou al lui Walter Scott şi

aventurile de „cape et d’epee” echivalente în limitele specificului românesc, cu cele din „Cei trei

muşchetari”. Departe de a fi o greşală ori ceva de ruşine, consider că epitetul de western pe care îl dă

critica e o laudă adusă filmului şi pe mine mă bucură din toată inima. Şi sunt sigură că acelaşi

sentiment l-ar fi avut şi Mihail Sadoveanu urmărind filmul pe ecran”.

IV – PENTRU UN ÎNVĂŢĂMÂNT REGIZORAL SISTEMATIZAT

Paralel cu implicarea în totalitate în creaţia filmică, regizorul Mircea Drăgan a fost preocupat

de învăţământul artistic, încă din timpul când era ziarist şi „cap limpede” la revista „Contemporanul”.

O dovedeşte articolul semnat împreună cu Manase Radnev: „Pentru formarea unei personalităţi

artistice” în care cei doi cronicari şi critici, evaluează modul cum sunt pregătiţi viitorii actori la

Institutul de artă teatrală şi cinematografică. Cu tot maniheismul articolului, datorat opticii timpului,

se poate vedea perspicacitatea viitorului regizor, aproape de examenul de absolvire, care nu poate fi

despărţită total de cea a colaboratorului său, în a depista metodele competente de formare a

actorilor care vor întruchipa oameni vii, după metoda realistă. Mergând pe linia înaintaşilor teatrului

10

românesc, în educarea actorului român, el s-a apropiat de învăţământul artistic – regie film, după ce

lansase deja câţiva actori care au devenit ulterior nume în teatrul sau filmul românesc.

În anul 1963, începe să predea la Institutul de artă teatrală şi cinematografică „I.L.Caragiale”

din Bucureşti, la secţia regie de film, în calitate de lector. Pasionat de pedagogie, tenace şi exigent, va

stărui ca regia de film să fie predată studenţilor după un sistem complex şi modern, condensat într-o

programă analitică, programă care în liniile ei principale mai este folosită şi astăzi (n.b. la început de

an 2000) la secţia regie film din U.A.T.C.

Munca de formare a sistemului pedagogic regizoral, în domeniul filmului, Mircea Drăgan nu a

realizat-o de unul singur, dar sigur (şi cu documente probate), este că a fost „motorul” principal în

această acţiune. I-au stat alături Victor Iliu, Mihnea Gheorghiu şi alţi regizori animaţi de aceeaşi

dorinţă de a avea o şcoală de film a românilor.

Acţiunea demarată în 1962 a continuat până în anul 1989, anul Revoluţiei Române, când

profesorului Mircea Drăgan aproape i s-a luat dreptul de a mai modela regizori... Orice revoluţie

ridică valuri de nemulţumire şi dă naştere şi la primeniri sociale, dar şi la nedreptăţi. Revoluţia

Română nu a făcut excepţie de la regulă.

O societate nouă se naşte în dureri; lumea creată apoi, iată, nu infirmă valoarea lui Mircea

Drăgan ci, dimpotrivă. Nu o poate ignora.

Pe lângă U.A.T.C., unde în învăţământul de stat sunt pregătiţi profesionişti pentru teatru şi

film, după Revoluţie au mai apărut şi instituţii particulare care pregătesc specialişti pentru film,

televiziune şi teatru. Profesorul universitar dr. Mircea Drăgan predă regie de film la Universitatea

Media, Universitatea Ecologică şi la Universitatea Hyperion.

Secolul XXI va avea nevoie exclusiv de iamgine, iar însuşirea limbajului cinematografic va fi o

necesitate stringentă. Cum aminteam în capitolul „Lupta cu inerţia”, regizorul Mircea Drăgan a fost

tot timpul şi este un om al timpului său. Atunci în 1965 a simţit că cinematografia naţională se poate

„salva” numai printr-un aflux uriaş de spectatori care să susţină imensele investiţii ale unui film şi,

bineînţeles, eventualele capodopere. În articolul-interviu, din revista „Contemporanul”, realizat de

Miruna Ionescu şi în care erau abordate majoritatea temelor şi preocupărilor regizorului Mircea

Drăgan, evident se ajunge şi la relaţia profesor-student, incluzând în context şi problema spinoasă a

debutului nou veniţilor în producţie: (...) În ceea ce priveşte aprecierea critică, aş vrea să semnalez

un fenomen pe care l-aş numi „de perfidie”, prin care un tânăr este exagerat lăudat, opunându-l

vechii generaţii sau altor filme realizate anterior. Atât laudele exagerate, cât şi acest întreg sistem,

sunt nocive prin ele însele, dar mai ales dăunătoare tânărului cineast. Nu sunt dintre aceia care

socotesc că e pedagocic să nu i se acorde tânărului nota 10, pentru că o merită numai profesorul.

Este un prilej de bucurie pentru toţi să salutăm geniul unui tânăr cu o singură condiţie: să fie într-

adevăr”.

