E. Looinescu

\ Elena Farago

Hortensia P a p a d a î - S e n g a s c u D. Nanu . . . , Victor Eftimiu .

I. C. Vissarion . H. Sanieleuici .

Alexandre T^Sfamat îad .

•NO. i e . I A l f U L :

D o ! pamfle ta r i? N. l o r g a i T. Arghezi.

La poarta grădinii cu gardul de zid. Agonie. Refîexuri de amurg. Iunie. Minciună grecească. Amicul meu Tiam.

Bobo Madiagni. Simfonia Toamnei.

C R O N r C I : N. Daoidescu: Emil Verhaeren : Lei

allées rouges de la guerre, poesi i , D Nanu : Axelrad, Lădiţa cu necazuri ; F Şirato : Expoziţia societăţii «Tinerimea Ar tistică»; însemnări: Emil Isac redivlvus ! Rima Hazlie. Poşta Redacţiei.

Editura AL.CAL.AY & Co. TT M" T P Ti

sbukatorul REVISTA SĂPTĂMÂNALĂ LITERARĂ, ARTISTICA, Ş> CULTURALA

C O L A B O R A T O R I : Z, Bârsan, A!. Cazaban, G. Calr, Em. Ciomac, Maria Cunţan, Radu Cosmi» N. Davidescu, V. Demetrius, I. DragosSav, Victor Eîtimiu, Elena Farago, lan Sân-Giorgiu, ion W-George, ©. Gregorian, E. Lovinescu, M. Lutigesnu, ft. Moşoiu Constanţa Martno-Moscu, H. Mândru, ion Gorun, Livia Marian, C • . -s Mi'lHahi -Corneliu Moldovanu, !. Minulescu,D. Nanu, Maria Partitile, Horlenîia Faped&t. Bsiigescu, Drages Protcpopescu, L.Rebreanu, Eagen f.eigls, G, kä, Rsdtt.D, Roseti), H, Sanseîevîci, F. Şirato, Ai. T. Stamatiad, Alexandrins Scurta, (5. Stratuiat , Caton Theodorian, fi. Toma. Ada Umbri , t. Vï%r> . C. Vssarion* I. Petrovicl.

LE! 30 A B O N A M E N T E :

UN AN . . . . . . . LE! 5 0 = Ş A S E LUNi . . .

Pent ru tnvăfă for i , p r e s t i ţi s t u d e n t i UN AN . . . LEI 4 0

^ P R E Ţ U L U N U I E X E M P L A R ! L E U

S B U R A T O R U L se găseş te de vânzare ia toa te libfăriiie şi chiosco. riie de ziare din Romania Mare

Abonamentele se primesc la Librària Alea lay £ Co. şi la administraţia revistei.

a d m i n i s t r a ţ i a : S t r a d a Să r inda r Mc. - B U C U R E Ş T I — .

14

Manuscrisele, corespondenţa şi s c h i m b u l se v o r t r imi te p„ ..c.puî verri pe adresa d-luî E . Lovinescu , Făl t iceni .

E d i t u r a l i b r ă r i e i A I e & î a y & o4

R Ă F U I A L A SCHIŢE ŞI NOVELE

DE

R E B R E A N U

% Se află la toate librăriile din Bornante S a r e i

P R E Ţ U L 5 l L E I

S B U R Ä T O R U L REVISTA LITERARĂ, ARTISTICA Şl CULTURALĂ

Director: E. LOVINESCU ANUL I, No. 16. 2 AUGUST 1919.

Doi pamfletari N- Iorga şi T.-Arghezi

D . N. Iorga confirmă printr'o notiţă" din Neamul"Ro-tnânesc că, în urma unei scrisori a d-lui T. Arghezi, a inter­venit pe lângă Suveran pentru gaţierea lui. Pamfletarul N. Iorga va reda astfel literaturii române pe pamfletarul Tudor Arghezi.

* * Dacă gestul d-lui Iorga vine dintr'o simplă compă­

timire omenească, renunţăm de a-1 apçecià. Nu voim să lunecăm în adâncurile mizeriei umane. In^faţa ei, părerea ne amuţeşte pe buze. Dar dacă d. Iorga sprijină prin marea d-sale autoritate morală o cerere de graţiere ce se îndreaptă spre un anumit fel de publicistică — atunci pro­testăm. D . Iorga era cel din urmă care ar fi trebuit să înmâneze clemenţei « regale suplica întinată a lui Tudor Arghezi.

* * D. Iorga a fost, şi este încă prin temperament, un

pamfletar. S ă nu ne speriem de cuvinte. Il n'y a pas de sot métier... Sunt numai oameni de un fel sau de altfel. Totul atârnă de scopul pentru care se tolosesc mijloacele. Canficativul moral cade numai asupra ţintei...

D . N. Iorga a fost şi es te un pamfletar. Un pamfletar însă al unui ideal. Ceiace-i stăpânea activitatea literară delà Sămănătorul era, negreşit, o anumită concepţie literară şi culturală ; ceia ce-i stăpânia activitatea politica de acum, este desigur, o concepţie politică. Mijloacele pentru rea­lizarea acestui ideal sunt o problemă de temperament. Unde cineva ar fi întrebuinţat puterea logicei reci şi a cuvântului măsurat, altul întrebuinţează logica fierbinte şi măritoare a sentimentului, lava verbului înflăcărat. Suntem victima temperamentului nostru. Suntem instrumente de precizie sau instrumente deformatoare, în mare sau în mic,

după pulsaţiile inimei. Nu suntem răspunzători de ritmul sângelui ; suntem însă răspunzători de îndrumarea morală a fiinţei noastre. Un pamlletar îmbrăţişează mai mult decât poate strânge ; aruncă dincolo de ţinta pe care o a.re în vedere ; mârindu-şi mereu obiectul urei sau al dragostei lui, e un David cu praştia întinsă împotriva unui iluzoriu Goliat ; nu arare e chiar nobilul cavaler al Tristei Figuri în faţa morilor halucinate. Un pamfletar e cu siguranţă o lentilă măritoare sub acţiunea unui soare meridional ; e ó balista în perpetuă funcţionare. Nu- cunoaşte decât prieteni sau duşmani; ignorează nepăsarea filozofică. Şi nu dintr'un îndemn, personal sau dintr'un capriciu, ci din imboldul fatal şi inevitabil al unui ideal.

D. N. lorga este un pamfletar al ideei. D e un pătrar de veac, Irâmântă cu rigurosul lui trident, ca un Neptun, cugetarea românească în toate direcţiile. Că a putut fi nedrept cu mine, cu altul sau cu mulţi alţii — n'are nici o însemnătate... Lutul nostru pieritor—-al tuturora — se va scutura ca mâine în lut. Nu rămâne decât gestul care frământă ţarina şi o fertilizează. Mai mult Cuvintele în 3 e-şi ale unui astfel de pamfletar nu mai au nici o însemnătate. Sunt umflate, mânioase, exagerate. Sunt uragane ce răs­colesc inutil valurile, dar duc din spate şi corăbiile spre ţărmuri hotărâte şi folositoare. Nu interesează decât fina­litatea unei astfel de mânii de vorbe. Şi chiar dacă şi această finalitate e uneori contestabilă, rămâne încă intenţia clin care porneşte. Idealul literar, cultural şi politic al d lui N. Iorga intră în domeniul lucrurilor ce se pot discuta. Prezenţa unui nobil ideal este însă un fapt sigur. Ajunge pentru a-1 preţui cum se cuvine într'o lume de instincte.

* * *

Delà rasa pamfletarului de idei am lunecat repede la rasa pamfletarului de cuvinte. Delà d. N. lorga, la d. Tudor Arghezi. Hotărât, d. Arghezi e un şef de şcoală, al celei mai formidabile «şcoli l i t eraro de astăzi, ce răs­punde unui viţiu naţional. Armata lui e legiune. Nu se cere nimic. Lipsă de cultură, lipsă de idei, lipsă de bună­voinţă, trivialitate şi scatalogie, lipsă totală de simţ moral şi, acum în urmă, lipsă chiar de talent verbal Nu însă

1) De pildă : însemnări literare. Hiena, e t c

şi la d. Àrghezi. Ii recunoaştem o acţiune puternică asupra frazei şi a cuvântului ; un suflu creator de imagini noi, vulgare dar energice; un viol perpetuu al tiparelor înve­chite ale limbei. Atît. In aceste, tipare n'a pus însă nici suflet, nici credinţă. Dimpotrivă şi-a modelat convingerile în lutul celor ce l'au plătit. A spurcat tot ce e frumos, uneori din nevoia josnica de a spurca, alteori dîn porunca banului ce-1 subjuga. A spurcat uneori frumos, cu arun­cări uriaşe de ape murdare. Çu atât mai rău. Pilda şi succesul lui uşor au ademenit lunga teorie a pamfletarilor noştri de azi, care nu cunosc respectul de alţii, pentrucâ nu cunosc respectul de sine şi care nu aruncă din zadar­nicele lor baliste decât norul negru al cuvintelor-stercorare. lipsite de idei şi de convingere.

O astfel de lipsă l'a dus pe T. Arghezi la puşcărie. Liberându-1, d. Iorga ajută la substituirea pamfletului de Idei prin pamfletul de cuvinte. Este deci asasinul pro­priului lui ideal.

E. LOVINESClî

La poarta gradinei cu gardai de zid

La poarta gradinei cu gardul de zid, — Ce alb era zidul gradinei! La poarta gradinei cu gardul de zid» Pusesem un clopot de trainic argint, Să-1 apăr de pata ruginii. Pusesem un clopot de trainic argint Să-şi sune chemarea străinii Opriţi de albeaţa înaltului zid, De verdea răcoare-a grădinii... Treceau către munte pribegii trudiţi» — Pe unde-or mai fi astăzi oare? — Treceau către munte pribegii trudiţi De şesuri şi-atâta de tare doriţi De-un pic de tihnită răcoare.

Şi ce bucuroasă mergeam să deschid Portiţa din zidul grădinii, Când clopotul — crainic chemà peste zid Curat, ca solia Luminii,—

Căci triştii, trudiţii, nebunii pribegi, — Ce ochi aiuriţi aveau unii!..— Căci triştii, trudiţii, nebunii pribegi, Erau slujitorii albastrelor legi In numele căror se sapă poteci In stâncile care ne-aşteaptă din veci Cărarea spre munţii Minunii.

