HRISTOS - I'll Be Honest · 2015-08-24 · mărturii pozitive pe care le-am primit la adresa...

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

pag 2

LEGEA LUI HRISTOS Copyright © 2015 Charles Leiter. Toate drepturile rezervate.

Publicată de Granted Ministries Press, un departament al Granted Ministries Pentru mai multe informaţii sau copii ale cărţii Legea lui Hristos şi alte resurse, vă rugăm să ne scrieţi la:

Granted Ministries Press

120 N. Third St.

Hannibal, MO 63401 USA

www.grantedministries.org

[email protected]

ISTORICUL EDIŢIILOR:

Prima Ediţie – 2012, Granted Ministries Press.

Prima Ediţie în format electronic – 2012, Granted Ministries Press

TRADUCEREA

Traducerea în limba română a fost realizată de Societatea Misionară Coresi (www.coresi.org). Societatea Misionară Coresi nu susţine în mod necesar toate punctele de vedere ale autorilor pe care îi publică. DESIGN

Coperta - Granted Ministries Press (www.grantedministries.org)

Redactarea în format electronic (pentru ediţia în limba română) – Societatea Misionară Coresi (www.coresi.org)

TOATE DREPTURILE REZERVATE.

Nici o parte a acestei publicaţii nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în orice formă şi prin orice mijloace – electronice, mecanice, prin fotocopiere, microfilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepţia unor citate scurte în recenzii, fără permisiunea prealabilă a deţinătorului drepturilor de autor.

Dacă nu este altfel menţionat, citatele biblice sunt preluate din Biblia Cornilescu 1932, ediţia revizuită.


pag 3

Legea lui

HRISTOS

ChARLES LEITER


pag 4

Doresc să aduc mulţumiri speciale lui Garrett Holthaus din

Kirksville, Missouri, pentru cercetarea teologică şi pentru multele sugestii valoroase cu privire la conţinutul acestei cărţi, ca şi pentru prietenia lui credincioasă demonstrată de-a lungul anilor în care această carte a fost scrisă. Sunt de asemenea îndatorat lui Paul Washer de la HeartCry Missionary Society pentru că a fost de acord să scrie cuvântul înainte la carte şi pentru că şi-a rezervat timp pentru a o citi şi reciti înainte de a-l scrie. Mai presus de oricine, vreau să mulţumesc soţiei mele, Mona – cel mai bun ajutor al meu şi cea care m-a încurajat cel mai mult – pentru sprijinul neobosit pe care mi l-a oferit pe parcursul lucrului la această carte.


pag 5

MULŢUMIRI ...................................................................................................................... 4

CUVÂNT ÎNAINTE ........................................................................................................... 7

PREFAŢĂ .............................................................................................................................. 11

PARTEA ÎNTÂI. ISTORIA RĂSCUMPĂRĂRII .................................................... 15

1. VECHI ŞI NOU ............................................................................................................. 17

2. AVRAAM ŞI HRISOS ............................................................................................... 25

3. LEGĂMÂNTUL AVRAAMIC: „PROMISIUNEA” ........................................... 39

4. LEGĂMÂNTUL MOZAIC: „LEGEA”.................................................................. 49

5. NOUL LEGĂMÂNT: „CREDINŢA” ..................................................................... 63

6. PRINCIPIILE INTERPRETĂRII BIBLICE ................................................................ 71

PARTEA A DOUA. ELIBERAREA DE LEGE ........................................................ 83

7. NU SUNTEM SUB LEGE ......................................................................................... 85

8. DE EL SĂ ASCULTAŢI ............................................................................................. 95

9. CELE MAI MICI DIN ACESTE PORUNCI .................................................... 109

PARTEA A TREIA. LEGEA LUI HRISTOS ........................................................... 121

10. PORUNCA CEA NOUĂ ...................................................................................... 123

11. ESENŢA LEGII ............................................................................................................ 129

12. DRAGOSTEA ŞI LEGEA ......................................................................................... 141

13. CENTRALITATEA DRAGOSTEI ....................................................................... 149

14. AŞA CUM V-AM IUBIT EU ............................................................................... 165

15. „UNII PE ALŢII” ......................................................................................................... 175


pag 6

16. LEGEA LUI HRISTOS ............................................................................................. 185

17. SUPERIORITAREA LEGII LUI HRISTOS ......................................................... 199

18. SLUJBA DUHULUI – PARTEA I ......................................................................... 217

19. SLUJBA DUHULUI – PARTEA II ....................................................................... 227

CONCLUZII ................................................................................................................... 243

PARTEA A 4-A. ANEXE ....................................................................................... 247

ANEXA A. CONCEPTE DE BAZĂ ........................................................................ 247

ANEXA B. „DUMNEZEU E DRAGOSTE” ........................................................... 253

ANEXA C. „CIVILĂ, CEREMONIALĂ ŞI MORALĂ” ...................................... 257

ANEXA D. ÎNTREBUINŢAREA CORECTĂ A LEGII .......................................267

ANEXA E. ÎNTREBĂRI FRECVENTE ..................................................................... 277

ANEXA F. LEGALISM SAU ANTINOMIANISM ............................................. 333

ANEXA G. DRAGOSTEA ÎN NOUL TESTAMENT ....................................... 349

DESPRE AUTOR ....................................................................................................... 371

NOTE EXPLICATIVE ŞI BIBLIOGRAFICE ............................................................ 373


pag 7

De la momentul tipăririi primei ediţii a celeilalte lucrări a lui Charles Leiter, Justificare şi Regenerare, am fost uimit de numeroasele mărturii pozitive pe care le-am primit la adresa cărţii lui de la credin-cioşi din întreaga lume. Ceea ce toţi aceştia par să fi căpătat de pe seama ei constă într-o libertate şi bucurie noi, fundamentate pe o în-ţelegere mai clară a tot ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos pentru ei. Orice încercare de a aduce înaintea credinciosului o înţelegere mai clară asupra Persoanei şi lucrării lui Hristos trebuie recomandată din toată inima, cu atât mai mult cu cât o astfel de încercare are şi succes!

În lucrarea de faţă, intitulată Legea lui Hristos, pastorul Leiter continuă, în aceeaşi tradiţie, să Îl înalţe pe Hristos şi să ne călău-zească spre El, nu doar în ce priveşte justificarea noastră, ci şi în ce priveşte regula noastră ultimă în ce priveşte etica şi sursa noastră inepuizabilă de viaţă. De la prefaţă şi până la ultima pagină, el ne în-dreaptă atenţia către Hristos ca fiind cea mai mare revelaţie a naturii şi voii lui Dumnezeu. Urmând exemplul lui Dumnezeu Tatăl pe Muntele Schimbării la Faţă, pastorul Leiter ni-L arată pe Hristos şi


pag 8

declară, „Acesta este Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, de El să ascultaţi!”

Fiecare capitol al acestei cărţi este ca desfăşurarea unei revelaţii. Suntem conduşi într-o călătorie de la chiar începutul lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu până la împlinirea perfectă a acesteia în Persoana lui Hristos. De-a lungul acesteia, suntem îndreptaţi către promisiunile făcute lui Avraam, către Legea dată lui Moise, şi către nădejdea pe care profeţii o aveau cu privire la viitor. Cu toate acestea, nu ni se permite să stăruim prea mult timp în oricare din aceste locuri. Scopul unic avut în vedere este acela ca noi să fim aduşi la Hristos şi lăsaţi acolo.

Odată ce a subliniat supremaţia lui Hristos în planul de răscumpărare alcătuit de Dumnezeu, pastorul Leiter continuă să analizeze esenţa a ceea ce înseamnă cu adevărat să fii şi să acţionezi ca un creştin. Pentru mine, acesta este aspectul în care cartea de faţă străluceşte cu adevărat. De-a lungul anilor de când îmi este prieten, am avut privilegiul să îl ascult pe pastorul Leiter predicând aceste adevăruri de multe ori, dar ele nu şi-au pierdut niciodată strălucirea. Îmi sunt la fel de minunate azi după cum au fost prima dacă când le-am auzit. Nu îţi pot spune, cititorule, cât de mult a fost binecuvân-tată şi transformată viaţa mea prin aceste învăţături. Iată care este cel mai frumos şi mai puternic adevăr cu privire la ce anume este viaţa creştină: Este viaţă, însăşi viaţa lui Hristos în noi. După cum este prezentat încă din prefaţă, creştinismul nu este un sistem filosofic sau chiar o colecţie de adevăruri valabile veşnic; creştinismul este Persoana lui Hristos!

Pentru mine, este o binecuvântare rară şi minunată să reco-mand o carte care nu doar că onorează Scripturile, ci a fost şi folosi-tă de Dumnezeu ca un instrument pentru schimbarea propriei mele vieţi. De aceea, îţi recomand această carte cu mare bucurie. N-am nici o îndoială că orice credincios sincer care o va citi, va găsi în ea


pag 9

multe perle de mare preţ care îl vor conduce la a-L vedea mai preţios pe Hristos, la a avea o mai mare apreciere pentru lucrarea Lui pentru el, şi o mai mare putere de a trăi spre gloria Lui!

Paul David Washer


pag 10


pag 11

Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl…căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus

Hristos. – Ioan 1:14, 17

Creştinismul este Hristos! Nu este un sistem filosofic sau o colecţie de adevăruri valabile veşnic, ci este relatarea felului cum Dumnezeu Însuşi a invadat această lume decăzută, în urmă cu două mii de ani, în Persoana glorioasă a lui Isus Hristos. „Cuvântul” veşnic care „era Dumnezeu” (Ioan 1:1) „S-a făcut trup şi a locuit printre noi” – vorbind aşa cum nimeni n-a vorbit până atunci (Ioan 7:46) şi făcând fapte care nu fuseseră niciodată făcute până atunci (Ioan 9:32; 15:24). În prezenţa gloriei Sale divine unice – „slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl...plin de har şi de adevăr” – apostolii au căzut cu faţa la pământ, copleşiţi de uimire şi adorare. Apoi ei au mers proclamând, nu filosofiile lor, ci slava Aceluia pe care ei Îl văzuseră şi auziseră: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, - pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; - deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie


pag 12

cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1Ioan 1:1-3).

Odată cu venirea lui Isus Hristos în lume, asupra oamenilor a strălucit o lumină a revelaţiei atât de mare încât toate descoperirile anterioare par acum întunecate prin comparaţie cu aceasta. El este „Soarele care răsare din înălţimi” care ne-a „cercetat” (Luca 1:78). El este „adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9). El este Cuvântul ultim al lui Dumnezeu adresat omenirii (Evrei 1:1-2), „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui” (Evrei 1:3). El este „chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Colo-seni 1:15); a vedea pe El înseamnă a vedea pe Tatăl (Ioan 14:9). În El „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9). În El sunt ascunse „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Co-loseni 2:3). El este ţelul spre care se îndreaptă întreaga istorie (Efe-seni 1:9-10; Coloseni 1:15-18).

În acest context al slavei lui Hristos care depăşeşte orice măsură, Ioan a scris cuvintele de mai sus: „Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Ioan nu voia să spună că în Legea lui Moise nu era har sau adevăr; nu, căci acestea erau. Dar în comparaţie cu plinătatea divină absolută (Ioan 1:14, 16) a harului şi adevărului care se găseau în Isus Hristos, harul şi adevărul Vechiului Testament pălesc într-atâta încât devin insignifiante. Este după cum Pavel spunea, „în privinţa aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult“1 (2Corinteni 3:10). Faţă de Hristos, Moise este atât de mic precum ar fi o lumâna-re faţă de soare. Dacă vrem să înţelegem corect „legea lui Hristos”, trebuie să avem permanent în minte această realitate.

Ca şi creştinismul, legea lui Hristos este Hristos. Nu este un sistem de reguli pe care oamenii ar trebui să le respecte. Nu constă în adoptarea unui cod de comportament înţelept, după cum este situaţia în confucianism sau după cum sunt învăţăturile celor „8 paşi


pag 13

spre desăvârşire” din budism. Dimpotrivă, ea este Hristos Însuşi, în toată minunăţia umanităţii Sale perfecte şi divine, arătată atunci când El Îşi cheamă ucenicii să Îl urmeze (Matei 9:9) şi când le dă putere să facă aceasta lucrând în ei propria Sa viaţă înviată (Efeseni 3:20, vezi şi Efeseni 1:19-20; Filipeni 3:10). Chemarea înaltă a oricărui creştin constă în nimic mai puţin decât în a se „îmbrăca în Domnul Isus Hristos! (Romani 13:14)

Aşadar, această carte este o încercare de a arăta ceva din privilegiul de nespus al cunoaşterii şi umblării după Hristos Isus, Domnul nostru, în timp ce însăşi „viaţa lui Isus” se „arată în trupul nostru muritor” (2Corinteni 4:11). Capitolele acestei cărţi explorează ceea ce Biblia vrea să ne spună atunci când îi descrie pe creştini ca pe aceia care slujesc lui „Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă” (Romani 7:6) şi ele caută să ne arate libertăţile uriaşe, alături de responsabilităţile măreţe care ne sunt date, ca unor fii maturi ai lui Dumnezeu.

Semnificaţia îndemnului de a „iubi după cum Hristos v-a iubit” este un ocean ale cărui adâncimi nici un creştin nu le va conştientiza vreodată în decursul vieţii pământeşti. Această carte îşi propune doar să ofere cititorului o înţelegere de bază asupra a ceea ce este legea lui Hristos şi să îndrepte pe credincioşi către viaţa vie a lui Hristos, care este singurul ce poate să le dea putere să „împli-nească” această lege. Aceia care aderă îndeaproape la anumite forme fie de „Teologie a Legămintelor” sau „Dispensaţionalism”, ori „Te-ologia Noului Legământ”, pot să considere anumite aspecte ale aces-tei cărţi drept dezamăgitoare. Cu toate acestea, speranţa mea este că toţi credincioşii adevăraţi vor auzi, pe paginile ei, vocea Păstorului lor chemându-i să Îl urmeze mai îndeaproape.

Pentru a ajuta pe cititori în întelegerea cursului ideilor, cartea a fost împărţită în trei secţiuni: Prima parte prezintă istoria răscum-părării de la Creaţie până la venirea lui Hristos; partea a doua pre-


pag 14

zintă înţelesul libertăţii creştinului în contextul Legii, iar partea a tre-ia se ocupă de legea lui Hristos. De-a lungul acestei cărţi, am inserat multe pasaje importante din Scriptură. Am luat în considerare, de asemenea, mai multe aspecte controversate, pe care le-am tratat în anexe pentru a nu umbri în vreun fel tema centrală a cărţii. Unii nu vor fi deloc de acord cu ideile prezentate în această carte. Dacă eşti printre aceştia, tot ce pot să fac este să te implor să studiezi anexele cu atenţie şi cu o minte deschisă înainte de a renunţa să mai citeşti această carte. În final, Biblia este cea care trebuie să guverneze teologia noa-stră, nu crezurile şi mărturisirile făcute de oameni, oricât de demne de luat în seamă sau de onorabile ar fi ele.

Când m-am apropiat de acest subiect pentru a-l trata, am fost în mod repetat conştient de faptul că nu sunt vrednic să mă ocup de o astfel de temă. Cum am putea să vorbim despre a „iubi după cum ne-a iubit Hristos” fără să ne plecăm capetele ruşinaţi de egoismul şi răceala pe care le descoperim atât de des în noi înşine? În lumina acestui lucru, nu putem decât să ne amintim de cuvintele lui Pavel: „Cine este destoinic pentru aceste lucruri?” (2Corinteni 2:16, Biblia Anania). Cât de mulţumitori putem fi pentru că, deşi nu suntem „în stare să gândim ceva ca venind de la noi“, şi totuşi „destoinicia noa-stră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa”! (2Corinteni 3:5-6)

Doamne, iată plângerea mea cea mare Că dragostea mea este mică şi slabă; Totuşi Te iubesc şi Te ador; O, prin har Te iubesc mai mult!

William Cowper


pag 15

Dacă vrem să prindem vreodată o licărire a slavei de nedescris a „legii lui Hristos”, trebuie să înţelegem mai înainte istoria răscumpărării. De la momentul creaţiei încoace, toate acţiunile lui Dumnezeu în relaţie cu omenirea converg către şi îşi găsesc semni-ficaţia în Hristos. De la bun început, Dumnezeu a dirijat istoria către împlinirea ei ultimă în El. Legămintele Lui cu Noe, Avraam, Moise şi David nu au fost decât pietre de hotar care conduceau către Mesia. Dumnezeu a vorbit părinţilor prin profeţi „în multe rânduri şi în multe chipuri” (Evrei 1:1), dar revelarea Sa şi a voii Sale pentru oameni fusese mereu parţială şi incompletă. Drept rezultat, „mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi” (Matei 13:17) au dorit să audă cuvintele pe care Hristos avea să le spună, dar nu le-au auzit. Numai atunci când „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi”, numai atunci cuvântul final al lui Dumnezeu a fost spus omenirii, iar în acest cuvânt final ne este făcută cunoscută nouă „legea lui Hristos”.

Capitolele 1-5 ale Părţii Întâi oferă o vedere generală, pe scurt, a relaţiei între legămintele avraamic şi mozaic şi Noul Legă-mânt, arătând că întreaga istorie vechi testamentală culminează şi îşi găseşte împlinirea în Hristos. Capitolul 6 sumarizează apoi câteva


pag 16

principii de bază în interpretarea biblică, principii care au conturat această vedere generală. Această abordare pregăteşte calea pentru Partea a Doua, unde este explorată semnificaţia eliberării creştinului de sub Legea lui Moise, urmată de Partea a Treia, în cadrul căreia atenţia noastră se va îndrepta chiar asupra legii lui Hristos.


pag 17

Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi. Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câştig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci

sunt sub legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe

unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.

1Corinteni 9:19-23

Nouă ne este dificil să înţelegem cât de radicale erau aceste cuvinte când au fost scrise pentru prima dată, în urmă cu aproape două mii de ani. Pentru orice evreu din primul secol, rasa omenească era formată din două (şi numai două) categorii de oameni: Evrei şi Neamuri. Dar în aceste versete, Pavel – care crescuse în cea mai strictă sectă iudaică, un „fariseu al fariseilor” – se distanţează de am-bele grupuri. El vorbeşte despre „Iudei” ca fiind aceia care „sunt sub Lege” şi despre Neamuri ca despre unii care sunt „fără lege”, însă el afirmă clar despre sine că nu aparţine niciuneia din aceste două categorii. Creştin fiind, el nu este nici „sub Lege”, nici „fără o lege”; dimpotrivă, el este „sub legea lui Hristos”. Adică Pavel nu mai gândea cu privire la trăirea evlavioasă în termenii Legământului Mo-


pag 18

zaic, dar nici nu se deda pe sine trăirii ca păgânii; dimpotrivă, inima şi mintea lui sunt acum centrate asupra lui Hristos.

Exemplul lui Pavel în acest sens ne pune înaintea unui test important: Dacă nouă, creştinilor, ni s-ar cere să sumarizăm standar-dul pe care îl folosim pentru trăirea evlavioasă, s-ar îndrepta minţile noastre imediat, ca a lui Pavel, la „legea lui Hristos”? Sau ne-am gân-di la un alt standard? Până la urmă, ştim ce înseamnă legea lui Hris-tos? Şi dacă nu ştim, nu înseamnă asta că există ceva foarte greşit în toţi anii în care am primit învăţătură cu privire la ceea ce este important în viaţa creştină? De fapt, ce este această „lege a lui Hris-tos”? În căutarea răspunsului la această întrebare, ne vom descoperi atraşi, ca întotdeauna, de Persoana lui Hristos Însuşi. Pentru creştin, „a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21). Dar înainte de a examina ce re-prezintă legea lui Hristos, trebuie să vedem ce anume nu este ea.

Nu este Legea lui Moise Pavel face clar în aceste versete faptul că legea lui Hristos nu

este totuna cu Legea lui Moise: „Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câştig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege)”. Creştinii nu sunt sub Lege! Aceasta este învăţătura uniformă a Noului Testament, iar înţe-lesul ei va fi explorat mai deplin în următoarele capitole, dar, referi-tor la acest aspect, vor fi suficiente câteva citate din Scriptură pentru a întări această realitate:

• „Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Romani 7:4)

• „Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă”(Romani 7:6)


pag 19

• „Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia”(Efeseni 2:14-16)

• „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu” (Galateni 2:19)

• „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credin-ţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta”(Galateni 3:24-25)

Astfel de afirmaţii cu privire la Lege trebuie să fi părut blasfe-miatoare pentru orice evreu, şi pe bună dreptate, căci Legea fusese dată poporului Israel de Dumnezeu Însuşi!

Legământul cel Vechi Atunci când Dumnezeu a stabilit legământul Său cu Israel pe

Muntele Sinai, cu aproximativ 1500 de ani înainte de Hristos, El a făcut înaintea lor o revelaţie vizibilă a slavei Sale diferită de orice altă descoperire a Sa de până atunci. Ni se spune că Domnul „Se va po-gorî, în faţa întregului popor, pe muntele Sinai” (Exod 19:11). Tot muntele a fost cuprins atunci de prezenţa lui Dumnezeu într-atât de mult, încât orice om sau animal care doar s-ar fi atins „de poalele lui” avea să fie „pedepsit cu moartea” (Exod 19:12). „A treia zi di-mineaţa, au fost tunete, fulgere, şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere, şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă... Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor, şi tot muntele se cutremura cu putere” (Exod 19:16, 18). Ni se mai spune că, atunci când Moise a vorbit, „Dumnezeu îi răspundea cu


pag 20

glas tare” (Exod 19:19). Vocea lui Dumnezeu se auzea şi era atât de îngrozitoare pentru oameni încât aceştia „au cerut să nu li se mai vorbească” (Evrei 12:19), ca să nu moară (Exod 20:19). Autorul Epistolei către Evrei vorbeşte despre muntele „cuprins de foc ... ne-gură ... întuneric ... şi furtună”, iar scena era atât de îngrozitoare, în-cât până şi Moise a spus, „Sunt îngrozit şi tremur” (Evrei 12:18, 21).

Acesta era contextul în care Dumnezeu a dat Legea Sa sfântă pe Muntele Sinai! În acest moment, El a dat lui Israel „cuvintele legământului, Cele Zece Porunci” (Exod 34:28; Deuteronom 4:13), scrise cu degetul lui Dumnezeu pe tablele de piatră (Exod 31:18; Deuteronom 9:10), precum şi toate celelalte legi privitoare la traiul lor ca popor al legământului Lui. Înţelepciunea şi echitatea acestor legi a plasat naţiunea Israel mult deasupra tuturor celorlalte popoare: „care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi îna-inte?” (Deuteronom 4:5-8; Psalmii 147:19-20). „Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră îna-intea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: „Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi price-put!”” (Deuteronom 4:6)

Este de mirare, aşadar, că evreii „se rezemau pe Lege” şi „se făleau cu Legea”? (Romani 2:17, 23). Peste toate, lor le fuseseră „în-credinţate” însăşi „cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:2), „drepta-rul cunoştinţei depline şi al adevărului”! (Romani 2:20). Şi este de mirare că ei considerau drept apostat pe un fost evreu precum Pa-vel, care propovăduia eliberarea de Lege a oricărui creştin? Cum ar fi putut vreodată vreun evreu să creadă că legământul făcut la Muntele Sinai, însoţit de o asemenea manifestare vizibilă a slavei divine să de-vină de domeniul trecutului? Şi totuşi Dumnezeu, prin profeţi, a prevestit exact un astfel de eveniment.


pag 21

Noul Legământ După 800 de ani de când Dumnezeu a stabilit legământul Său

cu Israel prin Moise, El l-a ridicat pe profetul Ieremia, căruia i-a dat misiunea de a vorbi poporului Lui despre o zi glorioasă, nouă, care avea să vină:

„Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul, pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ, pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul.” „Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: ,Cunoaşte pe Domnul!` Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ieremia 31:31-34).

Nu putem decât să ne imaginăm în ce stare de aşteptare nerăbdătoare se afla orice evreu evlavios, faţă de sosirea acestui „nou legământ” – un legământ în care fiecare participant, „de la cel mai mic până la cel mai mare” avea să Îl cunoască pe Domnul per-sonal. Şi ei aşteptaseră o sută de ani, apoi două sute, apoi patru sute de ani, apoi şase sute de ani. În final, după şase sute de ani, nu însoţit de tunete terifiante, nici de cutremure sau fulgere, ci în liniştea unei „camere de sus”, Domnul Isus Hristos a pus înaintea unui mic grup de ucenici un pahar şi a anunţat, „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22:20). Cu aceste cuvinte simple, a fost inaugurat un legământ care va dura toată veşnicia (Evrei 13:20), transformând istoria omenirii şi cuprin-zând în el oameni din orice seminţie, limbă şi popor de pe faţa pă-


pag 22

mântului. După cum legământul de la Sinai a fost inaugurat cu sânge (Evrei 9:18-22), tot aşa acest legământ avea să fie inaugurat cu sânge – nu cu sângele taurilor şi al ţapilor, care niciodată nu poate şterge păcatele (Evrei 10:4), ci cu „sângele scump” (1Petru 1:19) al Fiului lui Dumnezeu.

Este important să ne amintim că atunci când Dumnezeu a stabilit legământul Său cu poporul Israel pe Muntele Sinai, El nu a spus, „Voi face acum un legământ vechi cu voi”. Vechiul Legământ este denumit acum „vechi” pentru un singur motiv: a fost înlocuit cu unul „nou”. Autorul Epistolei către Evrei ne arată implicaţiile acestui fapt: „Prin faptul că zice: „Un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de peire” (Evrei 8:13; veşi şi 2Corinteni 3:6, 14, „nou, vechi”). Legă-mântul făcut la Sinai este îmbătrânit; este vechi şi acum a dispărut. Din acest motiv Pavel susţine neclintit că, odată devenit creştin, credin-ciosul nu mai se află „sub Lege”.

Evreii din vremea lui Pavel aveau o problemă uriaşă în a accepta un astfel de raţionament. Până şi aceia care erau gata să îşi afirme credinţa în Hristos au insistat uneori că, pentru a fi mântuiţi, cei convertiţi dintre Neamuri trebuiau să fie circumcişi şi să respecte Legea lui Moise (Fapte 15:1, 5). Faţă de orice om care astfel „răs-turna Evanghelia lui Hristos”, Pavel a pronunţat un răsunător „Să fie anatema!” (Galateni 1:6-8). Mai mult, Pavel era pregătit să îi com-bată pe aceşti „fraţi mincinoşi” (Galateni 2:4) şi „iudaizatori” chiar cu argumente din Biblie. După cum vom vedea în capitolul următor, el a făcut acest lucru prin descoperirea adevăratului înţeles al istoriei prezentate în Scripturile Vechiului Testament, şi în special în legă-mântul pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam.


pag 23

Sumarul Capitolului 1 Pavel descrie standardul de conduită al creştinului ca fiind

„legea lui Hristos”. El face clar faptul că legea lui Hristos nu este aceeaşi cu Legea lui Moise.

Legea lui Moise a fost dată direct de Dumnezeu, printr-o revelare deosebită a slavei Sale pe Muntele Sinai. Înţelepciunea şi e-chitatea poruncilor ei au aşezat naţiunea evreiască mult deasupra tu-turor celorlalte naţiuni. Dar la 800 ani de la Vechiul Legământ dat pe Muntele Sinai, Dumnezeu a promis că într-o zi va stabili un „nou legământ” cu „casa lui Israel şi casa lui Iuda”.

Acest nou legământ a fost inaugurat odată cu moartea şi învierea Domnului Isus Hristos. Întrucât legământul înfiinţat de Hristos este descris ca „nou” şi „nu ca” legământul făcut pe Mun-tele Sinai, este evident faptul că Legământul Mozaic a devenit acum „îmbătrânit” şi „vechi”. El a fost îndepărtat şi înlocuit de Noul Le-gământ.

Evreii din vremea lui Pavel aveau mari dificultăţi în a accepta această realitate. Unii dintre ei susţineau că, pentru ca o persoană să fie mântuită, ea nu doar că trebuie să creadă în Hristos, ci şi să ţină Legea lui Moise. Pavel a văzut pe aceşti oameni ca fiind „fraţi min-cinoşi” care predicau o „evanghelie diferită”. După cum vom vedea în Capitolul 2, el i-a combătut prezentând semnificaţia reală care stătea în spatele legământului lui Dumnezeu făcut cu Avraam.


pag 24


pag 25

Cu mai mulţi ani în urmă, într-o revistă seculară de mare tiraj a fost publicat un articol care prezenta aspectele de bază ale iudaismului. Deloc surprinzător, rabinul care a scris articolul a subliniat de două ori că cel mai mare evreu care a trăit vreodată fusese Moise. Aceasta a fost convingerea evreilor vreme de multe secole, ca şi a evreilor din vremea lui Pavel. Dar Pavel a conştien-tizat, din Scripturi, că adevărul era altundeva. Cu excepţia evidentă a lui Mesia Însuşi, principala figură din istoria evreiască nu a fost Moise, ci Avraam. Dumnezeu a descoperit principiile care stau la baza mântuirii prin felul cum El a tratat cu Avraam; felul cum El a lucrat cu Moise a fost ca şi cum un afluent ar pătrunde în râul principal al mântuirii – „a intrat”2 (Romani 5:20, BOR) – cu scopul de a servi unui scop subsidiar în marele plan al lui Dumnezeu.

Acest lucru explică de ce Pavel se referă în mod repetat la felul cum Dumnezeu a lucrat cu Avraam, pentru a demonstra adevărurile din propriul mesaj al Evangheliei. De exemplu, apelând la exemplul lui Avraam, „tatăl credincioşilor”, Pavel este în măsură să dovedească faptul că justificarea a implicat întotdeauna imputarea neprihănirii către păcătoşii nevrednici, şi aceasta numai prin har, prin credinţă (Romani 4:1-8). El a fost de asemenea în măsură să


pag 26

probeze faptul că circumcizia lui Avraam nu a avut nimic de-a face cu justificarea lui (Romani 4:9-12) şi că credinţa lui Avraam este un model pentru toţi cei care păşesc pe urmele lui, fie că sunt evrei, fie Neamuri (Romani 4:16-25).

De aceea, n-ar trebui să ne surprindă faptul că Pavel găseşte, în Avraam şi legământul făcut cu el (Geneza 15:18; 17:1-21), un răspuns mai mult decât potrivit faţă de evreii care insistau că Neamurile trebuie să păzească Legea lui Moise ca să poată fi mântu-iţi. Şi el ne prezintă acest răspuns în ultima parte din Galateni 3. Ar-gumentul de bază al lui Pavel este simplu: întrucât legământul lui Dumnezeu cu Avraam şi copiii lui („sămânţa”) a fost înfiinţat cu sute de ani înainte de Legământul Mozaic, împlinirea Legământului Avraamic nu poate depinde în nici un fel de condiţiile impuse prin Legea lui Moise. Mai mult, creştinii sunt aceia care reprezintă adevă-raţii „copii ai lui Avraam” şi moştenitorii promisiunilor făcute lui. Astfel, creştinii vor căpăta „moştenirea” cerească promisă lui Avra-am şi „seminţei” lui în totalitate independent de ţinerea Legii.

Întrucât ultima parte din Galateni 3 este atât de importantă pentru o înţelegere corectă a istoriei răscumpărării, ar trebui să o ci-tim şi să o studiem cu atenţie:

Fraţilor, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuşi nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva. Acum, făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei lui”. Nu zice: „Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „Şi seminţei tale”, adică Hristos. Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani. Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam.


pag 27

Atunci pentruce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor. Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părţi, pe când Dumnezeu, este unul singur. Atunci oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege. Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Hristos.

Înainte de venirea credinţei, noi eram supt paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă. (Galateni 3:15-29)

Aici vedem că legământul lui Dumnezeu cu Avraam s-a bazat pe promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut lui Avraam şi „seminţei” sale. Acele au fost făcute şi confirmate cu sute de ani înainte ca Legea lui Moise să fie dată pe Muntele Sinai. Dar până şi în relaţiile dintre oameni, este imposibil să fie adăugate condiţii sau să fie schimbat un legământ care a fost deja ratificat sau statuat. De exemplu, când testamentul sau „ultima dorinţă” a unei persoane este citit, după moartea ei, nimeni nu are dreptul să elimine de pe listă numele unei persoane care este trecut acolo ca beneficiar sau să refuze să respecte dreptul acesteia la moştenirea care i-a fost lăsată.


pag 28

În mod asemănător, moştenirea pe care Dumnezeu a promis-o lui Avraam şi seminţei lui nu putea fi condiţionată sau afectată în nici un fel de Legea lui Moise, care a venit după 430 de ani de când Dumnezeu făcuse promisiunile către Avraam.

Promisiunile – Împlinierea Iniţială Care erau, mai precis, promisiunile făcute de Dumnezeu lui

Avraam? Vom lua în considerare cele 4 promisiuni: Dumnezeu i-a promis lui Avraam o sămânţă, un popor, o ţară, şi o binecuvântare.

Sămânţa

Sămânţa promisă a fost Isaac, „copilul făgăduinţei” (Galateni 4:28, Romani 9:8-9). Dumnezeu a promis lui Avraam: „nevastă-ta Sara îţi va naşte un fiu; şi-i vei pune numele Isaac” (Geneza 17:19, 21)

Poporul

Poporul promis a fost Israel, descendenţii fizici ai lui Avra-am. „Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare” (Geneza 12:2). „Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: „Uită-te spre cer, şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.” Şi i-a zis: „Aşa va fi sămânţa ta”” (Geneza 15:5)

Ţara

Ţara promisă a fost Canaanul, pe care Dumnezeu l-a promis lui Avraam şi seminţei lui drept moştenire. „Domnul S-a arătat lui Avram, şi i-a zis: „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale”” (Ge-neza 12:7). „Domnul a zis lui Avram, după ce s-a despărţit Lot de el: „Ridică-ţi ochii, şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o da ţie şi seminţei tale în veac”” (Geneza 13:14-15)


pag 29

Binecuvântarea

Binecuvântarea promisă se referea la tot felul de beneficii materiale: bogăţii, protecţie, viaţă lungă etc. „Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:2-3). Ţinându-şi promisiunea, Dumnezeu a păzit pe Avraam vreme de mulţi ani şi l-a făcut bogat. La finele lungii sale vieţi, citim următoarele: „Avraam era bătrân, înaintat în vârstă; şi Domnul binecuvântase pe Avraam în orice lucru” (Geneza 24:1)

Promisiunile – Împlinirea Deplină Dacă Scripturile Vechiului Testament ar fi fost tot ceea ce

ne-ar fi fost dat spre a ne călăuzi înţelegerea despre aceste promisi-uni, probabil am concluziona că aceste promisiuni făcute către Avraam au fost în majoritate materiale şi şi-au găsit împlinirea pe acest tărâm. Dar atunci când ajungem la Noul Testament, descope-rim că promisiunile aveau o semnificaţie mult mai profundă şi mai minunată decât la prima vedere. În ce a constat împlinirea integrală a acestor promisiuni faţă de Avraam?