11

*

Dincolo de viaţa plină de tumult pe care a dus-o Mircea Drăgan nu trebuie să uităm că fiecare

om are şi o viaţă personală. Căsătoria cu Ioana Drăgan i-a adus împlinirea prin venirea pe lume a

„Ioanei cea mică” după cum şi-a notat regizorul într-un jurnal intim. Data de 10 august 1969 este

consemnată cu puţin înainte ca tatăl să fie numit profesor titular la catedra de regie de film, disciplina

„Arta regizorului de film”.

Pe parcursul a 15 ani, regizorul şi profesorul Mircea Drăgan va îndeplini toate funcţiile de

conducere în I.A.T.C. „I.L.Caragiale”; prodecan, în 1967; decan al Facultăţii de teatru, în 1970; iar din

1976 până în 1981, Rector al Institutului.

În această perioadă, mai precis în 1980, susţine (la Universitatea Bucureşti) teza de doctorat

cu titlul „Spectacograma – metodă de analiză a structurii spectacolului cinematografic”. Teza fusese

publicată în Buletinul editat de I.A.T.C. „I.L.Caragiale” în anul 1979.

Trebuie să subliniem că şi apariţia acestui Buletin anual, unde profesorii de la toate

specialităţile din I.A.T.C. (inclusiv studenţii) îşi publicau cursurile, scenariile, temele de cercetare,

comunicările ştiinţifice se datorează şi rectorului Mircea Drăgan...

A fost puţin? A fost mult? E greu să dai un verdict chiar acum, după ani, când furia apelor încă

nu s-a domolit şi un spirit demolator mai bântuie încă.

V – RETRO- ORIZONT DE CINEFIL

Fisura masivă creată între creaţia lui Mircea Drăgan şi critica românească de film nu l-a

împiedicat pe acesta să facă noi filme.

1966 reprezintă anul când reia o temă nefinalizată din „Lupeni 29” – calvarul văduvelor

greviştilor pe drumul spre dobândirea unor drepturi legale. Distribuţia, predominant feminină, scoate

în evidenţă interpretarea Ioanei Drăgan, aflată acum în primul rău rol de mare întindere. Valeriu

Râpeanu consemna într-un carnet cinematografic despre filmul „Golgota”: „La începutul calvarului

ele nici nu bănuiesc pentru ce trebuie să îndure toate aceste umilinţe şi nici care va fi sfârşitul”. Filmul

are şi astăzi un tragism nedisimulat, relevat de mâna fermă a regizorului Mircea Drăgan. Paradoxal

„Golgota”, văzut astăzi pare mai mult o încordare de forme a unui mare campion în vederea unei

lupte cu sine însuşi, decât reliefarea unei realităţi sociale, evocată în mod magistral în „Lupeni 29”.

Spuneam aceasta deoarece fiecare autor are teme şi motive proprii care se metamorfozează în alte

opere, chiar dacă el nu-şi doreşte aceasta conştient.

Imediat după „Golgota” regizorul intră în producţie cu un film de mare montare, pe un

scenariu de Titus Popovici: „Columna”. Anunţul intrării în producţie a acestui film a surprins la

început, dar treptat, majoritatea celor care contestau o nouă producţie despre daci şi înfrângerea lor

şi-au dat seama că acum era vorba de altceva. Acest altceva ţinea chiar de fiinţa acestui neam,

neamul românesc.

12

Filmul creat de regizorul Mircea Drăgan, urmăreşte procesul crunt şi anevoios al osmozei

poporului român dintre dacii ocupaţi, dintre dacii liberi şi romanii cuceritori. O pledoarie elocventă

face D.I.Suchianu pe marginea acestui film: „Am văzut filmul făcut de Mircea Drăgan. Un film cu atât

mai merituos cu cât a ştiut expurga toate neadevărurile din scenariu. Luptele de pe Columnă sunt

doar o scurtă secvenţă atât cât trebuie pentru a începe o nouă poveste, uimitoarea poveste a

logodnei repede înfăptuită, dar lungă în trăinicie, împreunarea acestor două mari popoare”.

Cuvintele încărcate de plasticitate ale criticului se constituie într-un argument mai mult decât

evident pentru existenţa şi evoluţia filmului. (Critica s-a dovedit mai ponderată în atacuri furibunde,

mai ales că regizorul îşi luase o garnitură solidă, distribuţia principală fiind: Richard Johnson, Amedeo

Nazzari, Antoanella Lualdi, Gheorghe Dinică, Ilarion Ciobanu, Emil Botta, Ştefan Ciubotăraşu într-un

rol memorabil, cu valenţe interpretative egale, sau chiar mai mult, pot zice, decât cel din „Pădurea

Spânzuraţilor”).

Filmul prezintă o rotunjime a lui, o rigurozitate a regiei, atât în locul individual al actorilor cât

şi în secvenţele de masă. Performanţa lui Mircea Drăgan este răsplătită din plin. Filmul „Columna”

este selecţionat pentru „Globul de aur”, de către F. P. Association, în octombrie 1968, iar în anul

următor este nominalizat la Oscar, pentru Cel mai bun film străin, de către Academia Americană de

Film, Artă şi Ştiinţă. A fost preferat „Război şi pace” al regizorului sovietic Serghei Bondarciuk, dar

faptul de a te afla în competitie reprezintă, prin actul însuşi, un mare succes.