Mergeau să cioplească nebunii pribegi, In recile stăvili de piètre, Mergeau să cioplească sublimii pribegi Cărări sorocite să'ndrume, prin veci, Pe toţi ne'ncălziţii obşteştilor legi, Spre culmea nestinselor vetre. Şi tot mai voioasă mergeam să deschid...

Tu, singurul clopot ce-mi poate trezi Doritul ecou al Chemării,— Acum când mai stinsă-i pe fie-ce zi Lumina ce-mi străjuie zării, Şi-o altă grădină cu gardul de zid In umbra-i tihnită mă cheamă,— Răzbi-vei un clincăt şi'n singurul zid Spre zare mă'ndrept făr'de teamă?

ELENA FARAGO

Pin «femeeîn faţa oglinzei».

A G O N I E Manuela se uita împrejur... Trebuia să trăiască. De când suferea gonise tovărăşia , Alinei, nu o mâi întâlnea

aproape deloc. Asia era felul ei; s a ş i poarte durerile singură cu un fel de sălbăticie şi de ură de ea mai întâi şi apoi de toţi ceilalţi fie vinovaţi, fie nevinovaţi de ele.

Nu putea să împiedice oamenii de a trăi în jurul el. Adesea chiar acest sgomot, aceste prezenţe îi erau bune, puneau în preajma deznădejdei şi golului din ea, o mişcare, ceva ca sgomotul surd al unui oraş în jurul spaimei unui cimitir.

Alte-ori apropierea lor apăsa peste suferinţa ei solitară şi duşmană cum apasă zăgazul munţilor neclintiţi peste lacul pe care îl sugrumă, în cercul lor. Tot aşa cum erau turburate în ea valurile necazurilor ascunse, trebuie să ii fost turburat sub oglinda .lui neclintită lacul care-şi fierbe mâniile în adâncime fără de scurgere. In revolta şi în nevoia desperată de a scăpa din inelul fatal al munţilor, Iacul cel sclav tiebuie să fi chemat ca şi ea prăbuşiri şi cataclisme care să rupă tăria cumplită a piedicelor către libertate, către o libertate uneori desluşită, mai adesea nelămurită dar imperioasă.

Se uita împrejur prin egrada imensă năpădită de iarbă, părăgi-nită, încâlcită ici-colo de amestecul florilor crescute la întâmplare din seminţe căzute acolo din anul trecut. Unele floricele simţind părăsirea locului, scoteau timid corolele lor simple dintre buruieni ; trifoiul, încurca pretutindeni -iarba lăsată în voie şi fire subţiri de «fusta rân-dunicei» îmbrăţişeau poalele brazilor mici ; o cucută răsărise lângă un. arbust de şofran şi păsările de curte, raţele, găinile, treceau nesupă­rate turburând cu amintirea vieţei gospodăreşti, virginătatea peisajului.

Se uita împrejur de nevoie şi fără mulţumire. Cunoştea epocile astea de părăsire când se'ntorcea la natură ca,

Ia ultimul refugiu al sufletului ei orfan, fiindcă nu mai putea iubi în om natura cu toate grădinile şi buruienele ei, ea care-şi făcea univers şi viaţă din făptura omenească. Pentru ea firea exferioară rămânea u a vast decor minunat, care însă putea fi cuprins întreg cu toată pasio­nanta lui minune în fiinţa ei şi a altora, dar care fără de însufleţirea prezenţei omeneşti nu-1 putea da desfătarea sufletească.

Când se surprindea uitându-se numai în afară, era semnul doliului ei sufletesc. .

împinse portiţa putrezită dinapoia casei. Aci o uimi acordul dintre loc şi părăginirea gândurilor şi simţirilor ei încâlcite, slobode, necârmuite. Era acolo o mică livadă cu câţiva pomi roditori care dege­neraseră, cu alţii tineri de tot. Acoto, în fiecare primăvară în vre-o dimineaţă din atâtea care veneau şi treceau, deşi distrasă de vocile ei interioare delà ale anotimpurilor, auzea totuşi privighetoarea.

Iarba acolo era mare, moale, verde; pomii tineri păreau nişte copii ; stufişurile de măcieşi crescuseră mari ca copaeJi, încurcaţi cu

pălămida înaltă şi ea ca un tufiş; urzicile ajunseseră gardul mărunt: nu ai fi cules* merele înşirate verzi şi ruginite totodată, crezând că sunt sălbatice. Erau soci înalţi cât un salcâm, şi fluturii albi toţi, sbürau aşa de mulţi, deşi aproape cât şi frunzele, ca o roire îmbel­şugată fecundată.

Altădată colţul acela era vesel şi fraged; în anul ăsta o vege­taţie întunecată şi deasă, năpădită şi înaltă, cu mirosul amărui, cu lumini şi umbre împreunate prin acel ceva imprecis care cu aceleaşi elemente creează diversitatea, închideau între porumbiştea înaltă ca un zid şi grădina din fată, acel colţ aspru ca un miez sever de natură în care crăcile întinse liber, ramurile înodate şi ghimpo.ase, iarba adâncă cu foaie lată, măcieşul cotropitor, perii scunzi înăbuşiţi şi îngreuiaţi de fructe strepezii, chiar pui d.e găină mici, înecaţi în iarbă aminteau viaţa primitivă-

Manuela fusese despărţită brusc de Vâlsan şj nu putea nici •învinge obstacolele, nici răbda despărţirea. Voinţa ei creştea odată cu stavilele, se izbea şi se zdrobea de ele fără să le poată sfărâma; nu era un zid pe care să 1 dărâme sau de .care să-şi spargă capul, era o plasă infamă şi tenebroasă întinsa împrejurul ei, în care se împiedeca la orice pas şi în care cădea sbătându se ca un peşte. Reţeaua asta de intrigi şi ipocrizii care-i separa când erau aşa deaproape îi da crize de disperare, ar fi ucis o alte împrejurări care trimiseseră pe neaştep­tate pe Vâlsan departe, deşi puneau între ei distanţe mai lungi, îi păreau mai uşoare de îndurat. In despărţirea asta nu avea resemnare şi nu păstra cel puţin o nădejde. Nu ştia ce-şi mai sunt unul altuia, ce vor deveni. Ştia că îl iubeşte... dacă se putea da numele ăsta chi­nului care o încleşta într'o simţire unică. împrejurările nu-i îngăduiau cel .puţin să facă vre-un proect cât de depărtat. Nu putea hotărî, nu putea voi. Şi toată voinţa ei trăind o hotărâre şi o voinţă unică de ceva imposibil, şi acel ceva era: să nu se sfârşească... să mai fie... O voinţă pe care nici nu şi-o cunoştea, care numai încăpea în ea, care o speria... Ce să mai fie?... nu putea desluşi... Ceva care se învârtea fără încetare în fiinţa ei, un sfiedel obscur, o nevoie nelămurită şi stăpânitoare... Să fie!.. El să fie... undeva departe sau aproape... pentru ca curând sau târzju să urmeze, să nu se sfârşească ceeace în ea nu se sfârşise ci creştea până la măsuri pe care nu le putea îndura.

Asta venea se vede deacolo ca un capriciu al hazardului rupsese' raporturile lor de miri îndrăgostiţi tocmai în faza cea mai primejdioasă, in criza cea mai delicată. In faza cea bolnavă a iubirei când între ideal şi reelitate, realitatea face treptat incursia ei tiranică, sfâşie închi­puirile cu atingerile ei neliniştite aduce sufletului participarea fibrelor şi globulelor, amestecând beţia viselor cu gustul desmierdărilor, şi infiltrând lutului omenesc miasmele nelămurite ale apelor turburate, ape captate ìntVun vârtej strâmt de simţiri care umflă digul fără să se poată revărsa.

Mersul iubirei lor era normal» gradat, ascendent, dar accidentul care îl curmase era barbar şi brutal.

Toate lucrurile astea Manuela nu le ştia, nu le raţiona; de altfel judecata ei era o bară fixă până la rupere, care nu avea nici ò mlă-

diere. Cugetul îi era stăpânit de obsesia acelui : «Vreau şi nu se poate» acelui s s ' a sfârşit şi nu vreau»...

in lupta asta uriaşe nu avea nici un ajutor, Mândria ei o oprea să-şi asocieze pe acei ce ar fi pHtut şi vrut s'o ajute, şi cei din jurul «i erau prin forţa lucrurilor duşmani. Alături de ea avea pe cel mai mare duşman. II ura ! 11 ura fără margini, implacabil, sălbatic şi nepu­tincios. Cu atât mai mult cu çât lupta lor era mută, fără explicaţii şi violenţe care uşurează. Fiinţa ei toată, mersul, figura, erau obosite de lupta asta, şi cehii şi - î simţea sălbateci, zănateci.

Acolo pe dezordinea naturel' întunecate în armonie cu deznă­dejdea ei, Manuela îşi odihni o secundă truda.

Odihna îi fu scurtă. Era în aer ceva apăsător care o astupa şi pe ea în grumaz. Zărind la Apus nori care se ridicau, simţi o mul­ţumire, îşi explicase de mnlte ori manifestări misterioase ale naturii ei, la fel cu acele aie naturei mari, dar nu putuse încă dovedi bine de ce zilele egale şi frumoase ca şi locurile şese îi făceau rău. Acei nor de­părtat apărut în mijlocul caldului greoi şi senin îi părea parcă o fiinţă care îi venea în ajutor.

Era întocmai ca sosirea unui om într'un loc pustiu. Cel sosit putea fi de rasă şi limbă străină, nu distingea felul îii care prezenţa lui o va uşura, dar existenţa lui o mulţumea fără să ştie dece. Orice fenomen cât de mic care întrerupe imobilitatea naturei are în el ceva mai vîu ca viaţa ei uzuală.

Se întorsese acum pe seară, şi sta pe scaunul de trestie pe care printr'o coincidenţă, trecută apoi Ia deprindere, se aşeza mereu de zece luni decând privea jocul aceleiaşi imagini îii oglindă.

Picături largi căzură. Atunci respiraţia ei anevoioasă, fu mai li­beră, încet, cu ezitare, începu să plouă. Ceiace o înăbuşă se risipi, caşicum se desfăcuse supapa care ţinea durerile ei închise în asfixia propriului lor abur, şi acum simţirea ei circula din n o u i n voe printre suferinţe. "

Presărate ca şi ploia îi cădeau gândurile, ca si ea fără vioiciune.. «Dacă s'ar sfârşi... dacă totuşi s'ar sfârşi...»