Sămânţa

Adevărata sămânţă promisă lui Avraam era Hristos. „Acum, făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei lui”. Nu zice: „Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „Şi seminţei tale”, adică Hristos” (Galateni 3:16). Hristos era adevărata sămânţă a lui Avraam, Acela carte avea să „moştenească” în final toate lucrurile, Acela în care „toate neamurile pământului vor fi binecuvântate” (Geneza 22:18). Promisiunea făcută lui Avraam a fost în esenţă făcută lui Hristos: „Ea [Le-gea] a fost adăugată... până când avea să vină „Sămânţa”, căreia îi


pag 30

fusese făcută făgăduinţa” (Galateni 3:19). Promisiunea făcută de Dumnezeu lui Hristos devine aplicabilă nouă doar pentru că noi suntem „în Hristos”. „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gala-teni 3:27-29). Creştinii sunt socotiţi ca sămânţă a lui Avraam pentru că ei sunt „în” singura Sămânţă adevărată, Hristos!

Creştine, gândeşte-te la asta! Toate promisiunile lui Dumne-zeu au fost făcute lui Hristos, şi tu ai privilegiul de nedescris de a „fi în” şi de a „aparţine” Lui! Tu ai fost „îmbrăcat cu Hristos,” şi toată moştenirea Lui este a ta. Eşti un „împreună moştenitor” (Romani 8:17) cu Hristos!

Poporul

Atunci când Dumnezeu „l-a scos pe Avraam” şi l-a pus să se uite către cer şi să numere stelele, promiţându-i atât de mulţi copii încât nici un om nu îi va putea număra, El a avut în vedere ceva cu mult mai măreţ pentru Avraam decât o mulţime de descendenţi fizici. Învăţăm din Noul Testament că adevăraţii „copii ai lui Avraam” sunt aceia care îşi pun credinţa în Hristos: „Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă” (Galateni 3:7). „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Galateni 3:29). „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dina-fară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; şi tăiere împre-jur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu dela oameni, ci de la Dumnezeu” (Romani 2:28-29; 9:6-8; Filipeni 3:3). Împlinirea adevărată a promisiunii lui Dumnezeu făcută faţă de Avraam, că urmaşii lui vor fi ca stelele de numeroşi, şi „ca nisipul mării” (Geneza 22:17) se găseşte în Apocalipsa 7:9:


pag 31

„După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini.”

Astfel, împlinirea ultimă a promisiunii lui Dumnezeu că îl va „face un popor mare pe Avraam” nu este Israelul, ci biserica – „po-porul” spiritual la care Domnul Isus Hristos s-a referit în pilda vie-rilor: „Deaceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite” (Matei 21:43) (Observaţi că, în conformitate cu ceea ce spune Domnul Isus, biserica aduce „roada împărăţiei” fără a eşua. Dacă instituţia pe care noi o denumim „biserică” nu produce roadă, atunci noi suntem cei care avem o definiţie greşită şi un concept eronat privitor la ce este biserica!)

La fel, Petru vorbeşte despre biserică, nu despre Israelul etnic, ca fiind împlinirea ultimă a dorinţei lui Dumnezeu din Vechiul Testament pentru un „popor sfânt”. Chiar înainte de darea Legii pe Muntele Sinai, Dumnezeu a promis Israelului următoarele: „Acum, dacă veţi asculta glasul meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele...Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Exod 19:5-6). Cu toate acestea, până şi în vremurile sale cele mai bune, „sfinţenia” Israelului fizic (separarea de restul popoarelor) (Levitic 20:24-26) a fost în bună măsură exterioară, iar „preoţii” lui aduceau jertfe care „sunt doar nişte porunci pământeşti, date, ca toate cele privitoare la mâncări, băuturi şi felurite spălături, până la o vreme de îndreptare” (Evrei 9:10). Prin contrast, Petru spune că creştinii sunt adevărata „preoţie sfântă”, chemată să „aducă jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1Petru 2:5), şi biserica este adevăratul „popor sfânt” al lui Dumne-zeu, un „popor” al Lui: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câşti-


pag 32

gat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu că-pătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1Petru 2:9-10)

Creştine, gândeşte-te la aceasta! Eşti parte din cea mai minunată naţiune care a existat vreodată! Este o naţiune spirituală – alcătuită numai din oameni care sunt aleşi şi sfinţi – şi este o naţiune care nu va decădea niciodată şi nu va ajunge niciodată să fie dată uitării - niciodată! (Isaia 9:6-7, Daniel 2:44; 7:13-14; Luca 1:32-33)

Ţara

Dacă ar fi să citim numai descrierea Vechiului Testament privitoare la rătăcirile lui Avraam prin diverse ţinuturi, am putea concluziona că principala sa preocupare era legată de ţara fizică a Canaanului. Dar, încă o dată, când ajungem la Noul Testament, descoperim că Avraam era în căutarea a ceva cu mult mai deosebit decât o simplă moştenire pământească:

În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-i este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. (Evrei 11:13-16)

În calitate de descendenţi adevăraţi ai lui Avraam, creştinii vor moşteni mult mai mult decât doar ţinutul Canaanului. Conform cu Romani 4:13, „făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui” nu a constat în aceea că el va fi moştenitor al Canaanului, ci şi „marginile pământului” (a se vedea şi Psalmii 2:8). „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” (Matei 5:5). Creştinii pot să fie persecutaţi sau vorbiţi de rău în zilele noastre, dar pământul care astăzi înghite sân-


pag 33

gele lor le va aparţine într-o zi! În calitate de adevărată sămânţă a lui Avraam, ei vor moşteni „ţara în care trăiesc acum ca străini”, la fel cum Dumnezeu a promis tatălui lor Avraam cu mii de ani în urmă (Geneza 17:8; 28:4)

Dragă creştine, meditează la aceasta! Chiar dacă eşti acum un „străin şi călător pe pământ”, într-o zi „cerurile noi şi pământul nou” îţi vor aparţine! „Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apocalipsa 5:10)

Binecuvântarea

Atunci când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că va fi „bine-cuvântat” şi că „toate neamurile pământului” vor fi binecuvântate în el, binecuvântarea pe care El o avea în minte era infinit mai mare decât orice binecuvântare materială. Petru face aluzie la aceasta în predica lui adresată evreilor, după vindecarea miraculoasă a ologului, la poarta templului: „Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta” Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale” (Fapte 3:25-26). Aşa cum spune Petru, „binecuvântarea” pro-misă lui Avraam se referea la întoarcerea oamenilor din păcatele lor. Pavel face semnificaţia acestei binecuvântări şi mai clară: „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine”” (Galateni 3:8)

Adevărata binecuvântare promisă lui Avraam şi seminţei lui consta din justificarea şi roadele ei. Binecuvântarea justificării este tocmai opu-sul blestemului şi condamnării aduse de Lege: „Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel cre-dincios. Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în


pag 34

toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”” (Galateni 3:9-10). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pen-tru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit” (Galateni 3:13-14). „Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!”” (Romani 4:6-8)

Atunci când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că prin sămânţa lui, „toate neamurile pământului” vor fi “binecuvântate” (Geneza 22:18), El se referea la adevărata sămânţă a lui Avraam, adică Hris-tos, Acela care, într-o zi, avea să lase să curgă sângele Lui pentru ca oameni din „orice seminţie, din orice limbă, din orice norod şi din orice neam” (Apocalipsa 5:9) să poată fi răscumpăraţi, justificaţi şi binecuvântaţi în El.

Creştine, gândeşte-te la aceasta! „Binecuvântarea lui Avraam” (Geneza 28:4; Galateni 3:14) a venit în măsura ei deplină asupra ta! Nu mai eşti condamnat şi blestemat; dimpotrivă, eşti justificat şi binecu-vântat „cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos” (Efeseni 1:3). Cea mai mare dintre toate aceste binecu-vântări este Însuşi Duhul Sfânt „făgăduit” (Galateni 3:14; a se vedea şi capitolul „Promisiunea împlinită”), care este dat în plinătatea No-ului Legământ „fiilor” lui Dumnezeu (Galateni 4:5-6; Romani 8:15-16). Aleluia!

Odată ce înţelegem sensul mai larg al promisiunilor lui Dumnezeu faţă de Avraam, argumentul lui Pavel că ele nu depind în nici un fel de Legea lui Moise capătă o semnificaţie extraordinară. Moştenirea promisă creştinilor în calitate de copii adevăraţi ai lui Avraam este peste măsură de glorioasă, şi le este dată lor cu totul în


pag 35

afara Legii. Aceasta este modalitatea în care Pavel îi condamnă pe „fraţii mincinoşi” şi pe iudaizatorii care insistau că, pentru a putea fi mântuiţi, creştinii ar fi trebuit să păzească Legea lui Moise!

Hristos Ar trebui să fie deja clar până în acest moment că toată

istoria Vechiului Testament culminează în Hristos. De la bun înce-put, Dumnezeu lucra în istorie, dirijând-o către împlinirea ei ultimă în Mesia. Dinainte de întemeierea lumii, El hotărâse (Efeseni 3:11) să Se glorifice prin mântuirea „în Hristos” – doar prin har, prin cre-dinţă – a unei mulţimi de oameni pe care nimeni nu o poate număra. Acest scop mântuitor reprezintă principiul unificator din spatele tuturor acţiuni-lor lui Dumnezeu din istoria omenirii. Când Pavel spune că Dumnezeu „ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noas-tre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” (2Timotei 1:9), cuvintele lui se aplică tutu-ror care au fost sau vor fi mântuiţi vreodată.

Putem observa planul mântuitor al lui Dumnezeu în Hristos revelat încă de la căderea în păcat a omului. Imediat după ce omul a păcătuit, chiar înainte ca blestemul lui Dumnezeu să fie oficial pro-nunţat asupra rasei omeneşti, El a proclamat venirea Unuia care, în calitate de „sămânţă a femeii”, va zdrobi capul şarpelui (Geneza 3:15). În Geneza 5, ca o pregătire a venirii acestui Mesia, Dumnezeu a ridicat linia genealogică a lui Set în locul lui Abel cel sfânt, care fusese ucis de fratele lui, Cain. Pe măsura trecerii timpului, El a instituit o succesiune de legăminte cu omul. Fiecare din aceste legă-minte a fost făcut în vederea avansării planului Lui mântuitor. În Geneza 6-9, El a păstrat linia genealogică a lui Mesia prin Noe, şi a făcut un legământ, prin care a promis că nu va mai distruge nicio-dată pământul prin potop de ape, garantând că istoria omenirii îşi va urma cursul până când avea să se nască Mântuitorul promis şi până când răscumpărarea va fi realizată. În Geneza 12, El a chemat pe


pag 36

Avraam din idolatrie şi i-a făcut promisiunile Sale necondiţionate, privitoare la venirea lui Hristos şi la mântuirea, prin El, a unei mari mulţimi de oameni. Ca o etapă în această direcţie, El a început prin înfiinţarea unei naţiuni fizice – ceea ce mai târziu avea să se nu-mească Israel – cu scopul de a fi cea care va primi şi va păstra descoperirea divină, în vederea pregătirii Celui care avea să vină. Toate lucrurile sunt centrate pe şi conduc la venirea lui Hristos.

Acelaşi lucru este adevărat în ceea ce priveşte Legea lui Moise! Ca şi celelalte legăminte prezentate în Vechiul Testament, şi acesta a fost doar un pas care conduce către Hristos. El nu a fost niciodată pre-zentat ca pe o cale de mântuire, nici măcar ca pe un lucru perma-nent: „Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa” (Galateni 3:19). Legământul Mozaic era ceea ce Pavel îl denumeşte drept „îndrumător” sau „dascăl”, având scopul de a conduce pe evrei la Hristos. Când Hristos a venit şi a făcut ră-scumpărarea, lucrarea de îndrumător a încetat. „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta” (Galateni 3:24-25). Legea lui Moise şi-a găsit împlinirea şi cul-minarea în Hristos.

În primul capitol din Efeseni, Pavel arată clar că toate scopurile lui Dumnezeu sunt centrate în Hristos:

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui,


pag 37

iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.” (Efeseni 1:3-10)

Tot ce a făcut Dumnezeu în perioada Vechiului Testament, a făcut având în vedere „concentrarea tuturor lucurilor în Hristos”. Hristos este punctul focal şi ţelul întregii Biblii!

Sumarul Capitolului 2 Cu excepţia evidentă a lui Hristos Însuşi, principalul personaj

din istoria evreiască nu a fost Moise, ci Avraam. Toate principiile care stau la baza mântuirii au fost revelate prin felul în care Dumne-zeu a tratat pe Avraam.

Legământul lui Dumnezeu cu Avraam a fost centrat pe promisiunile pe care Dumnezeu i le-a făcut necondiţionat. Aceste promisiuni au inclus o sămânţă, un popor, o ţară şi o binecuvântare. Ele şi-au găsit împlinirea iniţială în Isaac (sămânţa promisă), Israel (poporul promis), Canaan (ţara promisă), şi prosperitatea materială (binecuvântarea promisă). Dar promisiunile lui Dumnezeu faţă de Avraam au avut şi o semnificaţie mai profundă. Ele îşi găsesc împlinirea ultimă în Hristos (Sămânţa promisă), biserică (poporul promis), pământul nou (Ţara promisă), şi în justificarea şi roadele ei (binecuvântarea promisă).

Dumnezeu a pecetluit legământul Său cu Avraam cu sute de ani înainte de naşterea lui Moise; de aceea, împlinirea lui nu poate depinde în nici un fel de condiţiile stabilite prin Legea lui Moise. Creştinii (adevăraţii copii ai lui Avraam) vor căpăta „moştenirea” lor


pag 38

cu totul în afara Legii. Aceasta a fost învăţătura Scripturii pe care Pavel a folosit-o pentru a respinge pe „iudaizatori”.

Întreaga istorie a Vechiului Testament conduce către Hristos. Orice a lucrat Dumnezeu de la creaţie încoace, El a făcut având în vedere „concentrarea tuturor lucrurilor în Hristos”. Hristos este punctul focal şi ţelul întregii Biblii!


pag 39

Fraţilor, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuş nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva. Acum,

făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei lui”. Nu zice: „Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „Şi

seminţei tale”, adică Hristos. Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de

Legea venită după patru sute trei zeci de ani. Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui

Avraam. Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa; şi a

fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor. Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părţi, pe când Dumnezeu, este unul singur. Atunci oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o

Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege. Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred,

prin credinţa în Isus Hristos. Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost

botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui

Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.

Galateni 3:15-29


pag 40

După cum am văzut deja, acest pasaj din epistola lui Pavel către Galateni are implicaţii profunde pentru o înţelegere corectă a istoriei răscumpărării în ansamblul ei. În aceste versete, Pavel ne prezintă felul cum Dumnezeu a lucrat faţă de oameni încă din zilele lui Avraam, şi care poate fi pus în termenii a trei aspecte: Promisiunea, Legea şi Credinţa. Aceste trei aspecte sunt incorporate în trei legămin-te: Legământul Avraamic, Legământul Mozaic şi Noul Legământ. Dacă vrem vreodată să avem o percepţie corectă a relatării istorice a planului de mântuire al lui Dumnezeu în Hristos, trebuie să înţele-gem relaţia dintre aceste trei legăminte. În capitolele 3-5, vom explo-ra această relaţie mai profund, luând în considerare pe scurt natura fiecăruia din aceste legăminte.

Promisiunea Pavel gândea cu privire la legământul lui Dumnezeu cu

Avraam în termenii promisiunii. De-a lungul Bibliei, conceptul de „promisiune” este unul foarte bogat, iar autorii Noului Testament fac în mod repetat apel la el3. Ceea ce Pavel doreşte ca noi să conşti-entizăm atunci când ne gândim la „promisiune” în contextul Legă-mântului Avraamic este că promisiunea este neschimbătoare, necondiţio-nată, şi sigură în ce priveşte împlinirea. Pavel prezintă aceste trei cara-cteristici ale promisiunii, utilizând o diversitate de argumente şi ilustraţii.

Neschimbătoare Promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam este

neschimbătoare – nu se poate schimba. După cum am observat în Capi-tolul 2, atunci când „testamentul şi ultima dorinţă” a unei persoane este citită după moartea acesteia, nimeni nu are dreptul să elimine numele cuiva care este menţionat în acel testament ca beneficiar sau moştenitor. Pavel argumentează că dacă până şi astfel de legăminte omeneşti sunt neschimbătoare, cu cât mai mult rămâne neschimbat legământul divin al lui Dumnezeu cu Avraam? „Fraţilor, (vorbesc în


pag 41

felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuş nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva... Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani”. Promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam este neschimbătoare; ea nu poate fi alterată sau condiţionată în nici un fel de Legea lui Moise, întrucât Legea a venit după 430 de ani de la momentul când fusese făcută promisiunea.

„Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, s-a jurat pe Sine însuşi, şi a zis: „Cu adevărat te voi binecuvânta, şi îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa.” Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa. Oamenii, ce-i drept, obişnu-iesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezăşie, care pune capăt oricărei neînţelegeri dintre ei. De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba, şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător...” (Evrei 6:13-20)

Conform acestor versete, promisiunea lui Dumnezeu către Avraam nu se poate schimba, pentru că ea este făcută în baza unui plan care nu se schimbă şi care a fost confirmat printr-un jurământ care nu se modifică. Întrucât promisiunea este în ultimă instanţă spirituală în natura ei şi este făcută către noi (adevăraţii „moştenitori ai făgăduinţei”) în calitate de credincioşi în Hristos, realitatea acestei imuabilităţi ne dă „o puternică îmbărbătare” pentru a continua în


pag 42

„credinţă şi nădejde” până când vom „moşteni” (Evrei 6:12) tot ceea ce este cuprins în promisiune.

Necondiţionată Promisiunea lui Dumnezeu către Avraam nu este doar

neschimbătoare, ci ea este şi necondiţionată - împlinirea ei nedepin-zând în esenţă de nici o condiţie ce trebuie satisfăcută de om (vezi şi Anexa E, întrebarea 6). Pavel subliniază acest lucru în multe moda-lităţi de-a lungul scrierilor lui. El face asta în primul rând prin foca-lizarea sa pe caracterul unilateral (adică de o singură parte) al Legă-mântului Avraamic. Legământul lui Dumnezeu cu Avraam a fost „unilateral” în aceea că el a fost validat de Dumnezeu Însuşi (Ge-neza 15:1-21, Evrei 6:1-14), fără slujirea unui mijlocitor. Atunci când două părţi sunt implicate într-o tranzacţie legală, sunt necesari mediatori. „Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părţi, pe când Dumnezeu, este unul singur”. Legământul Avraamic a con-stat dintr-o promisiune unilaterală făcută de Dumnezeu, bazată pe planul Său suveran şi plin de har în Hristos, de a mântui un mare număr de oameni. El include o „moştenire”, şi acea moştenire a fost „dată” lui Avraam „printr-o făgăduinţă” (Galateni 3:18). Transmi-terea unei moşteniri poate să se facă chiar şi fără consimţământul beneficiarului ei sau fără ca el să cunoască acest lucru dinainte. De exemplu, când a fost citit testamentul bunicului meu, la scurt timp de la moartea lui, am fost surprins să aflu că numele meu era menţi-onat în el şi că eram acum posesorul unora din bunurile care îi aparţinuseră. Aceasta este natura unei moşteniri! În mod repetat, Noul Testament subliniază faptul că cei credincioşi sunt „moşteni-tori” (Romani 4:13-14; Galateni 3:29, 4:1, 3:24; Efeseni 3:6; Tit 3:7) ai unei „moşteniri” (Galateni 3:18; Efeseni 1:11, 14, 18; 5:5; Colo-seni 1:12; 3:24) care este a lor prin „făgăduinţă” (Romani 4:13-14; Galateni 3:18, 29; Efeseni 3:6; Evrei 6:12, 17; 9:15). Glorie lui Dumnezeu!


pag 43

În contrast cu această „unilateralitate” a Legământului Avraamic, Legământul Mozaic a fost dat „prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor” (Moise) şi a implicat credincioşia a două părţi din legământ – Dumnezeu şi omul (Exod 19:7-8; 24:3, 7-8; v. şi Deute-ronom 5:5). Binecuvântările oferite de Lege au depins de ascultarea omului de ea. Dumnezeu a statuat condiţiile pe care oamenii trebuiau să le satisfacă: „omul care le va împlini, va trăi prin ele” (Levitic 18:5; Luca 10:28; Galateni 3:12; Levitic 26; Deuteronom 28).

Faptul că Legea este condiţionată de credincioşia şi performanţele omului arată că eşecul omului este sigur. Ea mai arată că dacă Promisiunea este în orice fel dependentă de Lege, şi Promi-siunea va eşua în mod sigur: „Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică, şi făgăduinţa este nimicită; pentru că Legea aduce mânie” (Romani 4:14-15). Conform cu ceea ce spune Pavel, Promisiunea ar fi „nimicită” de Lege pentru că oamenii vor ajunge inevitabil să încalce Legea şi astfel să aducă „mânia” lui Dumnezeu asupra lor din cauza păcatelor lor.

„Promisiunea” şi „Legea” sunt aici văzute ca presupunând două principii diametral opuse. Legea întotdeauna anulează Promisi-unea, pentru că Legea depinde de credincioşia omului, iar omul căzut în păcat întodeauna eşuează în a ţine Legea. Nici măcar unul din urmaşii păcătoşi ai lui Adam nu are, în starea sa firească, câtuşi de puţină credincioşie sau înţelepciune spirituală, ori dorinţă de a căuta pe Dumnezeu (Romani 3:11). Nu există nici un om care să fie capabil de a împlini până şi „condiţia” minimă de a se încrede în Hristos pentru a fi mântuit, dacă aceasta nu îi este dată în dar de Dumnezeu mai dinainte (Ioan 6:65). Dacă împlinirea Promisiunii depinde în ultimă instanţă de orice lucru care ţine de om, atunci cu siguranţă că nu se ajunge la nimic în final. De aceea, Promisiunea nu poate depinde de Lege în nici un fel. Nu doar că, astfel, Legea lui Moise este eliminată, ci însăşi Legea (altfel spus, „condiţiile”) de orice fel. „Pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege [după cum este


pag 44

cazul în ce priveşte promisiunea], acolo nu este nici călcare de lege [eşecul omului]” (Romani 4:15).

Natura necondiţionată a promisiunii este subliniată în multe alte pasaje din scrierile lui Pavel. De exemplu, în Romani 9:6-13, Pavel asociază distincţia făcută între Isaac şi Ismael cu „cuvântul făgăduinţei”, suveran şi necondiţionat, care a precedat şi a determi-nat naşterea lui Isaac.

Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel; şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci este scris: „În Isaac vei avea o sămânţă, care-ţi va purta numele.” Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă. Căci cuvântul acesta este o făgăduinţă: „Pe vremea aceasta Mă voi întoarce, şi Sara va avea un fiu.” Ba mai mult; tot aşa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac. Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, - ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, - s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” (Romani 9:6-13)

Pentru ca niciun iudeu să nu poată argumenta că deosebirea dintre Isaac şi Ismael n-ar fi fost rezultatul promisiunii necondi-ţionate făcută de Dumnezeu, ci cumva rezultatul faptului că ei ar fi avut mame diferite, Pavel aplică imediat la aceste versete la situaţia lui Iacov şi Esau. Iacov şi Esau erau din aceeaşi mamă; în fapt, ei erau chiar gemeni! Şi totuşi, „cuvântul făgăduinţei” necondiţionat şi care făcea deosebire între ei, cu privire la Iacov, fusese dat Rebecăi înainte ca oricare din aceşti doi gemeni să fi făcut „nici bine, nici rău”. Mai mult, Pavel arată clar în acest pasaj că nu doar Isaac şi


pag 45

Iacov, ci toţi care sunt „copiii ai lui Dumnezeu” devin astfel exclusiv în virtutea faptului că ei sunt „copiii făgăduinţei” (Romani 9:8).

Această legătură indestructibilă între a fi un „copil al făgădu-inţei” şi a fi un copil al lui Dumnezeu este şi mai explicită în Gala-teni 4.

Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea trebuiesc luate într-alt înţeles: acestea sunt două legăminte: unul de pe muntele Sinai naşte pentru robie şi este Agar, - căci Agar este muntele Sinai din Arabia; - şi răspunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră. Fiindcă este scris: „Bucură-te, stearpo, care nu naşti de loc! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu eşti în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decât copiii celei cu bărbat.” Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. Şi cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul tot aşa se întâmplă şi acum. Dar ce zice Scriptura? „Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode.” De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi (Galateni 4:22-31).

Aici, Pavel spune în mod specific că orice creştin este născut la fel cum Isaac s-a născut, ca rezultat al promisiunii necondiţionate a lui Dumnezeu. Sara (Noul Legământ, „Ierusalimul cel de sus,” biserica) este cu totul incapabilă, prin meritele proprii, să producă sămânţă. Dacă este ca Sara să aibă vreodată copii (adică, dacă este ca biserica să aibă vreodată parte de convertiţi adevăraţi), ei trebuie să se nască


pag 46

supranatural, prin puterea Duhului Sfânt. Dumnezeu face acest lucru prin miracolul naşterii din nou!

Eşti creştin? Dacă da, atunci datorezi cine eşti, spiritual vorbind, unei naşteri suverane şi miraculoase „prin Duhul”. Eşti un „copil al făgăduinţei”, născut „prin făgăduinţă”. Este promisiunea făcută de Dumnezeu acum mii de ani către Avraam, ea fiind cea care a determinat existenţa ta în calitate de copil al lui Dumnezeu! De fiecare dată când orice om devine creştin, acest lucru este rezultatul unei manifestări extraordinare a acestei vechi promisiuni. Aleluia!

Sigură În al treilea rând, promisiunea făcută de Dumnezeu lui

Avraam este sigură – nimic nu poate împiedica împlinirea ei. Această siguranţă se bizuie, în primul rând, pe faptul că promisiunea nu este condiţionată în nici un fel de Lege; totul este prin har: „unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege. De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam” (Romani 4:15-16). Promisiunea lui Dumnezeu este sigură pentru că împlinirea ei stă exclusiv în credincioşia şi puterea Lui, iar Dumnezeu nu poate să mintă, şi nici planurile Lui nu pot să eşueze. „Ştiu că Tu poţi totul, şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale” (Iov 42:2). „Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit dela început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: ,Hotărârile Mele vor rămâne în picioare, şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea’” (Isaia 46:9-10).

Şi nu doar că promisiunea este sigură pentru că împlinirea ei depinde doar de Dumnezeu; ea este sigură şi pentru că este făcută, în esenţă, lui Hristos. El este „sămânţa… căreia îi fusese făcută făgă-duinţa” (Galateni 3:19). Ar putea exista vreo posibilitate ca promisi-unea făcută de Dumnezeu lui Hristos să eşueze? Ar putea Hristos să


pag 47

„ceară de la Tatăl”, şi totuşi Tatăl să nu Îi dea „neamurile de moşte-nire, şi marginile pământului în stăpânire”? (Psalmii 2:8). Aşa ceva este de neînchipuit! Domnul Isus Hristos va moşteni totul, cu sigu-ranţă! Toate promisiunile lui Dumnezeu îşi găsesc împlinirea în El! (2Corinteni 1:20).

Gândeşte-te la aceasta, credinciosule! Cu mult timp înainte ca Legea lui Moise să fi fost dată, Dumnezeu a promis în Hristos să mântuiască o mare mulţime de oameni, care nu poate fi numărată, din toate neamurile pământului. Mântuirea lor nu a fost condiţionată în nici un fel de bunătatea sau meritele lor, ci ea s-a bazat exclusiv pe harul şi credincioşia lui Dumnezeu. De aceea, promisiunea aceasta este sigură „pentru toată sămânţa”. Aceştia sunt cu toţii „copii ai făgă-duinţei” care, ca şi Isaac, datorează existenţa lor naşterii supranatu-rale din Duhul. Dumnezeu a ridicat „din pietrele acestea” fii ai lui Avraam! (Luca 3:8)

Dacă eşti creştin, atunci eşti parte din această mulţime vastă de oameni! „Binecuvântarea” lui Dumnezeu îţi este dată în plinăta-tea măsurii. Şi va veni ziua când vei „stăpâni cetăţile vrăjmaşilor” tăi (Geneza 22:17), conform cu vechea promisiune făcută de Dumne-zeu lui Avraam. În Hristos, vei moşteni într-o zi nu doar pământul, ci şi „toate lucrurile” (Apocalipsa 21:7). Vei fi un „împreună moşte-nitor” cu El! (Romani 8:17)

Sumarul Capitolului 3 Pavel a văzut modalitatea de răscumpărare în care Dumne-

zeu a tratat cu oamenii încă de la Avraam în termenii a trei aspec-te: Promisiunea, Legea, şi Credinţa. Aceste trei aspecte sunt cuprinse în trei legăminte: Legământul Avraamic, Legământul Mozaic şi Noul Legământ.

Legământul lui Dumnezeu cu Avraam aparţine aspectului Promisiune. Atunci când ne gândim la „promisiune”, în contextul


pag 48

Legământului Avraamic, trebuie să ne gândim la un legământ care este neschimbător, necondiţionat şi sigur în ce priveşte împlinirea lui.

Promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam este neschimbă-toare pentru că reprezintă un legământ divin care se bizuie pe hotă-rârea şi jurământul veşnic al lui Dumnezeu.

Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam este necondiţionată pentru că ea implică o moştenire care este dăruită prin har păcătoşilor lipsiţi de merite. Ea depinde exclusiv de alegerea suverană şi în har a lui Dumnezeu, deci pe nimic bun sau rău pe care „fiii făgăduinţei” le-au făcut sau le vor face vreodată.

Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam se împlineşte sigur pentru că ea nu este dependentă în nici un fel de meritele omu-lui (Legea), ci se bizuie în întregime pe credincioşia şi puterea lui Dumnezeu. Ea este de asemenea sigură pentru că este făcută de Dumnezeu singurului Său Fiu – care este obiectul plăcerii şi încân-tării veşnice a Tatălui.


pag 49

În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă. Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de

Lege, credinţa este zădarnică, şi făgăduinţa este nimicită; pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege. De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa

aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor.

Romani 4:13-16

Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credinţă va trăi.” Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin

ele”.

Galateni 3:11-12

În Capitolul 3, am analizat legământul lui Dumnezeu cu Avraam şi „sămânţa” lui – un legământ pe care Pavel îl descrie în termenii „Promisiunii”. În acest capitol, ne vom uita la legământul


pag 50

făcut de Dumnezeu cu Israel prin Moise – un legământ pe care Pavel îl descrie prin termenul „Lege”. Apoi, în Capitolul 5, vom examina Noul Legământ – un legământ pe care Pavel îl descrie prin termenul „Credinţă”. Este un lucru clar faptul că Pavel vede Legea ca fiind fundamental diferită atât faţă de Promisiune (sau făgăduinţă) (Galateni 3:18) cât şi faţă de Credinţă (Galateni 3:12). El vorbeşte în mod repetat despre Legământul Mozaic în termeni de „fapte”, prin contrast cu „credinţă”. „Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credinţă va trăi.” Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele” (Galateni 3:10-12)

Unii au obiectat, spunând că, atunci când Pavel a afirmat că „Legea nu se întemeiază pe credinţă”, el vorbea despre o înţelegere greşită sau distorsionată a Legii, pe care evreii ar fi avut-o. Ei susţin că, în realitate, Legea ar fi reprezentat un legământ al harului, bazat pe credinţă, dar că evreii ar fi înţeles-o greşit, ca fiind un legământ al faptelor, bazat pe meritele omeneşti. Este evident, totuşi, că Pavel nu ne prezintă aici vreo înţelegere greşită sau vreo distorsionare a semnificaţiei Legii de către evrei, ci principiile de bază care au caracterizat însuşi Legământul Mozaic.

Binecuvântările şi Blestemele Pentru a înţelege de ce lucrurile stau după cum am precizat

mai sus, trebuie să ne amintim că Legea avea o latură pozitivă şi una negativă, punând înaintea evreilor posibilitatea fie a vieţii, fie a mor-ţii. Aceste alternative erau condiţionate de ascultarea sau neascul-tarea din partea omului, lucru care este bine ilustrat prin binecu-vântările şi blestemele proclamate de pe munţii Garizim şi Ebal. Chiar dacă acest pasaj important ar trebui citit în întregime dacă


pag 51

vrem să îi percepem impactul pe deplin (Deuteronom 27:11-58, 68; v. şi Levitic 26), câteva extrase vor fi suficiente pentru a demonstra faptul că Vechiul Legământ a fost caracterizat de „condiţii” şi că binecuvântările asociate lui (sau blestemele) au depins de faptele omului.

Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind şi împlinind toate poruncile Lui pe care ţi le dau astăzi, Domnul, Dumnezeul tău, îţi va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ. Iată toate binecuvântările care vor veni peste tine şi de care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău: Vei fi binecuvântat în cetate, şi vei fi binecu-vântat la câmp. Rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul turmelor tale, fătul vacilor şi oilor tale, toate acestea vor fi binecuvântate. Coşniţa şi postava ta vor fi binecuvân-tate. Vei fi binecuvântat la venirea ta, şi vei fi binecuvântat la plecarea ta. (Deuteronom 28:1-6)

Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi şi nu vei împlini toate poruncile Lui şi toate legile Lui, pe care ţi le dau astăzi, iată toate blestemurile care vor veni peste tine şi de care vei avea parte. Vei fi blestemat în cetate, şi vei fi blestemat pe câmp. Coşniţa şi postava ta vor fi blestemate. Rodul trupului tău, rodul pământului tău, fătul vacilor tale şi fătul oilor tale, toate vor fi blestemate. Vei fi blestemat la venirea ta, şi vei fi blestemat la plecarea ta. Domnul va trimi-te împotriva ta blestemul, tulburarea şi ameninţarea, în mijlo-cul tuturor lucrurilor de care te vei apuca, până vei fi nimicit, până vei pieri curând, din pricina răutăţii faptelor tale, care te-a făcut să Mă părăseşti. (Deuteronom 28:15-20)

Toate acestea sunt sumarizate, pe de-o parte, prin aver-tismentul Legii că „sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezechiel 18:4) şi, pe de altă parte, de asigurarea dată de Lege că „cine va face


pag 52

aceste lucruri, va trăi prin ele” (Galateni 3:12; Levitic 18:5). Această asigurare că aceia care „fac” vor „trăi” avea o aplicaţie temporară pentru evrei – anume că atâta vreme cât ei ascultau şi împlineau po-runcile şi cerinţele Legii lui Moise, ei aveau să „trăiască” în ţara pe care Dumnezeu le-a dat-o şi aveau parte de „binecuvântările” Lui (a se vedea Anexa E, întrebarea 3). Acest lucru a rămas adevărat chiar şi dacă ascultarea lor a fost departe de a fi perfectă şi (în multe cazuri) a fost doar exterioară sau „pe dinafară, în carne” (Romani 2:28-29).