Curajos şi iubitor al publicului, regizorul Mircea Drăgan nu s-a sfiit să abordeze multiple genuri

cinematografice, de la filmul poliţist de factură comică, la filmul de actualitate, fără a uita vechea lui

pasiune pentru istorie.

Între 1970 şi 1989 realizează „Brigada diverse intră în acţiune”, Brigada diverse în alertă”,

„Brigada diverse la munte şi la mare”, filme la care critica s-a împărţit în două simţind o anumită

„schimbare” a... schimbărilor din cinematografia mondială. Şi mai ales necesitatea ca filmul să

reflecte şi micile mărunţişuri şi potlogării din societatea socialistă, care, în genere, se dorea perfectă.

(Că nu era, a dovedit-o Istoria, micuţii potlogari de atunci au crescut şi astăzi sunt crema lumii noastre

democratice!).

Cine a avut dreptate în faţa Timpului care le cântăreşte pe toate? Mircea Drăgan omul? El s-a

resemnat. Dreptate a avut FILMUL profesat de el.

Un astfel de film este şi „Explozia” realizat în 1972, după un scenariu de Ioan Grigorescu,

pornind de la un eveniment real, petrecut într-un port dunărean. La bordul unui vas panamez,

încărcat cu azotat de amoniu, izbucneşte un incendiu; este gata să explodeze şi să măture oraşul

Galaţi. Pe puntea lui defilează un nivers de tipologii diverse, pitoreşti, începând de la eroul stingător

de sonde – Gică Salamandră şi până la ultimul borfaş.

Fiecare secvenţă a filmului transmite emoţie şi tensiune, simpatie şi eroism. Parcă făcând o

acoladă peste timp, la începuturile sale, regizorul construieşte o lume veridică nu din trecut, ba

dimpotrivă, din actualitate, iar filmul trăieşte, e viu pentru că dezvăluie caractere în acţiune, fără a le

îngroşa nici patetic, dar nici grotesc. Oamenii din film sunt ca în viaţă, dar sunt personaje de film care

13

răspund emoţional şi estetic la toate exigenţele artistice. Privite şi astăzi filmele lui Mircea Drăgan

degajă sentiment al permanenţei.

După ce în „Ştefan cel Mare – Vaslui 1475” şi în „Fraţii Jderi” continuase să scrie, cu pana

luminii cinematografice, alte două pagini din epopeea naţională, regizorul Mircea Drăgan se

pasionează de genul filmului de acţiune cu evenimente spectaculoase. Mergând pe un filon exploatat

şi astăzi, filmul cu multe elemente de atracţie, realizată în 1977 „Cuibul salamandrelor”, o poveste

incitantă despre „curaj şi dăruire”, după cum se exprima un cronicar al timpului în revista

„Contemporanul”, din anul premierei. Consideraţiile asupra tematicii şi realizării se înscriu în limitele

„obiectivităţii” atingând timid problema producerii serialului, gen uzitat cu succes în Occident şi astăzi

şi atunci: „Cinematografia noastră pune iată bazele unui nou serial. După „Explozia”, scenaristul Ioan

Grigorescu şi regizorul Mircea Drăgan se reîntâlnesc pe teritoriile unui film din aceeaşi familie

tematică. „Cuibul salamadrelor”prelungind, de fapt, existenţa unor personaje din filmul anterior spre

noi întâmplări spectaculoase”. După ce povesteşte pe scurt aventurile lui Gică Salamandră din

anteriorul film citat, cronicarul conchide spre final: „Poate că scenaristul, preocupat preponderent de

spectacol, a simplificat (spre deosebire de alte dăţi) prospecţiile psihologice. Poate că regizorul atent

la semnificaţiile intrigii nu a manifestat întotdeauna aceeaşi atenţie la detalii. Dar (filmul, bineînţeles

– n.n.) are un ritm susţinut, un conflict pregnant, întreţine interesul spectatorilor. Şi mai are un

personaj principal, personaj cu funcţie dramatică în conflict: locul (filmat cu pricepere de operatorul

George Cristea), o ardere continuă, care pune bine în lumină curajul şi dăruirea, spriritul de sacrificiu

al celor chemaţi să-l răpună”.

Celelalte două filme realizate „Aurel Vlaicu” – un film portret al „temerarului nostru

zburător”, un Icar al secolului douăzeci şi „Braţele Afroditei” au avut parte de critici caustice şi

demolatoare. Cel puţin pentru filmul despre primul român care a reuşit să construiască şi să piloteze

singur un avion, urmat de sacrificiul suprem, era nevoie cel puţin de o critică constructivă. Spun asta

nu din complezenţă pentru regizorul care s-a încumetat să realizeze un portret al nui om care a sfârşit

tragic într-o lume meschină, ci pentru cei care vor dori să mai încerce reliefarea unor personalităţi ale

culturii, ştiinţei şi tehnicii naţionale.