O furie bruscă ca un vârtej se răscoli în ea. Asta niciodată1 ! Era singura ei teamă. Prefera toate suferinţele, toate chinurile sfâşitu-lui. Vaia cloroformată cu care timpul amorţeşte toate rănile omeneşti o revolta. Resemnarea searbădă care era răzounarea mediocră a vieţei, uitarea care e răzbunarea timpului asupra eternităţei, îi păreau râsul stupid al omului care se despăgubeşte de laşitatea care-1 constrânge, în banalitatea traiului, privind batjocoritor şi invidios înfrângerea celor care se avântă la adâncul lui şi se înneacă.

Mila, nevoia lor o tăgăduia, o nesocotea. Revolta ţipa într'însa, dar nu ar fi putut-o spune cu cuvinte-

Tensiunea lăuntrică era-imensă. Dc-odată o imagine scurtă i-se arată într'o lamă de lumină care

da la oparte pânza realităţii ca în acele feerii când îţi apare ceva de dincolo de perdeaua decorului.

... Parcă un fiu, unul singur de un singur fel şi numai odat pe lume ar fi murit, şi o mamă Tar fi plâns.

Era cu i -.'nţă să încapă în mamă înţelegerea că în adevăr fiul nu va m n era cu neputinţă că cel ce încetase de a maî fi să mai trăi. — . ?i din acest îndoit şi cumplit imposibil, jalea fe" meei avea ceva necurmat, un gemet care întâi te durea şi te-amuţea pe urmă îţi sfâşia auzul, îţi rupea inima, apoi te înebunea şi nu-f mai puteai auzi. Mila şi chinul pe care ţ i i dau acel bocet, acel răc­net care părea că nu se mai poate curma, trebuiau să înceteze.

Era o puternică închipuire auditivă. Cea vizuală era mai slabă. Abia distingea că copilul care întrupa această durere era parcă un sol­dat căzut pe un câmp... oamenii erau o oaste şi femeea o suferinţă parcă prefăcută peutru totdeauna în ţipăt. Un astfel de ţipăt încât cineva deacolo din mulţime, mai presus de milă, înebunit, ar fi porucait s'o omoare şi numai aşa ar fi tăcut.„ şi toate astea ar fi fost într'un fel de tabără.

Decorul abia schiţat în ceaţa minţei... sunetele chinuitoare... securea cu care ucideau femeea ca să tacă, sclipiseră în lumina unei năluciri da o secundă.

Aşa se întruchipa revolta ei Ia gândul că s'ar putea sfârşi. Dece oare? Poate fiindcă sfârşitul e o moarte... Ce fel de ucidere?... Nu înţelegea dece imaginele funebre se lipeau de gândul sfârşitului.

Poate că acea viziune venea să-i arate că mai presus de plânsul care nu vrea să se curme, e mila crudă care omoară şl salvează.

Sau ce era atunci ? Afară nu mai.era niciun vârtej, ploua încet dintr'un nor fără

putere, şi căldura părea udată fără ca aerul să sé fi purificat. Acum Manuela nu mai semăna cu ziua... Ca şi cum pe când

aci ploua anevoios şi liniştit, undeva aiurea pe o muche de continent s'ar fi deslănţuit o furtună mare şi ea ar fi fost de pe locul furtunei.

Se însera încet şi nebăgat de stamă din cauza înoratului. Nu mai avea nici un gând, dar simţea ceva ciudat şi dureros: par'că în mijlocul aleef din stânga cineva ar fi ridicat Inima ei ca pe un vas de faianţă şi asvârîindu-1 tare şi de sus, l'ar fi sfărâmat în ţăndări. Avea se vede o apăsare în partea stângă a corpului, o dezordine în circulaţie. îşi explica singură senzaţia-.. Apoi simţi că ceva greu lu­necă din ea în jos şi o trage şi ca să nu cadă din ea, se apleacă cu precauţiune... şi acel ceva care luneca, era inima.

Avea probabil palpitaţii, turburări cardiace. Se necăjise prea tare» Oamenii nu seamănă unii cu alţii !... Iubirea ei şi a altora... Suferinţa ei şi a lor...

«Aşa te trezeşti mai târziu, cu o boală — se gândea. Iţi spune doctorul un nume nou şi complicat cu silabe de condamnare*.

«Te întreabă şi îţi explică că ai avut supărări... şi toate suferin­ţele tale, toată lupta, toată viaţa, tot amorul e conţinut în acest cu­vânt pedant, în astă distrată sentinţă medicală.

... Şi într'o zi mi r i !,.. Tot ce te-a adus acolo reînvie în ceasul acela.

Ai vrea să-î ceri pe acela pentru care mori, ori cât ar fi de ciudat să mori pentru un om, oricât ar fi dedemult şi de şters tim-

SïiUU ATORT'T.

pul de atunci!... Dar alţii stau lângâ tine. Pentru ceea-ce a fost şi îţi aduci în ceasul acela aminte, ai vrea să te ţie El de mână.

Când mori, îşi închipui Manuela, trebue să vrei să te ţie cineve de mână tare, întocmai cum trebue- să te prindă în mâim când vii pa lume, întocmai cum strìngi mâinile cui e lângă tine când dai altuia viaţă pe lume, cum t e l i n e cineva de mână ca să treci orişice obstacol, Atunci pasiunea, care ca şi un isvor termal captat curgea prin ea, i-se refugia toată- în mâini şi îi dete dorinţa să ţie în palmele ei calde mâinele multor muribunzi până se vor răci ca să le dea astfel su-' premul ajutor şi suprema iluzie a unei prezenţe. — Ai vrea — dar nu îndrăzneşti.,, ţi-e ruşine să ceri pe altul celor dimprejur, cu tot dreptul tău sacru de fiinţă care pleacă, de călător...

... Cu toate că eşti aproape afară din viaţă, te apasă şi te stă­pânesc încă până la urmă legile ei mărunte.

Deschizi buzele şi le închizi iar uscate şi mute... Ai vrea să laşi -«aceluia» un cuvânt şi cei deaproape pândesc pentru ei ultimul tău cuvânt... şi iar un gest de durere îţi mişcă gura fără cuvinte. Ai yrea dintr'o dată să spui «tot» ce ai dorit, ce ai avut şi n'ai acceptat, min­ciuna pè care ai fost nevoit s'ò primeşti, adevărul pe care nu la'i pu­tut mărturisi, planurile, speranţele... Un val uriaş, toată viata ta pe care să o spui odată înainte de a nn mai putea spune şi valul cuvin­telor imposibie te înăbuşă şi îţi crispează gura într'un spasm de na-putinţă. Chinul acestui suprem grai mut şi ultimele combustii ale trupului istovit sunt acel sbucium al agoniei care sperie-

... Pe urmă o osteneală mare, mare cât a fost şi energia în­treagă a aeelei vieţi sfârşite, acea energie pe care a-i nimicit-o trep­tat trăind, o osteneală mare te cuprinde pe tine, în tine până în ul­tima fibră a trupului, până în ultima fibră a sufletului. Atunci numai vrei nimic fiindcă e zadarnic să mai vrei. Tragi mâna, închizi ochii, te întorci la perete şi gura îşi mişcă abia un ultim desen al cărui zigzag neregulat prins pe hârtie nu l'ar putea experţii hotăra dacă a fost un surâs sau un gemăt, un regret sau o batjocură.

Aşa se murea. Manuela trase pe hârtia pe care o ţ ineaîa mână tremurarea unei linii frânte.

Mâinile ! . . îşi aduse aminte că în "copilăria ei, ca să sară un şanţ, ca să treacă un pârâu, să urce o- coastă de deal, o scară înaltă, refuza cu temeritate şi încredere în ea singură, orice ajutor; că mai pe urmă mai sfioasă, mâinele îi căutau un sprijin, dar nu primise totuşi pe acele ce se întindeau ; că acuma îi atârnau împovărate de o greutate fierbinte care căuta sprijin !... îşi mai aduse aminte că se poate totuşi suferi dureri mari strângând în mâini lemnul unei spe-teze, trupul unei perne, mila lucrurilor inanimate... sau frângându-ţi-le una de alta. Şi tof aşa se poate şi muri...

Dar dacă căldura mâinilor tale 'nu a trecut treptat în alte mâini cum se pot mâinile răci?

Ale ei era totdeauna aşa de calde» ehiar când îi era frig, aşa de calde în mijlocul palmelor!

Cu toate astea acum avea osteneala aceia grozavă, de moarte... Agonia ;.. De unde ştia ea cum se moace? Ca şi cum ar fi murit

.362 • - _ • - . - . --- SßURATÖRUt

vreodată.1... Ştia?.... parcă văzuse ea oameni murind... şl parcă aşa sc moare cum crede ea ?

Dar decâte ori mureau treptat legăturile dintre ea şi oameni legăturile acelea ale raporturilor mărunte care ne aduc în dreptul unora apoi îi duce aiurea, de simpatie, de prietenie... aşa i se des­chidea ei gura din uevoia de a spune... cu buzele apoi iar împreu­nate peste cuvântul nepronunţat al neînţelegere!, cu surâsul durerei, batjocurei sau dezgustului de tot ce moare pe lume neîmplinit. Toate morţile mici sunt tipare reduse ale celei mari.,. Deacolo ştia!...

Apoi se nemulţumi şi mai mult!... Moarte!... moarte!... De un timp avea mereu imagini posomorite. Ce însemnau ? ... Din ce îi ve­neau ?... Care era legătura lor cu... El...

Moarte? ~ Adică sfârşit. — Că se va sfârşi!... Altceva nu pu­tea fi... şi tocmai asta nu vrea... Manuela nu vrea să se sfârşească.

HORTENSIA PAPADAT-BENCESCU

REFLEXZJRI DE AMURG Tu nu i-ai spus că o iubeşti vreo data, Şi ţie chiar, în taina mintii clare N'ai îndrăznit să-ţi faci mărturisirea. Fugeai din înflorită ei cărare Şi altora le-ai închinat iubirea — Credinţă sfântă, pururi înşelată! Şi azi a nins pe culmi, şi nins ţi-e părul. Dar luminoşi, prin ceaţa depărtată Surîd cuminţii ochi de odinioară, Tot iubitori, adânci, în adevărul Apumf ~-neînturnatei fericiri !• Şi'n noaptea care cade, te înfăşoară In golul nesfârşitei părăsiri,— Descoperi ca fn deserturi, piatra rară, Uitată sub cenuşe, ani de-arândul

V Ş i limpede, simţirea-adeuărată. E prea târziu, şi te omoară gândul: — Comorii nestimate 'n van păstrată, Nu i-ai simţit la vreme preţuirea... Din stolul drag, cea mai iubită fală Nu ţi-a ştiut, şi nu i-ai spus iubirea!