Dar promisiunea „vieţii” reprezenta de asemenea şi un principiu mai profund şi obligatoriu din punct de vedere legal – avea de-a face nu doar cu a „trăi în ţara” promisă, ci şi cu viaţa veşnică. Iar ascultarea cerută pentru obţinerea unei astfel de vieţi implica nimic mai puţin decât o iubire perfectă faţă de Dumnezeu şi faţă de om. Domnul Isus a afirmat acest lucru cu claritate în mai multe circum-stanţe:

Un învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus şi I-a zis: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” El a răs-puns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus; „fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică” (Luca 10:25-28; com-paraţi cu Levitic 18:5)

În mod asemănător, când „tânărul bogat” L-a întrebat pe Isus, „ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?”, răspunsul Lui a fost, „dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19:16-17). Aceasta înseamnă că dacă cineva ar fi păzit Legea într-un mod per-fect, ar fi câştigat sau meritat viaţa veşnică (Filipeni 3:9) datorită ne-prihănirii proprii, privită prin intermediul Legii. „În adevăr, Moise


pag 53

scrie că omul care împlineşte neprihănirea, pe care o dă Legea, va trăi prin ea” (Romani 10:5)

Nu doar că promisiunea „vieţii” care a fost oferită de Lege reprezenta mai mult decât simpla „viaţă în ţara” promisă, ci „bles-temul” Legii reprezintă nu doar moartea fizică sau expulzarea din Canaan. Acest lucru reiese clar din afirmaţia lui Pavel că „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13). „Blestemul Legii”, din care Hristos ne-a răscumpă-rat când a băut paharul mâniei lui Dumnezeu, reprezintă nimic altce-va decât moartea veşnică ce este plata dreaptă a păcatului (Romani 6:23). Hristos nu a murit pentru a ne mântui dintr-o înţelegere greşi-tă a evreilor cu privire la blestemul Legii, ci din însăşi blestemul Legii!

În lumina acestor învăţături clare ale Scripturii, trebuie să concluzionăm că, oricâte promisiuni frumoase ar fi inclus Legămân-tul Mozaic, el a reprezentat totuşi un legământ al faptelor. (Vezi Anexa E, întrebarea 7). El a fost caracterizat de principiul că viaţa era de-pendentă de fapte. El nu a fost o altă „modalitate de tratare a legă-mântului harului”, nu a constituit o piesă a Noului Legământ, după cum au presupus unii. Legea a slujit scopurilor îndurătoare din planul mai larg al lui Dumnezeu, după cum vom vedea, însă Legea în ea însăşi nu a avut la bază principiul harului! Dimpotrivă, ea a fost dată pentru a „înmulţi păcatul” (Romani 5:20), iar rezultatul ei inevitabil a fost acela de a „aduce mânie” (Romani 4:15). Iată de ce Pavel vede Vechiul Legământ ca fiind o „slujbă aducătoare de moarte” (2Corinteni 3:7) şi o „slujbă aducătoare de osândă” (2Corinteni 3:9). „Slujba” aducătoare de moarte şi condamnare nu a constat dintr-o înţelegere greşită din partea evreilor asupra Vechiului Legă-mânt, ci însăşi „tablele de piatră” (2Corinteni 3:3, 7)!

Este adevărat că majoritatea evreilor au eşuat în realitate să înţeleagă scopul real al Legii lui Moise. Dar greşeala lor de a o înţele-


pag 54

ge nu s-a referit la faptul că Legea promitea viaţa cu condiţia ascultării, ci la faptul că oamenii sunt prea păcătoşi în ei înşişi pentru a merita să primească această viaţă (Romani 7:10). În loc să conşti-entizeze că Legea fusese dată pentru „a închide totul sub păcat” (Galateni 3:22) şi să le arate nevoia disperată de a fi justificaţi prin credinţă, asemenea părintelui lor Avraam (Romani 4:1-5, 11-12), ei au presupus că ar putea să îşi obţină o „neprihănire a lor” (Filipeni 3:9), prin păzirea Legii. „Pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihă-nirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o nepri-hănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (Romani 10:3-4)

Contrastul zdrobitor între cerinţele Vechiului Legământ şi ceea ce oferă Noul Legământ se poate observa până şi în modali-tatea în care cele două legăminte au fost inaugurate. Darea Legii pe Muntele Sinai s-a făcut printr-un eveniment care a inspirat frică, în-tuneric şi care prevestea răul – căci oamenii păcătoşi au tremurat înaintea unui Dumnezeu sfânt de care nu se puteau apropia, şi îna-intea legii „sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12) de care El îi chema să asculte.

„Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul, care vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit, au cerut să nu li se mai vorbească, (pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: „Chiar un dobitoc dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre, sau străpuns cu săgeata”. Şi priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: „Sunt îngrozit şi tremur!”)” (Evrei 12:18-21)

Spre deosebire de aceasta, Noul Legământ a fost inaugurat în intimitatea liniştită a odăii de sus, unde Isus, iubind „pe ai Săi, care


pag 55

erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1) şi le-a adresat cuvinte de mângâiere şi de asigurare, înainte de a-Şi da viaţa pentru ei. Este adevărat că inaugurarea Noului Legământ a implicat la rân-dul ei întuneric, cutremure de pământ şi groază, dar a fost întune-ricul care a căzut asupra lui Hristos Însuşi (Matei 27:45-46) atunci când El a făcut răscumpărarea celor ai Lui din blestemul Legii şi când a băut din „paharul” (Luca 22:42-44) mâniei lui Dumnezeu, care era păstrată pentru ei!

Legea şi Promisiunea Aşa cum spune Pavel, „Legea nu se întemeiază pe credinţă”

(Galateni 3:12), şi numai atunci când mântuirea este prin credinţă putem vorbi despre har:

Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zădarnică, şi făgăduinţa este nimicită...De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa...” (Ro-mani 4:14-16)

Vedem în aceste versete că Legea, fiind caracterizată prin principiul „faptelor”, se află în opoziţie atât cu Promisiunea cât şi cu Credinţa. Şi tocmai această opoziţie l-a condus pe Pavel la între-barea: „Atunci oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumne-zeu?” (Galateni 3:21). Dacă Pavel ar fi predicat faptul că Legea reprezintă un legământ bazat pe principiul harului, atunci această în-trebare n-ar fi fost pusă niciodată. Dar întrucât ea este pusă, Dumnezeu a făcut ceva care aparent este inexplicabil: El a făcut promisiuni necondiţionate lui Avraam, şi apoi a făcut un legământ care este condiţionat de faptele omului! Avea cumva El în intenţie ca oamenii să îşi câştige mântuirea prin ţinerea Legii? Răspunsul este un categoric, „Nicidecum!” „Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege” (Galateni 3:21). Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca Legea să reprezinte o meto-


pag 56

dă alternativă de mântuire, pentru că starea păcătoasă a omului face ca Legea să fie „incapabilă” să dea viaţa. Problema stă nu în promi-siunea vieţii pe care Legea o face, ci în incapacitatea omului de a o păzi şi, astfel, de a obţine propria „neprihănire”. Din acest motiv, Pavel vorbeşte despre faptul că este „lucru cu neputinţă Legii, întru-cât firea pământească o făcea fără putere” (Romani 8:3). În loc să aducă viaţă omului căzut în păcat, Legea îi aduce numai moarte: „Odi-nioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, pă-catul a înviat, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea” (Romani 7:9-10). Este adevărat că po-runca a promis viaţa, dar s-a dovedit că în final tot ceea ce ea a adus a fost moartea.

Atunci de ce a mai fost dată Legea? Dar dacă Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca oamenii să

fie mântuiţi prin ţinerea legii, se pune în mod natural întrebarea, „Atunci pentru ce este Legea?” (Galateni 3:19). Răspunsul lui Pavel este că „ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa”. Observaţi că Pavel descrie Legea ca fiind ceva „adăugat”. Nu ea este esenţa, ci este ceva adăugat; ea „a venit” (Romani 5:20, cu sensul de „din afa-ră, din lateral” – n.trad.]. Nu doar că Legea a fost adăugată, ci ea a mai fost şi temporară. „Ea a fost adăugată... până când avea să vină „Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa”. Atunci când Hristos a venit, vremea Legământului Mozaic s-a încheiat. „După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta” (Galateni 3:25).

Pavel spune că Legea a fost adăugată „din pricina călcărilor de lege”. Ceea ce el a vrut să spună prin această afirmaţie este expli-cat în foarte multe detalii în celelalte scrieri ale sale. Aşa cum spune Pavel, Legea „stârneşte poftele păcătoase” în aceia care sunt necon-vertiţi (Romani 7:5, NTR, lit.). Păcatul „ia prilejul, şi face să se nască în mine prin poruncă tot felul de pofte”, pentru a produce mai mult


pag 57

păcat, „amăgindu-ne”, şi „prin poruncă” ne-a „lovit cu moartea” (Romani 7:8, 11, 13). Legea trezeşte şi stârneşte păcatul; în fapt, Le-gea este însăşi „puterea păcatului”! (1Corinteni 15:56). Astfel, Pavel a putut să spună, de fapt, că „Legea a venit pentru ca să se înmul-ţească greşeala” (Romani 5:20). Arătând oamenilor mai clar conda-mnarea lor şi robia oribilă faţă de păcat, „Legea ne-a fost un îndru-mător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă” (vezi şi Anexa E, întrebarea 8). Legea lui Moise şi-a îndeplinit rolul de a „închide totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Hristos” (Galateni 3:22).

Într-adevăr, Legământul Mozaic slujeşte unui scop bun prin aceea că ne îndrumă „spre Hristos”. Legile lui ne descoperă păcătoşenia, iar jertfele lui prefigurează pe Mântuitorul nostru. Dar Legământul Mozaic în el însuşi nu este caracterizat de principiile harului, „pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă’” (Galateni 3:10).

Promisiunea şi Legea Întrucât „toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub

blestem” (Galateni 3:10), este evident că acei evrei care au căpătat viaţa veşnică în vremea când au trăit sub Legământul Mozaic, n-au căpătat-o prin Lege, ci prin Promisiune. Spre deosebire de com-patrioţii lor care îşi imaginau că ei ar putea avea succes în a-şi câştiga o „neprihănire a lor” prin ţinerea Legii (Filipeni 3:9; Romani 9:31-32; 10:3), ei au conştientizat că Legea în ea însăşi nu face altceva decât să îi condamne. Ei au ştiut că până şi „faptele lor bune” nu erau decât o „haină mânjită” (Isaia 64:6) înaintea lui Dumnezeu, şi au înţeles că păzirea scrupuloasă a jertfelor şi ofrandelor sistemului mozaic nu putea să îi cureţe în realitate de păcatele lor (Mica 6:6-7; Psalmii 51:16; Evrei 10:4). Dimpotrivă, ei au călcat „pe urmele cre-dinţei aceleia, pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur” (Romani 4:12). Ca şi Avraam, ei „au crezut pe Dumne-


pag 58

zeu”, încrezându-se în Cel ce „socoteşte pe păcătos neprihănit” şi le dă neprihănirea „fără fapte” (Romani 4:3-6). Ca şi Avraam, ei au privit cu credinţă la promisiunea şi la venirea Aceluia căruia I se făcuse făgăduinţa (Ioan 8:5, 12:41; Fapte 2:30-31; 1Petru 1:10-12). Ca rezultat, ei au experimentat „binecuvântarea” lui Avraam, chiar dacă ei au trăit sub Legea lui Moise:

Tot astfel, şi David [un om care a trăit direct sub Legea Mozaică] numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” (Romani 4:6-8)

Acelaşi principiu s-a aplicat în ceea ce priveşte supravieţuirea poporului Israel ca naţiune. De fiecare dată când naţiunea Israel ar fi trebuit distrusă cu totul (Deuteronom 28:45, 48, 51, 61, „până vei fi nimicit”), Promisiunea, nu Legea, a fost aceea care a păstrat o rămăşiţă. În condiţiile Legii (Deuteronom 28:15-68), naţiunea Israel merita din plin orice judecată care a venit asupra ei (Neemia 9:26-37, Daniel 9:1-19), iar faptul că Dumnezeu nu i-a „nimicit” şi nu i-a „părăsit” s-a datorat marii Lui îndurări şi harului Lui (Neemia 9:30-31, Deuteronom 4:29-31), şi nu dreptăţii Sale pe care Legea o cerea. Atunci când Israel a păcătuit, nici unul din profeţi nu a mijlocit pentru popor în baza Legii, ci exclusiv în baza harului, implorând pe Dumnezeu să le dea îndurare şi apelând la legământul pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam, Isaac şi Iacov.

„Întoarce-Ţi iuţimea mâniei Tale, milostiveşte-Te şi nu căuta la răutatea poporului Tău. Adu-ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Iacov, robii Tăi, cărora Te-ai jurat Tu pe Tine Însuţi, zicând: Voi înmulţi foarte tare neamul vostru, ca stelele cerului; şi tot pământul acesta, de care v-am vorbit, îl voi da urmaşilor


pag 59

voştri şi-l vor stăpâni în veci! Atunci a abătut Domnul pieirea ce zisese s-o aducă asupra poporului Său” (Exod 32:12-14, BOR).

„V-aţi tot răzvrătit împotriva Domnului de când vă cunosc. M-am aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului: patru-zeci de zile şi patruzeci de nopţi, m-am aruncat cu faţa la pământ, pentru că Domnul spusese că vrea să vă nimicească. M-am rugat Domnului, şi am zis: „Stăpâne Doamne, nu ni-mici pe poporul Tău, moştenirea Ta, pe care ai răscumpărat-o, în mărimea Ta, pe care ai scos-o din Egipt, prin mâna Ta cea puternică. Adu-ţi aminte de robii tăi, Avraam, Isaac şi Iacov. Nu căuta la îndărătnicia acestui popor, la răutatea lui şi la păcatul lui” (Deuteronom 9:24-27)

„Hazael, împăratul Siriei, asuprise pe Israel tot timpul vieţii lui Ioahac. Dar Domnul S-a îndurat de ei, şi a avut milă de ei, Şi-a întors Faţa spre ei din pricina legământului Său cu Avraam, Isaac şi Iacov, n-a vrut să-i nimicească, şi până acum nu i-a lepădat de la Faţa lui” (2Împăraţi 13:22-23).

Speranţa şi viitorul poporului lui Dumnezeu stă în această rămăşiţă păstrată prin har. Prin intermediul profeţilor, Dumnezeu a dat asigurări evreilor că într-o zi El va împlini fiecare promisiune pe care El a făcut-o lui Avraam, prin trimiterea lui Mesia, care va stabili un Nou Legământ cu „casa lui Israel şi casa lui Iuda” (Ieremia 31:31-37; 32:37-41; Evrei 8:6-13).

„Ascultaţi-Mă, voi, care umblaţi după neprihănire, care cău-taţi pe Domnul! Priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre gaura gropii din care aţi fost scoşi. Uitaţi-vă la părintele vostru Avraam, şi spre Sara care v-a născut; căci l-am chemat, când era numai el singur, l-am binecuvântat şi înmulţit. Tot astfel, Domnul are milă de Sion, şi mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un Rai, şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului. Bucuria şi veselia vor fi mijlocul lui, mulţumiri şi cântări de


pag 60

laudă... Ridicaţi ochii spre cer, şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdren-ţe ca o haină, şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte; dar mântuirea Mea va dăinui în veci, şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit...Astfel cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruinţă, şi o bucurie veşnică le va încununa capul; îi va apuca veselia şi bucuria, iar durerea şi gemetele vor fugi.” (Isaia 51:1-3, 6, 11).

„Închişi sub păcat” Răspunzând la întrebarea, „Atunci pentru ce este Legea?”,

Pavel spune că ea a fost „adăugată din pricina călcărilor de lege”. După ce am analizat câte ceva din ceea ce el vrea să spună prin această frază, am văzut că scopul final al lui Dumnezeu în darea Legii către oamenii căzuţi în păcat nu a fost acela ca ei să se poată mântui singuri prin ţinerea ei, ci ca ei să îşi vadă nevoia disperată de un Mântuitor, văzând că ei nu pot păzi Legea! În lumina acestui adevăr, se ridică imediat mai multe întrebări care vizează pe fiecare dintre noi, chiar dacă nici unul nu trăim direct sub Legământul Mo-zaic (vezi Anexa E, întrebarea 8):

• Văd eu poruncile lui Dumnezeu ca fiind „sfinte, drepte şi bune” (Romani 7:12) şi cerinţele Lui ca fiind bune şi drepte în totalitate? M-am oprit eu din a învinui pe Dumnezeu pentru păcatele mele, scuzându-mi-le sau imaginându-mi că El aşteaptă cumva prea mult de la mine?

• Conştientizez eu că am eşuat într-un mod infinit de la a trăi o viaţă caracterizată de o dragoste perfectă faţă de Dumne-zeu şi faţă de semenii mei, şi că, în mine însumi, sunt înaintea lui Dumnezeu condamnat şi fără speranţă? Pot să văd eu că sunt condamnat, şi asta nu din cauza vreunei probleme pe care ar avea-o Dumnezeu, ci exclusiv din cauza inimii mele egoiste şi stricate?


pag 61

• Conştientizez eu că nu voi fi niciodată capabil să îmi câştig propria neprigănire înaintea lui Dumnezeu sau să fac orice care să Îl oblige pe Dumnezeu să mă iubească şi să mă mân-tuiască? Am renunţat eu pentru totdeauna la ideea că aş putea fi capabil să „merit” bunăvoinţa lui Hristos? Realizez eu că dacă mântuirea nu este în totalitate prin har, nu voi fi ni-ciodată mântuit?

Dacă răspunsul meu este „da” la toate aceste întrebări, atunci legea lui Dumnezeu şi-a făcut în mine lucrarea care i-a fost destinată! Nu mai am nimic altceva de făcut decât să îmi îndepărtez privirile de la mine şi să îmi pun încrederea numai în Hristos, ca El să fie nepri-hănirea şi mântuirea mea!

„Astfel cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruinţă, şi o bucurie veşnică le va încununa capul”. Aleluia!

Sumarul Capitolului 4 Pavel descrie Legământul Mozaic utilizând termenul „Lege”.

Caracteristica de bază a Legii este că binecuvântările şi blestemele ei sunt condiţionate de ascultarea sau neascultarea omului. Cu alte cu-vinte, Legea reprezintă un „legământ al faptelor”.

Când a dat Legea, Dumnezeu a făcut un lucru aparent inex-plicabil. De ce ar face El promisiuni necondiţionate lui Avraam pentru ca apoi să vină cu un legământ care depinde de faptele omu-lui? Este Legea contrară promisiunilor lui Dumnezeu şi lucrează în opoziţie cu ele? A intenţionat Dumnezeu de fapt ca oamenii să îşi câştige propria mântuire prin ţinerea Legii? Răspunsul lui Pavel este un categoric, „Nicidecum!” Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca Legea să fie o modalitate alternativă de mântuire, întrucât starea omului de cădere în păcat face ca Legea să fie „incapabilă” să îi dea viaţa.


pag 62

Dacă aceasta este situaţia, atunci apare în mod natural între-barea, „Atunci pentru ce este Legea?” Răspunsul lui Pavel este că ea a fost „adăugată din pricina călcărilor de lege” până la venirea lui Hristos. Dumnezeu a dat Legea ca „să se înmulţească greşeala”. Arătându-le oamenilor mai clar starea lor de condamnare şi robia lor oribilă faţă de păcat, „Legea a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fie socotiţi neprihăniţi prin credinţă”.

Acei evrei care au căpătat viaţa veşnică în vremea când au trăit sub Legământul Mozaic, n-au căpătat-o prin Lege, ci prin Pro-misiune. Acelaşi principiu s-a aplicat poporului Israel ca întreg. De fiecare dată când naţiunea Israel ar fi trebuit distrusă, nu Legea, ci Promisiunea a fost ceea ce a păstrat o rămăşiţă. Speranţa şi viitorul poporului lui Dumnezeu stă în această rămăşiţă păstrată prin har.


pag 63

Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită.

Galateni 3:23

După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.

Galateni 3:25

Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea mărturisesc Legea şi proorocii- şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu,

care vine prin credinţa în Isus Hristos...

Romani 3:21-22

Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său...pentru ca să căpătăm înfierea.

Galateni 4:4-5

În Galateni 3-4, Pavel descrie evenimentele care s-au petre-cut la venirea lui Hristos şi inaugurarea Noului Legământ (2Co-rinteni 3:6; cf. Galateni 4:24), utilizând termenul „Credinţă”. El face acest lucru cu scopul de a contrasta principiul central al Evangheliei


pag 64

(credinţa) cu cel al faptelor, care caracteriza Vechiul Legământ. După cum am văzut, aceasta nu înseamnă că nu a existat credinţă înainte de venirea lui Hristos. În fapt, orice persoană care a fost vreodată mântuită, a fost mântuită prin credinţă! (Înainte de venirea lui Hristos, această credinţă se aplica promisiunii încă neîmplinite; după venirea Lui, credinţa se aplică promisiunii care este împlinită în El.) Justificarea a fost întotdeauna prin credinţă! (Romani 4:1-12). Cu toate acestea, schimbările care au avut loc odată cu instituirea Noului Legământ sunt atât de măreţe încât Pavel a putut vorbi (în termeni relativi) despre trecut ca fiind perioada „dinainte de venirea credinţei” (Galateni 3:23), în contrast cu timpul prezent, „după ce a venit credinţa” (Galateni 3:25).

Promisiunea împlinită Deşi Legământul Avraamic şi Noul Legământ au de-a face în

ultimă instanţă cu aceleaşi realităţi spirituale, totuşi ele nu sunt iden-tice. În primul rând, Legământul Avraamic avea o dimensiune fizică şi naţională importantă (2Galateni 3:8). Acest lucru este totalmente absent în Noul Legământ. Mai mult, chiar şi în termenii dimensiunii sale „spirituale”, Legământul Avraamic s-a referit la binecuvântări care ţineau de viitor (de exemplu, justificarea oamenilor din „toate seminţiile” (vezi Capitolul 2), prin credinţa în Hristos. Noul Legă-mânt, pe de altă parte, vorbeşte despre aceleaşi binecuvântări împli-nite, de data aceasta „la împlinirea vremii”. În derularea istoriei răs-cumpărării, aceste două legăminte sunt separate de aproape două mii de ani.

Odată cu instituirea Noului Legământ, Promisiunea culmi-nează şi îşi găseşte împlinirea! Ea este împlinită prin venirea Aceluia „căruia Îi fusese făcută făgăduinţa” – Domnul Isus Hristos. „În ade-văr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”” (2Co-rinteni 1:20). Aceste „promisiuni” includ moartea şi învierea lui Hristos (Fapte 13:23, 26:6-8) pentru mântuirea poporului Lui, che-


pag 65

marea şi adunarea celor ai Lui dintre Neamuri (Matei 12:17-21; Fap-te 13:47, 15:17; Romani 15:10-12) şi justificarea lor (Galateni 3:8) prin credinţă, „învăţarea” personală de către Dumnezeu (Ioan 6:45, Evrei 8:11), şi oferirea, fiecărui copil adevărat al lui Avraam, a darului special al Duhului Sfânt „făgăduit”:

„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi ... pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.” (Galateni 3:13-14)

„Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49)

„Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit...” (Efeseni 1:13)

Această revărsare şi „venire” a Duhului Sfânt „făgăduit”, din Noul Testament, este ceea ce Pavel vede ca fiind caracteristica centrală a noii perioade în care trăiesc azi creştinii (v. Capitolele 18-19). În fapt, el se referă la Noul Legământ în întregimea lui ca la „slujba Duhului” (2Corinteni 3:6, 8). La fel ca oricare altă „binecu-vântare spirituală”, promisiunea Duhului Sfânt ne aparţine numai datorită faptului că suntem „în Hristos” (Efeseni 1:3). Doar El este „Sămânţa” căreia I-a fost făcută, în esenţă, „făgăduinţa Duhului” (ca orice altă promisiune, de altfel):

„Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.” (Fapte 2:33)

Vremea Promisiunii este înglobată şi îşi găseşte împlinirea în vremea Credinţei! Orice promisiune făcută lui Avraam este împlinită


pag 66

în Hristos. „Făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt ,da’”.

Legea împlinită Dar Promisiunea nu este doar împlinită prin venirea în lume

a lui Hristos şi inaugurarea Noului Legământ, ci este la fel de glorios faptul că, la rândul ei, Legea este împlinită prin venirea Lui! Acest lucru este valabil în ce priveşte orice aspect al Legii, până la cea mai mică iotă sau frântură a ei (Matei 5:17-18). În primul rând, fiecare dintre profeţiile, jertfele, simbolurile şi umbrele din Legământul Mozaic îşi gă-seşte împlinirea şi finalul în Hristos. Hristos este Mesia cel promis, Marele Preot care duce poporul lui Dumnezeu în mod continuu pe umerii Săi şi în inima Sa (Exod 28:12, 19). El este jertfa a cărei sânge face ispăşirea păcatelor lor, şi ţapul care ia păcatele lor dinaintea prezenţei lui Dumnezeu, ducându-le în pustie (Levitic 16:8-10). El este Mana cea adevărată (Ioan 6:31-35), Mielul pascal (1Corinteni 5:7), stânca cea lovită (1Corinteni 10:4). Trupul Lui este perdeaua care, odată ruptă, deschide calea către intrarea în prezenţa lui Dumnezeu (Evrei 10:20).

Dar Hristos face mult mai mult decât să împlinească sim-bolurile şi umbrele Legii; orice principiu drept al comportamentului moral care era inclus în Lege este acum înglobat, încorporat şi finalizat în în-văţăturile lui Hristos. Prin exemplul Lui perfect şi învăţăturile Sale înalte, Hristos aşează înainte un standard al comportamentului pentru poporul Lui, care împlineşte toate principiile morale drepte şi neschimbătoare ale Legii lui Moise (v. şi Capitolul 9).

Dar mai este o cale (încă şi mai fundamentală) prin care Hristos implineşte Legea lui Moise. Nu doar simbolurile şi umbrele, nu doar principiile neprihănirii, ci şi toate „condiţiile” legale ale Legii Mo-zaice reprezentate prin binecuvântările şi blestemele ei sunt împlinite în mod asemănător în Hristos! Prin viaţa Sa perfectă, El a satisfăcut, în locul nostru, cerinţele pozitive ale Legii (Romani 5:19) („fă asta, şi vei


pag 67

trăi”), iar prin moartea Sa perfectă, El a împlinit, în locul nostru, cerinţele negative ale Legii (Galateni 3:13) („sufletul care păcătuieşte, acela va muri”). Orice obligaţie legală divină care este cuprinsă în sau reprezentată prin Legea lui Moise este împlinită în Hristos!

Crucea glorioasă Întrucât ea reprezintă împlinirea simultană a Promisiunii şi a

Legii deopotrivă, Crucea lui Hristos este paradoxul suprem al isto-riei omenirii. Este în egală măsură cea mai mare revelare a harului divin şi cea mai mare ilustrare a dreptăţii divine care a fost văzută vreodată de oameni. Promisiunea şi Legea se întâlnesc şi îşi găsesc împlinirea într-o singură Persoană – Domnul Isus Hristos! Promi-siunea este absorbită atunci când anticiparea se întâlneşte cu împlinirea, iar Legea este absorbită aunci când cerinţa se întâlneşte cu satisfacerea ei. O, minunea minunăţiilor! Atât de mult a iubit Dumnezeu pe cei ce ar fi trebui să fie obiectul mâniei Sale drepte încât El a făcut o Promisiune suverană, necondiţionată, că îi va mântui, şi aceasta nu prin a da la o parte cerinţele Legii Sale sfinte, ci prin împlinirea lor în El Însuşi, în Persoana Fiului Său preaiubit! „Bunătatea şi credin-cioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută!” (Psalmii 85:10). A lui Dumnezeu să fie gloria, în veci de veci!

Iată dragostea, mare cât oceanul, Bunătatea, cât potopul de ape, Când Prinţul vieţii, Ispăşitorul nostru, A vărsat sângele-I preţios. Cine va uita dragostea Lui? Cine poate să nu-I cânte laudă? El nu poate fi uitat vreodată De azi şi până-n veşnicii.


pag 68

Pe Muntele Crucificării Izvoarele s-au deschis larg; Prin zăgazurile milei lui Dumnezeu A curs marele fluviu al harului Lui. Harul şi dragostea, ca râuri măreţe, Au curs continuu de sus, Iar pacea şi dreptatea perfectă din Rai Au sărutat cu dragoste o lume vinovată. William Rees

Sumarul Capitolului 5 Pavel descrie evenimentele care s-au petrecut la venirea lui

Hristos şi la inaugurarea Noului Legământ folosind termenul „Cre-dinţă”. El face acest lucru pentru a pune în contrast principiul cen-tral al Evangheliei (credinţa) cu principiul central al Vechiului Legă-mânt (faptele).

Odată cu venirea în lume a lui Hristos, Promisiunea îşi găse-şte finalitatea şi împlinirea. Toate „făgăduinţele lui Dumnezeu, ori-câte ar fi ele, toate în El sunt „da””. Aceste promisiuni includ moar-tea şi învierea lui Hristos pentru mântuirea poporului Lui, chemarea şi adunarea celor ai Lui dintre Neamuri şi justificarea lor prin cre-dinţă, „învăţarea” personală de către Dumnezeu a fiecăruia dintre copiii adevăraţi ai lui Avraam şi, în mod special, darul „făgăduit” al Duhului Sfânt.

Odată cu venirea lui Hristos, la rândul ei, Legea îşi găseşte fi-nalitatea şi împlinirea. Hristos a împlinit fiecare din profeţiile, jertfe-le, simbolurile şi umbrele Legii. De asemenea, El a împlinit orice principiu drept al comportamentului moral care era cuprins în Lege. Şi nu doar atât, ci Hristos a împlinit toate „cerinţele” legale ale Legii Mozaice, reprezentate prin binecuvântările şi blestemele ei. Prin via-ţa Sa perfectă, El a satisfăcut, în locul nostru, cerinţele pozitive ale


pag 69

Legii, iar prin moartea Sa perfectă, a satisfăcut cerinţele negative ale Legii.

Atât Promisiunea, cât şi Legea îşi găsesc finalitatea şi împli-nirea în Persoana şi lucrarea glorioasă a lui Hristos. Promisiunea este absorbită atunci când anticiparea se întâlneşte cu împlinirea, iar Legea este absorbită atunci când cerinţa se întâlneşte cu satisfacerea ei.


pag 70


pag 71

[aceste lucruri]... sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.

Coloseni 2:17

În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor...

Evrei 10:1

În primele 5 capitole, am văzut de ce legea lui Hristos nu poate fi identificată drept Legea lui Moise. Legea lui Moise a avut un rol temporar de „întrumător” pentru evrei, până la vremea venirii lui Hristos, dar acum că Hristos a venit, noi „nu mai suntem sub un astfel de îndrumător”. Înainte de a merge mai departe şi a explora mai deplin implicaţiile acestui fapt, poate fi de ajutor să prezint pe scurt anumite principii ale interpretării biblice, care au ajutat la aducerea la lumină a vederii generale de mai sus. Trei dintre acestea sunt în mod particular notabile, iar relevanţa lor pentru înţelegerea corectă a Scripturii va putea fi observată în mod repetat în capitolele care urmează.


pag 72

Realităţile spirituale Ar trebui să fi devenit evident până acum că, deşi multe

promisiuni şi profeţii ale Vechiului Testament par să fie, la prima vedere, fizice, materiale, adesea ele au în final de-a face cu realităţi „spirituale” (1Petru 2:5; 1Corinteni 10:3-4; Efeseni 1:3). Uneori ele au o împlinire iniţială, fizică, şi o împlinire finală, care este spirituală (după cum este cazul promisiunilor făcute lui Avraam); în alte situaţii, acestea au doar o împlinire spirituală. De exemplu, când Dumnezeu vorbeşte prin Isaia cu privire la venirea lui Hristos, spunând „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele!” (Isaia 40:3-4), El nu se referă la un proiect de construcţii în teritoriul palestinian. Dimpotrivă, El cheamă poporul Lui la pocăinţă şi smerenie (Luca 3:3-6). În mod asemănător, când Maleahi prevesteşte venirea lui „Ilie” pentru a „întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor” (Maleahi 4:5-6), profeţia lui se referă în realitate la Ioan Botezătorul: „Căci până la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea. Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină” (Matei 11:13-14). Ioan Botezătorul nu a fost literalmente Ilie, ci el a venit „în duhul şi în puterea lui Ilie” (Luca 1:17).

Din nou, Maleahi 3:3 ne spune că, atunci când Mesia va veni, „va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite”. Dar când citim în Noul Testament, descoperim că jertfele de sânge au fost „împli-nite” şi s-au sfârşit în Hristos, şi că orice credincios a devenit acum pre-ot pentru Dumnezeu (Apocalipsa 1:6; 1Petru 2:5, 9). Cu alte cuvin-te, adevăraţii „fii ai lui Levi” care au fost „curăţiţi” de Mesia sunt simpli creştini, care aduc „jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1Petru 2:5; Evrei 13:15-16; Apocalipsa 5:10).


pag 73

O altă ilustraţie notabilă a acestui principiu se poate vedea în legământul lui Dumnezeu cu David, în care El promite să păzească descendenţii lui David pe vecie şi „scaunul lui de domnie ca zilele ceruri-lor” (v. în special Psalmii 89:3-4, 28-37). Acest legământ este repetat în Ieremia: „Aşa vorbeşte Domnul: ,Dacă puteţi să rupeţi legămân-tul Meu cu ziua, şi legământul Meu cu noaptea, aşa încât ziua şi noaptea să nu mai fie la vremea lor, atunci se va putea rupe şi legământul Meu cu robul Meu David, aşa încât să nu mai aibă fii, care să domnească pe scaunul lui de domnie...’” (Ieremia 33:20-21). Dacă am citi numai Vechiul Testament, am putea înţelege că aceste promi-siuni se referă la o succesiune fizică neîntreruptă a fiilor lui David (v. Psalmii 89:30-31; Ieremia 33:17-18, 22). Dar atunci când ajungem la Noul Testament, descoperim aceste cuvinte împlininte de Domnul Isus Hristos într-o modalitate în care n-ar fi putut fi împlinite nicio-dată printr-o genealogie de împăraţi pământeşti. În calitate de ade-vărat „Fiu al lui David”, Isus are un tron care va dăinui literalmente pe vecie – „ca zilele cerurilor”. Sau aşa cum spunea îngerul Gabriel către Maria, „El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:31-33; Isaia 9:7).