Întâlnirea cu scriitoarea Ioana Postelnicu, autoarea romanului „Plecarea Vlaşinilor”, îl face pe

regizorul Mircea Drăgan să-şi focalizeze atenţia asupra subiectului romanului cu acelaşi nume. Criticul

Manuela Cernat punctează într-o cronichetă din „Informaţia Bucureştiului”, 1983: „După ce a

cochetat cu mai toate genurile posibile, de la filmul de război la viguroasa frescă politică, de la

evocarea istorică la filmul istoric de aventuri, de la filmul de actualitate la comedia poliţistă, Mircea

Drăgan se reîntoarce, cu „Plecarea Vlaşinilor”, pe terenul ferm al epopeii naţionale, cu un film de

amplă respiraţie epică, în stilul şi pe linia tradiţional spectaculară pe care s-au situat dintotdeauna

raporturile sale cu istoria”. (...) „De fapt singurul reproş ce îl putem aduce regizorului este că s-a

mulţumit din nou să rămână doar un profesionist, îngropându-l tot mai adânc în uitare pe artistul plin

de ambiţie creatoare care a semnat acea vânjoasă pagină de cinema numită „Setea”.

„Plecarea Vlaşinilor” este urmată la scurt timp de „Întoarcerea Vlaşinilor”, caracterizat drept

„o pagină dramatică din lupta multiseculară a neamului nostru pentru libertate socială şi

naţională”.

14

Abordarea atâtor genuri evocate şi de criticul şi profesorul de filmologie Manuela Cernat, i-a

solicitat regizorului Mircea Drăgan aproape toate registrele talentului său. Unele au răspuns cu brio la

încercările artistice, altele, din varii motive, nu au reuşit să se impună în faţa criticii, dar s-au impus

publicului.

VI – OMUL, SPRE LEGENDĂ

Fire dinamică şi întreprinzătoare, Mircea Drăgan şi-a asumat întotdeauna atât succesele cât şi

eşecurile sale, dacă ele au fost văzute de pe o bază reală fără subiectivisme. Stau mărturiile existente

în interviuri şi în actele sale pe care şi le-a asumat. Cu toate că era prins în activitatea universitară, în

anul 1968 acceptă funcţia de Director General al Consiliului Naţional al Cinematografiei. Perioada de

un an, cât a îndeplinit această atribuţie, a întărit legăturile cinematografiei naţionale cu alte ţări şi cu

reţele de distribuţie. Din scrisorile aflate în arhiva sa personală, venite din America, se reflectă

dorinţa românilor de a pătrunde pe piaţa S.U.A., acesta fiind dezideratul tuturor cineaştilor din

România. Dar oricâtă energie ar poseda un om, atâta vreme cât timpul îi este limitat şi mai este

implicat în câteva direcţii de activitate, lucrurile nu se află în cea mai bună regulă, mai ales dacă nu

este sprijinit şi este atacat permanent cu vehemenţă.

După un an, regizorul Mircea Drăgan se retrage de la conducerea C.N.C. şi optează pentru

activitatea universitară de care nu s-a despărţit niciodată, indiferent de ce regim a fost la putere. Are

acest om o dotare de la natură pentru şcoală, manifestată prin răbdare şi perseverenţă, toate dublate

de o strategie greu de decelat, încât şi cei mai aprigi duşmani ai săi, care nu au pregetat să îl blameze,

datorită unor probleme ale lor native, îi recunosc măiestria în a educa şi şlefui tinerele talente pentru

film.

De fapt afirmaţiile pot fi probate cu fapte de alţi cercetători ai vieţii şi operei regizorului

Mircea Drăgan. Cu toate criticile şi loviturile primite sub centură, nemeritate de multe ori, a avut şi

are puterea de a nu rupe relaţiile definitiv cu toţi cei cunoscuţi, fapt ce poate fi verificat de oricine.

Ţine acest lucru sau calitate de aptitudinile şi talentul unui regizor, care în munca sa trebuie să

dirijeze o lume formată din personalităţi diverse şi schimbătoare ca bucăţile de sticlă colorată dintr-

un caleidoscop. Credem că şi această trăsătură i-a asigurat o permanenţă în viaţa cinematografiei

româneşti.

Chiar dacă răspundea uneori criticilor vehemente, pertinent, niciodată nu şi-a pierdut

cumpătul şi a continuat să muncească şi să convingă producătorii să-l crediteze în a face filme.

Consecvent cu sine însuşi şi cu misiunea pe care şi-a asumat-o, a continuat să se inspire din literatura

lui Mihail Sadoveanu şi să realizeze filme din creaţia scriitorului. Astfel că între anii 1973-1975

concepe două ecranizări cu vădita intenţie de a proiecta pentru prezent şi pentru posteritate figura

legendară a Marelui Ştefan, care timp de 47 de ani a ştiut să cârmuiască Moldova cu înţelepciune şi

să o apere de tot ce ar fi putut să o destrame. Având aceste gânduri pentru această figură legendară,

la mormântul căruia, spun cronicarii vremii, s-a închinat chiar Măreţul Mihai Viteazul, trebuie să

păstrăm un respect interior, indiferent de vânturile amăgitoare ale Istoriei.