D. NANU.

I O N I E Linie—risipă de .flăcări şi scântei (Âdelniţare vastă din florile de tei Idile fastuoase, ospeţe şi Kermese Cu zßne 'mbujorate, şi smei cătaţi sub mese La nunta 'mpărătească din lacul de cleştar — Ünde-ai ascuns mistreţii din codrul legendar-, Unde-au pierit silvanii şi faunii tăi, unde ? Iunie—risipă de crin şi nenufar. Viset plutiri de nimfe pe lacurile reci Şi stele printre frunte şi'n valurile pale. Perechi îndrăgostit e pe-albastrele poteci Şi calma poezie din vremi patriarhale.,.

Şi nu mai vreau nimica dècdl un colţ, sub cer Să pot privi in pace grădina tinereţii, In care alţii gustă din rodul plin al vieţii Atât—căci viaţa însăşi de mult cu tio mai cer... Şi nu mai vreau nimica decât un ,co!ţ, sub cer...

VICTOR EFTIMIU.

Minciună grecească

Era ,1a Mariuţa un grec bătrân — nu ştiu de o mai fi trăind — îl chema domnu lane- Era pus după pluguri şi când şedeam de o-dihnă, ne tot spunea la palavre.

Ştia grecu câte şi mai câte : basme, istorii, znoave, de nu ti se ma| ura cu el. îşi lăuda însă şi neamul, de no ' toţi care-1 ascultam ne dam cu coatele, ne făceam că-1 credem şi râdeam pe 'nfundate de mi mai puteam. Când vedea că-1 credem, nu mai putea de bucurie-

Intr'o zi — se apropiase vremea să ne întoarcem acasă — el ne spuse una gogonată de tot. După ce a sfârşit-o, eu însă i-am dat-o la nas, -de umbla, grecul să leşine de necaz. învineţea, îngălbenea, ofta, îl trecea năduşelile cât p'aci să moară!

începuse să ne povestească aşa: <— Mo băeţi, grecii noştrii tare deştepţi, mă. Ei au făcut leîe-

fonu, gramofonu, telegrafu,... ţoale maşinele de^ pe lume . Noi începurăm 'să ne dăm cu coatele si ?:1 zâmbim:

364 -• SIÌUHATOUUL

Acum un doftor d'ai nostru — că de la Grecia a venit medicina în lume —• a născocit o maşină minunată de fabricat oa­meni...

" — Oameni vii ? întrebă unul. *•— Fireşte că oameni vii... Doftorul ăla e tare învăţat şi tare

priceput. «—- Da cum să fabrice d o m u l viu, domnule lane? îl întreabă

altul. « Foarte bine şi tocmai cum, mă gândiam şi eu... Iaca cum ,

Din doi uncheşi prea bătrâni» maşina scoate un flăcău ; şi din trei : patru mătuşi scoate o fetică de şeaisprezece ani...

«— Mare minune ! — zisei eu şi mă făcui tare încredinţat. , — Maşina este simplă pe din afară. Se vede o gaură pe unde

se bagă uncheşii unul câte unul şi o rotă de învârtit. Este lungă ca de ici până colo, cât încap bine trei-patru oameni. Şi doftorul face aşa : Ia un tincheş şi-1 pune să scrie testamentu, că lasă averea dof­torului şi-1 băgă pe gaură şi auzi : «Ău!» Şi vine al doilea-moş, îi scrie testamentul şi-1 bagă şi pe el în maşină şi auzi iar : «Ău!»... Apoi doftorul scoate ceasul şi zice unui băiat slugă : învârteşte băete!» Băeatul începe să învârtească roata şi s'aude «scârţ!»... şi s'aude «hârţ !»..- . şi s'aude «of!»... şi s'aude «ah!» . , şi apoi se face linişte în maşină.

«— învârteşte băiatule mereu, învârteşte !» <Şi băiatul învârteşte, învârteşte de zor, până zice doftorul o-

preşte puţintichi !>\ Băiatul opreşte maşina şi doftorul ridică un căpăcel şi se uită

'năuntru. «Bun!» zice el şi iar : «învârteşte băiatule mereu, învârteşte!* Şi învârteşte băiatul şi învârteşte şi sudoarea curge după frun-

te-i şi vinele mâinilor i-se umflă, iar doftoru cu ceasul în mână stă crunt !

Da eu îi tăiai spusa : V —- Da nu ţ< se pare, domnule lane, c'a ostenit băiatul tot în­

vârtind mereu roata ? «— Sec eşti mă Radule!.,. Păi dacă o femee cât de vrenică şi

de frumoasă abia în nouă luni fabrică un puişor de om, dar băiatu să nu 'nvârtească o zi ca să iasă un flăcău ?...

«— Aşa e, aşa e! — ziseră ceilalţi — Spune 'nainte, domnule lane, că Radu e o secătură cum spusesi«,

Şi grecu începu iar : «— Şi cum vă s p u n : învârteşte băeatul, învârteşte şi muşchii

ilela mâini se fac aşa şi obrajii i-se înroşesc şi năduşeala curge... «Ah !» s'aude în maşină.

«— Vârteşte băeatule, învârteşte, că acuşi e la intrarea sufletu­lui ! Vârteşte repede...»

Şi învârteşte băeatul repede şi suflă băeatul ca vaporul şi atuci sumere mânecele doftoru şi apucă şi el de roată şi învârteşte-în-vârteşte...

«—- Bine că-1 puseşi şi pe el la învârtit! zisei eu ; iar, Grecul ridică ochii la mine, mă privi cam cu necaz. înţelesei că mă întreabă :

ce, vreau înjurătură? dar tăcu. Ceilalţi iar începurăsă-1 roage : «Spune domnule lane, spune că Radu aşa e el : palavragiu.

'— Şi învârteşte amândoi, învârteşte şi odată se deschide o uşuliţă de la fund şi s 'aude iar în maşină : «Ah dar greu dormii !...*

Doftorul zise atunci : .«Pais ! Pais!... tinde salteaua!* Şi băeatu întinde jos, la gura uşuliţii salteaua de paie şi apoi vine iar la doftor şi învârteşte...

Şi iaca, se vede un cearşaf alb şi nişte degete că se ivesc p e ^ gura uşuliţii, şi apoi mâinile întinse şi între ele, capul cu faţa în j o s ' şi apoi tot corpul ese şi vraşc pe saltea.

Flăcăul se întoarce repede cu faţa în sus, deschide ochii, se freacă la ei, se uită şi se scoală în sus mirat. Doftorul şi băeatul zâmbesc şi se uită la el.

«— Cine sunt eu, şi unde sunt?* se întreabă băeatul. ' — E ş t i aici cu noi !» — îi răspunde doftorul — şi se duceJa

cl şi-1 ia de mână. Flăcăul e roşu la faţă ca un trandafir şi e tânăr ca de 18 ani. «— Dar cine sunt? întreabă el mirat — că am uitat?*. i<— Nici eu nu ştiu să-ţi spui cine eşti, flăcăule !... Dar zic să

traesti şi sä fi cuminte şi priceput. «— Nu cunosc pe nimeni pe aici! — spune'băeatul-«— Cunoaşte-ne pe noi, şi asculţă-mă pe mine !» Şi-1 ia, şi-1 pune să sară peste frânghii, să se dea d'a rostogo­

lul pe dealuri şi-1 trimite la şcoală.-. Apoi când e om dedat cu toţi îi dă voie să plece unde-o vrea. Vedeţi voi ce maşină şi ce minune fac grecii noştri ?

«— Tii, domnule lane, să nu te superi — începui eu — dar asta y adevărat minciună grecească !

«— Ţe, ţe ? ! întreabă el repede. «— Păi da — începui să-1 iau acum la vale de tot — Achile

şi Menelau or fi fost'; Paris, delà care spui că şi-a luat numele Pa­risul, o fi fost; Omer şi Troia tot aşa, dar maşina asta e o minciună grecească.

•<— Minţiună as ta?! strigă el. 8 — Minciună! «— Mă Radule, asta nu e minţună. «—'Ai văzut-o dumneata? «— Mi-a spus-o un grec d'al nostru ! «— A fost un mincinos! _ «— Mo grecii nu spun mintimi ! Nu înţelegi că grecii ade­

văraţi nu spun minţiuni ?... Ei ziceau Ia toţ i : «Noi caru nu minţim !».., şi acuşi tu să faci minţinos pe un simpatrîot al meu ?..

«— A minţit domnule lane..", a minţit, ori ăi fi minţit chiar dumneata.

«— Io să minţ?!. . . A ba-ba-ba !..• Dumnezeule!... Să mint eu, grec delà Candia !... Un curţioi poate să mintă, un albanez, un ar­mean, un sânge amestecat» dar un grec nu minte...

«— Minte de rupe pământul, domnule lane ! Tovarăşii ceilalţi râdeau de se tăvăleau.

« ~ Şi voi îl credeţi pe el, îl credeţi pe el? îi întrebă grecul galben la faţă.

«— Păi de... zise unul. «— A ba-ba-ba-ba!... Ce secii... Eu nu mint ; un grec delà

Tesalia a spus asta... . «—- A fost mai dincoa, Domnule lane, şi-a minţit!.., Că uite

ce este..- Dacă e maşina, dumneata de ce nu te duci să te faci flăcău ? «— Ah secule, a h ! — se văita grecul — nu 'nţelegi tu, că

nu mă duc de frică N'auzi că d!n doi ese unul, dar nu se ştie care. . Ştiu eu că es eu ori celait?... Că acolo suge sângele şi unul ese flăcău viu şi altul rămâne un uscat mort.

• - «— Degeaba spui — îl întărâtai eu înaine — nu e maşina şi d'aia nu te duci.»

Grecul se rezimă cu spatele de roata unei căruţe, închise ochii şi căscă gura. Tovarăşii mei, când văzură asta, se opriră din râsete şi deteră năvală la el s ă i zgudue şi să-1 stropească cu apă.