Voi mai prezenta un exemplu care să ilustreze modalitatea în care apostolii înşişi au înţeles profeţiile Vechiului Testament. În Faptele Apostolilor 15:13-18, îl găsim pe Iacov adresând bătrânilor bisericii oficiale următoarele cuvinte: „Fraţilor, ascultaţi-mă! Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-i poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: ,După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărâmăturile, şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de oa-meni să caute pe Domnul, ca şi toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri, şi căruia Îi sunt cunoscu-te


pag 74

din veşnicie.`” Învăţăm de aici că apostolul Iacov a înţeles profeţia lui Amos despre „ridicarea din nou” a „dărâmăturilor” „cortului lui David” (Amos 9:11-12) ca referindu-se nu la reconstrucţia unei structuri fizice, ci la restaurarea spirituală, împlinită de Hristos prin moartea, învierea şi înălţarea Sa. Această „ridicare din nou” a precedat acţiunea lui Dumnezeu de a alege „din mijlocul lor [al Neamurilor] un popor, care să-I poarte Numele”.

În toate aceste exemple, descoperim că ceea ce la început poate părea să facă referinţă numai la lucrurile literale şi fizice, mai apoi se dovedeşte a fi „spiritual” în împlinirea sa finală. Aceste realităţi spirituale sunt de departe mai concrete şi mai de substanţă decât corespondentele lor din lumea materială, care au fost puse înaintea oamenilor numai ca „umbre” temporare ale lucrurilor care sunt veşnice (Coloseni 2:17; 2Corinteni 4:18-5:1; Evrei 8:4-5; 9:23-24; 10:1).

Noul interpretează Vechiul Există o a doua lecţie importantă de învăţat din ceea ce am

analizat până acum. Privind la Noul Testament, am descoperit o plinătate a înţelesului cu privire la lucrurile din Vechiul Testament, pe care nu am fi putut să o descoperim citind numai Vechiul Testament. Principiul este acesta: Întotdeauna trebuie să ne preluăm înţelegerea finală asupra Vechiului Testament studiind modalitatea în care acesta este interpretat de Domnul nostru şi de apostolii Săi, în Noul Testa-ment. În particular, n-ar trebui să studiem niciodată Vechiul Testa-ment în mod separat, să decidem ce „ar vrea” să ne spună Noul Testament în lumina înţelegerii pe care am căpătat-o din Vechiul Testament, şi apoi să impunem ideile noastre asupra Noului Testa-ment, forţându-l să se potrivească teoriilor noastre. De-a lungul isto-riei, până şi oameni evlavioşi, în dedicarea lor faţă de un sistem teo-logic anume, au început adesea cu un argument „logic” din Vechiul Testament şi l-au târât mai departe cu consecvenţă prin Noul Testa-


pag 75

ment, fără a realiza însă cât de departe s-au lăsat conduşi faţă de ceea ce apostolii şi biserica primară au predicat şi practicat.

Chiar dacă Anabaptiştii au avut unele exagerări şi au avut tendinţa de a fi slabi din punct de vedere teologic (în parte, probabil, datorită faptului că mulţi din liderii lor au fost martirizaţi înainte ca ei să poată să progreseze suficient din punct de vedere doctrinar), totuşi un lucru se poate spune cu siguranţă despre ei: au simţit ceva din natura radicală a creştinismului din Noul Testament şi au încercat să îşi trăiască vieţile în conformitate cu aceasta. Ei au respi-rat aerul ceresc al Noului Legământ4. Ei n-au încercat să se alăture bisericii şi statului printr-o alianţă păgână, ca unii pretinşi creştini, şi nici nu au folosit exemplul lui Samuel, când „a tăiat în bucăţi pe Agag” (1Samuel 15:33) ca pe o justificare pentru creştinii care îi ardeau pe rug pe „eretici” sau care îi înecau în râuri. Când duşmanii lor erau bolnavi sau pe moarte, ei nu se foloseau de exemplul plă-gilor date de Dumnezeu asupra Egiptului ca pe o scuză pentru a se bucura de rău, ci îi iubeau şi se rugau pentru persecutorii lor.

Orice proaspăt creştin simte ceva din această realitate atunci când aude pentru prima dată cuvintele lui Hristos din Predica de pe Munte sau când citeşte primele capitole din cartea Faptelor Aposto-lilor. Dacă stă să asculte prea mulţi „teologi”, care îndulcesc şi dau la o parte învăţăturile radicale ale lui Hristos şi ale apostolilor Lui, noul convertit ajunge să se decidă în final să trăiască o viaţă „liniştită” de evreu din Vechiul Testament – evident, mai puţin „legea ceremo-nială”! Orice învăţătură care ne determină să slăbim sau să distorsio-năm mesajul Noului Testament, forţându-l să se potrivească în tipa-rul Vechiului Testament, este falsă. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să lăsăm Noul Testament să ne spună ceea ce el de fapt spune şi să inter-preteze Vechiul Testament prin lentilele Noului – nu invers!


pag 76

Hristos este cheia O lecţie importantă de învăţat din ceea ce am analizat până

acum este aceasta: Cheia pentru înţelegerea Bibliei este Hristos5. Scripturile Vechiului Testament arată către Hristos în profeţiile, simbolurile, legămintele, jertfele şi legile lor. Iată ce a spus Domnul Isus evreilor, „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine...Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5:39, 46). „Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27)

După cum am văzut în mod repetat deja, scopul final al lui Dumnezeu în istorie a fost şi este de „a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile” (Efeseni 1:8-10). Numai acest lucru şi este suficient pentru a ne păzi de multe erori în înţelegerea adevărului biblic. Din multele exemple care ar putea fi date, voi menţiona numai una. Ea se referă la locul „trupului lui Hristos”, biserica (1Co-rinteni 12:12, 27; Efeseni 1:22-23, 5:28-32), în planul lui Dumnezeu:

Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepă-trunse ale lui Hristos, şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumne-zeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpâni-rile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciu-nea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru...a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin. (Efeseni 3:8-11, 21)

Învăţăm din aceste versete că Dumnezeu a stabilit dinainte de întemeierea lumii să Se glorifice pe Sine în Hristos şi în Biserică. Biserica nu este un gând ulterior al lui Dumnezeu, pe care să-l fi a-vut când scopurile Sale cu poporul Israel s-ar fi lovit de faptul că e-


pag 77

vreii au respins pe Hristos. Dimpotrivă, legământul lui Dumnezeu cu poporul Israel a fost o etapă temporară în planul mai larg al lui Dumnezeu de a înfiinţa în final biserica! Exact la fel cum cultura de ovăz este plantată pentru a proteja seminţele sensibile de lucernă, până când sunt bine înrădăcinate şi trec la prima perioadă de creş-tere, tot aşa şi Israelul fizic a slujit ca un loc unde Israelul spiritual (Romani 2:28-29; 9:6-8; Galateni 4:24-26, 6:15-16; Evrei 12:22-24) să poată fi protejat temporar şi hrănit până la „împlinirea vremii”. Şi la fel cum cultura de ovăz trebuie să moară după primul sezon de creştere, tot aşa „Vechiul Legământ” făcut cu descendenţii fizici ai lui Avraam n-a avut niciodată intenţia de a fi permanent. Când Ioan Botezătorul a apărut în scenă, îndemnându-i pe „fiii legământului” să nu spună, „avem pe Avraam ca tată” (Luca 3:8-9) şi chemându-i la pocăinţă individuală şi voluntară, vremea acestei „culturi” trecuse.

Este adevărat că (aşa cum spune în Romani 11) datorită ale-gerii colective a lui Israel (Romani 11:28-29), Dumnezeu îşi va arăta într-o zi „îndurare” faţă de copiii fizici ai lui Avraam (Romani 11:30-32). Dar acea îndurare va fi manifestată prin faptul că ei vor fi altoiţi în biserică (Romani 11:23-27) - un „popor” alcătuit numai din copii spirituali ai lui Avraam. „Dar ce zice Scriptura? „Izgoneşte pe roabă [Vechiul Legământ] şi pe fiul ei [aceia care sunt doar fizic copii ai lui Avraam, „născuţi după trup”]; căci fiul roabei nu va moşteni împre-ună cu fiul femeii slobode”.” (Galateni 4:30-31; v. versetele 21-31).

Biserica este punctul culminant al lucrării lui Dumnezeu în oameni! Orice cetăţean al Israelului spiritual este unul care s-a pocăit personal – sărac în duh şi cu inima curată (Matei 5:3, 8). „atunci voi scoate din mijlocul tău pe cei trufaşi, şi nu te vei mai îngâmfa pe muntele Meu cel sfânt! Voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi mic, care se va încrede în Numele Domnului” (Ţefania 3:11-12). Orice per-soană din Noul Legământ este născută din nou (Evrei 8:10), Îl cu-noaşte personal pe Dumnezeu (Evrei 8:11, Ioan 6:45) şi este justifi-cată! (Evrei 8:12). Nu există nimic mai măreţ decât să fii membru în


pag 78

însuşi trupul lui Hristos – carne din carnea Lui şi oase din oasele Sale!

Hristos şi împărăţia Sa cerească reprezintă împlinirea finală a profeţiilor Vechiului Testament (Romani 15:8). El este „sămânţa fe-meii” promisă, El este „sămânţa lui Avraam” cea făgăduită, şi „să-mânţa lui David” cea promisă! Punem spune şi noi alături de Pavel, „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea şi „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2Corinteni 1:20).

Ascuns pentru a fi descoperit Atunci când am analizat sensul adevărat al promisiunilor

făcut de Dumnezeu lui Avraam, în Capitolul 2, am văzut că autorii Noului Testament au descoperit sensuri ale pasajelor Vechiului Tes-tament care nu erau evidente la prima vedere. De exemplu, cine din-tre noi ar fi descoperit (aşa cum Pavel a făcut-o) o referire la Hris-tos în termenul „sămânţă” folosit de Dumnezeu în cartea Geneza? (Galateni 3:16). Cum a ajuns Pavel să vadă această promisiune ca având o semificaţie mai profundă? Ştim că el a fost inspirat de Du-hul Sfânt în a înţelege Vechiul Testament, dar cu siguranţă că a exis-tat un proces de raţionament în acelaşi timp. Este important să ţi-nem minte că Pavel nu importa un înţeles în Vechiul Testament care nu exista deja acolo în realitate; ceea ce a făcut el a fost să dezvăluie semnificaţia reală a ceea ce Dumnezeu promisese întotdeauna. Dar cum a ajuns el la o înţelegere asupra „semnificaţiei reale”?

Nu trebuie să cercetăm prea departe pentru a înţelege ceva din felul în care Pavel a gândit. Înainte de convertirea sa, Pavel era un aprig duşman al lui Hristos. Ca toţi iudeii, el Îl considera pe Hristos – şi în special pe „Hristosul crucificat” – ca fiind o mare „piatră de poticnire” (1Corinteni 1:23). Pentru un evreu, ideea unui Mesia crucificat era o contradicţie de termeni, şi aceasta din două motive. În primul rând, pentru că majoritatea evreilor aşteptau un


pag 79

Mântuitor politic, triumfător, care avea să îi elibereze de sub stăpânirea Romei. Era de neînchipuit pentru ei ca Mesia să moară în ruşine ca un răufăcător condamnat de legea romană – mai ales să moară pe o cruce, forma de pedeapsă imperială cea mai de jos! Dar, mai mult decât atât, însăşi Legea Mozaică spunea clar că „cel spân-zurat pe lemn este blestemat” – şi nu doar „blestemat” ci „blestemat de Dumnezeu”! (Deuteronom 21:23). Cu greu ne putem noi imagina cât de pâgăn trebuie să fi sunat în mintea evreilor să audă pe creştini predicând: „Mesia a venit! El a fost ţintuit pe o cruce romană şi crucificat!” Ce blasfemie de intolerat pentru urechea iudeului!

Dar toate acestea s-au schimbat când Pavel s-a întâlnit cu Hristos cel înviat pe drumul către Damasc. El ştia că se întâlnise cu Domnul slavei; acest lucru era absolut sigur. Dar cum a înţeles el crucea? Pe măsură ce a meditat la profeţiile Vechiului Testament, probabil că răspunsul a venit în mintea lui într-o clipă: „Evident! Mesia a murit atârnat pe lemn sub blestemul lui Dumnezeu, dar bles-temul nu era al Lui! Era al nostru!” Nu a vorbit Isaia despre Cel ce avea să vină că „noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit”? (Isaia 53:4). N-a spus el de asemenea că „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”? (Isaia 53:6). „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădele-gile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53:4-5). Cu adevărat Hristos a îndurat blestemul, dar El a făcut asta pentru noi!

Dar ce anume este opusul blestemului lui Dumnezeu? Bine-cuvântarea Lui! Hristos a suferit blestemul lui Dumnezeu astfel încât noi să avem parte de binecuvântarea Lui. Şi după cum blestemul a survenit din condamnarea noastră, tot aşa şi binecuvântarea decurge din justificarea noastră. Nu este aşa că dintr-o dată ne este clar că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că „toate neamurile pă-


pag 80

mântului vor fi binecuvântate în tine,” El de fapt „vestea mai dinainte această veste bună” lui Avraam, spunându-i că în Hristos, Neamurile vor fi într-o zi justificate prin credinţă? (Galateni 3:8) Glorie lui Dumnezeu!

Sumarul Capitolului 6 Din analiza realizată în capitolele precedente rezultă trei prin-

cipii importante de interpretare biblică.

În primul rând, este clar că deşi multe promisiuni şi profeţii ale Vechiului Testament par, la prima vedere, să fie fizice, materiale, adesea acestea au de-a face în final cu realităţi „spirituale”. Aceste realităţi spirituale sunt de departe mai concrete şi mai de substanţă decât corespondentele lor materiale, care au fost lăsate numai ca „umbre” temporare a lucrurilor care sunt durabile şi veşnice.

În al doilea rând, este clar faptul că ar trebui ca întotdeauna să ne asigurăm înţelegerea finală a Vechiului Testament prin studie-rea modului cum acesta este interpretat de Domnul şi apostolii Lui în Noul Testament. N-ar trebui să studiem niciodată Vechiul Testa-ment în mod independent, să decidem ce ar „trebui” ca Noul Testa-ment să ne înveţe, în baza a ceea ce noi am înţeles din Vechiul Tes-tament, şi apoi să infuzăm ideile noastre în Noul Testament, forţând pe acesta din urmă să se potrivească teoriilor noastre.

În al treilea rând, este clar că Hristos reprezintă cheia pentru înţelegerea Bibliei. Scripturile Vechiului Testament arată către Hris-tos în profeţiile, simbolurile, legămintele, jertfele şi legile sale. Scopul final al lui Dumnezeu în istorie a fost şi este de „a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile”.

Acest lucru este suficient să ne păzească de multe erori în înţelegerea adevărului biblic. Un exemplu în acest sens se referă la locul pe care biserica îl ocupă în planul mai larg de răscumpărare al lui Dumnezeu. Ca însăşi trup al lui Hristos, biserica nu ocupă un loc


pag 81

secundar în relaţie cu naţiunea fizică a Israelului, ci reprezintă punctul culminant al lucrării lui Dumnezeu printre oameni.

În final, este important să conştientizăm că, atunci când autorii Noului Testament au descoperit un sens mai „profund” al promisiunilor şi profeţiilor Vechiului Testament, ei nu au importat o semnificaţie în pasajele respective, care să nu fi fost conţinută dinainte acolo, în realitate. Dimpotrivă, ceea ce ei au făcut a fost să descopere semnificaţia deplină a ceea ce Dumnezeu promisese de atunci încoace.


pag 82


pag 83

Pentru a înţelege corect legea lui Hristos, este nevoie ca mai înainte să înţelegem ceea ce Biblia vrea să spună atunci când afirmă faptul că creştinii au „murit faţă de Lege” şi că „au fost eliberaţi de sub” Lege. Înseamnă că dacă sunt eliberaţi de sub Lege, acum creşti-nii pot să trăiască în păcat? Ce vrea să însemne „a nu mai fi sub Lege” ci „sub har”? Sunt creştinii eliberaţi de sub blestemul Legii, dar încă puşi „la probă” în ce priveşte cerinţele Legii, dacă este ca ei să capete binecuvântarea şi viaţa? Care este relaţia dintre legea lui Hristos şi Legea lui Moise? Este cumva o relaţie de continuitate, sunt acestea complet separate, sau merg împreună? În ce feluri sunt poruncile individuale ale Legii lui Moise relevante pentru noi, creşti-nii?

În Capitolul 7, este explorată semnificaţia morţii creştinului faţă de Lege, în timp ce Capitolul 8 continuă tema eliberării creşti-nului de sub Lege, arătând superioritatea lui Hristos în comparaţie cu Moise. Fiind mult-aşteptatul „prooroc ca Moise”, Hristos prezin-tă, în Predica de pe Munte, principiile comportamentului în Împără-ţia Sa spirituală. Apoi, în Capitolul 9, este analizată relevanţa Vechiu-lui Testament pentru creştin. După ce vom explica şi vom stabili ce anume semnifică eliberarea creştinului de sub Lege, ne vom afla în


pag 84

poziţia de a analiza, în Partea a Treia, regula de viaţă a credinciosului în Noul Legământ – legea lui Hristos.


pag 85

Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după

vechea slovă.

Romans 7:6

Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.

Galateni 2:19

În Capitolul 1, am citat mai multe versete din Scriptură pentru a arăta faptul că noi, creştinii, nu mai suntem „sub Lege” ci am „murit faţă de Lege”. În mod asemănător, în Capitolele 3-5, am concluzionat că Legea a fost considerată a fi un „îndrumător” tem-porar, „adăugată din pricina călcărilor de lege” până la momentul venirii lui Hristos. Creştinii au fost „izbăviţi de Lege” [sau eliberaţi – n.trad.], nu mai sunt „legaţi” de Lege, ci au fost „eliberaţi” de Hris-tos de sub „jugul robiei” Legii (Galateni 5:1). Relaţia omului pierdut în păcat faţă de Dumnezeu este una care ţine de Lege; dar nu acelaşi lucru este valabil pentru creştin. El se află într-o glorioasă stare de „slobozenie” sau „libertate” (Galateni 5:1, 13).

Ce înseamnă că cel creştin a fost „eliberat de Lege”? Înseamnă cumva asta că, de acum, creştinii pot să fure, să comită


pag 86

adulter, sau să îşi ducă o viaţă continuă în păcat? Răspunsul lui Pavel este un categoric, „Nicidecum!” (Romani 6:14-15). Atunci ce presu-pune, mai exact, eliberarea de Lege? Răspunsurile la aceste întrebări sunt uimitoare şi au implicaţii deosebite6.

Blestemul În ce sens sunt creştinii eliberaţi de Lege? Primul răspuns la

această întrebare constă în aceea că ei au fost eliberaţi de sub blestemul Legii. Toţi oamenii pierduţi trăiesc sub blestem: „Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”” (Galateni 3:10). Îndiferent cât de bine ar părea că le merge în această viaţă, necreştinii trăiesc continuu sub blestemul lui Dumnezeu. Chiar dacă ar avea copii sănătoşi, chiar dacă grădinile lor ar abunda de frumuseţe, şi florile lor ar fi de nee-galat, totuşi mânia lui Dumnezeu „rămâne” asupra lor constant (Ioan 3:36). Iar într-o zi vor auzi aceste cuvinte îngrozitoare, „Duce-ţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41).

Pe de altă parte, creştinul a fost răscumpărat de sub blestemul Legii: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, fă-cându-Se blestem pentru noi, - fiindcă este scris: „Blestemat e orici-ne este atârnat pe lemn”...” (Galateni 3:13). Glorie Domnului! Dacă eşti creştin, nu te mai afli sub blestem! Nu mai există nici cea mai mică fărâmă de blestem asupra ta, căci „nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1). Mai mult, bleste-mul nu se va întoarce niciodată asupra ta, căci păcatele tale sunt ier-tate pe vecie! (Evrei 8:12)

Liber de lege, o, fericită stare, Isus a sângerat, şi m-a iertat. Blestemat de lege şi lovit de cădere, Harul ne-a răscumpărat, pentru totdeauna.


pag 87

Odată pentru totdeauna, o, păcătosule, primeşte-L, Odată pentru totdeauna, o, frate, crede-L; Alipeşte-te de cruce, şi povara-ţi va cădea, Hristos ne-a răscumpărat, odată pentru totdeauna!

P. P. Bliss

Binecuvântarea şi Harul Dar nu doar că cei credincioşi sunt eliberaţi de sub blestemul

Legii; ei sunt eliberaţi şi de povara zdrobitoare7 a necesităţii de a păzi Legea ca modalitate a obţinerii neprihănirii şi vieţii. După cum am văzut în Capitolul 4, Legea are cu ea promisiunea vieţii şi a binecu-vântării pentru aceia care şi-ar putea câştiga propria neprihănire prin păzirea ei (Galateni 3:12; Luca 10:25-28; Filipeni 3:9; Romani 10:5). Însă o singură persoană în istoria omenirii a reuşit acest lucru; toţi ceilalţi au eşuat total. Numai Domnul Isus Hristos a „împlinit tot ce trebuia împlinit” (Matei 3:15). El nu doar că a plătit pentru păcatele noastre, ci El a trăit o viaţă perfect neprihănită care este creditată nouă8, şi astfel, primind neprihănirea Lui, avem dreptul la viaţa veşnică! Nu doar că blestemul pe care noi îl meritam a căzut asu-pra Lui, ci acum binecuvântarea pe care El o merita a venit asupra noastră.

Sub Lege, oamenii se epuizează pe sine (şi eşuează mizerabil) încercând să câştige favoarea lui Dumnezeu sau să câştige dreptul la viaţa veşnică. Pentru creştin, totul este diferit. El are deja viaţa veş-nică, datorită faptului că neprihănirea perfectă i-a fost dată prin jus-tificare; el are deja parte de zâmbetul şi favoarea lui Dumnezeu – toate acestea datorită lucrării lui Hristos în locul lui! Dumnezeu Îşi găseşte încântarea şi se bucură de el după cum un mire se bucură de mireasa lui: „cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Isaia 62:5). „În ziua aceea, se va zice Ieru-salimului: „Nu te teme de nimic! Sioane, să nu-ţi slăbească mâinile! Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate


pag 88

ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine!’” (Ţefania 3:16-17). Ştiind - după cum suntem conştienţi – cât de păcătoşi şi lipsiţi de merite suntem ca să avem parte de bucuria lui Dumnezeu, este difi-cil pentru noi să credem că El ar avea cu adevărat aceste sentimente pentru noi. Dar chiar aşa simte El! El nu doar că ne iubeşte, ci ne iubeşte dincolo de capacitatea noastră de a înţelege – dragostea Lui „întrece orice cunoştinţă”! (Efeseni 3:19).

Creştinul este eliberat de Lege ca o cerinţă pentru obţinerea vieţii veşnice. Hristos l-a răscumpărat de sub blestemul Legii, dar El a obţinut pentru el şi toate binecuvântările vieţii şi neprihănirii: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii ... pentru ca binecuvânta-rea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit” (Galateni 3:13-14). Aceasta înseamnă că, în loc să mai trăiască sub blestem, creştinul trăieşte acum sub binecuvântarea perpetuă a lui Dumnezeu. Chiar dacă copiii lui ar fi bolnavi, dacă grădina lui ar fi potopită de secetă şi florile lui s-ar ofili, el trăieşte continuu sub grija iubitoare a lui Dumnezeu. Această stare de binecuvântare derivă din justificarea lui: „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avra-am această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.” Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios” (Galateni 3:8-9). „Tot astfel, şi David nu-meşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl soco-teşte neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” (Romani 4:6-8). Este infinit mai bine să îţi petreci viaţa într-o închisoare dar sub binecuvântarea lui Dumnezeu, decât să trăieşti într-un palat, dar sub blestemul Lui! „A-tunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ,Veniţi binecuvântaţii


pag 89

Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii’” (Matei 25:34)

Fericirea copiilor lui Dumnezeu şi mărimea dragostei Lui faţă de ei nu sunt anulate de faptul că, uneori, El trebuie să îi „disci-plineze”. De fapt, disciplinarea pe care El o face faţă de ei este o do-vadă în plus a iubirii Lui! (Evrei 12:6-8). Da un Tată perfect, El insistă ca noi, copiii bucuriei Lui, să fim pregătiţi pentru „moşteni-rea” care va fi a noastră într-o zi. De aceea, El ne disciplinează „pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui” (Evrei 12:10). Acesta este încă un aspect al trăirii sub favoarea continuă a lui Dumnezeu.

Eşti creştin? Atunci binecuvântarea lui Dumnezeu este asupra ta în modalităţi mult prea minunate decât ţi-ai putea imagina! „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la ini-ma omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dum-nezeu pentru cei ce-L iubesc!” (1Corinteni 2:9). „Da, fericirea şi în-durarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele!” (Psalmii 23:6)

Reguli exterioare Este clar, din pasajele anterioare, că anumite aspecte ale

„eliberării de Lege” a creştinului au de-a face cu justificarea. El este eliberat de sub blestemul Legii, şi este eliberat de sub Lege ca mijloc de a obţine viaţa veşnică. Dar un alt aspect al eliberării creştinului de Lege este un rezultat direct al regenerării9: creştinul este eliberat de Lege în calitatea acesteia de regulă externă care ar intra în contradicţie cu natu-ra şi dorinţele reale ale creştinului. Această eliberare vine asupra lui prin miracolul inimii noi.

Pentru a înţelege ce semnifică aceasta, trebuie doar să luăm în considerare starea oricărui necredincios: Legea i se opune din exterior şi ea contravine dorinţelor lui reale, păstrându-l într-o stare


pag 90

de continuă robie şi frustrare. Ea îi interzice lucrurile pe care el le iubeşte şi îi porunceşte să facă lucrurile pe care el le urăşte. Atunci când acesta îşi întinde mâna ca să fure, Legea îi spune, „Să nu furi”. Atunci când se uită după o femeie, poftind-o, Legea îi spune, „Să nu preacurveşti”. Starea omului pierdut în păcat se poate astfel rezuma prin cuvintele de pe un abţibild foarte popular: „Tot ce-mi place este fie ilegal, fie imoral, fie îngraşă”. Legea constrânge şi dirijează pe omul neregenerat prin frică şi ameninţări, iar el urăşte asta: „umbl-area după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7)

Orice creştin, însă, a fost eliberat din această stare de robie. Pentru el, Legea nu mai reprezintă o regulă exterioară care stă în contradicţie faţă de natura şi dorinţele lui reale. Dimpotrivă, acum Legea este în interiorul lui; ea a fost „scrisă în inima” lui prin minu-nea naşterii din nou (Evrei 8:10). El este motivat de dragoste, nu de Lege (2Corinteni 5:14). Chiar dacă păcatul încă încearcă să „dom-nească” în „trupul muritor” al creştinului (Romani 6:12; 8:13), şi luptele lui cu păcatul sunt multe şi îndârjite, totuşi, orice credincios a primit o natură nouă, care iubeşte neprihănirea. Lucrurile care izvo-răsc din străfundul fiinţei lui sunt în conformitate cu Legea şi o îm-plinesc în mod natural, căci „dragostea este împlinirea Legii” (Ro-mani 13:8-10; Galateni 5:14). Fiind cine este el10 în realitate, un creş-tin nu va trebui niciodată să se îngrijoreze că ar putea să se afle vreo-dată în conflict cu vreo lege [spirituală – n.trad.]! „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bună-tatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrânarea poftelor. Îm-potriva acestor lucruri nu este lege” (Galateni 5:22-23). „Dacă sunteţi călă-uziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege” (Galateni 5:18).

Subliniind această realitate, Pavel spune că „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei ne-legiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii


pag 91

de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb, şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase” (1Timotei 1:8-10). Omul neprihănit nu are ne-voie de nici o astfel de restricţie exterioară, întrucât însăşi natura lui sfântă îl opreşte de la astfel de imoralitate grosolană. Până şi porun-cile şi îndemnurile Noului Testament sunt necesare pentru credin-cioşi doar pentru că ei încă nu au „devenit complet cine sunt în esenţa lor”. Întrucât trăim încă în aceste „trupuri muritoare” şi sun-tem expuşi la „înşelăciunea păcatului” (Evrei 3:13) şi la „uneltirile diavolului” (Efeseni 6:11), noi avem încă nevoie de jaloane care să ne ajute să distingem binele şi răul11. Cu toate acestea, pe măsură ce creştem în har, minţile noastre sunt progresiv „înnoite” şi, datorită practicii, ajungem ca „aceia a căror judecată s-a deprins, prin între-buinţare, să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:14). În acest fel, suntem făcuţi capabili tot mai mult să putem „deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2)

Creştinul nu este „sub” Lege; el este „sub legea lui Hristos” (1Corinteni 9:21; gr. ennomos Christou; a se vedea şi Anexa E, în-trebarea 13). Dacă toţi oamenii ar fi creştini, n-ar mai fi nici o nevoie să folosim lacăte la uşile caselor noastre sau panouri în magazine care să avertizeze împotriva tentativelor de furt. Dar această stare va deveni realitate în Rai, unde toţi cei ce vor trăi acolo vor experi-menta libertatea absolută de a face tot ceea ce le place! Nu vor exista nici un fel de avertismente în Rai care să spună, „Să nu ucizi” sau „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău din toată inima ta” – nu va mai fi nevoie de ele!

Cerere şi ofertă A patra modalitate prin care creştinii au „murit faţă de Lege”

se găseşte în afirmaţia lui Pavel, potrivit căreia creştinii nu mai sunt „sub Lege, ci sub har” (Romani 6:14). Ei au murit faţă de Lege, prin


pag 92

aceea că ei nu mai trăiesc în tărâmul „cererii” ci în tărâmul „ofertei”. Ei sunt acum „sub” har, nu sub Lege, ca putere dominatoare; acum ei trăiesc în tărâmul unde harul „stăpâneşte” (Romani 5:21). Aici, ni-mic nu mai depinde în final de om, ci totul depinde de Dumnezeu. Orice dorinţă de bunătate şi orice act de ascultare este lucrat cu bu-năvoinţă de Dumnezeu în cel credincios! „Căci Dumnezeu este Ace-la care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptui-rea” (Filipeni 2:13)

În tărâmul unde harul domneşte, Dumnezeu lucrează în mine în ciuda slăbiciunilor şi eşecurilor mele, până când voi fi conformat perfect cu chipul lui Hristos. Dacă eu aş fi şocat de eşecurile mele, în calitate de creştin, Dumnezeu nu este! El cunoaşte deja toate păcatele şi eşecurile mele înainte ca El să Îşi îndrepte dragostea asupra mea, şi de fapt El controlează şi dirijează eşecurile mele spre binele meu – cu scopul de a da pe faţă slăbiuciunile mele şi de a mă elibera de ele.

Această realitate este ilustrată cu claritate în lepădarea lui Petru de Hristos, aşa cum o vedem prezentată în Evanghelii.

„Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” „Doamne”, I-a zis Petru, „cu Tine sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte.” Şi Isus i-a zis: „Petre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti”” (Luca 22:31-34)

Este evident din aceste versete că deşi Petru nu îşi cunoştea slăbiciunile, Hristos le ştia pe deplin. El i-a dat în mod intenţionat lui Satana „permisiunea” să „cearnă” pe Petru astfel încât prin eşe-cul lui Petru şi lepădarea lui temporară de Domnul, el să ajungă apoi să îşi recunoască încrederea de sine păcătoasă şi să se pocăiască de ea. Fiind susţinută de puterea lui Dumnezeu prin rugăciunea lui


pag 93

Isus, credinţa lui Petru avea să nu eşueze, şi, după ce s-a „întors”, el urma să se afle în postura de a întări pe alţii!

În Noul Legământ, Dumnezeu, în îndurarea Lui, se anga-jează să „cureţe de toate spurcăciunile noastre şi de toţi idolii noştri” (Ezechiel 36:25), şi El nu va avea odihnă până când această lucrare va fi finalizată! Aleluia!

Sigur în harul Tău sfinţitor, Puternic în a mă restaura— Născut din nou— cu păcatul şi moartea dinapoi, Dragostea şi viaţa înainte-mi— O, fă ca sufletu-mi să abunde în nădeje, Şi să Te laud mai mult, mai mult!

A. L. Waring

Sumarul Capitolului 7 Creştinii au fost „eliberaţi de Lege” şi nu mai sunt „înrobiţi”

de ea, fiind „eliberaţi” de Hristos din „jugul robiei” Legii. Ce presu-pune mai precis această eliberare de Lege?

În primul rând, orice creştin este liber de blestemul şi conda-mnarea Legii. „Nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus”.

În al doilea rând, orice creştin este eliberat de povara zdrobi-toare de a trebui să păzească Legea, ca pe o modalitate de a obţine neprihănirea şi viaţa veşnică. Hristos a obţinut pentru noi toate bi-necuvântările vieţii veşnice şi ale neprihănirii.

În al treilea rând, fiecare creştin este eliberat de Lege ca regulă exterioară care vine în contradicţie cu natura şi dorinţele sale reale. Această eliberare îi este dată prin minunea naşterii din nou, când primeşte o inimă nouă.


pag 94

În al patrulea rând, orice creştin este eliberat de Lege ca tă-râm al „cererii”; el trăieşte acum în tărâmul „ofertei”. Creştinii nu mai sunt „sub Lege, ci sub har”. Harul „stăpâneşte” în viaţa oricărui credincios adevărat.


pag 95

Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca

să aducem roadă pentru Dumnezeu.

Romans 7:4

Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos.... După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.

Galateni 3:24-25

Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi”. Când s-a auzit glasul acela, Isus a rămas singur.

Luca 9:35-36

Aşadar, am analizat patru modalităţi prin care creştinul a fost „eliberat” de Lege. Fiecare din acestea are de-a face nu doar cu eli-berarea sa de Legea lui Moise, ci şi cu eliberarea sa din robia repre-zentată formal de acea Lege. Creştinul a fost eliberat de sub bleste-mul Legii, a fost eliberat de Lege ca şi cerinţă pentru obţinerea haru-lui şi a vieţii veşnice, a fost eliberat de Lege în calitatea acesteia de regulă exterioară care vine în contradicţie cu natura sa reală, şi a fost eliberat de Lege ca tărâm al cererii, aflat în opoziţie cu cel al ofertei („domnia harului”). În acest capitol, vom analiza o altă modalitate în


pag 96

care creştinul a fost eliberat de Lege: Creştinul a fost eliberat de Lege ca regulă a legământului în materie de îndatoriri. Atunci când Dumnezeu a instituit legământul Său cu Israel prin intermediul lui Moise, El le-a dat acestora diferite legi şi porunci care aveau legătură cu acel legă-mânt. În calitate de creştini, noi nu suntem sub acel legământ şi, de aceea, nu ne aflăm sub autoritatea legilor şi a poruncilor acelui legă-mânt. Aceia care vor să Îl urmeze pe Dumnezeu nu mai trebuie să se preocupe de păzirea unor zile, de aducerea de jertfe de sânge, sau de respectarea unor porunci care fac distincţie între animale curate sau necurate. În fapt, numărul total de legi asociate cu Vechiul Legă-mânt şi faţă de care creştinii nu au obligaţia de a le respecta în cali-tate de îndatoriri ce ţin de legământ este de 613 porunci (după cum au fost identificate în tradiţia rabinilor evrei), inclusiv Cele 10 Po-runci. Aceasta izvorăşte din faptul că, în Biblie, Legea este văzută ca o unitate, şi a te afla „sub” una din poruncile ei înseamnă a te afla sub toate poruncile (Galateni 5:3, vedeţi şi Anexa C). Pentru creştin, regula cu privire la îndatoririle lui nu reprezintă Cele 10 Porunci, ci „Legea lui Hristos”. Asta nu înseamnă că n-ar mai fi greşit să furăm sau să curvim, sau că principiile drepte conţinute în Legea Mozaică s-ar fi schimbat în vreun fel (v. Capitolul 11), ci că acum noi ne su-punem lui Hristos şi „legii” Lui, nu legilor Vechiului Legământ.