15

Regizorul poartă o mare amărăciune în suflet pentru că nimeni nu mai este interesat de un

film istoric ca „Apus de soare”, film ce ar vorbi mai mult de actualitate şi de păcatele noastre ale

românilor, decât orice film demascator şi la modă. Mesajul patriotic conţinut în ultimele cuvinte ale

Marelui Ştefan, proiectat pe ecran, ar aduce din nou un sentiment care acum este taxat politic, dar

înainte de venirea comuniştilor la putere era o datorie de onoare pentru fiecare cetăţean din

România, indiferent dacă era bogat sau sărac. Sentimentul patriotic nu este de sorginte politică, dar

poate fi exploatat de aceasta în scopuri bineştiute.

În 1976 Consiliul profesoral îl numeşte pe profesorul Mircea Drăgan, în funcţia de rector al

I.A.T.C. „I.L.Caragiale”, funcţie pe care o va îndeplini până în 1981.

Perioada petrecută ca rector va fi una dintre cele mai grele din viaţa sa. 4 martie 1977 –

cutremurul de pământ din România, obligă Institutul să se evacueze în altă clădire, cea din Schitu

Măgureanu nemaiprezentând siguranţă pentru activitatea universitară şi pentru biblioteca acestuia.

Demersuri nesfârşite la diferite ministere, mai cu seamă la Ministerul Învăţământului, sunt făcute de

rectorul Mircea Drăgan pentru o soluţie de moment şi una de lungă durată. Pentru câţiva ani

I.A.T.C.”I.L.Caragiale” se mută în clădirea Teatrului Naţional, iar după acordarea unei clădiri în strada

Matei Voievod, aflată într-o stare deplorabilă, va începe operaţiunile de amenajare pentru un habitat

cât mai civilizat pentru un student la o facultate de artă. Paralel profesorul Mircea Drăgan făcea

demersuri pentru construirea unui platou pentru viitori studenţi la regia de film, operatorie şi

bineînţeles pentru actorii studenţi, interpreţi în filmele acestora. Mircea Drăgan obţine aprobarea de

la vechiul regim, dar laurii construirii îi vor primi cei care au înlăturat conducerea Institutului în 1989,

cu ajutorul studenţilor.

Şi asta este o pagină de istorie.

La începutul cărţii aminteam că Mircea Drăgan este omul care a traversat mai multe „straturi”

de timp, decât am bănui; sperăm că acest opuscul îl va determina să purceadă la scrierea memoriilor

sale, eveniment ce ar suscita un mare interes pentru publicul care i-a iubit filmele şi care, în

anonimatul său, a fost mereu alături de dânsul.

Pentru că dacă nu ar fi fost, de unde am mai fi contabilizat noi peste 25 de milioane de

spectatori efectivi la filmele realizate de domnia sa? Poate că numărul lor este mai mare, este treaba

statisticienilor să stabilească acest lucru, pe noi ne interesează viaţa şi opera unui om şi artist aşa cum

a fost şi este.

Restul este legendă...

16

VII – BIO-FILMOGRAFIE

1932-3 octombrie

Se naşte în localitatea Gura Ocniţei, Mircea Drăgan, primul copil al soţilor Tudorache Drăgan

(născută Rotaru). Primii patru ani ai copilăriei, la Gura Ocniţei.

1936 – 4 aprilie. - Se naşte al doilea copil, Georgeta Drăgan.

1939

Începe cursurile şcolii primare la Şcoala din cartierul Bucureştii Noi. Premiat pentru

rezultate foarte bune la învăţătură. Participă la concursurile de încercări literare organizate de

„Universul Copiilor”, sub conducerea lui N.Batzaria.

1943

Absolvent al Şcolii primare. Concurs de admitere la Colegiul Naţional „Sf.Sava”; reuşeşte fără

loc. Admis la Liceul particular „Barbu Ştefănescu Delavrancea”, pe strada Luterană. Anul I, la acest

liceu.

1944

Admis în anul II la Colegiul Naţional „Sf.Sava”. Primele contacte cu spectacolele Teatrului

Naţional, găzduit în această clădire.

1950

Ultimul an de liceu, la seral; din motive financiare se angajează electronist în cadrul

Ministerului Forţelor Armate.

1951

Absolvent al Colegiului Naţional „Sf.Sava”. Participă (6000 de candidaţi) la Concursul de

admitere la Institutul de Artă Cinematografică locul 6 din 12 admişi. Începe cursurile la Secţia regie de

film, profesor titular de clasă regizorul Dinu Negreanu, alături de regizorii Jean Georgescu, Victor Iliu

şi Savel Ştiopul. Începe să frecventeze redacţia revistei „Contemporanul”, publică articole având un

caracter cinematografic.

1954 – Angajat redactor al revistei „Contemporanul”.

1955

Absolvent al I.A.T.C., Secţia regie film – şef de promoţie; filmul de diplomă – „În vreme de

război”, după I.L.Caragiale (i. George Cornea, Gheorghe Cristea, Gheorghe Petre, Vasile

Mînăstireanu). Cu: Amza Pellea, Cristea Avram, Sabin Făgărăşanu, Sinişa Ivetici; angajat regizor

artistic, în cadrul Studioului cinematografic „Bucureşti”.