«— Ah!..- meheru meu!...» şi se dibui la spate... Tovarăşii începură să mă îmbrâncească şi să-mi spue : «Ce vrei să moară grecul, să intrăm în belea că l-am omorât

no i? «— Taci domnule lane, că noi credem, credem... Radu e un

sec... crede şi el, dar ca să vă înecăjească !... «De ce să fie un suflet de om aşa de rău !... se vaită el. «Pentru că e al dracului, domnule lane!... d'aia.* Şi grecul cu bărbuţa albă, cu nasul subţire, cu părul dat spre

ceafă, parcă era mort. Mi se făcu şi mie milă de ei şi plecai. Mă gândii că de-a fi fost tânăr, m'ar fi făcut dopartele cu cuţitu...

f Şi-a venit în fire şi a plecat delà noi. Ei bine, am mai zâbovit o săptămână până să plecăm, dar gre­

cul nu mUa mai vorbit. II întrebam de vorbă, îl rugam să nu fie su­părat ; dar geaba. Când plecarăm, cu toţi dete mâna şi le ură sănă­tate lor şi copiilor. Mă dusei şi eu :

«— La revedere, domnule lane !•.. «— Fugj ! Fugi !... «— Domnule lane!... «— Fugi, tu batjocoreşti neamul grecesc! Fugi..-«— Bine; eu tot zic să ţi se 'nsdrăvenească maşina, e r să mai

poţi face barim un pui de om şi d-ta ! «— Eşti sec, eşti sec şi sec o să fii până la moarte !...*_ Şi n'a vrut să-mi dea mâna deloc-L'am lăsat... Pe drum însă îmi venea să mă'ntorc îndărăt şi

să-i spui că nu minte nici el şi nici grecii şl să plec împăcat.... Mi-am călcat însă pe inimă şi mi-am văzut de drum..- D'atunci nu l'ani mai văzut şi nu ştiu de o mai fi trăind...

I. C. VISSARLON

Amicul meuTiam BoboMadiagne In timpul războiului .mondial, s'a vorbit mult despre senegalezi ;

gazetele făceau tot felul de glume. Aşa de pildă, se scria ră soldaţii străini debarcaţi în Franţa ar fi fost întrebaţi pentru-ce au venit să lupte? Unii răspundeau: «pentru libertate»; alţii pentru neatârnarea popoarelor m i c i » ; iar senegalezii : «nous voulons manzez les Alle­mands». Se vor fi găsit desigur şi oimeni gata să creadă înt 'adevăr în antropofagia senegalezilor. Dar ce zic: n'a umblat la noi deunăzi, săptămâni de zile şi cu stăruinţă, svonul că senegalezii fură copii ca să-i mănânce, ba că anume îi dau la brutării frrpă?!. La Cons­tanţa lipseau 150—200—250 ăi copii (numărul creştea repede pe fie care zi), la Brăila aţâţi, la Buzău aţâţi... Fiecare (oameni instruiţi şi serioşi!) cunoştea personal pe un domn căruia i-adispărut acum câteva zile un . cop i l» ; etc. La un moment dat, svonul fu înregistrat cu des­tulă serrozitate, de gazete. Nimeni n'a făcut reflecţia, că dacă în adevăr o sută de copii ar dispare dîntr'un oraş, familiile . lor, adică vre-o citeva sute de persoane ar stârni o adevărată revoluţie de stradă, i ' a r publica liste. Dar se ştie că mulţimea are psihozele ei. Câte de astea n'am văzut îu timpul războiului...

Tocmai de aceia, cred, că vor interesa observaţiile făcute de mine asupra unui senegalez care mi-a fost câte-va luni tovarăş de captivi­tate. Se ya încredinţa fiè-care ce prăpastie desparte realitatea de ceia-ce ne închipuim noi, sub stăpânirea unor prejudecăţi, să le zic aşa, in­curabile. ;

Când am fost aduşi, noi, «duşmanii puterilor centrale», în pri­mele zile ale lunii Aprilie 1918, delà Golemo-Conare,—depou de pe­deapsă pentru exterminarea comitagiilor sârbi,—în lagărul de prizonieri de război de lângă Filipopol, am fost aşezaţi în aceiaş baracă cu vre-o 50—60 de prizonieri francezi şi cu vre-o 10—15 prizonieri italieni. Senegalezul mi-a atras îndată luarea aminte, date fiind preocupările mele antropologice. Zăcea toată ziua întins pe jos, încolăcit ca un şarpe la frig. La faţă, negru lustruit, ca o cismă bine lustruită, fără bănuială de amestec. Mi-a şi mărturisit măi târziu, că de când s'« ţine minte, în familia lui, picătură de sânge alb n'a intrat-.. Am întrebat pe franţuji despre dânsul. Mi-au spus că e funcţionar la o bancă diri Saint Louis şi că, «are o instrucţie mai bună decât cei mai mulţi dintre noi». «Unul,—funcţionar la Comptoir national d'Escompte» din Pa­ris—, a adăogat : «Bobo e rău. Pentru o glumă era cât péce f s ă a-runce pe un camarad jos din etaj. De atunci nu-i mai vorbesc*. M'am apropiat de Bobo şi m'am uitat la lădiţa lui cu alimente. îşi săpase pe capac numele cu litere elegante, ale căror înflorituri amin­teau în mod izbitor scrierea arabă. Aflai că vorbeşte şi scrie bine limba arabă, ca mahomedan de familie bună ce era, şi că de aceia, când se duce de sărbători la moscheea din Filipopol, turcii îl invita la masă, îi dau bani şi cadouri.

1) citeşte : Maghiarii,

— SBUP.ATrmtîT.

Cercam să intru în vorbă cu dânsul. Dar n'avea deloc chef de conversaţie. Fusese la spital in timpul ernii, îi degeraseră picioarele. Şi nici nu-1 prea înţelegeam. Pronunţa consoanele fără preciziune şi în loc de «je* zicea «ze». Dar după ce m'am obicinuit cu vorba lui percipitată şi fluidă, ne-am înţeles perfect.

Peste vre-o săptămână, comandantul lagărului şi-a făcut capriciul diabolic de a ne trimite înapoi la Golemo Conare, spre grozava noa­stră disperare, cari crezuseram că ordinul de repatriere trebuia să so­sească dintr'o zi într'alta... Şi ne-a mai ţinut în Conare încă o lună după care timp n e a chemat din nou la Filipopol. Bobo era- acuma alt om. Se plimba prin baracă şi prin curte, vesel şi vorbăreţi Şi cu cât vremea şe încălzia şi noi ceştilalţi ne moleşeam, cu atâta Bobo de­vènia mai expansiv, mai ardent mai exuberant. Nalt, svelt, mlă­dios, cu chipiul pe ceafă, în gură -cu o lungă ţigaretă de lemn sculp­tată şi puţin curbată în sus, avea o atitudine războinică şi cavalerească, «tóiu-à-fait crane* Vorbea ironic camarazilor Iui şi nu-i scotea d i n : *äbn v&axU In tònul cu care-i vorbeau franfujü nu puteai să des­coperi nici o nuanţă de condescenţă, necum de desconsiderare. Se pâre că vorba om. are pentru francez un înţeles adânc. De aceea tfn coloniile franceze încrucişarea e generală; pe când în cele engleze rasele rămân desăvârşite. Vorbeam despre asta cu Bobo. Când am venit întâi în lagăr, îmi zise el, «toţi voiau să mă puie la picioarele lor» (adieă să-1 înghenucheze, cum s'ar zice). M'am ţinut foarte mo­dest. Dar întfo zi m'am dus la cel mai fudul şi l-am rugat să-mi scfTe o scrisoare către naşa mea («naşă» de război...). După ce mi-a scris-o, cu destulă caznă, o luai şi însemnai pe dânsa toate greşelile

- de ortografie—cam multicele... Lucrul a făcut senzaşie şi a provocat în privinţa persoanei mele un însemnat reviriment în opinia publică de aici». Bobo se exprimă de obicei în stil susţinut ; nu-i iubitor de limbaj popular, cum afectează a fi, de pildă, camaradul său Mary, tânăr student şi conte regalist, care umblă toată toată ziua cu pipa îh gur l / ì r i t r 'o poză definiţia fixată de «farouche poilu*. Bobo e dintr'o famille foarte bună. Tatâ-său, acuma răposat, fusese secretarul guver-natoruîui. Un unchi al său e căpitan de vapor, un altul avocat, etc. Mamă-sa, originară din regiunea engleză, învăţase la o şcoală engleză» scria şi citea bine englezeşte. Aveau o locuinţă de paisprezece camere şi servitori lipiţi din tată în fiu de casa lor. «Doica mea», îmi spunea Bobö, «face oarecum parte din familie». Viaţa e aşa de eftină, încât toată întreţinerea casei, în afară de haine şi alte fabricate industriale, nu treee de o sută două de lei. Hrana e aproape pe degeaba. Poţi călători luni de zile în Senegal călare din sat în sat. La orice easă tragi, eşti primit cu plăcere şi hrănit, tu şi calul. Pepenii galbeni de pildă nu au valoare de schimb. Dacă ai neglijat să-i plantezi la tine, orice prieten îţi trimite câteva sute. «Să mă vezi pe mine în civilitate», zice Böbo, şi dinţii lui albi luminează deodată faţa lui neagră ca smoala, pe când* buzele foarte groase şi nările larg deschise vi­brează de mândrie, «sunt îmbrăcat ca un prinţ. Totdeauna mi-a plă­cut eleganţa». «Senegalezu! nu-i om rău, are sentimentul dreptăţ i i r

*dar», adaugă Bobo, pe când ochii Iui se rostogolesc de odată în

mod neliniştitor în orbitele lor „il ne faut pas qu'on l'embête". El însuşi s'a însărcinat odată să ne ilustreze această afirmare în mo­dul cel mai convingătoj !i Atunci am văzut ea vrea să zică furie la om!-.. • ' • \ •

H. SANIELEVICI

Simfonia toamnei ')

VII Gându-mi ţese iar icoana Tristului meu dor Palidă vegbieţi pe gânduri Singurà'n pndvôr, Şi străbaţi cu ochii xprea

Până 'ntr'un târziu, In amurgul trist de toamna Mă aştepţi să viu. -

- Iar când noaptea se coboară — Lumea 'ntunecând —-Pe obraji, din ochi, îţi -pică Latrimi tremurând.