Creştinul nu se află sub Lege ca regulă a legământului în ma-terie de îndatoriri; el este sub „legea lui Hristos”. Iar Hristos îi oferă o revelaţie mult mai clară şi mai înaltă cu privire la îndatoririle sale decât a făcut-o Legea lui Moise. Aceasta nu înseamnă că legea lui Hristos răstoarnă în vreun fel Legea lui Moise cea „sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12). Nicidecum! Dimpotrivă, ea o împlineşte şi o depăşeşte chiar!

Un prooroc ca Moise Am văzut deja locul unic pe care Moise l-a avut în istoria

evreilor, în calitate de mijlocitor al Vechiului Legământ şi persoana


pag 97

prin care Dumnezeu a vorbit poporului Israel. Dar Moise a prevestit în Deuteronom despre un alt Prooroc „ca el”, care îi va lua locul într-o zi anume:

Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el! Astfel el va răspunde la cererea pe care ai făcut-o Domnului, Dumne-zeului tău, la Horeb, în ziua adunării poporului, când ziceai: „Să nu mai aud glasul Domnului, Dumnezeului meu, şi să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor.” Atunci Domnul mi-a zis: „Ce au zis ei, este bine. Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală. (Deuteronom 18:15-19)

Este un lucru important de observat că însăşi cartea Deute-ronom se închide, după aproape 16 capitole de la această profeţie, cu următoarele cuvinte:

În Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă. Niciunul nu poate fi pus alături de el, în ce priveşte toate semnele şi minunile pe care a trimes Dumnezeu să le facă în ţara Egiptului împotriva lui Faraon, împotriva supuşilor lui şi împotriva întregii ţări, şi în ce pri-veşte toate semnele înfricoşătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregului Israel. (Deuteronom 34:10-12)

În fapt, de-a lungul întregii perioade vechi testamentale, nu s-a ridicat nici un profet „ca Moise” în Israel! În vremea lui Hristos, evreii însă erau în aşteptarea „Proorocului” care era „aşteptat în lu-me” (Ioan 6:14; v. şi 1:21, 25). Iar Petru arată clar că numai în Hris-tos a fost împlinită, în final, această profeţie a lui Moise:

În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: „Domnul, Dumne-zeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca


pag 98

mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvîrşire din mijlocul norodului. De asemenea toţi proorocii, de la Samuel şi cei-lalţi, care au urmat după el, şi au vorbit, au vestit zilele acestea.” (Fapte 3:22-24)

Atunci când Hristos a venit, El a împlinit tot ceea ce Moise profeţise într-o modalitate care a mers chiar mult mai departe de ceea ce Moise însuşi experimentase: Dumnezeu cunoştea pe Hristos „faţă către faţă” într-un fel în care El nu l-a tratat niciodată pe Moi-se; Hristos a făcut „semne şi minuni cu putere”, care au depăşit cu mult pe cele făcute de Moise; Hristos a vorbit oamenilor „tot ceea ce Dumnezeu Îi poruncise” cu atâta perfecţiune întrucât numai El merita ascultat în absolut „orice” spunea, şi orice suflet care nu a ascultat de El a fost „nimicit cu desăvârşire” din popor! (Fapte 13:46; Romani 11:17-20)

Profet, Preot şi Împărat Domnul Isus Hristos a preluat şi a înlocuit pe Moise ca

Profet, la fel cum El a preluat şi a înlocuit pe Aaron ca Preot şi pe David ca Împărat. Este Hristos un adevărat preot? Este, căci El este singurul Preot adevărat care a trăit vreodată, singurul Om care a trăit vreodată şi care să fie capabil să reprezinte pe oameni înaintea lui Dumnezeu şi să aducă o jertfă care să le şteargă păcatele! Este Hristos un Împărat adevărat? Evident, pentru că El este singurul Împărat adevărăt care a trăit vreodată, un adevărat Suveran care domneşte în realitate peste oameni cu o autoritate totală, Regele regilor şi Domnul domnilor! Este Hristos un Profet adevărat? Da, El este singurul Profet adevărat care a trăit în istorie, căci El a vorbit chiar cuvintele (Ioan 3:34, 14:10, 17:8) Tatălui şi Îl reprezintă într-un mod perfect (Ioan 14:9). „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus


pag 99

moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile” (Evrei 1:1-2). Domnul Isus Hristos este un Profet infinit mai mare decât Moise!

De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus ... Căci El a fost găsit vrednic să aibă o sla-vă cu atât mai mare decât a lui Moise, cu cât cel ce a zidit o casă are mai multă cinste decât casa însăşi. Orice casă este zi-dită de cineva, dar Cel ce a zidit toate lucrurile, este Dumne-zeu. Cât despre Moise, el a fost „credincios în toată casa lui Dumnezeu”, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile, care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credin-cios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădej-dea cu care ne lăudăm. (Evrei 3:1, 3-6)

Ca Fiu dumnezeiesc, Hristos zideşte casa poporului Său răs-cumpărat, din care noi (şi Moise) facem parte. Gloria lui Hristos este cu atât mai mare decât slava lui Moise, pentru că ziditorul casei este mai mare decât casa! Rolul lui Moise a fost acela de a sluji prin a „mărturisi despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu,” când Hristos, singurul Profet adevărat, avea să vină şi să îi ia locul.

De El să ascultaţi Când Moise a profeţit despre venirea lui Hristos, cuvintele

sale au fost următoarele: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el”. Este foarte important să notăm că acestea au fost exact cuvintele spuse de Dumnezeu către ucenici pe Muntele Schimbării la Faţă.

„După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fra-tele lui, şi i-a dus la o parte pe un munte înalt. El S-a schim-bat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele, şi hai-


pag 100

nele I s-au făcut albe ca lumina. Şi iată că li s-a arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El. Petru a luat cuvântul, şi a zis lui Isus: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.” Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” Când au auzit, ucenicii au căzut cu feţele la pământ, şi s-au înspăimântat foarte tare. Dar Isus S-a apropiat, S-a atins de ei, şi le-a zis: „Sculaţi-vă, nu vă temeţi!” Ei au ridicat ochii, şi n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur”. (Matei 17:1-8)

Ar trebui să observăm de asemenea că propunerea lui Petru de a construi trei colibe pe munte, „una pentru Hristos, una pentru Moise şi una pentru Ilie”, era o eroare atât de serioasă încât a fost întâmpinată de intervenţia directă a lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu preaiubit...de El să ascultaţi!” În mod clar, Dumnezeu ne porunceşte aici să dăm deoparte preocuparea cu Legea (Moise) şi Profeţii (Ilie) şi să ne fixăm atenţia asupra „Fiului preaiubit” al Său! Domnul Isus Hristos este unic în glorie şi autoritate; El nu se află în vreo relaţie de egalitate cu nimeni, nici măcar cu Moise şi Ilie! „Ei au ridicat ochii, şi n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur.”

Cuvântul final al lui Dumnezeu pentru oameni Acest adevăr glorios îşi găseşte exprimarea în cuvintele care

deschid Epistola către Evrei: „După ce a vorbit în vechime părinţi-lor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dum-nezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul (Său – engl.)...” De-a lungul Vechiului Testament, Dumnezeu a vorbit poporului Său „în multe rânduri şi în multe chipuri”. Uneori El le-a vorbit prin visuri, alteori prin viziuni, şi uneori direct, dar întotdeauna El a vorbit parţial. Nici un profet sau profeţie nu a exprimat în totalitate


pag 101

ceea ce Dumnezeu voia să transmită omenirii. O parte a adevărului Lui a fost transmisă prin Avraam, o alta prin Moise, o alta prin Isaia sau Ezechiel. Dar acum, „la sfârşitul acestor zile”, ceva unic s-a petrecut. Dumnezeu a transmis oamenilor Cuvântul Său final; El ne-a vorbit prin Fiul Său.

Cititorii Bibliei în limba engleză vor observa că expresia „Său” din acest verset este adesea scrisă cu litere înclinate pentru a indica faptul că acest cuvânt a fost adăugat de traducători. Dacă ar fi să citim acest pasaj mai literal, ar trebui să îl citim astfel: „Dumne-zeu, după ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin profeţi, în multe rânduri şi în multe feluri, în aceste zile din urmă, El ne-a vor-bit în [Acela care este] Fiul”. Aşa cum au subliniat mulţi comenta-tori, absenţa de aici a oricărui articol în limba greacă pune accentul pe calitatea Sa de „Fiu”. Oricât de măreţi ar fi fost profeţii Vechiului Testament, ei n-au fost nimic prin comparaţie cu Acela care este Fiul. Numai El este „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”; doar El „ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:3); cuvintele Sale sunt chiar cuvintele lui Dumnezeu (Ioan 3:34; 12:49-50), iar faptele Sale sunt faptele lui Dumnezeu (Ioan 5:19, 14:10); a vedea pe Fiul înseamnă a vedea pe Tatăl! (Ioan 14:7-9) Prin cuvin-tele şi faptele Sale – în fapt, în însăşi Persoana Sa – Fiul reprezintă cuvân-tul final al lui Dumnezeu adresat oamenilor.

Dar Eu vă spun Într-un capitol anterior, am analizat revelarea uluitoare a sla-

vei lui Dumnezeu care a fost asociată momentului când Legea a fost dată, pe Muntele Sinai. Noi nu ne putem decât imagina cum era să fii prezent în acel moment acolo! Dar pentru cei care au ochi să vadă, o manifestare mai măreaţă a gloriei lui Dumnezeu a avut loc 1500 de ani mai târziu pe un „munte” diferit, când Dumnezeu întru-pat în Persoana lui Isus Hristos „S-a suit pe munte...a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: Ferice de cei săraci în duh...”


pag 102

În această „Predică de pe Munte” (Matei 5-7), Domnul Isus a statuat principiile pentru comportamentul în Împărăţia Sa spirituală. De şase ori la rând (Matei 5:21-48), El începe cu expresia „aţi auzit că s-a zis celor din vechime” sau „s-a zis” apoi sfârşeşte cu afirmaţie contrastantă, „dar Eu vă spun”:

Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ,Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii.` Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa jude-căţii; şi oricine va zice fratelui său: ,Prostule!` va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: ,Nebunule`, va că-dea sub pedeapsa focului gheenei.

Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.” Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.

S-a zis iarăşi: „Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire.” Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte.

Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.” Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum...

Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.” Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.

Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, bi-necuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă u-răsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc...

Este important ca noi să conştientizăm că Domnul Isus Hristos, prin utilizarea repetată a cuvântului „dar”, nu răstoarnă şi


pag 103

nu compromite revelaţia Legii lui Dumnezeu dată în Vechiul Testament. Chiar dacă El contrastează învăţăturile Sale cu cele ale lui Moise, El ne avertizează în mod specific să nu gândim că El ar fi „venit să strice Legea sau Proorocii” (Matei 5:17). Pe de altă parte, El nici nu a corectat vreo interpretare iudaică greşită a Legii (v. Ane-xa E, întrebarea 16). El nu creează o lege totalmente nouă sau dife-rită de cea care a existat în Vechiul Testament (v. Capitolul 9) şi nici nu prezintă doar nişte implicaţii mai depline a ceea ce fusese intenţi-onat iniţial prin Legea lui Moise, când ea a fost dată!

Popor etnic sau popor spiritual? Pentru a înţelege – măcar în parte – ceea ce avea loc în acest

pasaj, trebuie să ne aducem aminte de diferenţele vaste între Legă-mântul Vechi şi cel Nou. Dumnezeu a făcut Vechiul Legământ cu o naţiune fizică, formată în majoritate din oameni nenăscuţi din nou (Deuteronom 29:4; Psalmii 95:8-11; Evrei 3:7-19; 8:8-9; 1Corinteni 10:1-11 etc). El face Noul Legământ cu un popor spiritual, format în totalitate din oameni regeneraţi (Ioan 6:45; Evrei 8:8-12). De aceea, şi legile asociate celor două legăminte sunt diferite. De exemplu, când Dumnezeu a poruncit „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, El stabilea principiile dreptăţii stricte şi a echităţii care trebuie să stea la baza unei naţiuni civile. Aceste principii erau vitale pentru păstra-rea societăţii şi serveau la a învăţa pe oameni despre imposibilitatea iertării fără satisfacerea justiţiei. În contrast cu aceasta, când Isus a spus, „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt,” El nu elimina regulile pentru guvernarea unei naţiuni civile, ci sublinia tipul de viaţă al poporului Său regenerat, în mijlocul unei lumi ostile şi anti-creştine.

În mod asemănător, când Legea spunea, „Să nu prea-curveşti”, se stabilea unul din principiile societăţii teocratice, în ca-drul căreia curvia era pedepsită cu moartea. Întrucât judecătorii civili


pag 104

nu au la dispoziţie nici o modalitate pentru a depista „curvia în inimă”, este clar că această poruncă avea în vedere numai actul fizic al curviei. Acelaşi raţionament este aplicabil pentru interdicţia Legii de a ucide, care avea de-a face cu crima fizică, nicidecum cu atitudi-nea de superioritate sau ură. Asta nu înseamnă că oamenii evlavioşi din Vechiul Testament nu ar fi ştiut că gândurile de curvie (Iov 31:1) sau ură (Levitic 19:17) sunt greşite, ci ne ilustrează faptul că multe din preceptele Legii lui Moise aveau de-a face mai degrabă cu aspecte exterioare decât cu probleme interioane (Evrei 9:8-14; Mar-cu 7:18-23).

Prin contrast, Predica de pe Munte (şi Noul Testament în general) este centrată pe lucrurile care sunt interioare şi spirituale, accentuând motivaţiile ascunse şi atitudinile inimii. Iată de ce Domnul începe seria de contraste din Matei 5 citate mai sus aver-tizând că „dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea căr-turarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia ce-rurilor” (Matei 5:20). Cărturarii şi fariseii aveau o neprihănire doar exterioară. Ei nu curveau în mod exterior, nu furau, nu ucideau. „Cu privire la neprihănirea, pe care o dă Legea”. ei (ca şi Saul, fariseul) e-rau „fără prihană” (Filipeni 3:5-6; vezi şi Matei 19:16-20). Dar Dom-nul nostru spune că ei erau ca „mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinlăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie”. De asemenea, ei „pe dinafară se arătau neprihăniţi oamenilor”, dar pe dinăuntru erau „plini de făţărnicie şi de fărădelege” (Matei 23:27-28)

În contrast cu „neprihănirea pe care o dă Legea”, cea exte-rioară, creştinii au o neprihănire interioară. Prin minunea naşterii din nou, ei au primit Legea în interior – „scrisă în inimile lor”. Lor le-au fost date inimi noi care sunt caracterizate de semnele celor „bine-cuvântaţi” - puritate, blândeţe, smerenia în duh, setea şi foamea du-pă neprihănire etc (Matei 5:3-11). Nu doar că cel credincios nu îi ucide pe vrăjmaşii lui, ci el nici nu îi mai urăşte (Matei 5:21-26;


pag 105

1Ioan 2:9-11, 3:14-15), ci dimpotrivă, îi iubeşte şi se roagă pentru ei (Matei 5:44-48). Nu doar că cel credincios nu curveşte fizic, ci el nu trăieşte nici în lumea imaginară a adulterului în inimă (Matei 5:27-30). Creştinul nu doar că îşi respectă jurămintele, ci onestitatea caracterizează într-atât de mult orice spune el, încât nici nu este nevoie să jure ca să dea greutate promisiunilor sale (Matei 5:33-37). Nici unul din aceste lucruri nu este posibil în lipsa lucrării Duhului Sfânt care îl naşte din nou şi îi dă putere. Ar trebui să fie atât de evi-dent că oamenii pierduţi în păcat nu pot „trăi după standardul Predi-cii de pe Munte” pe cât este de evident că leoparzii nu îşi pot schim-ba petele de pe blană (Ieremia 13:23).

În Matei 5-7, Domnul Isus Hristos prezintă sumar principiile de comportament pentru cei care aparţin Împărăţiei Sale. Aceste principii sunt destinate unui popor spiritual care este alcătuit total-mente din persoane născute din nou, care sunt locuite de Duhul Sfânt, care le dă şi puterea de a trăi astfel; aceste principii n-ar fi pu-tut fi date vreodată unui popor etnic, fizic, alcătuit în majoritate din evrei neregeneraţi. În acest sens, diferenţa dintre „legile” celor două „popoare” este uriaşă. Sub Vechiul Legământ, atunci când un soţ descoperea, de exemplu, că soţia sa începea să îmbrăţişeze învăţături false, el nu venea la întâlnirea de rugăciune spunând, „Vă rog, rugaţi-vă pentru soţia mea; a început să se închine la Moloh”. Dimpotrivă, el avea de urmat un set diferit de instrucţiuni:

Dacă fratele tău, fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau nevasta care se odihneşte la sânul tău, sau prietenul tău pe care-l iubeşti ca pe tine însuţi, te aţâţă în taină, zicînd: „Haidem, şi să slujim altor dumnezei!” - dumnezei pe care nici tu, nici părinţii tăi nu i-aţi cunoscut, dintre dumnezeii popoarelor care vă înconjoară, lângă tine sau departe de tine, de la o margine a pământului până la cealaltă - să nu te învoieşti şi să nu-l asculţi; să n-arunci spre el o privire de milă, să nu-l cruţi, şi să nu-l ascunzi. Ci să-l omori; întâi mâna ta să se ridice asupra lui ca să-l omoare, şi apoi mâna


pag 106

întregului popor; să-l ucizi cu pietre, şi să moară, pentru că a căutat să te abată de la Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să se facă aşa, pentru ca tot Israelul să audă şi să se teamă, şi să nu se mai săvâr-şească o faptă aşa de nelegiuită în mijlocul tău. (Deuteronom 13:6-11)

Aceasta a fost una dintre poruncile lui Dumnezeu din Vechiul Legământ. Nu era opţională; era legea legământului pentru Israel. Marea diferenţă dintre legea legământului şi învăţăturile Domnului din Predica de pe Munte ar trebui să fie evidentă. Una este „legea îndrumătorului”, care îl ţine pe copil sub disciplină strictă (ca un sclav) spre binele lui. Cealaltă ţine de tărâmul unde persoanele cărora se aplică au parte de calitatea deplină şi glorioasă de fii, bucurându-se de libertăţi şi de responsabilităţi cu mult mai mari.

Sclavi sau fii? Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi ne-prihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai sun-tem sub îndrumătorul acesta. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dum-nezeu, prin credinţa în Hristos Isus.... Dar câtă vreme moşte-nitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot. Ci este sub epitropi şi îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său. Tot aşa şi noi, când eram nevârstnici, eram sub robia învăţăturilor începă-toare ale lumii. Dar când a venit împlinirea vremii, Dumne-zeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpă-tăm înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică: „Tată!” Aşa


pag 107

că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu. (Galateni 3:23-26; 4:1-7)

În acest pasaj, Pavel aseamănă starea poporului Israel sub Vechiul Legământ unei stări de sclavie. El contrastează aceasta cu starea creştinului, care „nu mai este rob, ci fiu”. Legea lui Hristos depăşeşte Legea lui Moise la fel cum calitatea de fiu o depăşeşte pe aceea de sclav. Aceasta se datorează faptului că Legea lui Moise ar fi greşită; ea a fost perfectă pentru scopul pe care Dumnezeu l-a avut pentru ea. Când Dumnezeu a hotărât că până şi soţia cuiva sau prietenul cel mai bun trebuia omorât cu pietre pentru atragerea altora în închi-narea la dumnezei falşi, porunca Lui era perfect potrivită stării gene-rale a oamenilor ce se aflau sub Vechiul Legământ. Fără o astfel de disciplină strictă, întreaga naţiune ar fi căzut rapid în apostazie: „Să se facă aşa, pentru ca tot Israelul să audă şi să se teamă, şi să nu se mai săvârşească o faptă aşa de nelegiuită în mijlocul tău” (Deute-ronom 13:11).

Legea lui Hristos aparţine unui tărâm diferit faţă de Legea lui Moise doar datorită a ceea ce este Hristos şi a ceea ce noi suntem în Hristos. După cum am afirmat mai sus, acesta este tărâmul acelora care se bucură de calitatea deplină şi glorioasă de fii – un tărâm ca-racterizat de libertăţi şi responsabilităţi cu mult mai mari decât cele avute în vedere de Moise. Atunci când fiul meu cel mare era copil, eu îi spuneam când să se ducă la culcare, când să se scoale, când să se spele pe dinţi şi când să se încalţe. Dar când el a ajuns la anii ma-turităţii, lista mea cu instrucţiuni şi restricţii detaliate a devenit inutilă şi învechită. Creştinul trăieşte în tărâmul libertăţii glorioase, o liber-tate care aduce cu ea responsabilitatea de a sluji altora în dragoste. „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste” (Galateni 5:13)


pag 108

Sumarul Capitolului 8 Există o a cincea modalitate în care creştinii sunt eliberaţi de

Lege, în plus faţă de cele 4 deja studiate: creştinii au fost eliberaţi de Lege ca regulă a legământului în materie de îndatoriri ale lui. Ei sunt acum supuşi lui Hristos şi „legii” Lui – care este revelarea voii lui Dumnezeu făcută prin Persoana, cuvintele şi lucrarea lui Hristos Însuşi.

Domnul Isus Hristos este cuvântul final al lui Dumnezeu adresat omenirii. El este Profetul cel îndelung aşteptat „ca Moise”, a Cărui glorie depăşeşte într-un mod infinit pe cea a lui Moise sau a oricărui alt profet. Întrucât El este „Fiul cel preaiubit” al lui Dumnezeu, noi trebuie să „ascultăm de El” în „toate lucrurile”.

În Predica de pe Munte, Hristos ne oferă un crâmpei din bunătatea radicală ce caracterizează pe aceia care aparţin Împărăţiei cerurilor. Neprihănirea lor depăşeşte cu mult pe cea a cărturarilor şi fariseilor, pentru că ea izvorăşte dintr-o inimă înnoită şi locuită de Duhul Sfânt.

Legea lui Hristos nu răstoarnă Legea lui Moise, ci dimpo-trivă, ea o „împlineşte” şi o aduce la final. Legea lui Moise a fost ca un gardian care este pus să păzească un copil sub disciplină strictă (ca un sclav) spre binele lui. Spre deosebire de aceasta, Legea lui Hristos ţine de tărâmul acelora care se bucură de calitatea deplină şi glorioasă de fii – un tărâm caracterizat de libertăţi şi responsabilităţi cu mult mai mari decât cele avute în vedere de Moise.


pag 109

Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi

pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor,

cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor..

Matei 5:17-20

În lumina capitolelor anterioare, se ridică o întrebare pre-santă: Ce trebuie să facem atunci cu Vechiul Testament? Dacă Legă-mântul Vechi este „învechit” (Evrei 8:13) şi a fost „înlăturat” (Efe-seni 2:14-15) întrucât noi nu mai „suntem sub un îndrumător” (Ga-lateni 3:24), atunci ce loc ar putea să joace Vechiul Testament în vie-ţile noastre, în calitate de creştini? Pentru a răspunde acestei între-bări, trebuie să începem prin a recunoaşte diferenţa între Vechiul Le-gământ şi Scripturile Vechiului Testament. Vechiul Legământ care a


pag 110

fost făcut între Dumnezeu şi poporul Israel la Muntele Sinai a fost, într-adevăr, înlăturat şi înlocuit cu un Nou Legământ, dar Scripturile Vechiului Testament, inclusiv cele care ne prezintă preceptele Legii lui Moise, rămân revelaţia plină de autoritate a lui Dumnezeu pentru oameni „câtă vreme nu va trece cerul şi pământul”. Poruncile Ve-chiului Testament nu sunt obligatorii în mod direct pentru noi ca şi lege a legământului, dar fiecare dintre ele are o relevanţă indirectă pen-tru noi, ca parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Acest fapt este evident din cuvintele adresate de Pavel lui Timotei: „din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mân-tuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea în-ţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desă-vârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2Timotei 3:15-17). „Sfintele Scripturi” la care Pavel face referire aici sunt Scripturile Vechiului Testament, pentru că Noul Testament (ca atare) nu exista încă. Aşadar, Pavel spune că Scripturile Vechiului Testament, atunci când sunt înţelese şi aplicate corect, rămân „de folos” pentru credincioşii Noului Testament, nu doar ca mărturie profetică în ceea ce Îl priveşte pe Hristos, ci şi „ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”. În Dumne-zeu „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). El nu S-a schimbat în nici cel mai mic amănunt încă din zilele lui Avraam şi Moise, iar toate lucrurile pe care El ni le-a descoperit în Vechiul Testament cu privire la caracterul şi căile Lui rămân la fel de adevărate azi după cum au fost dintotdeauna. Întreg Vechiul Testa-ment rămâne Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi.

Aceasta înseamnă că există o continuitate de bază între Legea lui Moise şi Legea lui Hristos. În fapt, Domnul nostru a afirmat în mod explicit această continuitate în versetele citate mai sus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc”. După cum am văzut, Hristos a „împlinit” Legea şi


pag 111

Profeţii în orice aspect. El a împlinit profeţiile, simbolurile şi umbrele Vechiului Testament prin întreaga Sa viaţă, de la întrupare până la înălţare, de la naşterea Sa în Betleem (Matei 2:4-6) până la învierea Sa din morţi (Fapte 2:29-32) şi la înălţarea Sa pentru a sta la dreapta Tatălui (Matei 22:43-44). El a împlinit cerinţele Legii pentru a obţine, pentru noi, viaţa veşnică, prin ascultarea Sa perfectă de Tatăl. Mai mult, El a satisfăcut pedeapsa dreaptă a Legii împotriva tuturor păcatelor noastre, prin moartea Sa în locul nostru.

„Împlinirea” Legii despre care Isus vorbeşte în versetul 17 implică totuşi, ceva în plus. Are de-a face cu afirmaţiile radicale şi şocante pe care El le-a făcut şi continuă să le facă de-a lungul restului Predicii de pe Munte: „Aţi auzit că s-a spus … dar Eu vă spun”. Pentru ca nimeni să nu aibă impresia că învăţăturile Lui ar fi avut cumva ca scop să dea deoparte Legea lui Moise ca fiind ceva irelevant (vezi Anexa E, întrebarea 15), Domnul nostru arată clar de la început că, în fapt, învăţăturile Lui sunt o împlinire a oricărui aspect al acelei Legi. Învăţăturile Lui satisfac orice detaliu cerut de Lege şi ele încorporează şi aduc la finalitate toate poruncile Legii. Nici măcar cea mai măruntă „iotă sau frântură de slovă din Lege” nu este lipsită de importanţă sau inutilă, şi fiecare dintre acestea trebuie şi îşi va găsi împlinirea în standardele şi împărăţia pe care El avea să o stabilească. Aceia care intră în realităţile descrise în Predica de pe Munte se vor descoperi pe ei înşişi împlinind nu doar poruncile „mai importante” ale Legii, ci şi pe acelea „mai mărunte”. Ei îşi vor descoperi neprihănirea nu doar egalând-o pe cea a cărturarilor şi fariseilor, ci depăşind-o de departe! Pe baza acestui fapt, Domnul merge mai departe în versetul 19 şi face deducţia remarcabilă că „oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor.”


pag 112

Ce voia Domnul Isus să spună, atunci, când S-a referit la „una din cele mai mici din aceste porunci”? Unii au spus că El vorbea despre propriile Sale porunci, pe care avea să le prezinte imediat după aceea, în ultima parte a Predicii de pe Munte. Totuşi, atunci când citim versetul 19 în contextul lui, această interpretare devine foarte dificil de susţinut. Haideţi să citim, încă o dată, versetele 17-20:

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile12. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.”

În versetele 17-18, Isus vorbeşte despre faptul că El nu a venit să strice până şi cea mai mică iotă sau frântură din „Lege”. Concluzionând ceea ce tocmai spusese, Isus începe versetul 19 cu expresia „aşa că” (sau „aşadar”) şi imediat îşi avertizează ucenicii să nu strice nici una din aceste cele mai mici „porunci”. Cu siguranţă, este clar că poruncile lui Isus (care încă nu fuseseră date) nu puteau fi acelea la care El se referise în acest avertisment, şi nici nu se putea referi El numai la Cele 10 Porunci, întrucât în mod sigur acestea nu sunt „cele mai mici” dintre poruncile Vechiului Legământ.

Lecţii de la bou Care sunt unele din aceste „cele mai mici” porunci ale Legii

Mozaice? Aş putea da mai multe exemple, dar vom analiza una care se găseşte la mijlocul unei serii de astfel de porunci din Deutero-


pag 113

nom 22: „Să nu semeni în via ta două feluri de seminţe, ca nu cumva să întinezi şi rodul seminţei pe care ai sămănat-o şi rodul viei. Să nu ari cu un bou şi un măgar înjugaţi împreună. Să nu porţi o haină ţesută din felurite fire, din lână şi in unite împreună” (Deuteronom 22:9-11). Aşa cum spune Domnul Isus, „oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor”! Cum poate fi posibil aceasta, în special atunci când ştim din învăţăturile lui Isus din alte pasaje (vedeţi, de exemplu, Marcu 7:18-19, cf. Fapte 10:9-15, 28-29) că exact acest fel de porunci nu mai sunt obligatorii pentru creştini? Cum se poate ca acelora care fac parte din „împărăţia ceru-rilor” să li se spună să „păzească şi să înveţe pe alţii” aceste porunci?

O parte din răspunsul la această întrebare se găseşte în a doua epistolă a lui Pavel către Corinteni, unde spune: „Nu vă înju-gaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (2Corinteni 6:14). Când Pavel vorbeşte despre a nu ne „înjuga la un jug nepotrivit”, el face referire la porunca lui Dumnezeu din Deuteronom 22:10 care interzicea înjugarea la acelaşi plug a boului şi măgarului. Observaţi ce a făcut Pavel în acest verset. El a luat o poruncă din Vechiul Legământ care se referea la înjugarea împreună a boului şi măgarului, şi a aplicat principiile ei la creştini! De ce interzicea porunca lui Dumnezeu evreilor să are cu un bou şi un măgar înjugaţi alături? Pentru că unul era un animal curat şi celălalt necurat! (1Levitic 11:1-8). Tot aşa, spune Pavel, creştinul nu trebuie să se „înjuge la un jug nepotrivit” cu o persoană care este necredincios. Vedem, aşadar, că noi, creştinii, păzim Deuteronom 22:10, şi îl păzim într-o modalitate mai profundă şi mai deplină decât evreii au făcut-o vreodată!

O altă ilustraţie a acestui principiu poate fi observată în 1Corinteni 9:6-10:


pag 114

„Ori numai eu şi Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm? Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădeşte o vie, şi nu mănâncă din rodul ei? Cine paşte o turmă, şi nu mănâncă din laptele turmei? Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune şi Legea? În adevăr, în Legea lui Moise este scris: „Să nu legi gura boului care treieră grâul!” Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vorbeşte El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară, trebuie să are cu nădejde, şi cine treieră grâul, trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el.

În aceste versete, Pavel apelează la o altă poruncă dintre „cele mai mici” din Legea lui Moise, care se găseşte în Deuteronom 25:4: „Să nu legi gura boului, când treieră grâul”. Aşa cum spune Pavel, această poruncă este împlinită de creştini, când ei susţin financiar pe aceia care le sunt slujitori ai Evangheliei. Lui Dumnezeu Îi pasă, într-adevăr, de felul cum tratăm noi animalele, dar, conform cu ceea ce spune apostolul Pavel, preocuparea lui Dumnezeu pentru animale este nesemnificativă comparativ cu grija Lui pentru noi: „Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vorbeşte El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel...” Cu alte cuvinte, aplicaţia spirituală a acestei porunci pentru noi, creştinii, a reprezentat ceea ce Dumnezeu a avut de la bun început ca intenţie, când a dat această poruncă!

Pavel a luat aici o poziţie cu adevărat remarcabilă în ce priveşte Legea lui Moise! Pe de-o parte, el a citat această poruncă, atribuindu-i autoritate divină: „Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune şi Legea?” Pe de altă parte, el face clar faptul că această autoritate divină rezidă nu în faptul că porunca a fost parte din Legământul Mozaic ca atare, ci în faptul că ea este parte din revelaţia lui Dumnezeu în Scriptură. Locul original ocupat de această poruncă în ansamblul celor 613 porunci ale Legii Mozaice nu are nici o importanţă pentru Pavel. Ea nu are nici o autoritate asupra lui sau asupra oricăruia dintre creştini în baza poziţiei ei între acele porunci. Dimpotrivă, Pavel o vede ca parte a revelaţiei lui Dumne-


pag 115

zeu în Vechiul Testament, spusă şi scrisă în întregime spre folosul credincio-şilor Noului Legământ, care, într-o zi, aveau să beneficieze de aplicaţia sa spirituală odată ce Vechiul Testament a trecut!

O altă ilustraţie notabilă a felului cum creştinii „păzesc” chiar şi cele mai mici porunci ale Legii se referă la circumcizie. Conform lui Pavel, dacă un om are circumcizia inimii (realitatea spirituală a ceea ce circumcizia fizică era doar o umbră), absenţa circumciziei sale fizice va fi considerată drept circumcizie! (Romani 2:26). Ast-fel, toţi creştinii, în virtutea realităţii interioare din inimile lor, într-adevăr „păzesc” şi „învaţă pe alţii” porunca despre circumcizie, şi ei o păzesc mai în adevăr decât a fost ea păzită de către aceia care erau iudei numai în sens exterior, „în carne”!

După cum este de aşteptat, multe din poruncile Legii Mozaice au în vedere în mod clar Persoana şi lucrarea ispăşitoare a lui Hristos, iar semnificaţia lor este revelată în scrierile Noului Testa-ment. Cartea Evrei, de exemplu, explică mult din simbolismul care stă în spatele legilor date cu privire la construcţia, slujirea şi jertfele de la cortul întâlnirii. Modalitatea în care noi, creştinii, „păzim cele mai mici” din aceste legi este prin credinţa în Hristos în calitate de Marele nostru Preot şi Jertfa pentru păcatele noastre. În fapt, moda-litatea în care noi putem fi siguri că „păzim şi învăţăm pe alţii să păzească” oricare poruncă din Vechiul Testament – fie că este mai importantă sau mai puţin importantă – este nu doar prin a arăta reverenţă faţă de Vechiul Testament ca fiind Cuvântul lui Dumne-zeu, ci şi prin a crede în şi a ne alipi, în umblarea noastră, de Domnul şi Stăpânul nostru, care este, în Persoana şi învăţăturile Sale, „împlinirea” celor mai mici „iote şi frânturi” din Lege.