17

1956

Intră în producţie filmul „Se ridică ceaţa”, adaptare după Alexandru Sahia de Mircea Drăgan,

Manole Marcus şi Iulian Mihu. Lui Mircea Drăgan îi revenea episodul „Întoarcerea tatei din război”.

Mircea Drăgan este determinat să se retragă. 18 februarie – Se căsătoreşte cu Flavia Buref, distribuită

în primele două filme ale lui Mircea Drăgan, „Dincolo de brazi” şi „Setea”.

1957

Concepe, cu Mihai Iacob, scenariul filmului „Dincolo de brazi”; în coregie. Film de debut. Face

parte din delegaţia română la Conferinţa cinematografiilor din ţările socialiste, Ceholsovacia.

1958

Premiera filmului „Dincolo de brazi” (r. Mircea Drăgan, Mihai Iacob; i. Aurel Feher, d. Ştefan

Mariţan). Cu: Colea Răutu, Constantin Lipovan, Flavia Buref.

1958 – Se desparte de Flavia Buref.

1959 - Membru în delegaţia română la Conferinţa Cinematografiilor din ţările socialiste, Bulgaria.

1960 - Realizează filmul „Setea”.

1961 – 3 mai

Premieră, Sala Palatului, a filmului „Setea” (r. Mircea Drăgan; s.Titus Popovici; i. Aurel

Samson, Alexandru Roşianu; m. Theodor Grigoriu; d. Liviu Popa). Cu: George Calboreanu, Colea

Răutu, Ilarion Ciobanu, Flavia Buref, Jules Cazaban, Alexandru Virgil Platon, Sandu Sticlaru, Ştefan

Ciubotăraşu, Toma Dimitriu, Eliza Petrăchescu, Draga Olteanu, Constantin Ţăpârdea. Delegat la

Festivalul Internaţional al filmului de la Moscova. Filmul „Setea” – Medalia de argint.

1962

Intră în producţie „Lupeni 29”. Lector universitar la I.A.T.C., I.L.Caragiale, Facultatea de

teatru, secţia regie film. Se înfiinţează Asociaţia Cineaştilor (ACIN) din România. Între iniţiatori –

Mircea Drăgan.

1963

Lector universitar - Premieră, spectacol de gală, Sala Palatului cu „Lupeni 29”. (r. Mircea

Drăgan, s. Mircea Drăgan, Nicolae Ţic, Eugen Mandric, i. Aurel Samson, m. Theodor Grigoriu, d. Liviu

Popa, c. Maria Bortnovschi). Cu: Lica Gheorghiu, Colea Răutu, Ştefan Ciubotăraşu, George

Calboreanu, Ilarion Ciobanu, Costel Constantin, George Mărutză, Fory Etterle, Sandu Sticlaru, Boris

Ciornei, Toma Dimitriu, George Motoi. La Festivalul internaţional al filmului de la Moscova, Medalia

de argint. Scenariul - Diploma Uniunii scriitorilor din U.R.S.S. Mircea Drăgan – Laureat al Premiului

de Stat din R.P.Română. Membru al delegaţiei române la Festivalul internaţional al filmului – Cannes.

9 august – Se căsătoreşte cu Ioana Drăgan (născută Seber).

18

1964

Gala filmului „Lupeni 29”, în Cehoslovacia. Călătorie de documentare în Franţa. Călătorie de

studii în Italia. Membru al juriului la Festivalul filmului de la Moscova. Face parte din delegaţia

română la Festivalul de la New Delhi.

1965 – 13 aprilie

Premieră, spectacol de gală cu „Neamul Şoimăreştilor” la cinematograful „Patria” din

Bucureşti (r. Mircea Drăgan, s. Alexandru Struţeanu şi Constantin Mitru, i. George Cornea şi Aurel

Samson, m. Theodor Grigoriu, d. Constantin Simionescu, Florina Tomescu, c. Horea Popescu). Cu:

George Calboreanu, Ştefan Ciubotăraşu, Colea Răutu, Dina Cocea, Mihai Vasile Boghiţă, Ana-Maria

Nicolau, (debut), Ion Besoiu, Amza Pellea, Ioana Drăgan, Dem. Rădulescu, Ernest Maftei, Constantin

Rauţki, George Mărutză, Toma Dimitriu, Fory Etterle. Filmul prezentat la Festivalul internaţional al

filmului de la New Delhi, apoi în marile oraşe din India.

1966 – Călătorie în R.D.G., la prezentarea filmului „Neamul Şoimăreştilor”.

1966 – decembrie

Spectacol de gală, filmul „Golgota”, la cinematograful „Patria” din Bucureşti (r. Mircea Drăgan,

i. George Cornea, m. Theodor Grigoriu, d. Constantin Simionescu, Ileana Oroveanu). Cu: Draga

Olteanu, Ioana Drăgan, Viorica Farkaş, Violeta Andrei, Nunuţa Hodoş, Gheorghe Dinică, Sebastian

Papaiani, Alexandru Virgil Platon, Sabin Făgărăşanu, Gheorghe Pătru.