VIII • • & apele dorm...

. Tăcerea se 'ntinde Şi totul cuprinde. Stelele sunt mute, Visele s pierdute. Nu mai e o floare, Sufletul mă doare Dorul mă 'nfăşoară. Dm nou mă omoară. Uscatele ramuri Bat smistru 'n geamuri, Şi viaţa tot trece, « Moartea o întrece- : Dormi inir'un sicriu Îngust şi pustiu, Uitarea se'ntinde, Profund te cuprinde Şi apele dorm...

ALEXANDRU T. STAMATIAD

CRONICA CĂRŢILOR STRĂINE

Emil V e r h a e r e n : Les a i l e s r o u g e s d e l à guerre , p o e s i i . Vădit lucru e că lipseşte o literatură compactă de război. Feno­

menul acesta se datoreşte, in bună parte, caracterului specific al aces­tui război . Eroizmul'personal de odinioară a făcut loc piaşinizmulni m o d e r a , anonim mânuit, fără fapte individuale de arme şi, deci fără gesturi şi atitudini plastice ; poezia aplicată lui. ncprinzând delà înce­put această nouă ps icologie , a căutat să scoată, după modele le vechi , aspecte , de fapt. străine justei caracter.stici a actualului război. Lucrul acesta, ue mai răspunzând realităţei imediate, a 1 adus la o f a l ă ş i s g o m o -ioasă declamaţie , la locul prosii, care să ne (tea sufletul nou al acestei traged. i , s'a ridicat hiperbola umflată, cu zgomotul ei zadarnic, împre­jurul faptelor izolate, necaracterisi ice şi, deşi sublime uneori, dar a-proape totdeauna inutile.

Literatura eroică practicată a s t f e l , nu e cea de azi; e a p o a ' e f i c e i mult o mai mult sau mai puţin reuşită reminiscenţă din lecturile tre­cutului.

Uäüboiul cel nou s'a dus mai ales întemeiat pe răbdare. Mii de oameni se pândts *, din tranşee în tranşee. Iulr'o zi poate că şi elanul sau furia v a contribui cu ceva Ia d esbina rea dintre învins şi înv ingător: până atunci însă totui se mărgineşte la o şerpuire anodină pe sub păr mânt. Soldaţii, necontenit cu ochii şi cu urechile aţintite, circulă prin mister. Munca e t linieă şi întunecoasă. Vitejia, închisă într'o sumbră îndrăsneală , abia se mişcă. Toţi se simt complicii şi soldaţii întunericu­lui. Nu se vorbeşte , nu-se strigă. Le sapă doar pământul şi, în cea ,ur i lungi şei mohorâte , incapabile să exalte pe cine-va, în paguba şarjelor .roşii şt fulgurante, seara, când săbiile scăpărau în coifuri şi când esca­droane le treceau ca nişte furtuni menite să deprindă pământul cu ful-geri le morţei, se naşte încet , greoi, eroizmul cel nou, simplu, netulbu­rat ai datoriei indurate cu greutate şi cu răbdare până la capăt.

Verhaeren a surprins câteva aspecte ale „Heroizmului" acosta buimăci tor şi abrutizant. Omul a fost însă, mai întâi, ameţit de prăbu­şirea idealului său de mai bioe :

In August, acoio, în Reichstag, la Berlin, Acei în care lumea îşi pusese credinţa ei nebună Au tăcut când a sunat cuvântul cel râu.

Şt războiul începe. Ideile de până" mai eri se năruesc dintr'odată, credinţa în eficacitdtea lor e înlăturată şi omul, împovărat de această gravă filerdere, coboară , alături de animale inferioare, ca o turmă de cârt i ţe , în tranşee :

„ O / m o ta nemăsurată, Germanie, E de-a fi ucis atroce

Ideea, Pe care şi-o făcea în timp de pace,

In vremea noastră, y Omul despre om.''

Odată ajuns aici, întregul aparat de cugetare îşi schimbă direcţia, şi s e ap' ică să maseze pe unii împotriva altora. Ideea de solidaritate socială , d e respect pentru treci 11 ca o garanţie a viitorului se restrângă automat ic îutr'un tremur de ură colect ivă faţă de semenul de eri ajuns, astă-zi, duşman.

„<?erma mlaşfinelor de aur" e, în acest sens, caracteristică. Bucata aceas ta e poate s imbolul întregului răsboi belgian. Ea reprezintă, pc Ungă vo inţa nobilă de-a învinge, dragostea faţă de spiritul de veacuri

SBÜRATGRUL 37 i

al Klandrei. Depăşeşte însă, l imitându-se totuşi la pământul belgian, cadrul local, si devine simbolul tutulor luptelor de apărare date împre ­jurul pămîntuiui strămoşesc, c u i d e i l e şi cu sentimentele îa c irculaţ ie de-alungul actualului război. „Ferma mlaştinelor de aur" e pământul pe care, cheltuindu-n° din tată în fiu eforturile noastre sol idare, l ocu im cu toţii ; ochi i celor morţi ca şi ai ce lor vii, au privit rând pe râmi aceleaşi vînturi şi aceleaşi ploi, pe câmpia ei ordonată. Morţii însă, c î o d pământul a fost atacat, încep s a s e mişte; ei singuri umple toată tăcerea şi ferma traeste, nu din amintirea lor, ci din existeuţa lor, parcă.

Această fermă a trebuit să primească' lupta şi să înfrunte soarta. întîile tranşee s'an ridicat şi au început să şerpuiască de-alaagul

unci dane zdrenţuite. In timpul luptelor neaşteptate dar furioase, copi i i acestui pământ împart între ei pîinéa, primejdia şi ura. Un fir te le fonic leviga de după un zid dârîmat din spate, prunăria cu tranşee le ş i proectează, parcă, odată cu proectilele trimise duşmanului, şi f e r m a până în inima luptei.

Noaptea, când întunericul se ţese cu fire de argint şi d e a a r , băt inul fermier se întoarce să viziteze morţii, iqtră în vechiul c imit ir şi, cu faţa Ia pământ, vorbeşte. Intr'o zi însă începe şi atacul. Lupta se clatină. Fie-care din're luptători era r înd pe r îad înv ins sau î a v i n -gnfor. De : odatâ , în mij ocui acestei şovăiri , bătrînul fermier apare dintre zidur le surpate şi, cu toată puterea, s tr igă: „Iată m o r ţ i i ! " Sol-dn t!i,_ înfioraţi de o nouă viaţă, resping pe duşman.-La această luptă a hint p a r e întreg pământul ameninţat, cu tot ce închidea în el cu sofie-tele şt cu trupurile tutulor acelora care l'au cultivat vre-odată s a a l'aa in ii apă at.* In definitiv, această Concepţie, deşi v e c h e de fapt, HLÎCS od;!tä nu a servit cu o mai tragică putere o cauză, ca în actuaiuL răzho ; diu această pricină poate fi privită ca modernă. Sufletul acestor soldait a prieeput atunci, confuz, că singură puterea mor ţ i l or e, (le-acum înainte, garanţia, pînă la pace, a rezistenţei lor d e ne învins .

Poemul „Mlaştinelor"de aur" e poemul modern al mot ive lor s e u -iimei.tale şi. chiar, inte'ectuale pentru, care milioane d e oameni a » primit >:y se sacrifice. Nici unul dintre cei căzuţi pe front nu s'a luptat pentru cîş iguri materiale. Respectul faţă de morţi, întins după puteri le

~se alimentale sau intelectuale ale fie-căruia până la proporţii ep i ce , sau redus p i . ă la camaradul căzut din intîmplare alături, a fost singur, î a

«stare, odată pornit pe baza brdinei şi a inerţiei sociale acest „ boule -de-neige ' satanic a! răsboialui, să susţină p i u ă Ia capăt, cu atătea sa ­crificii, voinţa de-a învinge. Motivele economice , sau practice de or i -ce fel au fost doar pentru cancelarii hotărâtoare; masele , însă au p lecat îa t îere »u nebunia <entimentelor sau a ideilor dezinteresate p e bt iee . Nobleţea «cestui sacrificiu însă nu şterge şi oroarea lui. Verhaerea şi-a

socoteală din pl in'de lucrul acesta, şi poesiile lui sînt, astfel, triste, iar eroizmul lor e aproape un paleativ :

„O altă existenţă e mai mare şi mai frumoasă, Aceia ce dă un suflet popoarelor ce-o făuresc"

yi apoi în altă parte :

.Germanie, uei înţelege tu odată Puterea isbucnită din inimile gata Să se bată pentru o idee care să crească pe om în unioers?*

Aceşti soldaţi adunaţi cu mil ioanele nu sunt mari pria la s s« ! »er!ma la care ca'o.borează, ci pentrucà :

„îşi împart în de ei pîinèa durerei Ca să facă să se ridice omenirea suferindă"

Opera lor e alt-fel ero'că : .

„Ei muncesc pentru un tnalt destin, Dar nu ca altă-dată Lidon, Cartagena şi Roma; Şi, dacă ei mai cred într'un cer îndoelnic, Au, înainte de toate, nădejds şi încredere în om,"

Pentru aceasta poate că şi acest v o l u m păstrează ceva din près-, tigiul artei adevărate. Poesia, şi cea mai ocazional patriotică, trebue să-aibă un s îmbure de umanitate ; el singur ne ridică peste noi înşine, ne> zruulge din patimile mărunte ale vieţii noastre frământate şi ne dă emoţia superioară a artei. Ve"haeren nu a pierdut toată încrederea în. o m ; atitudinea Iui încă, faţă de semenii săi, are nobila simpatie pe odinioară, jar pentru libertate şi pentru ideal, şi pentru un mai bine omenesc , în general, îşi simte inima ispitită. Timpul lupteîor ep ice Împrejurul şi cu arma exclusivă a « n e i idei l iberatoare nu a eşit d i n istoria omenire i ; încolţeşte încă în f ie-care inimă şi se apropie de noi... E drept că merge încet, sub-teran, cu ocol ir i mari ; va veni însă :

„Rusie ciudată şi subterană, Care-fi (ii viitorul între degete tremurătoare, Din Ural şi până în Ukraina,

Vor merge într'o zi liberă pe pământul tău alb. Vei merge cu atât mai sigur cu cît neştiinfa Te-a oprit mei îndelung de la speranţa cea oie . Şi eu cât ani îndelungafi nu ai sorbit lumina şi puterea

De cît din sângele luminos al spinare! tale însângerate. Astă-zi însă ncest oiitot e sigur. Venirea lui străluceşte prin întunericul şi groaza nopţei s

Şi e aclamată în Polonia şi în Finlanda. "' Mîini tremurătoare îi fes ghirlande."