Se află creştinul sub autoritatea legilor Vechiului Legământ? Nu, el nu se află sub nici una din ele în mod direct, ca lege a legământului, dar el „le păzeşte şi învaţă pe alţii” să le păzească pe toate în mod indirect, atunci când el trăieşte în realităţile Noului


pag 116

Legământ. Aceasta nu înseamnă că noi, creştinii, putem discerne întotdeauna adevărul spiritual, acolo unde este cazul, pe care Dumnezeu l-a avut în vedere prin fiecare din poruncile date evreilor în trecut. Există multe legi despre alimente curate şi necurate, reguli privitoare la jertfe şi aşa mai departe, a căror semnificaţie deplină e posibil să nu o înţelegem pe deplin niciodată înainte de ajunge în cer. Modalitatea în care orice poruncă specifică a Vechiului Testa-ment trebuie împlinită de noi, chiar şi în principiile ei spirituale, depinde de felul cum acea poruncă este interpretată şi aplicată de Domnul Isus Hristos şi de apostolii Lui inspiraţi. Dacă în Noul Testament nu ne este oferită nici o aplicaţie inspirată a unei anume porunci, putem totuşi, prin călăuzirea Duhului Sfânt, să tragem multe învăţături folositoare din ea. Este important să ne amintim, totuşi, că atunci când Domnul şi apostolii Lui nu ne-au oferit nici o aplicaţie a unei porunci din Vechiul Legământ, noi nu avem nici un drept să impunem interpretarea noastră a acelei porunci asupra conşti-inţelor altor credincioşi. Creştinii nu „păzesc şi învaţă pe alţii” cele mai mici porunci ale Legii şi ale profeţilor prin a alcătui o nouă „listă de reguli”, formată din legile Vechiului Testament (interpretate spiritual), ci prin umblarea în dragoste (Romani 13:9-10; Galateni 5:14; v. şi Capitolul 16), prin puterea Duhului Sfânt! (Romani 8:4)

Aplicând Vechiul Testament Creştini fiind, noi trebuie să citim Vechiul Testament prin

„lentilele” lui Hristos şi a apostolilor Lui. Pavel ilustrează această abordare atunci când descoperă un principiu perpetuu în promi-siunea care este ataşată Poruncii a 5-a: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe ma-ma ta” - este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă - „ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pământ”” (Efeseni 6:1-3). În acest pasaj, Pavel citează una din Cele 10 Porunci, apoi îi „creşti-nează” promisiunea şi o aplică copiilor celor dintre Neamuri. Promi-siunea originală a lui Dumnezeu („ca să ai zile multe şi să fii fericit în


pag 117

ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău” – Deuteronom 5:16) avea de-a face cu a „avea multe zile” pentru naţiunea evreiască în ţara Canaanului (vezi şi Exod 20:12). Aplicaţia lui Pavel cu privire la acea promisiune, în cazul creştinilor, face referire la principiul general care arată că acei copii care îşi cinstesc şi ascultă de părinţii lor vor fi binecuvântaţi – vor fi „fericiţi”, şi, în mod normal, vor trăi mai mult „pe pământ” decât copiii care nu îşi cinstesc părinţii. Multe din promisiunile prezentate în cartea Proverbelor urmează un raţio-nament similar. Acelea care fac referire la „viaţă lungă” şi bogăţii fizice sunt exemple notabile în acest sens (de ex. Proverbe 3:1-2, 16; 4:10; 9:11; 10:4, 27; 22:4; 24:3-4). Deşi creştinii pot să experimenteze „sărăcie lucie” (2Corinteni 8:2) sau să fie martirizaţi la o vârstă fragedă (Fapte 7:58-60), rămâne adevărat ca principiu general faptul că (în general) o viaţă de sârguinţă, înţelepciune şi neprihănire tinde să aducă cu ea longevitate şi prosperitate materială.

Dacă urmăm pe apostoli în aplicarea învăţăturilor Vechiului Testament în vieţile noastre, vom descoperi multe bogăţii în „Lege şi Profeţi”. „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scrip-turile, să avem nădejde” (Romani 15:4). „Aceste lucruri li s-au în-tâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1Corinteni 10:11). Aşa cum spune Domnul Isus, chiar şi cuvintele adresate de Dumnezeu lui Moise la rugul aprins ne erau adresate în realitate nouă! „Oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice: ,Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov?` Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii” (Matei 22:31-32; Exod 3:6). În lumina acestei siguranţe minu-nate, cât de sârguincioşi ar trebui să fim în studiul nostru cu privire la Scripturile Vechiului Testament!


pag 118

Căutând pe Hristos Mai presus de orice, ar trebui să Îl căutăm pe Hristos pe paginile

Vechiului Testament. Putem face lucrul acesta cu deplină siguranţă, în-trucât ştim că „Moise a scris despre El” (Ioan 5:46). Aşa cum spune Domnul Isus, „tocmai ele [Scripturile Vechiului Testament] mărtu-risesc despre Mine” (Ioan 5:39). Nu doar legile, ci şi multe dintre evenimentele istorice care au avut loc în Vechiul Testament au fost lăsa-te de Dumnezeu pentru a prevesti Persoana şi lucrarea lui Hristos. Hristos este „mana” cea adevărată, „adevărata Pâine din cer” care „dă lumii viaţa” (Ioan 6:31-35). El este şi „Paştele noastre” (1Corin-teni 5:7) şi „stânca” spirituală din care israeliţii au băut în pustie! (1Corinteni 10:4). Hristos este peste tot în Vechiul Testament!

Hudson Taylor (1832-1905), misionar în China, ne vorbeşte despre o experienţă pe care a avut-o în timp ce se afla într-una din călătoriile sale misionare, experienţă care ilustrează bine acest lucru:

A trebuit să petrec noaptea într-un oraş foarte rău. Toate hotelurile erau locuri îngrozitoare, iar oamenii păreau să aibă conştiinţele lor împietrite şi inimile pecetluite împotriva Adevărului. Propria-mi inimă se simţea oprimată şi nu-şi găsea odihnă; m-am trezit în dimineaţa următoare dărâmat şi simţindu-mă flământ şi însetat spiritual.

Când mi-am deschis Biblia la capitolul 7 din cartea Numeri, am simţit ca şi cum n-aş fi putut să rezist să citesc acel lung capitol plin de repetiţii; simţeam că ar fi fost mai bine să deschid la un capitol care să îmi hrănească sufletul. Şi totuşi nu mă simţeam bine să îmi abandonez partea zilnică din citirea Bibliei, aşa că, după puţină zbatere interioară, m-am hotărât să îl citesc, rugându-mă ca Dumnezeu să mă bine-cuvânteze, chiar şi prin Numeri 7. Mă tem că n-am avut prea multă credinţă când m-am rugat, dar o, cât de abundent a


pag 119

fost răspunsul la acea rugăciune, şi ce ospăţ mi-a dat Dumnezeu!13

Lucrurile pe care Hudson Taylor le-a primit de la Dumnezeu în acea dimineaţă din acest aparent pasaj obscur al Legii au fost o binecuvântare atât de mare pentru el, încât mai târziu le-a scris şi le publicat într-o carte!14 Astfel de mărturii ar trebui să ne încurajeze mult în a imita rugăciunea psalmistului: „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Psalmii 119:18)

Sumarul Capitolului 9 Chiar dacă Vechiul Legământ a fost abrogat, Scripturile

Vechiului Testament continuă să fie revelaţia plină de autoritate a caracterului lui Dumnezeu şi a căilor Lui „câtă vreme nu va trece cerul şi pământul”. Există o continuitate de bază între Legea lui Hristos şi Legea lui Moise. Învăţăturile lui Hristos din Predica de pe Munte nu răstoarnă Legea lui Moise, ci sunt, în fapt, o împlinire a fiecărui aspect din aceasta. Aceia care intră în realităţile descrise în Predica de pe Munte se vor descoperi pe ei înşişi împlinind nu doar poruncile mai „importante” ale Legii, ci şi pe „cele mai mici”.

Creştinii „păzesc şi învaţă pe alţii” până şi „cele mai mici” porunci ale Legii, nu doar prin faptul că arată reverenţă faţă de Vechiul Testament ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi prin credinţa lor în Hristos şi prin alipirea lor de Domnul şi Stăpânul lor, care, în Persoana şi învăţăturile Lui, reprezintă „împlinirea” oricărei „iote şi frânturi” din Lege.

Creştini fiind, noi trebuie că citim Vechiul Testament prin „lentilele” lui Hristos şi a apostolilor Lui, conştientizând că „tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.”


pag 120

Mai presus de orice, ar trebui să Îl căutăm pe Hristos pe paginile Vechiului Testament, întrucât noi ştim că „Moise a scris despre El” şi că El reprezintă tema centrală a Vechiului Testament.


pag 121

Legea lui Hristos este superioară oricărei alte revelaţii a Legii, pentru că ea izvorăşte din „noua poruncă” dată de El, prin care ni se spune să ne „iubim cum ne-a iubit El”. Această dragoste ca a lui Hristos cuprinde şi împlineşte în ea esenţa Legii şi ne oferă cea mai mare descoperire imaginabilă cu privire la ceea ce Dumnezeu cere de la om. În legătură cu acest fapt, dragostea reprezintă accentul cen-tral al Noului Testament pentru viaţa şi comportamentul creştinului. Datorită faptului că Hristos Însuşi este „legea” noastră, „legea lui Hristos” ne aduce înainte un standard uimitor şi imposibil deopo-trivă. Ea nu poate fi împlinită în vieţile noastre decât pe măsură ce Hristos Însuşi trăieşte viaţa Lui prin noi, în Persoana Duhului Sfânt.

Capitolele 10-13 explorează sensul şi centralitatea „poruncii noi” şi a „legii dragostei” ale lui Hristos. Capitolul 14 explică apoi de ce dragostea adevărată, biblică trebuie definită întotdeauna în terme-nii acţiunilor lui Hristos; Noul Testament ne învaţă aspectele de etică apelând la exemplul lui Hristos. În Capitolul 15, sunt ilustrate aspectele practice ale poruncii noi a lui Hristos de a ne „iubi unul pe celălalt”, prin intermediul multelor îndemnuri de genul „unul pe celălalt”, incluse în Noul Testament. În Capitolul 16 este analizată simplitatea legii lui Hristos – creştinii nu trăiesc pe baza unei liste de


pag 122

reguli. Capitolul 17 tratează apoi mai pe deplin superioritatea legii lui Hristos faţă de Legea lui Moise, în timp ce Capitolele 18-19 îşi pro-pun să aşeze Legea lui Hristos în contextul adecvat, ca parte a „sluj-bei Duhului” mai largă în Noul Legământ.


pag 123

Cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos)...

1Corinteni 9:21

Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.

Galateni 6:2

Suntem acum în poziţia de a analiza regula după care se conduce viaţa creştinului, şi anume „legea lui Hristos”! Cu toate acestea, atunci când Pavel spune Galatenilor, „Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos”, el nu le oferă explicaţii detaliate despre ce anume este „legea lui Hristos”. În fapt, el nu le dă nici o explicaţie! Este evident că înţelesul legii lui Hristos era atât de bine cunoscut în biserica primară, încât nu era necesară vreo explicaţie. A ne „purta sarcinile unii altora” înseamnă a mani-festa dragoste, iar a manifesta dragoste înseamnă a „împlini Legea lui Hristos”. Dar cum se face că biserica primară a ajuns până acolo că, referindu-se la dragoste, vorbeşte despre ea ca „legea lui Hris-tos”? Răspunsul se găseşte în cuvintele Domnului nostru adresate ucenicilor în odaia de sus.


pag 124

Fiecare dintre noi ar trebui să pătrundem în spaţiul sfânt al cuvântării din Odaia de Sus cu reverenţă şi uimire. Acolo, în chiar ajunul crucificării Sale, Domnul Isus îi pregătea pe ucenicii Lui pentru încercările, binecuvântările şi responsabilităţile care aveau să fie în curând ale lor. Acolo El le-a dat învăţăturile la despărţire şi a subliniat înaintea lor acele lucruri care erau de maximă importanţă, şi care trebuiau urmate şi ţinute minte de ucenici. Şi aici El ne dă o „nouă poruncă”, a Lui.

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:34-35).

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:12-13).

„Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15:17).

Am putea să ne imaginăm supriza ucenicilor atunci când ei au auzit că „dragostea” este „noua” poruncă! Nu poruncise deja Dumnezeu oamenilor să se iubească unul pe altul? De ce ar vorbi Domnul Isus despre aceasta denumind-o poruncă „nouă”? Sunt cel puţin 3 motive pentru care porunca aceasta nouă poate fi, pe bună dreptate, denumită „nouă”.

Noul Legământ Atunci când ne gândim la porunca „nouă”, trebuie să ne

amintim că acesta nu a fost singurul lucru care era „nou” în acea seară în Odaia de Sus: „Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul, şi li l-a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi”” (Luca 22:20). Porunca cea nouă este denumită „nouă” pentru că ea însoţeşte un nou legământ.


pag 125

Atunci când a fost dat Vechiul Legământ, a existat o mâncare a legământului, stropirea cu sânge, şi darea de porunci care să fie păzite de oameni (Exod 24:7-11). La fel, când a fost dat Noul Legă-mânt, a existat şi o hrană a legământului (prima „Cină a Domnu-lui”), apoi curgerea sângelui lui Hristos, şi darea unei „noi porunci” pe care să o păzim. Această „nouă poruncă” nu reprezintă un fel de nou cod legal sau listă de reguli care trebuie păzite, ci o amintire a ceea ce este cu adevărat important în viaţa creştină.

Gândeşte-te la asta, dragă credinciosule! Sub Vechiul Legă-mânt, existau tot felul de legi şi reguli care trebuiau urmate cu meti-culozitate – în fapt, şase sute treisprezece în total! În Noul Legă-mânt, există un singur jalon pe care noi trebuie să îl păstrăm central în gândirea noastră! (vezi şi Capitolul 16) După cum am arătat într-un capitol anterior, acest fapt nu doar că ne dă o libertate imensă, ci ne dă şi o responsabilitate imensă.

Noul exemplu Porunca cea nouă este „nouă” pentru că este asociată cu un

nou legământ. Dar ea este de asemenea „nouă” pentru că oferă o profunzime cu totul nouă pentru semnificaţia cuvântului „dragoste”. Acest lucru este evident din faptul că Domnul nostru nu a spus doar, „Vă dau o poruncă nouă, să vă iubiţi unii pe alţii”, ci El spune, „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”. Cu alte cuvinte, standardul creşti-nului nu este doar „dragostea”, ci dragostea care are aceeaşi calitate şi mărime ca aceea pe care Hristos a dovedit-o în întruparea Sa şi în moartea Sa pe cruce! Într-adevăr, aceasta este o „nouă” poruncă, pentru că ea este cea mai înaltă, mai clară şi mai strălucitoare revelaţie cu pri-vire la ceea ce este cerut de la om, şi care a fost sau poate fi dată rasei omeneşti vreodată. Nu poate fi nimic mai exigent, sau care să ceară mai mult, sau mai minunat decât aceasta – să iubim pe ceilalţi în acelaşi fel şi cu aceeaşi profunzime cu care Hristos ne-a iubit!


pag 126

Nimeni nu a pătruns vreodată profunzimea deplină a acestor cu-vinte, şi nici nu le-a trăit vreodată în plinătatea lor. Într-un capitol viitor, vom examina mai mult implicaţiile acestor cuvinte.

Făptura nouă Există un al treilea motiv pentru care porunca nouă este

„nouă”. Ioan prezintă aceasta în prima sa epistolă: „Preaiubiţilor nu vă scriu o poruncă nouă, ci o poruncă veche, pe care aţi avut-o de la început. Porunca aceasta veche este Cuvântul, pe care l-aţi auzit. Totuşi vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât şi cu privire la voi; căci întunerecul se împrăştie, şi lumina ade-vărată şi răsare chiar” (1Ioan 2:7-8). Într-un sens, porunca de a iubi nu reprezintă nimic nou. Cititorii lui Ioan o auziseră de la începutul experienţei lor creştine. Chiar şi atunci când a fost dată, în Odaia de Sus, era deja veche de secole (Levitic 19:18). Dar Ioan spune, din nou, că este o poruncă nouă, într-un anume sens, datorită a ceva care este acum adevărat „atât cu privire la El, cât şi cu privire la noi”. Creştini fiind, noi aparţinem acum unui tărâm nou şi unei epoci noi: „Întunericul se împrăştie, şi lumina adevărată răsare”. Noi suntem făpturi noi (2Corinteni 5:17), cu inimi noi (Ezechiel 36:26-27), şi naturi noi (Matei 12:33), născuţi din nou (Ioan 3:3-8) prin Duhul lui Dumnezeu, şi înviaţi pentru a trăi o viaţă nouă (Romani 6:4). Porun-ca nouă este nouă „în noi” pentru că noi suntem noi. Noi avem acum inimi noi, având scrise pe ele porunca nouă de la Dumnezeu: „Cât despre dragostea frăţească, n-aveţi nevoie să vă scriem; căci voi singuri aţi fost învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii” (1Tesalo-niceni 4:9). „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte” (1Ioan 3:14)

Legea dragostei Dragostea este „legea” pe care Dumnezeu „o scrie pe inima”

oricărui nou credincios! Acest lucru devine evident atunci când luăm în considerare ce se petrece în naşterea din nou: „Dar iată legă-


pag 127

mântul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8:10). Ce înseamnă că Dumnezeu a scris legile Lui în inimile noas-tre? Noul creştin nu se descoperă pe sine în mod instinctiv că nu doreşte să îşi încălzească locuinţa începând de Vineri, de la ora 6, până Sâmbătă seara la ora 6 (Exod 35:3; Levitic 23:32), şi nici nu descoperă deodată că nu mai doreşte să poarte cămăşi care sunt făcute din amestec de bumbac şi poliester (Deuteronom 22:11). Ci el se descoperă pe sine cuprins de o dragoste deosebită pentru Dumne-zeu şi semenii lui! Orice creştin Îl iubeşte pe Dumnezeu (Romani 8:28; 1Corinteni 16:22) şi îi iubeşte pe semenii lui (1Ioan 3:10-15; 4:7-8 etc.). Iar dragostea este inima şi esenţa Legii!

Sumarul Capitolului 10 Creştinii sunt chemaţi să „împlinească” legea lui Hristos

oricând manifestă dragoste unii faţă de alţii. Putem învăţa cum a ajuns dragostea să fie denumită ca „legea lui Hristos” uitându-ne la „noua poruncă” pe care Hristos a dat-o ucenicilor Lui în Odaia de Sus: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”.

Porunca nouă a lui Hristos este „nouă” pentru că ea a fost dată în legătură cu inaugurarea „noului” legământ. În locul a 613 po-runci, creştinii au un singur lucru pe care trebuie să îl păstreze central în mintea lor.

Porunca nouă a lui Hristos mai este „nouă” pentru că ea ofe-ră o profunzime cu totul nouă pentru semnificaţia cuvântului „iubi-re”. Creştini fiind, noi suntem chemaţi să ne iubim unii pe alţii „aşa cum Hristos ne-a iubit”. Aceasta este cu adevărat o poruncă „nouă”, pentru că ea ne pune înainte cea mai înaltă, mai clară şi mai strălu-citoare revelaţie cu privire la îndatorirea omului, care a fost sau ar putea fi dată vreodată rasei omeneşti.


pag 128

Porunca nouă a lui Hristos este „nouă” şi datorită a ceea ce Hristos a făcut în inimile tuturor credincioşilor. Creştinii aparţin unui nou tărâm – un tărâm unde „întunericul se împrăştie, şi lumina adevărată răsare”. Porunca nouă este nouă „atât cu privire la El, cât şi cu privire la noi” datorită faptului că suntem făpturi noi. Acum, noi avem inimi noi, în care Dumnezeu a scris porunca nouă, a dra-gostei.


pag 129

Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua,

asemenea ei, este: ,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.` În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii”

Matei 22:37-40

Când un „învăţător al Legii” L-a întrebat pe Isus „care este cea mai mare poruncă din Lege”, El a răspuns folosind versetele citate mai sus, spunându-i acelei persoane nu doar care este „cea dintâi şi cea mai mare” poruncă, ci şi care este „a doua”, „asemenea ei”. Deşi învăţătorul Legii nu ceruse să i se spună care este a doua poruncă, Domnul Isus a prezentat-o în mod intenţionat pentru a aşeza fundamentul pentru o învăţătură extrem de importantă, pe care El voia să o transmită. După ce a citat care sunt cele două mari porunci, El a continuat, făcând următoarea afirmaţie remarca-bilă: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii”. Este im-portant să vedem că expresia tradusă prin „cuprind” din acest verset are sensul literal de „a atârna sau a se ţine”. Aşa cum spune Domnul Isus Hristos, „toată Legea şi Proorocii” atârnă sau se ţin de aceste două mari porunci ale dragostei. Aceste două porunci sunt mai mult decât o simplă prezentare rezumată a Legii; ele sunt ca nişte cuiere de


pag 130

care oricare altă poruncă a Legii stă agăţată. Cu alte cuvinte, esenţa sau substanţa Legii este dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele; toate celelalte porunci sunt pur şi simplu aplicaţii ale acestor două porunci la diferitele circumstanţe ale vieţii.

Faptul că aceste două porunci cuprind şi conţin în ele orice aspect al îndatoririi esenţiale a omului faţă de Dumnezeu poate fi văzut foarte clar în discuţia Domnului cu „învăţătorul legii”:

„Un învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus şi I-a zis: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cuge-tul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. „Bine ai răs-puns”, i-a zis Isus; „fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică”” (Luca 10:25-28, comparaţi cu Levitic 18:5)

În acest pasaj învăţăm de la Domnul Isus Hristos că păzirea celor două mari porunci este suficientă în ea însăşi pentru a asigura cuiva viaţa veşnică. Oricare din cele mai exigente cerinţe morale ale Legii sunt în mod evident împlinite prin păzirea acestora două! Aceste două porunci formează esenţa Legii.

Esenţa Legii Orice discuţie legată de „esenţa Legii” trebuie să aibă ca

punct de plecare însăşi fiinţa şi caracterul lui Dumnezeu. Afară de Dumnezeu, nu există nici o lege – nu există distincţie între bine şi rău. În mod specific, nu există un standard a „ceea ce este bine” în afara lui Dumnezeu, standard la care cineva se poate raporta pentru a vedea dacă este bun. Dumnezeu Însuşi, după voia Sa şi Fiinţa Sa perfect libere, este standardul în funcţie de care este definită orice bunătate. Lucrurile care sunt ca Dumnezeu sunt „bune”; lucrurile care nu sunt ca Dumnezeu sunt „rele”. Atunci când acest principiu este aplicat


pag 131

rasei omeneşti, asta înseamnă că oamenii trebuie să fie, din punct de vedere moral, ca Dumnezeu, ca să poată fi buni, iar toţi oamenii care nu sunt ca Dumnezeu, prin definiţie şi în realitate, sunt răi.

În esenţa ei, „Legea” nu este, aşadar, o legiferare arbitrară, ci o necesitate înrădăcinată în însăşi fiinţa lui Dumnezeu. Legea este o exprimare a caracterului lui Dumnezeu, întrucât acel caracter are legătură cu ordinea creată. Întrucât Dumnezeu „este” dragoste (1Ioan 4:8, 16; vedeţi şi Anexa B), şi creaturile raţionale şi morale ale lui Dumnezeu trebuie să fie asemenea Lui ca să poată fi bune, atunci oamenii sunt obligaţi să iubească, pentru simplul motiv că aşa este Dumne-zeu. Orice eşec în a trăi această dragoste este păcat.

În final, „păcatul” este „păcătos” pur şi simplu pentru că el contrazice caracterul absolut al fiinţei lui Dumnezeu. Întrucât este o contrazicere a fiinţei lui Dumnezeu, păcatul implică separarea faţă de Dumnezeu. Dar Dumnezeu este şi izvorul a tot ceea ce constituie „viaţa” (Psalmii 36:9). De aceea, păcatul implică în mod obligatoriu „moartea”, pentru că el aduce cu sine separarea de Dumnezeu. „Su-fletul care păcătuieşte, acela – obligatoriu – va muri” (Ezechiel 18:4).

Întrucât Legea este, în esenţa ei, o exprimare a caracterului lui Dumnezeu, ar trebui să ne fie foarte clar că, întrucât Dumnezeu nu se poate schimba, nici esenţa Legii nu se poate schimba vreodată. Esenţa Legii este „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproa-pele tău ca pe tine însuţi”. Nu poate fi niciodată drept ca o fiinţă creată să îşi iubească Creatorul său infinit de glorios cu o iubire mai mică decât „cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea şi cu tot cugetul”. La fel, nu ar fi niciodată drept ca o fiinţă creată să îşi iubească „aproapele” mai puţin decât se iubeşte pe sine sau să facă aproapelui lucruri pe care n-ar dori ca aproapele să le facă faţă de el. Astfel, cele două mari porunci reprezintă obligaţia morală neschimbătoare a tuturor oamenilor din toate locurile şi din toate timpurile, chiar şi în veşnicie.


pag 132

Legea – deopotrivă minunată şi terifiantă Ca o exprimare necesară a caracterului lui Dumnezeu, Legea

este atât minunată cât şi terifiantă. Ea este minunată prin faptul că descrie tot ceea ce este frumos, dorit şi dumnezeiesc din punct de vedere moral – căile dragostei, neprihănirii, păcii şi vieţii. Dar ea este terifiantă pentru că pronunţă o anume condamnare şi distrugere – separarea de Dumnezeu – pentru toţi aceia ale căror vieţi sunt în contradicţie cu caracterul lui Dumnezeu, pe care Legea îl descrie. Existenţa lui Dumnezeu este, aşadar, atât cea mai bună veste imagi-nabilă, cât şi cea mai negativă veste imaginabilă, pentru omenirea că-zută în păcat. La fel cum cu siguranţă există un Dumnezeu cu totul glorios, neprihănit în El însuşi şi existent în El însuşi, cu aceeaşi cer-titudine este necesar ca toţi urmaşii păcătoşi ai lui Adam trebuie să aibă parte de separarea veşnică faţă de El.

Slava de nedescris a Evanghelie stă în aceea că Dumnezeu, prin crucea lui Hristos, a satisfăcut dreptatea prin propria Fiinţă, ast-fel încât oameni păcătoşi să poată fi restauraţi pentru a primi favoa-rea şi zâmbetul Lui. Prin crucea lui Hristos, noi murim faţă de Lege – nu faţă de aspectul minunat al Legii, ci cel îngrozitor şi împovără-tor al ei (Fapte 15:10; 1Ioan 5:3). Astfel, noi trecem din tărâmul con-damnării şi al blestemului în tărâmul justificării şi al binecuvântării, din tărâmul păcatului şi morţii în tărâmul neprihănirii şi al vieţii, din tărâmul cererii în cel al ofertei, din cel al cerinţelor exterioare în cel al conformării interioare.

Aplicaţiile Legii După cum am observat mai sus, îndatorirea esenţială a tuturor

oamenilor din toate timpurile este neschimbată. Este important să înţelegem, totuşi, că aplicaţiile specifice ale acestei îndatoriri nu au fost făcute clare în mod egal pentru toţi oamenii din toate timpurile. În fapt, implicaţiile practice a ceea ce înseamnă – în termeni de acţiuni concrete – a iubi pe Dumnezeu mai presus de orice şi a iubi


pag 133

pe aproapele ca pe tine însuţi au fost revelate din ce în ce mai clar în timp şi au fost diferite în circumstanţe diferite:

• Pentru cei dintre Neamuri – fără acces la Biblie – acestea au fost revelate numai prin intermediul cunoaşterii naturale şi a con-ştiinţei – „lucrarea Legii este scrisă în inimile lor” (Romani 2:14-16)

• Pentru cei dintre Evrei – acestea au fost transmise în termenii Legământului Mozaic. Datorită circumstanţelor spe-ciale ale acestui legământ, dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, aşa cum este inclusă în Legea Mozaică, a implicat ascultarea de poruncile pe care noi acum le recu-noaştem ca fiind simbolice, ceremoniale şi civile, ca şi de ace-lea care erau mai „mari” şi care erau direct legate de esenţa Legii. De exemplu, „a iubi pe Dumnezeu” într-un context teocratic însemna, printre altele, păzirea strictă a Sabatului Evreiesc şi aducerea de jertfe prestabilite la momente anume, în timp ce „dragostea pentru aproape” însemna literal omo-rârea cu pietre a aceluia dintre cei dragi care încerca să încu-rajeze pe alţii să se îndepărteze de Domnul.

• Pentru creştini, aplicaţiile concrete a ceea ce înseamnă „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta şi pe aproapele ca pe tine însuţi” au fost revelate în cei mai clari şi mai măreţi termeni imaginabili, în însăşi caracterul, comportamen-tul, învăţăturile, modelul, viaţa şi Persoana Domnului nostru Isus Hristos. Şi acestea sunt rezumate în „Legea lui Hristos”: „aşa cum v-am iubit eu”.

În ultima parte a acestui capitol, vom analiza pe scurt fiecare din aceste trei revelaţii ale aceleiaşi legi neschimbătoare a lui Dum-nezeu – dublă poruncă de a iubi. Prin aceasta, vom vedea că, într-


pag 134

adevăr, esenţa Legii nu se schimbă niciodată, dar revelarea Legii s-a făcut din ce în ce mai clar, până la punctul ei culminant, în Hristos.

Legea scrisă în inimă Atunci când Pavel descrie Neamurile ca fiind „cei ce sunt

fără Lege” (1Corinteni 9:21), el nu afirmă aceasta într-un sens absolut. Chiar dacă ei n-au văzut niciodată o Biblie sau n-au auzit vreodată de Cele 10 Porunci, Neamurile totuşi au o cunoaştere inte-rioară despre Dumnezeu şi despre bine şi rău. Atunci când un şarpe veninos l-a muşcat de mână pe Pavel, pe când se afla pe insula Malta, nativii de acolo au spus, „Cu adevărat omul acesta este un ucigaş, căci ,Dreptatea` nu vrea să-l lase să trăiască” (Fapte 28:1-6). Cum de ştiau ei că a ucide este greşit, şi cum de ştiau că „Dreptatea” cerea ca o crimă să fie pedepsită cu moartea făptaşului? Aşa cum spune Pavel, ei cunoşteau acest lucru datorită faptului că „lucrarea Legii este scrisă în inimile lor”. „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în ini-mile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oame-nilor” (Romani 2:14-16)

Atunci când Neamurile „fac din fire lucrurile Legii”, avem de-a face cu esenţa Legii, despre care se spune că este „scrisă în inimile lor”. Oamenii ştiu în mod natural că ei n-ar trebui să le facă semenilor lor ceea ce ei înşişi n-ar dori să li se facă. Ei ştiu, de exemplu, că n-ar trebui să înşele, să fure sau să îşi ucidă aproapele, adică ei ştiu că ar trebui să îl iubească (Romani 13:9-10). Acesta este motivul pentru care o formă anume a „Regulii de Aur” (Matei 7:12) se găseşte în toate marile religii din lume. În acelaşi fel, oamenii ştiu în mod natural că ei ar trebui să iubească şi să glorifice pe Dumne-


pag 135

zeu, şi ştiu în conştiinţele lor că ei au eşuat în a se achita de această obligaţie. O mărturie elocventă este oferită cu privire la această cu-noaştere inevitabilă oridecâte ori pe altarele zeilor mânioşi, păgâni, se aduce sângele unei păsări drept jertfă pentru stingerea mâniei acestora.

Deşi a fost afectată substanţial de păcat, cunoaşterea de către om a binelui şi răului reprezintă unul din cele mai greu de digerat aspecte a ceea ce înseamnă să fii făcut „după chipul lui Dumnezeu”. Chiar şi după multă vreme în care conştiinţa i-a fost „însemnată cu fierul roşu” (1Timotei 4:2) şi a ajuns la stadiul de a numi „răul bine şi binele rău” (Isaia 5:20), omul încă păstrează această cunoaştere interioară, în adâncul fiinţei sale. Aceasta este o parte inevitabilă a fundamentului fiinţei lui. Pavel arată clar acest lucru în primul capitol al epistolei lui către Romani, în care subliniază condamnarea „omului care nu are acces la Biblie”. După descrierea, în versetele 21-31, a stării morale corupte a acelora pe care Dumnezeu „i-a lăsat pradă” (Romani 1:24, 26, 28) celor mai de jos stări de depravare, el concluzionează spunând că până şi aceia care s-au cufundat în această stare „ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte”. Aceasta este o afirmaţie remarcabilă! Chiar şi fără vreo revelaţie specială de la Dumnezeu (cum ar fi prin Biblie), toţi oamenii „ştiu hotărârea lui Dumnezeu” că aceia care practică „asemenea lucruri” precum imoralitatea sexuală, homosexu-alitatea, nelegiuirea, răutatea, lăcomia, invidia, crima, cearta, viclenia, pornirile răutăcioase, bârfa, ponegrirea, ura faţă de Dumnezeu, obrăznicia, aroganţa, lăudăroşia, născocirea de rele, neascultarea de părinţi, călcarea cuvântului şi lipsa de dragoste şi milă, sunt „vrednici de moarte”! (Romani 1:32)

Cu mult înainte ca Legea lui Moise să fi fost dată, Dumnezeu i-a făcut pe oameni responsabili pentru păcatele săvârşite împotriva lucrării Legii care era scrisă în conştiinţele lor. De exemplu, Dumne-zeu a distrus întreg pământul în zilele lui Noe pentru că „răutatea


pag 136

omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). Cetăţile Sodoma şi Gomora, la rândul lor, au fost distruse pentru păcatul împotriva firii (Geneza 18:20-19:25; Romani 1:26-27) pentru că ei practicau lucruri despre care ştiau (Geneza 19:7) că erau rele.