1967

Prodecan al Facultăţii de teatru, din I.A.T.C. „I.L.Caragiale”, Bucureşti. Călătorii în Franţa,

Algeria, Germania Federală, Ungaria. Începe filmările la „Columna”. Ordinul „Meritul Cultural”.

Conferenţiar universitar, la catedra de regie film, din Facultatea de teatru a I.A.T.C. „I.L.Caragiale”.

1968

Director General al Centrului Naţional al Cinematografiei. Participă la conferinţe despre

cinematografie şi la Festivaluri de film – Berlin, Cannes. Călătorii în Anglia, Germania, Franţa, Italia.

1968- 19 noiembrie

La cinematograful „Patria” din Bucureşti, premiera filmului „Columna” (r. Mircea Drăgan, s.

Titus Popovici, i. Nicu Stan, m. Theodor Grigoriu, d. Liviu Popa, c. Ileana Oroveanu). Cu: Richard

Johnson, Antoanella Lualdi, Amedeo Nazzari, Ilarion Ciobanu, Ştefan Ciubotăraşu, Amza Pellea,

Gheorghe Dinică, Florin Piersic, Emil Botta, Franco Interlenghi, Sidonia Manolache. Filmul,

nominalizat pentru „Globul de aur”; Academia americană de film, de arte şi ştiinţe, nominalizează

„Columna” la premiul Oscar, pentru cel mai bun film străin. Bursă de studii în S.U.A. Renunţă la

funcţia de Director General al C.N.C.

19

1969 – 10 august

Se naşte Ioana, fiica sa. Profesor universitar, la catedra de regie film în I.A.T.C. Participă la

Festivalurile de film de la New Delhi, Manheim, Moscova.

1970 – 1971

Este numit Decan al Facultăţii de teatru, I.A.T.C. „I.L.Caragiale”. Începe serialul B.D.: „Brigada

diverse intră în acţiune”, „Brigada diverse în alertă”, „Brigada diverse la munte şi la mare”. (r.

Mircea Drăgan, s. Nicolae Ţic, Mircea Drăgan, i. Nicolae Mărgineanu). Cu: Toma Caragiu, Dem.

Rădulescu, Sebastian Papaiani, Puiu Călinescu, Iurie Darie, Jean Constantin, Dumitru Furdui, Vasilica

Tastaman, Ioana Drăgan.

1972 – 25 decembrie

Spectacol de gală cu „Explozia” (r. Mircea Drăgan, s. Ioan Grigorescu, i. Nicolae Mărgineanu,

m. Theodor Grigoriu, d. Constantin Simionescu, c. Horea Popescu). Cu: Radu Beligan, Gheorghe

Dinică, Toma Caragiu, Dem. Rădulescu, Jean Constantin, George Motoi, Toma Dimitriu, Colea Răutu,

Draga Olteanu, Mircea Diaconu, Florin Piersic, Cezara Dafinescu, Mircea Başta, Aurel Cioranu.

1973

„Explozia”, Diploma juriului, Festivalul internaţional al filmului de la Moscova. Călătorii de

documentare în Franţa, Italia, Germania. Filmul obţine şi Premiul de aur „Faro Cabo de Palos” –

Festivalul filmului naval de la Cartagina din Spania, iar la Odesa primeşte Medalia de aur – Concursul

producţiilor consacrate mării – Festival internaţional.

1974

Premiera „Fraţii Jderi” (r. Mircea Drăgan, s. Profira Sadoveanu, Constantin Mitru, i. Nicolae

Mărgineanu, Mircea Mladin. Cu: Gheorghe Cozorici, Sebastian Papaianu, Iurie Darie, Toma Dimitriu,

Geo Barton.

1975 – 6 ianuarie

Premieră, „Ştefan cel Mare” – Vaslui 1475”. (r. Mircea Drăgan, s. Valeria Sadoveanu,

Constantin Mitru, Mircea Drăgan, i. Mircea Mladin, m. Theodor Grigoriu, d.c. Aureliu Ionescu. Cu:

Gheorghe Cozorici, Gheorghe Dinică, Violeta Andrei, Toma Dimitriu, Sandina Stan, Ioana Drăgan, Geo

Barton, Florin Piersic, Ana Szeles, Iurie Darie, Sebastian Papaiani, Emanoil Petruţ, Dina Cocea, Colea

Răutu, Lucia Râpeanu.

1976 – Consiliul Profesora îl numeşte Rector al I.A.T.C. „I.L.Caragiale”.

1977

Premieră, „Cuibul salamandrelor” (r. Mircea Drăgan, s. Ioan Grigorescu, i. George Cristea). Cu:

Gheorghe Dinică, Stuart Whitman, Radu Beligan, Tonuy Kendall, Jean Constantin, Gordon Mitchel,

Mircea Diaconu, Paola Senatore, Ioana Drăgan, Woody Strade, Florin Piersic, William Berger, Valeriu

Plătăreanu, Roberto Messina, Mihai Vasile Boghiţă, Constantin Dinulescu, Ray Milland.