Volumul însă, faţă de opera anterioară a aceluiaş poet însemnează o scădere. O necunoscută oboseală la Verhaeren, şi un fel de scepţicizm, amestecate amândouă cu patimă, cu vrăjmăşie, cu neputincioase stri­găte de ură, brăzdează din cînd în c înd aceste pagini. Explicaţia acestor eşiri e uşoară; explicaţia însă nu sch imbă calitatea lor. Verhaeren e poetul necondiţ ionat al idealuri lor noi , omeneşt i , generoase , şi zborul snfietului său avea deprinderi de orizonturi ameţitor de vaste, şi din acest punct de v e d e r e , şi de sen ine; aceste orizouturi însă au fost res- , transe, şi lucrul acesta iace să sufere aripele cugetărei lui Verhaeren.

Nu se poate primi fără urmă lovitura unor idealuri proprii, c înd dintr'o dată soarta ţi-le surpă în spinare. Aceasta e poate cea mai mare crimă a războiului actual. El ne-a zdruncinat încrederea în infai­libilitate» multora din .credinţele şi din idealurile noastre de pînă ruai eri şi, prin aceasta, ne-a zdruncinat şi ceva din întreg mecanizmul-nostru sufletesc. Generaţia de azi care umblă, din această pricină, ca beată ; î ş i va mai putea oare găsi un nou echilibru stabil ?

N.* DAV1DESCU.

CRONICA LITERARA

Lădita eu necazuri. O dovadă că sinceritatea e drumul cel mai drept până

la inima omenească este şi această micuţă broşură a d-lui Axelrad :• „lădifă cu necazuri" pur evreeşii, cari devin însă o-biectw-omeneşti, sub tama scrisului unui autor. „Le moi est haïs-

sable" zice un profund dicton francez, şi eine ştie să-1 elimine din suspinele şi durerile lui şi ale naţii lui, şi toiuşi să rămână o palpitare omenească, în stare să intre în contemplarea ori cărui suflet nerobit de prejudiţii — e un scriitor.

Vibrarea lirei d-lui A. nu e solemnă, — e intimă; nu-i de fanfară sgomotoasă, cum ar cere mai ales moda, — dar surdina ce şi-o pune*s emoţiilor, nu le răpeşte adâncimea. Darul de a iubi şi altceva decât pe sine însuşi, dă poetului o distincţie etică (vezi în special „Şcolarii" pagina 17) ce-1 scoate din gloata nu­meroasă a camarazilor în Apollo.

însăşi tragediilor personale, ştie să le împrumute o penum­bră de măreţie discrelă, inierioară (vezi Grijile) care e tot o artă de a elimina ceiace este „haissable" în, acel „eu",— ade­vărată Scyllă şi Charybdă, din «are ese cineva cu atâta ane* voinţă simpatic cu durerea lui.

In definitiv, o caracteristică foarte ciudată în acest scrii­tor : o notă de nobleţă pură, într'un suflet care ar fi voit să fie poetul democrat aj ghetto-ului evreesc modern.

Ca şi Ronetii-Roman, d-nul Axelrad nu-şi poate ascunde antipatia ce-o are pentru parvenitismul evreesc ; (vezi : Auri Sacra Fames'. Este instructivă, pentru că acesi parvenitism, ca oricare altul, este pricina învrăşmăşirei, între două rase, cum aiurea variantele lui sunt pricina conflictelor de clasă în sânul aceleiaşi naţii.— De aceia muza d-lui Axelrad, deşi profund naţională pentru evrei, menţinându-se în sferele poeziei adevărate nu jic­neşte nici un fel de naţionalism. — Hristos a zis: „din priso­sinţa inimei grăeşte gura." La scriitorii adevăraţi, prisosul acesta •al inimei este tocmai aceia ce nu aparţine exclusiv-individual nimănuia, ci e comun tuturora. Deaceea cele mai variate firi ca rasă îşi pot găsi contemplarea estetică în această oglindă,—dacă sunt destul de obiectivi şi au gust literar destul de sigur, s'o simtă. .

Cităm bucata „Auri Sacra Fames" pentru a dovedi că poe­tul evreu ştie să vadă şi petele eoreismului, — şi nu i se poate aduce învinuirea acelei solidarităţi oarbe, comună nu numai in­toleranţei iudaice, ci oricărui strimt naţionalism ; această des­prindere de orbirea obştească, este şi dovada purităţii inspira­ţii sale.

In aur şi mătase Sub catifea şi blănuri In scumpe blăni de mosc Zi, inimă, ce simfi ? O, frafi de-odinioară Azi nu DÛ mai cunosc.

In sipete stă raiul Idealul tot, în zimfi.

In loc de lacrimi, — perle Diamante aveţi în schimb. Pe voi nu mai luceşte Al suferin]ii nimb.

Suprema fericire E deverul de-o zi Şi astfel moare vraja îstrâoeçhii poezii

Boga fi, de mila voastră îmi plâng azi ochii grei. Frumoşi erafi, o Doamne In zdrenţe, dar evrei l

374 SBURATOMÜL

Aceiaşi sobrietate a s{iluiui îmbracă emoţia poetului în ge­n e r e , î n toate bucăţile.

Greşeli de limbă — caracteristice scriitorilor evrei — prea patine şi nu aşa de supărătoare ca la câţiva dinir'înşii. In loc să se vâneze cu o bucurie sălbatecă asemenea greşeli, scriitori români şi evrei, ar face mult mai bine să se apropie în dra­gostea de frumos, ca nişte preoţi ai unei aceleaşi religii şi să conlucreze pentru puritatea limbei şi unicul ei câştig. Nimic nu-i mai greu de asimilat ca Jimba şi o sinceră prietenie literară între doi scriitori ţinând de două neamuri deosebite, scriind în aceiaşi limbă, este un omagiu care se aduce culturii aceleiaşi limbi.

La cercul „Sburălorului", în -lecturile ce s'au făcu!, s'a căutat să se umple lacuna ce se simte de mult în această pri­vinţă, privindu-se sub un alt unghiu de vedere, cestiunea limbei şl stilului literaţilor evrei.

D . NANU"

CRONICA ARTÌSTICA

Expoziţia Societăţii „Tinerimea Artistică" vu * "

D e s e n u l a fost considerat , de către artiştii din toate timpurile,, c a piatra d e încercare a unui talent. Intr'adevăr, trebuie o mare putere d e abstracţ iune şi mult meşteşug pentru a concret iza, cu albul hârtiei şi negrul creionului , contrastul luminei şi umbrei din natură — elimi­nând e lementul co loare i din natură — care , e l e în primul rând, ne dau putinţa a percepere i volumului şi deci iluzia realiiăţei.

Desenator i , propriu zişi, care să cultive desenul în mod inde--t e n d e n t de pictură, noi, avem putini. La Tinerimea ei sunt reprezen-

» ta|i prin d-nii Vermont, Steriade, Ştefan Pqpescu, Richard Canisius şi Horafiu Dimitriu.

Creionul ascuţit al d-lui Steriade, înscr ie în liniile desenului lito­grafìe c e înfăţişează pe poetul Macedonski , suprafeţe şi planuri exploa­tate din punct de vedere al formelor expres ive cu o tehnică pe cât d e s implă p e atât de precisă .

Supleţa şi maestria liniei d-lui Vermont au rămas neîntrecute p â n ă a c u m la no i , şi-1 s ervesc admirabil să d e s e n e z e subiecte de tot felul cu o grafie liniară fermecătoare, împerechiate cu un rafinat modelaj al

• formelor. D e s e n e l e d-lui St. Popescu sunt ilustrativ concepute şi prea sumar

executate , ca s ă ne intereseze prea mult ; totuşi „Coana Cratiţa" valo­rează cât un tablou : atitudinea liniştită şi naturală a bătrânei c u c o a n e prinsă în relafii de lumină şi umbră bine cumpănite provoacă o im­pres i e unitară şi deplină.

D. R. Canisius, are simţul pitorescului pe care creionul sau buri-nul, le transcrie în aquaforte sau d e s e n cu preciz ie şi cu o s ince­ritate absolută care dau filelor d-sale — cu vederi din ţară sau Stambul — valoarea unor documente fotografice. Diferitele procedeuri tehnice nu. a u , pentru d-sa, nici un secre t ş i nu-1 expun nici unei surprize neplăcute.

Despre d. H. Dimitriu am vorbit, p e larg în acest ioc , cu ocazia, expozi ţ ie i d-sale persona le .

La noi monumentele de.dimensiuni mari, destinate pieţelor p u b l i c e se ridică.rar, şi alunei s e dau spre executare de preferinţă artişti lor din fari străine, l ipsind astfel pe artiştii pământeni de prilejul depăşi aplica şi dezvolta talentul. De-aceia nici nu avem opere monumental© de oarecare importantă.

Sculptura practicată de sculptorii noştri e cea de interior : bus iur i , figurine, plachete, scrumiere, etc. Aces te lucrări mărunte sunt mai la îndemâna publicului, în toate privinţele Că multe din aces t e lucrări sunt făcute de comandă, faptul acesta s i l eş te pe artişti, fatal la anu­mite conces i i . Cu toate acestea , ei au izbutit să ne dea multe lucrări izbutite.

La Tinerimea, sculptura ca totdeauna e cantitativ putină, a l e g e m calitatea când numim pe d. Starck, azi, în fruntea tuturor. D - s a nu copiază brut natura; totuşi pasiunea nu e calitatea talentului d-safe deş i atacă câte-odată subiecte pas ionale . „Salomeea" culcată, nu,are frenezia palpitantă de tinerete^în exprimarea răzbunării satisfăcute, când j o a c ă

' în picioare capul tăiat al Botezătorului. D . Storck e un „raisonneur" iar asceza formală îl raliază ş c o a l e i

c las i ce . S e vede aceasta lămurit în „Bustul d-nei D.". Aci , prin simpli­citatea mijloacelor tecnice exprimă, cumpănit raportul între diferitele planuri, care-dimpreună cu moliciunea modelajului, accentuiaza e s e n ­ţialul /ru/nos, cuprins într'un obraz femenin. Dotai cu aplicaţia artisa-nului savant, în meseria sa, d-sa nu sacrifică vulgarei aparente a deta­liului realist, acel pic de frumuşele artistică ce s e g ă s e ş t e pretutindeni în natură. Dimpotrivă, îl caută şi îl g ă s e ş t e şi cu el imobiiează o reali­tate în întregul ei banală.