Legea lui Moise Când Legea lui Moise a fost dată evreilor, ea nu a reprezentat

o „lege nouă” în esenţa ei (ar fi fost o imposibilitate, pentru că esenţa Legii lui Dumnezeu nu se poate schimba niciodată). Ea a reprezentat o revelare într-o lumină mult mai clară (şi în termenii unor porunci specifice, concrete) a îndatoririlor pe care toţi oamenii le cunoşteau dinainte, prin legea conştiinţei. În prezenţa unui astfel de cod scris clar, „păcătoşenia” păcatului a devenit mai evidentă (Romani 5:20; 7:13). În plus, Legea lui Moise a făcut cunoscute di-verse porunci noi cu privire la circumstanţe particulare ale sistemului teocratic. Aşa cum am afirmat mai sus, „dragostea pentru Dumne-zeu”, în sistemul teocratic, implica ascultarea de multe porunci pe care noi azi le vedem drept ceremoniale sau civile, ca şi de acelea care sunt „mai mari” şi care ilustrează direct caracterul lui Dumne-zeu (vezi Anexa C). Cu rare excepţii, aplicate unor situaţii speciale (cf. Matei 12:3-4), toate aceste porunci erau obligatorii în conştiin-ţele acelora care se aflau „sub” Legea Mozaică, pentru că nici un om nu poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu fără să asculte de poruncile pe care Dumnezeu i le-a dat în mod direct. Nici un iudeu nu s-ar fi gândit vreodată că ar fi putut să iubească pe Dumnezeu în vreme ce ar fi ignorat (de exemplu) porunca circumciziei. În fapt, Moise însuşi era pe punctul să îşi piardă viaţa din cauza faptului că întârziase să îşi circumcidă fiul (Exod 4:24-26). Totuşi, circumcizia nu a avut nici o legătură directă cu caracterul lui Dumnezeu sau cu esenţa Legii, şi, atunci când ajungem la Noul Testament, descoperim că circumcizia


pag 137

(fizică) „nu este nimic”, ea nemaifiind nici măcar una din „poruncile lui Dumnezeu”! (1Corinteni 7:19; Galateni 6:15)

Aceste principii sunt bine ilustrate în unul din avertismentele care începeau cu acele „vai” pe care Isus le-a pronunţat la adresa cărturarilor şi a fariseilor: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute” (Matei 213:23). Din cuvintele Domnului, este clar că, sub Legea Mozaică, unele porunci erau mai „însemnate” decât altele. „Dreptatea, mila şi credincioşia”, de exemplu, fac referire directă la esenţa Legii, iar neglijarea lor de către liderii religioşi era în mod special imposibil de scuzat. Cu toate acestea, Legea a fost tratată de Domnul nostru ca un tot. Cei care făceau parte din poporul lui Dumnezeu nu aveau voie să îşi aleagă dintre porunci pe acelea pe care le preferau. Toate preceptele Legii Mozaice trebuiau împlinite; nici una nu trebuia neglijată: „pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.”

Legea lui Hristos După cum Legea lui Moise nu a adus nimic nou în ce

priveşte esenţa ei (o imposibilitate altfel), ci a prezentat mai clar aplicaţiile Legii, la fel este şi cu legea lui Hristos. În ceea ce priveşte esenţa ei, ea este aceeaşi ca şi Legea lui Moise şi ca şi legea conştiinţei, dar în ceea ce priveşte aplicaţiile ei, este mai înaltă şi mai clară decât oricare din ele. Din acest motiv, ea este denumită de Domnul „o poruncă nouă”. Implicaţiile practice, specifice, a ceea ce înseamnă să iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice şi să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi îşi găsesc cea expresia cea mai înaltă, cea mai clară şi finală în legea lui Hristos (vezi Capitolul 14).

Ar trebui observat încă o dată că nu Legea lui Moise ca atare, ci esenţa acelei Legi (şi a întregii Legi) este ceea ce e „scris în inimă”


pag 138

în Noul Legământ. Prin natura lor, toţi creştinii sunt umpluţi cu dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele lor, prin miracolul naşterii din nou şi al locuirii lor de către Duhul Sfânt. Toţi creştinii Îl iubesc pe Dumnezeu. Acest lucru este atât de adevărat şi fără excepţie încât creştinii sunt de fapt identificaţi în Scriptură ca fiind „cei ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28). Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul Isus Hristos, să fie „anatema” (1Corinteni 16:22). În mod asemănător, toţi creştinii îşi iubesc aproapele. „Voi singuri aţi fost învăţăţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii” (1Tesaloniceni 4:9, 1Ioan 3:14 etc). „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte” (1Ioan 3:14). A spune unor creştini (cum fac unii predicatori) că ei trebuie „să nu se urască unii pe alţii atât de mult” trădează o ignoranţă totală cu privire la natura convertirii adevărate. Deşi dragostea lor este departe de a fi perfectă, toţi creştinii, aşa cum spune apostolul Ioan, „iubesc pe fraţi”! „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu” (1Ioan 4:8)

Sumarul Capitolului 11 Legea unică, neschimbătoare, a lui Dumnezeu este alcătuită

din obligaţia dublă de a iubi, şi este înrădăcinată în însăşi caracterul Lui, pentru că Dumnezeu este dragoste. Aplicaţiile acestei legi ne-schimbătoare şi unice au fost revelate cu o claritate din ce în ce mai mare de-a lungul istoriei răscumpărării. De la Adam la Moise, ele au fost făcute cunoscute omului în primul rând prin intermediul legii scrise în inimă. La vremea lui Moise, ele au fost prezentate mai clar prin darea unui legământ scris, care a fost dat naţiunii fizice a Israelului. Odată cu venirea lui Hristos, ele au fost revelate în cei mai mari şi mai clari termeni imaginabili – adică în chiar cuvintele, faptele şi Persoana lui Hristos.

Hristos înlocuieşte Legea lui Moise, nu prin a o distruge, ci prin a o cuprinde în plinătatea Lui. Deşi esenţa Legii lui Moise era


pag 139

dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, faptul că Legea a fost dată unui anume popor a implicat o formulare a ei cu mult sub standardele Noului Legământ. Atunci când Hristos a venit, Legă-mântul Mozaic (cu toate legile care l-au format) a fost abolit, şi a fost inaugurat un Nou Legământ, de data aceasta cu un popor spiri-tual, în întregime născut din nou. Toţi aceia care sunt părtaşi acestui Nou Legământ au esenţa Legii – dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele – scrisă în inimile lor prin miracolul naşterii din nou.


pag 140


pag 141

Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De fapt: „Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti”, şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.

Romani 13:8-10

Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.

Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”

Galateni 5:13-14

Întrucât obligaţia de a iubi reprezintă însăşi esenţa şi substan-ţa Legii, ar trebui să fie evident, din capitolul anterior, că dragostea şi Legea sunt unite în mod inseparabil. Mulţi teologi, totuşi, ne oferă o impresie total opusă acestui fapt. Datorită dorinţei lor de a păzi conceptul de „dragoste” de abuzurile pe care garantat că le întâlnim într-o lume căzută în păcat (vezi Capitolul 14), adesea ei sugerează că dragostea şi legea ar fi lucruri total diferite. Legea este considerată mai ales în termenii poruncilor specifice, revelate în special de Dumnezeu. Dintre acestea, adesea sunt avute în mod particular în vedere Cele 10 Porunci ale Legământului Mozaic. Pe de altă parte, dragostea este


pag 142

văzută primordial ca o emoţie motivatoare care este dependentă de Lege (poruncile specifice ale Bibliei), care o informează cu privire la îndatorirea ei. Ni se spune că, până şi în cazul creştinilor, dragostea ar putea dori să facă ceea ce este cel mai bine pentru ceilalţi, dar că ea nu ar avea nici o idee cu privire la ce anume să facă, în lipsa legilor concrete, revelate. Legea (în sensul poruncilor obiective) se află în centrul trăirii evlavioase, pe când dragostea nu este decât ceva mai mult decât o putere motivatoare necesară pentru păzirea adecvată a poruncilor. Conform acestei gândiri, Legea este cea care furnizează esenţa reală a comportamentului moral, pe când dragostea nu furnizează decât impulsul emoţional al acestuia.

Prin contrast cu această gândire, Biblia însăşi aşează dragostea în chiar inima şi centrul evlaviei. După cum am văzut, Isus afirmă în mod explicit că „toată Legea şi Profeţii” se cuprind în aceste două porunci ale dragostei. În alt pasaj, El ne spune că „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii”! (Matei 7:12). La fel, Pavel ne îndeamnă: „slujiţi-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde [este împlinită – trad. lit.] într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Galateni 5:13-14). Iar în Romani 13:8-10, Pavel ne învaţă „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea... Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii”. În mod sigur, astfel de versete cuprind în ele mai mult decât ideea că dra-gostea este un motivator necesar sau o „trambulină” pentru păzirea adecvată a Legii! Faptul că unii teologi se simt nevoiţi să ne reamin-tească în mod constant că aceste versete nu spun ceea ce de fapt par să spună, şi că Legea, şi nu dragostea, este centrală pentru trăirea evla-vioasă, ar trebui să ne determine să punem la îndoială validitatea perspectivei lor teologice.


pag 143

Natura esenţială a dragostei Este cu adevărat dragostea nimic mai mult decât o forţă

motivatoare care ne face capabili să păzim Legea aşa cum trebuie? Sau este Legea o descriere a dragostei în acţiune? Din ceea ce Scripturile ne arată cu privire la natura dragostei, ar părea că a doua alternativă este mult mai apropiată de adevăr. Ceea ce Legea cere, dragostea este, prin însăşi natura ei! Dragostea nu se uită la o Lege din exteriorul ei pentru a descoperi că trebuie să fie răbdătoare; dra-gostea este răbdătoare. Dar nu doar că dragostea este răbdătoare, „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dra-gostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mân-drie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1Corinteni 13:4-8).

Dragostea însăşi îmi spune să nu îmi ucid aproapele sau să nu îi seduc soţia, să nu îi fur maşina sau să nu îl acuz pe nedrept (Exod 20:13-16). Dragostea supremă pentru Dumnezeu, prin însăşi natura ei, mă determină să Îi dau primul loc în simţămintele mele, mă face să urăsc idolii şi să îi consider o insultă la adresa gloriei Sale infinite, şi mă previne de la a vorbi despre El într-un fel lipsit de reverenţă (Exod 20:3-7). Dragostea îmi spune în conştiinţa mea că nu ar trebui să vorbesc urât despre un surd sau să pun piedică unui orb (Levitic 19:14). De asemenea, dragostea îmi spune că, pentru a proteja pe alţii de posibile accidente, ar trebui să construiesc un pălimar în jurul unui acoperiş periculos (Deuteronom 22:8), să ţin legat un animal periculos (Exod 21:29), şi să acopăr o groapă în care cineva ar putea să cadă (Exod 21:33-34). Dragostea mă determină să spun şi altora vestea bună a Evangheliei (Marcu 16:15), să dăruiesc celor care sunt în lipsuri (1Ioan 3:17) şi să nu fac nimic care ar cauza poticnirea altora (Romani 14:15). Dragostea, de asemenea, îmi spu-ne să nu fac acele lucruri pe care până şi Neamurile (care nu au nici


pag 144

o revelaţie specială de la Dumnezeu) le cunosc a fi greşite! După cum am văzut (Capitolul 11), acestea includ lucruri precum imora-litatea sexuală, homosexualitatea, nelegiuirea, răutatea, lăcomia, inv-idia, crima, cearta, viclenia, pornirile răutăcioase, bârfa, ponegrirea, ura faţă de Dumnezeu, obrăznicia, aroganţa, lăudăroşia, născocirea de rele, neascultarea de părinţi, călcarea cuvântului şi lipsa de dra-goste şi milă (Romani 1:26-31). Şi pot fi date multe astfel de exem-ple, aşa cum spunea şi Pavel: „orice altă poruncă mai poate fi, se cuprin-de în porunca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine în-suţi”” (Romani 13:9). Pe scurt, dragostea face mai mult decât să mă determine să păzesc Legea; dragostea este în ea însăşi „împlinirea Legii” (Romani 13:10).

Porunci specifice Faptul că dragostea împlineşte în mod natural Legea, doar prin

a acţiona în conformitate cu ceea ce este ea [dragostea], aceasta nu înseamnă că creştinii n-ar mai avea nevoie de porunci specifice. Multele învăţături, mustrări şi avertismente care se găsesc în Noul Testament sunt dovezi abundente că avem nevoie de ele! Aceste porunci sunt necesare pentru că nu am „devenit” încă, în practică, ceea ce suntem deja înlăuntrul fiinţelor noastre. Creştinii nu au fost conformaţi încă noii naturi pe care Dumnezeu le-a dat-o sau noilor dorinţe pe care El le-a „scris în inimile lor”. Din cauza „înşelăciunii” păcatului (Evrei 3:13), a amăgirilor Satanei (Geneza 3:1; 2Corinteni 11:3) şi a strică-ciunii remanente din firea pământească (Galateni 5:16-21), ei se află încă într-o stare de nevoie disperată pentru a fi călăuziţi în mod spe-cific, chiar şi în aspecte care ţin direct de esenţa Legii. În călăuzirea aceasta, cuvintele şi exemplul lui Hristos Însuşi ne dau modelul su-prem pentru comportamentul creştinului şi ne defineşte ceea ce este dragostea adevărată (vezi Capitolul 14).

Poruncile lui Hristos „nu sunt grele” (1Ioan 5:3) pentru cel credincios. Întrucât „legea dragostei” a fost scrisă în inima lui, el


pag 145

vede căile Domnului lui ca fiind cu totul frumoase şi îşi găseşte des-fătare în „legea” Domnului lui. Poruncile lui Hristos sunt o bucurie pentru inima lui, şi este mulţumitor pentru fiecare dintre ele, atunci când el caută să crească în har.

Creştinul este, de asemenea, mulţumitor pentru toate cele-lalte îndemnuri şi porunci ale Noului Testament, ca şi pentru reve-laţia caracterului lui Dumnezeu şi a căilor în care El a lucrat în Ve-chiul Testament. Cuvântul lui Dumnezeu este o candelă pentru pi-cioarele lui şi o lumină pe cărarea sa (Psalmii 119:105). Poruncile lui Dumnezeu îl fac mai înţelept decât vrăjmaşii lui, iar mărturiile despre El îi dau mai multă inspiraţie decât au toţi învăţătorii lui (Psalmii 119:98-99). El preţuieşte Cuvântul lui Dumnezeu în inima lui, ca să nu păcătuiască împotriva Lui (Psalmii 119:11). El urmează exemplul Domnului lui prin folosirea „sabiei Duhului” pentru a birui uneltirile celui rău (Matei 4:4, 7, 10; Efeseni 6:17). El studiază Biblia cu sârguinţă şi supune la testul ei orice învăţătură şi orice practică (1Timotei 6:3). Deoarece „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evrei 4:12), creştinul se bizuie pe învăţă-turile şi poruncile Cuvântului pentru a-şi testa motivaţiile şi compor-tamentul. Datorită stricăciunii remanente din firea sa pământească, el conştientizează că, atunci când Biblia spune că ceva anume este greşit, el nu îndrăzneşte să îşi pună încrederea în impresiile sale subiective despre lucrul acela. Dimpotrivă, el cere lui Dumnezeu să îi „înnoiască mintea” (Romani 12:1-2; Efeseni 4:20-24) pentru a putea cunoaşte şi crede „adevărul” care „îl va face liber” (Ioan 8:31-32, BOR) de puterea păcatului. Pe scurt, el conştientizează că „toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2Timotei 3:16-17), şi astfel el binecuvântează pe


pag 146

Dumnezeu pentru învăţăturile şi încurajările glorioase conţinute pe paginile ei.

Porunci „non-esenţiale” Faptul că dragostea adevărată împlineşte în mod natural Le-

gea, doar prin faptul că acţionează în conformitate cu ceea ce este ea, asta nu înseamnă că cei credincioşi nu au nevoie de porunci specifice. În acelaşi fel, faptul că toate poruncile „se cuprind” în dra-goste nu înseamnă că orice poruncă (fie din Vechiul, fie din Noul Testament) poate fi dedusă logic din dragoste. Anumite porunci nu sunt deloc legate în mod direct de dragoste sau de esenţa Legii. Cir-cumcizia este un exemplu de astfel de poruncă din Vechiul Testa-ment (Galateni 5:6); botezul este un exemplu din Noul Testament. Aceste porunci „non-esenţiale” sunt date de Dumnezeu în înţele-pciunea Sa pentru circumstanţe anume şi pentru perioade de timp anume. Deşi ele sunt „non-esenţiale” (în sensul că ele nu sunt legate direct de esenţa Legii), totuşi ele asigură condiţiile unora din cele mai „esenţiale” teste pentru ascultarea creştină! De pildă, mulţi proaspăt creştini şi-au pierdut familia, casa sau locul de muncă, ca urmare a ascultării de porunca lui Hristos cu privire la botez. Dar aşa cum spune Domnul Isus, tocmai ascultarea de o astfel de poruncă oferă dovada dragostei adevărate pentru El. „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele... Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte ... Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu... Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele...” (Ioan 14:15, 21, 23-24; cf. 1Ioan 2:3-4).

Concluzie Dragostea nu este o poruncă oarecare într-o mulţime de alte

porunci; dragostea este porunca. Sau, ca să mă exprim altfel, dragostea este îndatorirea supremă a omului. Dragostea se află în chiar centrul trăi-rii evlavioase! Ţinta poruncii este dragostea! (1Timotei 1:5). Oamenii pierduţi în păcatele lor, care încearcă să îşi modeleze comporta-


pag 147

mentul în jurul „dragostei”, o vor perverti în ceva rău. În fapt, „Legea” (sub forma interdicţiilor specifice) a fost făcută tocmai pen-tru astfel de oameni! (1Timotei 1:8-11). Dar creştinii care îşi mode-lează comportamentul după dragoste vor împlini Legea chiar fără să îşi dea seama! Dragostea este îndatorirea supremă a creştinului, care cuprinde şi împlineşte toate celelalte îndatoriri. Dragostea este de asemenea încântarea lui supremă, datorită faptului că „legea dragostei” a fost scrisă în el, iar Duhul dragostei locuieşte în inima lui!

Legea, în esenţa ei, nu înseamnă nimic mai mult decât obligaţia de a iubi. Iar dragostea – acţionând conform cu propria natură în ordinea creată, aşa cum Dumnezeu a plasat-o (vezi Anexa E, între-barea 17) – este împlinirea legii.

Sumarul Capitolului 12 Întrucât obligaţia de a iubi reprezintă însăşi esenţa şi sub-

stanţa Legii, ar trebui să fie evident faptul că dragostea şi Legea sunt legate inseparabil. Dragostea este mai mult decât o simplă putere motivatoare care ne face capabili să păzim Legea aşa cum ar trebui păzită. Dimpotrivă, dragostea adevărată împlineşte Legea în mod natural, doar prin faptul că acţionează conform cu ceea ce este ea în esenţă.

Aceasta nu înseamnă că noi, creştinii, nu am mai avea nevoie de porunci concrete. Din cauza înşelăciunii păcatului, a amăgirilor Satanei şi a stricăciunii remanente din firea lor pământească, creştinii se află încă într-o nevoie disperată de a primi învăţături specifice, chiar şi în aspecte care sunt direct legate de esenţa Legii.

De asemenea, există unele porunci care nu sunt deloc legate, în mod direct, de dragoste sau de esenţa legii. Circumcizia din Vechiul Testament este un astfel de exemplu, sau botezul din Noul Testament. Chiar dacă aceste porunci nu sunt legate direct de esenţa


pag 148

Legii, totuşi asigură condiţiile unora din cele mai „esenţiale” teste pentru ascultarea creştină.

Dragostea nu este o poruncă oarecare într-o mulţime de alte porunci; dragostea este porunca. Dragostea este îndatorirea supremă a omului. Ea se află la însăşi centrul trăirii evlavioase. Ţinta poruncii este dragostea.

În esenţa ei, Legea nu înseamnă nimic mai mult decât obligaţia de a iubi. Iar dragostea - acţionând conform cu propria natură în ordinea creată, aşa cum Dumnezeu a plasat-o – este împlinirea Legii.


pag 149

Tot ce faceţi, să fie făcut cu dragoste!

1Corinteni 16:14

Nu ar trebui să fie o surpriză pentru noi faptul că „porunca nouă” a lui Hristos pentru noi, să ne iubim unii pe alţii „aşa cum El ne-a iubit”, se află în însăşi centrul învăţăturii Noului Testament cu privire la comportamentul creştin. Iarăşi şi iarăşi, centralitatea drag-ostei este subliniată de Domnul nostru şi de apostolii Lui. Scopul acestui capitol este acela de a statua realitatea superiorităţii dragostei în Noul Testament prin citarea versetelor Scripturii, unul după altul, în cadrul cărora dragostea este prezentată ca fiind cea mai înaltă virtute creştină. Acest scop cuprinzător ar trebui păstrat în minte pe măsură ce veţi citi acest capitol. Deşi această scurtă vedere generală nu poate face decât să ofere o foarte scurtă introducere în ce priveşte focalizarea Noului Testament asupra dragostei, toate pasajele din Scriptură care au fost citate mai jos merită să fie studiate atent şi să ne gândim la ele cu rugăciune. Desigur, se pot adăuga multe alte pasaje (v. Anexa G).

Matei 7:12 (BOR) – „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii”


pag 150

În această afirmaţie profundă şi simplă, învăţăm că dragostea este „Regula de aur” pe baza căreia sunt chemaţi toţi creştinii să trăiască. Într-o afirmaţie foarte asemănătoare cu cea pe care a făcut-o mai târziu, în Matei 22, când vorbeşte despre cele două mari porunci, Domnul Isus ne spune aici că dragostea este esenţa şi rezumatul „Legii şi proorocilor”.

Matei 9:11-13 – „Fariseii au văzut lucrul acesta, şi au zis ucenicilor Lui: „Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” Isus i-a auzit, şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: ,Milă voiesc, iar nu jertfă!` Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi””.

Aici, Domnul ne învaţă că a avea compasiune pentru sufletele dispreţuite, bolnave de păcat, înseamnă infinit mai mult înaintea lui Dumnezeu decât respectarea cea mai strictă a regulilor şi ceremoniilor religioase. Sfinţenia adevărată are de-a face cu dragostea faţă de păcătoşi, nu cu „separarea” fariseică de ei.

Matei 12:1-8—„În vremea aceea, Isus trecea prin lanurile de grâu, într-o zi de Sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu şi să le mănânce. Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-au zis: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.” Dar Isus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit ce a făcut David, când a flămânzit, el şi cei ce erau împreună cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-i era îngăduit să le mănânce nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preoţilor? Sau n-aţi citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în Templu, şi totuşi sunt nevinovaţi? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul. Dacă aţi fi ştiut ce însemnează: ,Milă


pag 151

voiesc, iar nu jertfe,` n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi. Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului””.

Iarăşi, Domnul Isus Hristos foloseşte marele principiu că Dumnezeu aşteaptă de la noi „milă...nu jertfe”, pentru a-i mustra pe aceia care sunt gata să pună un preţ mai mare pe respectarea meticuloasă a regulilor decât pe binele semenilor lor. Aceia care fac astfel „strecoară ţânţarul şi înghit cămila” (Matei 23:24) în ce priveşte lucrurile care contează cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. A iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele înseamnă „mai mult decât toa-te arderile de tot şi decât „toate jertfele”” (Marcu 12:32-34)

Luca 6:27-35 – Dar Eu vă spun vouă, care Mă ascultaţi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvân-taţi pe cei ce vă blesteamă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi. Dacă te bate cineva peste o falcă, întoarce-i şi pe cealaltă. Dacă îţi ia cineva haina cu sila, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa. Oricui îţi cere, dă-i; şi celui ce-ţi ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi. Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel. Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa. Şi dacă daţi cu împrumut acelora de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi întocmai. Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare, şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţămitori şi cu cei răi.

În aceste versete, Domnul dă din nou tonul vieţii creştine: dragoste faţă de toţi oamenii, în special faţă de duşmanii noştri – făcându-le bine, binecuvântându-i, rugându-ne pentru ei, şi dăruind pentru ei. Iată cum, în mijlocul învăţăturilor Lui, apare din nou „Regula de aur” a dragostei, care „este” Legea şi proorocii.


pag 152

Ioan 13:34-35 – „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”.”

Nu doar că dragostea ocupă locul central ca „poruncă nouă”, ci ea este şi semnul distinctiv al creştinismului adevărat. Una din cele mai puternice argumente în favoarea adevărului Evangheliei este dragostea, după cum au mărturisit mulţi musulmani care s-au conver-tit la creştinism. Alte religii nu cunosc nimic din dragostea despre care a predicat Domnul Isus în Predica de pe Munte şi dovedită de creştinii adevăraţi unul faţă de celălalt şi faţă de toţi oamenii.

Ioan 21:15-17 – „După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iu-besc.” Isus i-a zis: „Paşte mieluşeii Mei”. I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” „Da Doamne”, I-a răs-puns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte oiţele Mele”. A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iu-beşti?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iu-beşti?” Şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iu-besc.” Isus i-a zis: „Paşte oile Mele!’”

Aici, Isus arată clar că dragostea este aspectul central în relaţia dintre un ucenic şi Domnul lui. El îi pune lui Petru de trei ori între-barea, „Mă iubeşti?” şi, de trei ori, ca răspuns la replica lui Petru, El arată cu claritate că dragostea adevărată faţă de El se dovedeşte prin slujirea în dragoste a poporului Lui: „Paşte oile Mele”.

Romani 13:8-10 – „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De fapt: „Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti”, şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe


pag 153

aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii”.

Încă odată, dragostea este prezentată în acest pasaj deosebit ca reprezentând esenţa Legii. Afirmaţia că „dragostea nu face rău aproapelui” şi este astfel „împlinirea Legii” este asemănătoare afir-maţiei Domnului nostru din Matei 7, în care ni se spune că a trata pe ceilalţi în felul în care vrem ca ei să ne trateze „este” Legea şi proorocii.

1Corinteni 8:1 – „În ce priveşte lucrurile jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Dar cunoştinţa îngâmfă pe când dra-gostea zideşte”.

Este foarte important să vedem că, atunci când Pavel trata diferenţele între credincioşi cu privire la aspectele de îndemn al conştiinţei, principiul său de bază era acela al dragostei. Aceasta se referă nu numai la acele „subiecte gri” asupra cărora Biblia nu oferă învăţături clare, ci şi la acelea în care „ştim şi suntem încredinţaţi în Domnul Isus” (Romani 14:14) că înţelegerea noastră este biblică. Chiar şi în aceste situaţii, a face orice lucru care determină pe „fratele să păcătuiască” înseamnă a nu iubi; de aceea, Pavel a hotărât (dacă e nevoie) „nu voi mai mânca”, astfel încât „să nu fac pe fratele meu să păcătuiască” (1Corinteni 8:13). „Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste!” (Romani 14:15)

1 Corinteni 13:1-14:1 – „Chiar dacă aş vorbi în limbi ome-neşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sună-toare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da tru-pul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.


pag 154

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mân-drie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.

Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în par-te, şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, sim-ţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. Urmăriţi dragostea...”

Capitolul lui Pavel privitor la dragoste este atât de unic în felul lui, încât mulţi au fost ispitiţi să îl izoleze de contextul lui şi să îl plaseze într-o carte de poeme şi eseuri. Dar aceste versete sunt cu totul deosebite prin faptul că ele apar cu totul neaşteptat într-o epistolă către biserica din Corint, şi în mijlocul unei discuţii despre darurile spirituale! Acest capitol glorios, asemenea lui Ioan 3:16, şi-a pierdut mult din impactul lui asupra noastră din cauză că noi îl citim des, dar superficial. Pentru a căpăta un simţământ proaspăt al puterii lui, trebuie doar să ne imaginăm că n-am fi citit niciodată aceste versete şi în citirea Noului Testament dăm peste ele acum pentru prima dată. Faptul că relativ puţini creştini îl ştiu pe de rost sau au meditat profund la acest capitol, în timp ce marea majoritate au me-morat pasajele mai „doctrinare” ale epistolelor lui Pavel, ne vorbeşte mult despre nevoia noastră de a „creşte” în viaţa creştină.

În acest capitol, Pavel ne arată necesitatea dragostei (v. 1-3), caracterul dragostei (v. 4-7) şi permanenţa dragostei (v. 8-13). Pentru


pag 155

Pavel, dragostea este cea mai înaltă virtute pe care omul o poate avea. Este acel lucru superior tuturor celorlalte pe care suntem che-maţi să le „urmărim”. A avea daruri deosebite în predicare, a avea o cunoaştere extraordinară a aspectelor doctrinare, sau chiar a avea „toată credinţa aşa încât să mut şi munţii”, nu înseamnă nimic dacă nu avem dragoste. În fapt, fără dragoste, noi înşine suntem nimic. Nu suntem decât nişte „arame sunătoare” sau „chimvale zăngănitoare”, destinate să piară alături de alţi oameni cu „daruri” supranaturale, precum Balaam, care a profeţit cu adevărat sub inspiraţia Duhului lui Dumnezeu (Numeri 24:2; 2Petru 2:15; Apocalipsa 2:14; Matei 7:22-23), dar care n-a avut dragoste. Până şi cele mai mari sacrificii nu înseamnă nimic dacă sunt lipsite de dragoste. Am putea să dăruim toate posesiunile noastre către misiuni creştine sau chiar să murim în chinuri, ca martiri „pentru Hristos”, şi totuşi acestea să nu ne ajute la nimic dacă nu avem dragoste.

Dragostea nu va pieri niciodată. Este acel lucru care ne va face capabili să mergem înainte în condiţiile în care trebuie să îndu-răm poveri imposibile, să credem şi să nădăjduim în Dumnezeu atunci când orice speranţă pare să se năruie, şi să îndurăm lucruri care par să fie dincolo de limita de suportabilitate. Darurile şi slujirile sunt temporare, dar dragostea este veşnică. Ea va dăinui veşnic, fi-ind cea mai mare dintre toate virtuţile, şi asta pentru că Dumnezeu În-suşi este dragoste.

Galateni 5:6 – „Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste..”

Viaţa creştină nu este ceva care ţine de ritualuri şi ceremonii religioase, ci de credinţa care produce fapte printr-o revărsare de dragoste! Circumcizia, care era atât de importantă în Vechiul Legământ, este considerată acum, în Noul Legământ, ca neavând nici o legătură directă cu caracterul lui Dumnezeu sau cu esenţa


pag 156

Legii. Nu are „nici un preţ”. Acest lucru trebuie să fi reprezentat un şoc pentru mulţi evrei, care sigur nu s-ar fi gândit la circumcizie ca la una din „cele mai neînsemnate” porunci!

Galateni 5:13-14 – „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dra-goste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi””.

În gândirea lui Pavel, firea pământească poate fi contrastată nu doar cu Duhul, ci şi cu dragostea, întrucât dragostea este cea mai importantă „roadă a Duhului” iar faptele dragostei sunt exact opusul faptelor firii pământeşti. „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibă-rile, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Galateni 5:19-21). Prin contrast, „libertatea” creştinului îşi găseşte expresia în slujirea în dragoste: „slujiţi-vă unii altora în dragoste”. Încă o dată, vedem din aceste versete că dragostea este împlinirea „întregii Legi”!

Galateni 5:22-23 – „Roada Duhului, dimpotrivă, este: drago-stea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”.

Aşa cum spune Pavel, roada cea mai importantă a Duhului este dragostea. N-ar trebui să ne surprindă, atunci, că acela care „umblă în Duhul” nu se va afla niciodată în opoziţie cu nici un fel de lege! Şi asta este şi ceea ce noi ar trebui să ne aşteptăm, pentru că dragostea este „împlinirea întregii Legi.”

Galateni 6:1-2 – „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu


pag 157

fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos”.

A sluji cu dragoste celorlalţi şi a le „purta sarcinile” atunci când ei cad înseamnă a „împlini” legea lui Hristos! Aceste învăţături par, în teorie, foarte simple, dar sunt foarte profunde în practică!

Efeseni 4:14-16 – „să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheitură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în mă-sura ei, şi se zideşte în dragoste.”

În gandirea lui Pavel, dragostea este centrală în „creşterea” bisericii. Nici un număr de activităţi sau chiar învăţături sănătoase nu pot să înlocuiască lipsa dragostei în adunarea credincioşilor. Fără dragoste, chiar şi afirmarea cu credincioşie a „adevărului” nu va face decât să ne alimenteze mândria, şi nu ne va „zidi” în har.

Coloseni 3:12-14 – „Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumne-zeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii”.

Este remarcabil faptul că Pavel, după ce ne-a învăţat să ne „îmbrăcăm cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare” şi să ne „îngăduim unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul”, totuşi el merge mai departe subliniind încă o dată că „mai presus de toate acestea” suntem chemaţi să ne „îmbrăcăm cu dragoste”!


pag 158

1Tesaloniceni 3:11-13 – „Însuşi Dumnezeu, Tatăl nostru, şi Domnul nostru Isus Hristos să ne netezească drumul la voi! Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi, ca să vi se întărească inimile, şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi”.

În aceste versete, învăţăm că modalitatea prin care inimile noastre sunt „întărite...şi fără prihană în sfinţenie” nu constă în respectarea unei liste anume de reguli sau chiar a învăţării mai multor „doctrine”, ci în a „creşte tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii”!

1 Timotei 1:5-11—„Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută. Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc. Noi ştim că Legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine, căci ştim că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesu-puşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb, şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu care mi-a fost încredinţată mie”.

Aici Pavel spune că ţinta [sau „tot scopul” – lit.] învăţăturilor pentru cei credincioşi este ca ei să înveţe să iubească! Această dragoste „vine din” sau „izvorăşte” dintr-o inimă curată, un cuget bun, şi o credinţă sinceră. Pavel pune în opoziţie o astfel de dragoste cu „discuţiile lipsite de utilitate” cu privire la Lege. Primul pas către folosirea bună


pag 159

a Legii, într-un mod corect, într-un context al Noului Legământ constă în a „conştientiza realitatea” că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit. Multe din crimele şi păcatele definite de Lege sunt „împotriva … Evangheliei slavei fericitului Dumnezeu” în acelaşi fel în care erau împotriva Legii lui Moise. Cu toate acestea, cei care sunt neprihăniţi (adică cei care umblă în dragoste) nu comit astfel de lucruri rele în nici un caz. Împotriva faptelor lor „nu este lege” (Galateni 5:23).

Tit 2:3-4 – „Spune că femeile în vîrstă trebuie să aibă o purtare cuvincioasă ... să înveţe pe alţii ce este bine, ca să înveţe pe femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţi şi copiii...”

Am putea crede că din toate lucrurile pe care tinerele femei nu au nevoie să le înveţe, să îşi iubească bărbaţii şi copiii ar fi cu siguranţă în capul listei! Dar Pavel ştie că a iubi cu adevărat pe alţii (în special pe „cei dragi” nouă) reprezintă o ilustrare a evlaviei şi „ţinta învăţăturii”. Dacă o femeie mai în vârstă nu a învăţăt să îşi iubească soţul şi copiii, ea nu poate să înveţe nimic pe femeile mai tinere, indiferent cât de pricepută ar fi la gospodărie sau la înţele-gerea doctrinelor.

Evrei 10:23-25 – „Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădej-dii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie.”