20

1978

Premieră, „Aurel Vlaicu” (r. Mircea Drăgan, s. Eugenia Busuioceanu, i. George Cristea). Cu:

Gabriel Oseciuc, Radu Beligan, Dina Cocea, Maria Voluntaru, Toma Dimitriu, Dem. Rădulescu, Ioana

Drăgan, Violeta Andrei, Emanoil Petruţ, Ştefan Tapalagă, Octavian Cotescu, Adrian Pintea.

1979

Premieră, „Braţele Afroditei” (r. Mircea Drăgan, s. Ioan Grigorescu, i. Alexandru David). Cu:

Radu Beligan, Violeta Andrei, Mircea Albulescu, Dem. Rădulescu, Ioana Drăgan, Abdelkader Motaâ,

Rita Ben Abdesiam.

1980

Începe serialul Vlaşinilor cu „Plecarea Vlaşinilor”, colaborare la scenarii cu Ioana Postelnicu,

autoarea romanului omonim. Susţine la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de limbă şi literatură

română, teza de doctorat „Spectacograma – metodă de analiză a structurii spectacolului

cinematografic”.

1981

În producţie, prima serie din ciclul Vlaşinilor: „Plecarea Vlaşinilor”. Este eliberat din funcţia de

Rector al I.A.T.C. „I.L.Caragiale”. Primeşte Diploma de doctor în filologie al Universităţii Bucureşti.

Premieră, „O lume fără cer”, episoade din „Lupeni 29” şi „Golgota”.

1982 – Intră în producţie „Întoarcerea Vlaşinilor” şi serialul „Vlaşinii” (9 episoade).

1983

Premieră, „Plecarea Vlaşinilor” (r. Mircea Drăgan, s. Ioana Postelnicu, Mircea Drăgan, i. Ioan

Marinescu). Cu: Emanoil Petruţ, Silviu Stănculescu, Florina Luican, Ioana Drăgan, Nae Gh.Mzilu.

1984

Premiera filmului „Întoarcerea Vlaşinilor” (r. Mircea Drăgan, s. Ioana Postelnicu, Mircea

Drăgan, i.Ion Marinescu). Cu: Emanoil Petruţ, Silviu Stănculescu, Ioana Drăgan, Gabriel Oseciuc,

Florina Luican, Cezara Dafinescu, Karoly Sinka, Luminiţa Vătămănescu, Nae Gh.Mazilu.

1984 – 10 decembrie

Premieră, „Raliul” (r. Mircea Drăgan, s. Melania Chiriacescu Constaniu, i. Ion Marinescu). Cu:

Diana Gheorghian, Constantin Diplan, Ştefan Sileanu, Mircea Başta, Monica Ghiuţă, Lucia Mureşan,

Eugeniu Ungureanu, Adrian Păduraru, George Oancea, Răzvan Popa.

1985 – Începe filmările la „Cucoana Chiriţa”.

1987

Premieră, „Cucoana Chiriţa” (r. Mircea Drăgan, s. Draga Olteanu Matei, i. Ion Marinescu). Cu:

Draga Olteanu-Matei, Rodica Popescu-Bitănescu, Adrian Păduraru, Cornel Constantiniu, Iurie Darie,

21

Ileana Stana-Ionescu, Mihai Fotino, Dionisi Vitcu, Marin Moraru, Ştefan Tapalagă. Intră în producţie

„Chiriţa în Iaşi”.

1988

Premieră „Chiriţa în Iaşi” (r. Mircea Drăgan, s. Draga Olteanu-Matei, i.Ion Marinescu); aceeaşi

distribuţie.

1988 – 1989

Încercări nereuşite pentru realizarea filmului „Mă priveşte pe mine”, scenariu de Paul

Ioachim.

1989 – 22 decembrie. Revoluţia Română.

Regizorul Mircea Drăgan, profesor universitar la I.A.T.C. este contestat de propriii săi studenţi,

în numele mâniei populare. Spre deosebire de alţi profesori nu cedează la presiunile nefondate şi

rămâne profesor, fără a i se mai încredinţa clasă de regie film.

1991 – Intră în producţie cu „Atac în bibliotecă”, după un scenariu de George Arion.

1992

Premieră, „Atac în bibliotecă” (r. Mircea Drăgan, s. George Arion, i. Ion Marinescu). Cu: Dina

Cocea, Şerban Ionescu, Magda Catone, Rodica Popescu-Bitănescu, Cezara Dafinescu, George Motoi,

Alexandru Bindea, Jean Constantin, Ştefan Tapalagă, Eugenia Bosânceanu, Dorin Dron, Mihai Vasile

Boghiţă.

1993

Profesor titular de regie film la Universitatea Hyperion. Profesor universitar în cadrul A.T.F.,

curs de regie la Facultatea de Film, secţia Comunicaţii audio-vizuale.

1998 – Profesor titular de regie film la Universitatea Ecologică şi Universitatea Media.

2000 – Profesor titular la Facultatea de cinematografie - regie film a Universităţii Media.