D . Spaethe trimite două lucrări c u semnificaţia cărţilor d e vizită d e p u s e la domiciliu.

Mai notăm pe d-nii Boambă şi Călinsscu şi trecem cu vederea pe cei cari expun lucrări de pur agrement, de un efort tehnic minim.

„Diferite vase" de d-ra Lucrefia Petrooici n e d o v e d e s c că s'ar putea, şi la noi, obţine lucruri d e manufactură, superioară în forme şi colori a l e s e din tezaurul artistic al poporului românesc , dacă fabricele noastre şi-ar înje lege interesul şi statul ar condiţ iona obţinerea avan­tajelor provenite pentru fabricanţi din aplicarea legei încurajării indus­triilor naţionale de anumite obligaţii în aces t s e n s .

Atunci am scăpa de idioatele capricii ale modei şi de hazardul pieţei pur comerciale .

* • Cu aces tea spunem azi, ultimele cuvinie despre operi le artistice

.. delà „Tinerimea artistică". D e s p r e opera şi individualităţile de-acolo* ne-am exprimat, pe larg, în introducerea acestor art icole .

Am terminat, deci. -' F. ŞIRATO

ERATA— Lipsind din Capitală, No. 15 al Sburătorului a fost insirigerat de graoe greşeli de tipar. Cer scuze cititorilor şi auturilor. Cel mai neconsolat sunt eu însumi. Articolul meu „ U n nou idol national" a fost victima unui adevărat sabotaj. De trei ori cuoîntul de neant a fost înlocuit prin nuanţă. Să se citească deci: „Omul e un punct mobil Intre două neante", sau „Două neante provizorii înaintea marelui neant al morfei". Tot aşa, cuvântul „admiraţie" a fost înlocuit cu „administraţie*. Să se citească deci „Un astfel de erou e vrednic de admiraţia noastră".

Cititorul cult va fi înţeles, ßeasemenea, că Inceronicele d'lal N. Daoidescu e vorba de cârtea lui Claudel: „ C o r o n a benigniiat is agni dei" — şi mi „asini de i" !

Şi altele... E tristeţea noastră, a scriitorilor, de a ne vedea, astfel, trăda fi în meşteşugul nostru de adunăturii de cuvinte...'

E. LOVINESCU

376 ••• SBUPATORUI

I MS E M / N A H I Emil I s a c r e d i v i v u s I — Răz­

boiul a trecut. Mari prefaceri s'au săvârşit . Şi cu toate aces t e în literatură suntem tot aco lo d e u a d e am pornit. Vechi obtce iu i i , vech i rev i s t e , v e c h i oameni , a-tà-ne a c u m , odată cu Ardealul, şi p e d. Emil Isac, de là Cluj, redat literaturii. Cataclismul universal a trecut pes t e dânsul fără să-1 prefacă. A rămas ace laş vajnic apărător al... modernismului , in-tr'un limbaj atât de pitoresc. E un Titan obosit , gata însă d e luptă aprigă:

,Eu unul, stau şl obosit mort de politică, de lupta grea a inte­lectului — mă gândesc la refor­marea teatrului în Ardeal... Cred că la toamnă, ori la iarnă, dacă nu părăsesc pe malta vreme farà românească voi putea realiza un via avut de mult : a înjgheba tea­trul modern român".

O ameninţare n e paşte deci . E cu putinţă ca d. Emil l sac să pă­răsească ţara. Şi c u m v o m ră­m â n e atunci cu înjghebarea tea­trului modern român ?

f&nä a tunci : retrag într'un colfişor de

ţară, lângă un înger iubit, mă plimb tn marea de grâu galben, sorb eterna lumină a soarelui, cn noap­tea, să apuc condeiul şi să scriu, aă acriu, să scriu...".

La toamnă v o m a v e a deci veşti de là «îngerul iubit" al d-lui Emil Jsae. p e care îl va iubi, des igur , ca şt în trecut .până ce-i oor plesni patru nasturi Ia gheată'.

RIMA HAZLIE Sub acest titlu primim următorul sonet

delà un anonim. Pe care-1 publicăm pen­tru stăpânirea lui de formă şi de ton — fari a da vre-o altă importanţi mode­lului ;

SCAMATORUL LITERAR la pana'n mână ..

Şi-apoi pe-o hârtie itămbănd măreţe pagini literare Aşterne glume proaste ţi vulgare Quand să pară maestru'n parodie.

Dar hocus-pocus, de strâmbat se lasă Şi deoda ă scoate o Re. istă. In ea, talentu'şi suflă ca'n batistă... De ne scârbim, rânjeşte fi nu-i pasă.

Asa, mereu. Şi vulgul cască gura I.a cei £e parc'ar stăpâni cultura Şi delà Muze ar- avea vre-un dar !

Cu parodii, ne leagänä'n iluzii... Zadarnic insă, nu-i copilul Muzii E scamatorul vostru literar.

C. PlRŢOCEANU.

POŞTA REDACŢIIE Radu Măgură.— Poez ia Două

flori, cu toate că are mici aspe­rităţi, este foarte g ingaşe . Vei sul din urmă e chiar frumos. O păs­trăm. Mai trimiteţi-n e şi a l tepoez i i .

I. Bezdedel. — Cele patru p o e ­zii nu sunt decât s i m p l e încercări «le unèi bunevoinţ i poe t i ce .

Marius R. Ion. — „îmbinarea d-v sfioasă"... e, în adevăr, sfi­oasă încă. Nu e lipsită însă d e gingăşie , , tocmai prin m o d e s t i e şi prin necăutarea d e efect.

Gab. — Ceva mai cursiv ş i mai ş trengăresc „Oraşul". Nu e însă publicabil .

V. Cazan. — Nu merge nici d e data asta. Prea multe reminis ­cen ţe în armonie şi chiar în idei .

I. B. — Visul n'a ieşit încă din faza nebulozităţei . Şi apoi : gâze nu rimează cu muze. Şi câte al­te le !

S.

I. N. Pîrvulescu. — Cele două p o p s ü sunt frumoase şi publi­cabi le . Le voi publica însă ? Sper dar că sunt sigur, nu. Am dat atâ­tea speranţe fără a l e fi realizat Bunt atâtea drepturi şi pretenţii, mai mari decât a le D-v.

Otilia G. — A c e l a ş lucru. D e altfel, le iau cU mine la Fălt iceni . Le vo i citi a c o l o mai p e înde le te . In aşteptare să n e trimeată c e v a .şi prietena noastră D-na Elena Farago .

. Manuscrisele , corespondenta ş i schimbul s e vor trimite de «cura inaiate până la o nouă înştiinţare pe adresa d-lni E. Lovi-nasca la Fălticeni.

mmmmmmmmmmBmam^^mB^mmmmmammmmmmmmmmmmvim m « I R apărut fi/o. 7 din I * •

I FTCTURA PENTRU TOŢI ! ! :: MAGAZIN ILUSTRAT LUNAR :: ! 8 1

I S u b d i r e c ţ i u n e a D - l u i E. L O V I N E S C U m

Cu următorul aumar t S l a Carpati! . . E. Lovinescu I Judecata lui Prometeu (teatru). F/cfor Eftimiu 1 Suveranii în Ardeal (Oradea jj Mare, Careii Mari, Bistriţa-Nă-§ săud, Cluj, Turda, Alba Iulia,

Sibiu, Făgăraş) . . . . . . A .̂ Davidescu g Suveranii în Ardeal (în judeţul § Hunedioara, Brad, la minele de

I aur, la mormântul lui Avram Iancu în Abrud) . . . . . . . . Radu Cosmin

I Refugiaţii (poezie) . . . . . Alexandrina Scurtu

Ii Gornistul (schiţă de războiu) . . Maior St. Tătărăscu Literatura prizonierilor noştri

din Germania : Moş Crăciun . Ion Rohan I ; •

Acest număr este ilustrat cu 50 de vederi l u a t e din | vizita Suveranilor noştri în Ardeal

1 — • ï »• ' . I

, A b o n a m e n t e l e s e f a c l a L i b r ă r i a A i X l L A Y & C o . I B B

L e i S Ş p e n t r u u n a n • |

„ 1 8 „ s e a s e l u n i |

— I P r e ţ u l u n u i n u m ă p L e i 3 » I

I ILBRARIA J

I A L C A L A Y § | S B U C U R E Ş T I !

C E N T R A L A : C a l e a V i c t o r l e i , 32 è

S U C U R S A L A : S t r . L i p s c a n i , 8 8 1

1 I J

NOARÄ}I LITERARE J

4.50 5.— 4.— 5.— 7.—

I m I Intun&f-lo şi Lumină de Ion Al. Brătescu-Voineşti

I In lumea Dr opté fiI de Ion Al. Brătescu-Voineşti Pagini do Râsbol de E. Lovinescu . • •

• Da Capo de Radu D. Rosetti . . . . . . I Ape asiano! de Hortensia Bengescu- Papadat • Bimbaşa-Sava de I. Peretz . 6.— I Tomler Nebunul de Alfred Moşoiu . . . . . . 6.— I

I Dezertorul de M. Sorbul . . . . . . . . . . 5.— -M

Răzbunarea de M. Sorbul 5.— | I Rozlna de Claudia Millian 6.— | • Garoafe Roşii de Claudia Millian . . . . . . . 2— i I Fata din Dafìn de Se. Froda' şi A. Maniu . . . 5.— |

•Ruguri de Ion Sân-Georgiul 3 .— 1

Cele două Românii de G. Roti că . . . . 4 .— g

{ O iubire, roman de E. Todie 5 .— In Robie, Amintirile unui prizonier român în Bulgaria,

I de V. Panta 5 .— • in storul Şoimilor de N. Popescu-Duţu . . 2.50 s

1

I De vânzare la toate librăriile dia Capitală şi Provincie |

Tipografia «Universala» Iancu Ionescu S-sori, Str. Covaci 14. — Bucureşti