Una din căile cele mai sigure prin care un creştin poate să „îndemne” pe un alt credincios să persevereze în credinţă constă în a vedea cum să îl îndemne pe acesta la dragoste. Habar nu avem noi cât de distructiv este pentru perseverenţa unui alt creştin să semănăm în mintea lui seminţele suspiciunii şi ale separatismului între fraţi. Pe de altă parte, dacă îl îndemnăm să îi iubească pe alţii, el îşi va vedea


pag 160

inima întărită în sfinţenie, atunci când el are părtăşie şi este un singur trup cu ceilalţi credincioşi. Trupul lui Hristos este întărit şi creşte prin dragoste, iar în lipsa ei, este slăbit, risipit şi zdrobit.

Iacov 2:1-4, 8, 12-13 – „Fraţii mei, să nu ţineţi credinţa Domnului nostru Isus Hristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului. Căci, de pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu un inel de aur şi cu o haină strălucitoare, şi intră şi un sărac îmbrăcat prost; şi voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare, şi-i ziceţi: „Tu şezi în locul acesta bun!” Şi apoi ziceţi săracului: „Tu stai colo în picioare!” Sau: „Şezi jos la picioarele mele!” Nu faceţi voi oare o deosebire în voi înşivă, şi nu vă faceţi voi judecători cu gânduri rele?... Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, bine faceţi... Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobo-zeniei: căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata.”

Aici, Iacov spune că dragostea „împlineşte legea împără-tească” [sau „legea Împăratului nostru”]. Acestă „lege împărătească” a dragostei mai este denumită şi „legea slobozeniei” [sau a libertăţii]. Iacov o aplică aici direct obligaţiei noastre de a manifesta milă şi de a trata pe cei săraci cu acelaşi respect ca şi pe cei bogaţi. Favori-tismul reprezintă o încălcare a legii dragostei, şi de aceea este un păcat. Judecata va fi fără milă pentru aceia care nu au manifestat milă (adică au încălcat complet legea dragostei) (v. şi Matei 18:23-35).

1 Petru 1:22; 2:1; 4:8—„Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dra-goste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima... Lepădaţi dar orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire...Mai pe sus de


pag 161

toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acopere o sumedenie de păcate.”

Ceea ce spune Petru este că ascultarea de adevărul Evangheliei „curăţeşte sufletele noastre” ca să avem o dragoste sinceră. Cu alte cuvinte, scopul şi rezultatul final al mântuirii este dragostea sinceră! Continuând să sublinieze acest scop, Petru ne îndeamnă ca „mai presus de orice” să ne iubim fierbinte unii pe alţii. Această dra-goste va „acoperi” reciproc păcatele noastre, nu în sensul „ispăşirii” lor, ci în sensul îndurării lor cu răbdare şi în a trece peste ele, cres-când astfel în asemănarea cu Hristos (Proverbe 10:12, 17:9).

1Ioan 3:11, 23; 4:7-8, 11-12; 2Ioan 1:5 – „Căci vestirea, pe care aţi auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alţii... Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El... Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste... Preaiubi-ţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumne-zeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi, şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi... Şi acum, te rog, Doamnă, nu ca şi cum ţi-aş scrie o poruncă nouă, ci cea, pe care am avut-o de la început: să ne iubim unii pe alţii!”

„Porunca” lui Hristos ca noi „să ne iubim unii pe alţii” este în mod clar centrală şi preeminentă în gândirea lui Ioan cu privire la viaţa şi umblarea creştinului. Ioan este aici în asentimentul lui Pavel că dacă un om nu manifestă dragoste, el este nimic, căci „cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu”. În mod repetat, în epistolele sale, Ioan subliniază dragostea ca fiind atât realitatea supremă cât şi îndatorirea supremă din viaţa creştinului.


pag 162

Această scurtă vedere generală asupra centralităţii dragostei în Noul Testament ne pune înainte câteva întrebări pentru a ne cerceta sufletele. Punem noi, în calitate de creştini, acelaşi preţ pe dragoste pe care Noul Testament îl pune? Vedem noi dragostea ca fiind culmea şi „ţelul învăţăturii” noastre? Conştientizăm noi că până şi darurile supranaturale ale Duhului nu sunt decât nişte „lu-cruri copilăreşti” prin comparaţie cu dragostea? Înţelegem noi că un creştin poate avea chiar şi doctorat în teologie şi poate fi văzut de ceilalţi ca „mare teolog”, şi totuşi să fie un novice în lucrurile care contează cel mai mult înaintea lui Dumnezeu? Cuprindem noi cu mintea noastră cu adevărat faptul că oricâte sacrificii am face, oricâtă cunoaştere am avea, şi chiar oricâtă credinţă am manifesta, toate acestea sunt nimic în absenţa dragostei? Este dragostea prioritatea noastră cea mai înaltă, aşa cum este prioritatea lui Dumnezeu? Sau cumva preţuim noi cunoştinţa biblică, abilitatea în predicare, „sluji-rea” şi „darurile” mai mult decât dragostea? Acestea sunt întrebările care ne confruntă acum, când începem să analizăm „legea lui Hris-tos”.

Sumarul Capitolului 13 „Porunca nouă” a lui Hristos ca să ne iubim unii pe alţii „aşa

cum ne-a iubit El” se află în chiar centrul învăţăturii Noului Testa-ment cu privire la comportamentul creştinului. Centralitatea dragos-tei este subliniată în mod repetat de Domnul nostru şi de apostolii Lui. Dragostea este „Regula de Aur” prin care creştinii sunt chemaţi să trăiască; ea este esenţa şi suma Legii şi a proorocilor. A iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele reprezintă „mult mai mult decât toate jertfele”.

Dragostea este semnul distinctiv al creştinismului adevărat prin care „toţi oamenii” vor şti că noi suntem ucenicii lui Hristos. Dragostea este centrală în creşterea bisericii; mai presus de orice, noi suntem chemaţi să menţinem o dragoste „fierbinte” unii pentru alţii.


pag 163

Dragostea este „legătura desăvârşirii” [sau „legătura perfectă a unită-ţii” – n.trad.]

Dragostea este cel mai deosebit rod al Duhului Sfânt. Calea prin care creştinii sunt zidiţi „fără prihană în sfinţenie” este aceea a creşterii şi abundenţei în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi oamenii. Ea constă în purtarea reciprocă a poverilor, astfel „împli-nind” legea lui Hristos!

Aceste realităţi ne pun înaintea unor întrebări care ne cercetează sufletele. Preţuim noi dragostea aşa cum o preţuieşte Noul Testament? Vedem noi dragostea ca fiind culmea şi „ţelul învăţăturii” noastre? Cuprindem noi cu mintea noastră cu adevărat faptul că oricâte sacrificii am face, oricâtă cunoaştere am avea, şi chiar oricâtă credinţă am manifesta, toate acestea sunt nimic în ab-senţa dragostei? Este dragostea cea mai mare prioritate pentru noi?


pag 164


pag 165

Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.

Ioan 13:34

Am văzut că porunca nouă a lui Hristos, cea a dragostei, reprezintă punctul central al Noului Testament în ce priveşte modul în care noi trebuie să trăim şi să ne comportăm în această lume. Dar se ridică o întrebare: Cum putem şti ce anume este dragoste reală? Doi studenţi care trăiesc împreună în păcat adesea îşi justifică com-portamentul prin faptul că ei se „iubesc” unul pe celălalt. Susţină-torii avortului pretind adesea că „dragostea” este motivaţia lor, pentru că ei vor să „ajute” pe cei care au parte de sarcini nedorite şi astfel îi „salvează” pe copiii nenăscuţi de la „viaţa mizeră” care se presupune că le-ar sta înainte. Sinuciderile asistate sunt azi făcute de doctori în numele compasiunii şi „dragostei”, pentru că aceia pe care ei îi „ajută” suferă şi vor să moară. În numele „dragostei” sunt satis-făcute orice pofte, sunt spuse minciuni, sunt comise crime, şi toţi aceştia sunt liberi. Dacă ne-am ghida după aceste comportamente, ar părea că Domnul Isus ne-a lăsat cu un standard de comportament foarte flexibil şi aproape lipsit de valoare!

Problema unui astfel de raţionament este că el nu citează porunca cea nouă în întregimea ei. Isus nu a spus doar, „să vă iubiţi


pag 166

unii pe alţii”, ci a spus „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”. Cu alte cuvinte, definiţia noastră pentru „dragoste” trebuie să izvo-rască din însăşi comportamentul şi învăţătura Domnului Isus Hristos Însuşi! Noi suntem chemaţi să „trăim cum a trăit El” (1Ioan 2:6) şi să ne preluăm conceptul de „dragoste” din cuvintele şi acţiunile Sale, nu din ideile rătăcite şi egoiste ale unei omeniri căzute în păcat. „Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită, şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie, şi nu ştie nimic” (1Timotei 6:3-4). Atunci când Pavel spune că „ţinta poruncii [învăţăturii date nouă - n.trad.] este dragostea”, el merge mai departe clarificând că nesfinţirea, profani-tatea, crima, imoralitatea, homosexualitatea, minciuna, şi o mulţime de alte păcate sunt „împotriva învăţăturii sănătoase: potrivit cu Evan-ghelia slavei fericitului Dumnezeu” (1Timotei 1:5-11). Apoi Ioan ne reaminteşte că „dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1Ioan 5:3).

Hristos – standardul nostru Aşadar, standardul creştinului nu este orice fel de „dragoste,”

ci dragostea care îl aseamănă cu Hristos – dragostea de aceeaşi calitate şi mărime pe care Hristos Însuşi a demonstrat-o în întruparea şi moartea Sa pe cruce! Prin rugăciunea şi comuniunea cu Tatăl, prin umblarea Sa în perfectă pace şi linişte a inimii prin mulţimi de oameni care se înghesuiau să se apropie de El, prin vorbirea Sa plină de compasiune şi înţelepciune, prin spălarea picioarelor ucenicilor Lui, prin faptul că a iertat pe vrăjmaşii Lui – prin orice a spus şi a făcut, Domnul Isus a oferit un model pentru comportamentul nostru. Aşa cum am arătat mai devreme, aceasta este cea mai înaltă, mai clară şi mai străluci-toare revelaţie cu privire la îndatoririle omului care a putut fi dată vreodată rasei omeneşti. Nu poate exista nimic mai exigent, mai pretenţios sau mai minunat decât aceasta – să iubeşti pe Dumnezeu şi pe semeni în exact acelaşi mod şi cu aceeaşi profunzime cum a făcut Hristos! Nimeni nu a conştientizat vreodată deplin implicaţiile de-


pag 167

pline ale acestor cuvinte, după cum nimeni n-a reuşit vreodată să trăiască la înălţimea lor.

În lumina acestor lucruri, nu este surprinzător că metoda prin care Noul Testament ne învaţă aspectele de etică (principiile comportamentului corect şi a gândirii morale) nu constă în principal în a apela la vreo „lege” sau la vreun set de reguli, ci în a apela la exemplul lui Hristos Însuşi. Standardul şi regula de comportament pentru creştin, în orice domeniu al vieţii, este Domnul Isus Hristos! Acest adevăr se vede în mod repetat atât în Evanghelii cât şi în Epistole, lucru pe care îl voi demonstra şi prin exemplele care urmează.

A urma pe Hristos Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (Matei 16:24)

Una din cele mai cuprinzătoare chemări la asemănarea cu Hristos care ar fi putut fi făcută se găseşte în chemarea pe care Domnul o face ucenicilor Lui de „a-L urma”. Această chemare este repetată în evanghelii (Marcu 1:17; Ioan 1:43; Luca 5:27-28, 9:57-62; Marcu 8:34, 10:21; Ioan 10:4-5, 27; 12:26, 13:36-38 etc), de la începutul (Matei 4:18-19) vieţii creştine şi până la sfârşit (Ioan 21:19-22). Este o chemare care capătă un înţeles tot mai profund pe măsură ce înaintăm în umblarea credinţei, cuprinzând toate aspectele uceniciei şi ascultării. Hristos este standardul nostru pentru trăirea creştină.

Slujirea După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi ,Învăţătorul şi Domnul`, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi


pag 168

voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. (Ioan 13:12-15)

În acest pasaj, Domnul Isus ne spune în mod specific că El este modelul nostru în ce priveşte slujirea altora. Ce exemplu mai măreţ de slujire smerită ar putea vreodată exista, decât al Aceluia care „fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar, şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele uce-nicilor, şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins”? (Ioan 13:3-5)

Renunţând la drepturile noastre Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi, şi să nu ne plăcem nouă înşine. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi; ci, după cum este scris: „O-cările celor ce Te ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine”. (Romani 15:1-3)

Ce argument mai mare ar fi putut găsi Pavel pentru a susţine ideea de renunţare la „drepturile” noastre şi pentru a ne chema să „nu ne plăcem nouă înşine” decât faptul că până şi Domnul slavei nu Şi-a plăcut Lui Însuşi, ci a purtat ocările tuturor celor care Îl urăsc şi Îl ocărăsc pe Dumnezeu?

Acceptarea reciprocă Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţâminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu. Hristos a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împre-jur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi să întă-


pag 169

rească făgăduinţele date părinţilor; şi ca Neamurile să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui, după cum este scris: „De aceea Te voi lăuda printre Neamuri, şi voi cânta Nume-lui Tău” (Romani 15:5-9)

Cine altcineva în toată istoria a „primit” oameni din diverse culturi cu o dragoste mai mare şi fără pic de dispreţ decât Hristos Însuşi? Exemplul Lui de a primi cu braţele deschise bărbaţi şi femei din orice rasă, cultură, cu orice nivel de educaţie sau cu orice deficienţe reprezintă cel mai înalt standard pe care l-am putea avea vreodată. În mod asemănător, dragostea Lui şi acceptarea noastră de către El sunt cea mai înaltă motivaţie pe care noi am putea să o avem în a iubi şi accepta pe semenii noştri.

Iertarea reciprocă Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. (Coloseni 3:12-13)

Cine a dat vreodată dovadă de o iertare mai mare şi de o îndurare mai mare decât Hristos Însuşi, în dragostea şi îndurarea Lui faţă de noi? În lumina îndurării de nedescris arătată nouă de Hristos prin iertarea datoriei noastre uriaşe, cum am putea vreodată să refuzăm să iertăm măruntele greşeli ale unora faţă de noi? (Matei 18:21-35)

Dărnicia După cum sporiţi în toate lucrurile: în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice râvnă, şi în dragostea voastră pentru noi, căutaţi să sporiţi şi în această binefacere. Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă; ci pentru râvna altora, şi ca să pun la în-


pag 170

cercare curăţia dragostei voastre. Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi. (2Corinteni 8:7-9)

În acest pasaj, Pavel îi sfătuieşte pe corinteni cu privire la dărnicie, dar o face nu prin a le impune porunca Vechiului Legă-mânt de a da „zeciuială”, ci prin a le pune înainte exemplul lui Hristos Însuşi. Niciodată nu ar putea exista un sacrificiu profund, care să se compare cu ceea ce Hristos a făcut pentru noi prin aban-donarea „bogăţiilor” Lui infinite şi prin faptul că S-a făcut „sărac” pentru noi, astfel ca, „prin săcăria Lui, voi să vă îmbogăţiţi”! Pavel ştia că aceia care au o „dragoste curată” pentru fraţi vor dori să ur-meze exemplul lui Hristos cu bucurie (2Corinteni 9:7).

Iubirea soţiilor Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt… (Efeseni 5:25-26)

Atunci când se face chemarea soţilor să îşi iubească soţiile prin jertfire de sine, ce listă de porunci din Legea lui Moise sau ce listă de soţi exemplari din Vechiul Testament ar putea să se compare câtuşi de puţin cu parfumul convingător al exemplului lui Hristos, care este Mirele nostru ceresc? Chiar şi doar prin a menţiona dra-gostea si comportamentul lui Hristos faţă de mireasa Lui, înseamnă a stabili cel mai înalt standard imaginabil pentru soţii creştini. Obser-vaţi iarăşi ecoul „legii lui Hristos” care este cuprins în aceste versete: „iubiţi … cum a iubit şi Hristos.”

Umblarea în dragoste Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.


pag 171

Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros”, lui Dumnezeu. (Efeseni 4:31-5:2)

Ce exemplu de blândeţe, bunătate şi umblare în dragoste ar putea să se compare cu exemplul lui Hristos Însuşi? Din nou, ve-dem şi aici „legea lui Hristos” în acţiune: „Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit.”

Să ne dăm vieţile Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul. (1Ioan 3:16-18)

Aici, Ioan ne spune că „noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi.” Cu alte cuvinte, natura ade-văratei dragoste este cunoscută şi demonstrată prin ceea ce Hristos a făcut. Prin exemplul Lui, El defineşte ce este dragostea adevărată şi stabileşte astfel standardul pe care noi să îl urmăm. În lumina marii Sale iubiri pentru noi, şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.

Nu ne răzbunăm În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi, când aţi făcut rău? Dar dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug". Când era batjo-corit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ame-ninţa, ci Se supunea dreptului Judecător. (1Petru 2:20-23)


pag 172

A existat vreodată, în istoria omenirii, cineva mai inocent decât Hristos? A existat vreodată cineva care a suferit mai mult pentru că a făcut ceea ce era drept sau cineva care S-a supus pe Sine mai perfect „dreptului Judecător”? Iată cum, iarăşi, nu există un standard de comportament care să se poată compara cu exemplul lui Hristos! El ne-a lăsat exemplul Său, ca noi să călcăm pe urmele Lui!

Răbdarea Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice pedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desă-vârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcăto-şilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufle-tele voastre. Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului. (Evrei 12:1-4)

Cine dintre oameni a îndurat vreodată ce a îndurat Hristos? A fost altcineva vreodată obiectul vrăjmăşiei şi urii Satanei cum a fost El? A existat cineva, în afara Lui, de pe fruntea căruia să curgă stropi mari de sânge, în aşteptarea a ceea ce îi stătea înainte sau care să fi îndurat un astfel de întuneric ca acela care a căzut asupra Calvarului, când mânia lui Dumnezeu s-a revărsat în toată tăria ei asupa Aceluia care a suferit acolo? În mod clar, Hristos este cel mai înalt exemplu de perseverenţă care poate să ne fie adus înainte!

Smerenia Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi.


pag 173

Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dez-brăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se ase-menea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. (Filipeni 2:3-8)

Pavel voia aici să îndemne pe filipeni să manifeste smerenie şi să privească pe alţii ca fiind mai importanţi decât ei înşişi. Şi ce exemplu le aduce înainte? Nu pe Moise, care, în vremea lui, era cel mai blând decât orice om de pe faţa pământului (Numeri 12:3). Dar de ce nu pe el? Pentru că smerenia lui Moise nu este vrednică să fie comparată cu umilinţa lui Hristos. De altfel, niciodată nu ar putea smerenia oricărei persoane să se compare cu umilinţa Aceluia care a lăsat deoparte egalitatea cu Dumnezeu şi S-a coborât din înălţimile infi-nite ale gloriei – nu ca să I se slujească, ci ca să ia „chip de rob” şi să moară ca un criminal condamnat, în mâinile creaturilor Lui, oameni păcătoşi!

Hristos Însuşi este „legea” noastră – cel mai înalt exemplu şi standard pe care îl avem. Nimeni nu a conştientizat vreodată impli-caţiile depline ale cuvintelor lui Hristos, „aşa cum v-am iubit Eu,” după cum nimeni n-a reuşit vreodată să trăiască la înălţimea lor!

Sumarul Capitolului 14 Isus n-a spus doar „să vă iubiţi unii pe alţii”, ci „cum v-am

iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” Cu alte cuvinte, definiţia noastră pentru „dragoste” trebuie să izvorască din însăşi compor-tamentul şi învăţăturile Domnului Isus Hristos! Noi suntem chemaţi să „trăim cum a trăit El” şi să preluăm conceptul de „dragoste” din cuvintele şi acţiunile Sale, nu din ideile rătăcite şi egoiste ale unei omeniri căzute în păcat.


pag 174

Metoda prin care Noul Testament ne învaţă aspectele de etică nu constă în principal în a apela la vreo „lege” sau la vreun set de reguli, ci în a apela la exemplul lui Hristos Însuşi. Standardul şi regula de comportament pentru creştin, în orice domeniu al vieţii, este Domnul Isus Hristos! Hristos este exemplul nostru în slujire, dărnicie, iubirea soţiilor, iertare, răbdare, smerenie, şi toate celelalte virtuţi creştine. Hristos Însuşi este „legea” noastră – exemplul şi standardul cel mai înalt pentru noi.

Nimeni nu a conştientizat vreodată implicaţiile depline ale cuvintelor lui Hristos, „aşa cum v-am iubit Eu,” după cum nimeni n-a reuşit vreodată să trăiască la înălţimea lor!


pag 175

Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.

Ioan 13:34

Întrucât Hristos Însuşi este standardul nostru, iar noua Sa poruncă se focalizează direct pe datoria noastră de a ne iubi „unii pe alţii” aşa cum El ne-a iubit, nu este surprinzător că Noul Testament vorbeşte mult despre aceste relaţii de tip „unii altora”. În cele ce urmează sunt enumerate câteva din cele mai importante versete din Noul Testament care folosesc expresia „unii pe alţii”. Multe dintre ele constau din îndemnuri directe de a ne iubi unii pe alţii, în timp ce altele vorbesc despre implicaţii ale acestei dragoste în domenii practice ale trăirii creştine. Aceste versete au fost grupate pe catego-rii, din raţiuni de claritate. Între aceste categorii, există o anumită do-ză de suprapunere, şi felul în care le-am grupat este doar unul din multele modalităţi în care ele pot fi aranjate.

În Capitolul 14, am văzut că însemnătatea adevărată a noii porunci a lui Hristos de a ne „iubi unii pe alţii” trebuie să fie deter-minată prin analizarea învăţăturilor şi a comportamentului lui Hris-tos. Noi suntem chemaţi să ne iubim unii pe alţii aşa cum Hristos ne-a iubit. În acest capitol, vom vedea că semnificaţia reală a noii porunci


pag 176

a lui Hristos este mai departe ilustrată prin multele pasaje de tip „unii pe alţii” existente în Noul Testament. Aceste versete „unii pe alţii” merită să fie analizate cu atenţie, iar ele ne cheamă în ultimă instanţă la o viaţă de meditaţie plină de rugăciune cu privire la ele, şi la o viaţă de aplicare a lor. Din acest motiv, le-am acordat un loc central, de întâietate, în această carte.

Scopul acestui capitol este să arăt că porunca de a ne „iubi unii pe alţii” are aplicaţii foarte reale şi practice, care sunt prezentate în Noul Testament. Îndemnurile de tip „unii pe alţii” iau legea lui Hristos din domeniul teoretic şi o pun în domeniul trăirii zilnice într-un mod jerfitor de sine. Ele arată natura radicală a creştinismu-lui Noului Testament, unde „nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi” (Coloseni 3:11). În acest tărâm, evreii liberi îi îmbrăţişează pe robii lor dintre Neamuri ca „fraţi preaiubiţi”, iar foştii homosexuali „îşi dau vieţile” pentru foştii farisei!

Chiar dacă aceste versete sunt enumerate fără a fi comentate, speranţa mea este că importanţa lor uriaşă va fi percepută şi că citi-torii se vor întoarce la acest capitol în mod repetat după ce vor fina-liza cartea. Astfel, acest capitol ar putea produce mai multă schimba-re în vieţile noastre şi ar putea fi mai revoluţionar decât oricare altul. „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi” (Ioan 13:17, cf. v. 14-15).

Iubiţi-vă unii pe alţii Deoarece noua prouncă a lui Hristos de a ne „iubi unii pe

alţii” se alfă în chiar centrul eticii Noului Testament, nu este surprin-zător să o găsim repetată în multe locuri din Noul Testament.

Ioan 13:34-35 „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin


pag 177

aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”.

Ioan 15:12 „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu”.

Ioan 15:17 „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii”.

Romani 12:10 „Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.”

Romani 13:8 „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea.”

1Tesaloniceni 3:12 „Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi.”

1Tesaloniceni 4:9 „Cât despre dragostea frăţească, n-aveţi nevoie să vă scriem; căci voi singuri aţi fost învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii,.”

2Tesaloniceni 1:3 „Trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentru că credinţa voastră merge mereu crescând, şi dragostea fiecăruia din voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult.”

1Petru 1:22 „Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima...”

1Petru 4:8 „Mai pe sus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acopere o sumedenie de păcate”.

1Ioan 3:11 „Căci vestirea, pe care aţi auzit-o dela început, este aceasta: să ne iubim unii pe alţii...”


pag 178

1Ioan 3:23 „Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El”.

1Ioan 4:7 „Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dra-gostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu.”

1Ioan 4:11-12 „Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumne-zeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi, şi dragostea Lui a ajuns desăvâr-şită în noi.”

2Ioan 1:5 „Şi acum, te rog, Doamnă, nu ca şi cum ţi-aş scrie o poruncă nouă, ci cea, pe care am avut-o de la început: să ne iubim unii pe alţii!”

Slujiţi unii altora Dragostea reciprocă îşi găseşte exprimarea concretă în

slujirea reciprocă. Atunci când noi „ne purtăm poverile unii altora... împlinim legea lui Hristos.”

Ioan 13:14 „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.”

Galateni 5:13 „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.”

Galateni 6:2 „Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.”

1Petru 4:9-10 „Fiţi primitori de oaspeţi între voi, fără cârtire. Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care l-a primit.”


pag 179

Rugaţi-vă unii pentru alţii Cum am putea să ne slujim unii altora mai bine decât rugându-ne unii pentru alţii? Rugăciunea este cea mai măreaţă modalitate de manifestare a dragostei.

Iacov 5:16 „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.”

Zidiţi-vă reciproc Una din cele mai importante caracteristici ale urii este că ea

distruge şi zdrobeşte pe alţii; în mod asemănător, una din cele mai importante caracteristici ale dragostei este că ea binecuvântează şi zideşte pe ceilalţi. În fapt, dragostea caută în mod activ modalităţi prin care să facă lucrul acesta. „Cunoştinţa îngâmfă pe când dra-gostea zideşte” (1Corinteni 8:1)

Romani 14:19 „Aşa dar, să urmărim lucrurile, care duc la pacea şi zidirea noastră.”

Romani 15:14 „În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii.”

Efeseni 5:19 „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului...”

Coloseni 3:16 „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântînd lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.”

1Tesaloniceni 4:18 „Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.”


pag 180

1Tesaloniceni 5:11 „De aceea, mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr.”

1Tesaloniceni 5:15 „Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău; ci căutaţi totdeauna să faceţi ce este bine atât între voi, cât şi faţă de toţi.”

Evrei 3:13 „Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: „Astăzi,” pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului.”

Evrei 10:24-25 „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie..”

Fiţi smeriţi între voi Iubirea pentru alţii este evidenţiată prin a-i considera pe ace-

ştia mai presus de noi înşine. Ea întotdeauna implică moartea noas-tră faţă de mândria proprie şi faţă de interesele egoiste. Dragostea este smerită; ea „nu se laudă, nu se umflă de mândrie… nu caută fo-losul său” (1Corinteni 13:4-5)

Romani 12:10 „Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.”

Romani 12:16 „Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi.”

1Corinteni 11:33 „Astfel, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii.”

Efeseni 5:21 „Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos.”


pag 181

Filipeni 2:3 „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi.”

Iacov 5:16 „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.”

1Petru 5:5 „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie.”

Iertaţi-vă unii pe alţii Dacă suntem plini de dragoste unii pentru alţii, vom

descoperi că suntem capabili să suportăm greşelile lor, defectele lor, şi excentricităţile lor. Dragostea noastră pentru ei va „acoperi o mulţime de păcate” (1Petru 4:8). „Dragostea este îndelung răbdă-toare, este plină de bunătate...nu se mânie, nu se gândeşte la rău” (1Corinteni 13:4-5)15

Efeseni 4:2 „cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste”.

Efeseni 4:32 „fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.”

Coloseni 3:13 „îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.”

Nu vă judecaţi între voi Dragostea crede ceea ce este mai bun despre ceilalţi. Ea nu

dă naştere unor gânduri rele împotriva fraţilor şi surorilor în Hristos şi nu presupune că ştie toate circumstanţele care stau în spatele deciziilor şi acţiunilor lor.


pag 182

Romani 14:13 „Să nu ne mai judecăm dar unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.”

Romani 15:7 „Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu.”

Iacov 4:11 „Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor!”

Iacov 5:9 „Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi: iată că Judecătorul este chiar la uşă.”

Fiţi cinstiţi unii cu alţii Dragostea este deschisă şi cinstită. Ea „nu se bucură de nele-

guire, ci se bucură de adevăr” (1Corinteni 13:6). Ea este „credincioa-să adevărului”, şi îl spune întotdeauna „în dragoste” (Efeseni 4:15).

Efeseni 4:25 „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: „Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul”, pentru că sun-tem mădulare unii altora.”

Coloseni 3:9 „Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbră-cat de omul cel vechi, cu faptele lui.”

Păstraţi unitatea reciprocă Întrucât dragostea ne determină „cu toată smerenia şi

blândeţea, cu îndelungă răbdare... [să ne] îngăduim unii pe alţii în dragoste”, ea ne face şi să „căutăm să păstrăm unirea Duhului, prin legătura păcii” (Efeseni 4:2-3). „Prin mândrie se aţâţă numai certuri” (Proverbe 13:10), dar dragostea este smerită şi caută unitatea.

Romani 15:5 „Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus...”

1Corinteni 12:25 „pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele..”


pag 183

Trăiţi în pace între voi Deoarece dragostea „nu caută folosul său” şi „nu pizmu-

ieşte” (1Corinteni 13:4-5), ea este caracterizată nu de dezordine şi discordie, ci de pace. „Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele”, dar „roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace” (Iacov 3:16, 18).

Marcu 9:50 „Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde pute-rea de a săra, cu ce îi veţi da înapoi puterea aceasta? Să aveţi sare în voi înşivă, şi să trăiţi în pace unii cu alţii.”

Romani 14:19 „Aşa dar, să urmărim lucrurile, care duc la pacea şi zidirea noastră.”

1Tesaloniceni 5:13 „Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Trăiţi în pace între voi.”

Simţiţi unii cu alţii Creştinii trebuie să fie cunoscuţi prin dragostea lor unii faţă

de alţii. Aceasta înseamnă că, dacă este necesar, noi trebuie să fim gata să trecem peste răcela naturală a personalităţii sau culturii noastre pentru a arăta căldură şi afecţiune unii faţă de alţii.

Romani 16:16 „Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o sărutare sfântă. Toate Bisericile lui Hristos vă trimit Sănătate”.

1Corinteni 16:20 „Toţi fraţii vă trimit sănătate. Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o sărutare sfântă”.

2Corinteni 13:12 „Spuneţi-vă unii altora sănătate, cu o sărutare sfântă.”

1Petru 5:14 „Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o sărutare de dragoste.”


pag 184

Sumarul Capitolului 15 În Capitolul 14, am văzut că semnificaţia reală a noii porunci

a lui Hristos ca noi să „ne iubim unii pe alţii” trebuie să fie determi-nată luând în considerare învăţăturile şi comportamentul lui Hristos Însuşi. Noi suntem chemaţi să ne iubim unii pe alţii aşa cum Hristos ne iubeşte. În Capitolul 15, am văzut că această semnificaţie adevă-rată a noii porunci a lui Hristos este şi mai mult ilustrată de multe pasaje din Noul Testament, pasaje de tipul „unii altora”.

Porunca de a ne „iubi unii pe alţii” are multe aplicaţii concre-te şi practice care sunt prezentate pe paginile Bibliei. Alături de alte lucruri, creştinii sunt chemaţi să îşi slujească unii altora, să se roage unii pentru alţii, să se zidească unii pe alţii, să arate smerenie unii pentru alţii, să se ierte unii pe alţii, să nu se judece unii pe alţii, să trăiască în pace unii faţă de alţii, şi să arate afecţiune unii faţă de alţii. Aceste îndemnuri „unii faţă de alţii” iau legea lui Hristos din dome-niul teoretic şi o aşează în domeniul trăirii zilnice jerftitoare.


pag 185

„Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El...şi ostroavele vor nădăjdui în legea

Lui.”

Isaiah 42:1,4

Sub Vechiul Legământ, existau tot felul de legi şi porunci care trebuiau respectate cu meticulozitate – în fapt, erau şase sute treisprezece! În Noul Legământ, nu există decât un singur element de ghidare pentru noi, pe care să îl păstrăm în centrul gândirii noas-tre – să iubim aşa cum Hristos ne-a iubit! Aceasta implică nu doar să urmăm exemplul lui Hristos (v. Capitolul 14), ci şi să ascultăm de poruncile şi îndemnurile din Noul Testament (de ex. 1Corinteni 14:37-38; 2Tesaloniceni 3:12-15 etc), precum şi să ne supunem reve-laţiei caracterului şi căilor lui Dumnezeu din Vechiul Testament (2Timotei 3:16-17; Matei 5:17-19). Faptul că „legea lui Hristos” (şi nu, de exemplu, Cele 10 Porunci) este regula comportamentului nostru sub Noul Legământ nu înseamnă că, de-acum, creştinii ar fi situaţi într-o mare de subiectivism şi n-ar mai avea nici un fel de standarde revelate obiectiv cu privire la ce este bine şi ce este rău pentru vieţile lor.


pag 186

Fără „listă de reguli” Cu toate acestea, concentrarea Noului Testament nu este

asupra vreunei liste de porunci sau interdicţii ca fiind standardul nostru de comportament, ci asupra dragostei asemănătoare celei a lui Hristos, care este susţinută prin puterea Duhului Sfânt şi călăuzită de El. Acest lucru se poate vedea clar atunci când analizăm Noul Testa-ment. În primul rând, nu există nici o dovadă că, atunci când Pavel s-a referit la „legea lui Hristos”, el ar fi vrut să se înţeleagă că ea este ceva mai mult decât porunca cea nouă. Cu siguranţă că el n-a avut în minte „întreg canonul Noului Testament”, care nici nu exista la acel moment! Dimpotrivă, Pavel afirmă în mod repetat ce anume este „dragostea”, şi că, în fapt, ea este suficientă în ea însăşi pentru a „împlini” Legea. „Să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea” (Romani 13:8-10; Galateni 5:14; v. şi Matei 7:12 şi Luca 10:25-28).

În al doilea rând, în ce priveşte Vechiul Testament, majori-tatea covârşitoare a învăţăturilor şi poruncilor lui nu au primit o in-terpretare în Noul Testament de către Hristos şi apostoli. Se mai aplică astăzi credincioşilor porunca din vechime care interzicea tatu-ajele? Dar în ce priveşte porunca anterioară ei, şi care spune să nu „tăiem” colţurile bărbii? (Levitic 19:27-28). Felul în care astfel de lu-cruri pot să fie sau nu aplicabile nouă ca şi creştini nu pot fi desco-perite direct prin citirea Bibliei. Dimpotrivă, ele trebuie analizate cu rugăciune (cu ajutorul Duhului Sfânt) în lumina principiilor generale ale dragostei aşa cum sunt ele prezentate în Noul Testament (1Corinteni 6:12; v. şi Anexa E, întrebarea 19). Este clar, aşadar, că nu putem privi la Legea lui Moise ca să ne alcătuim o „listă de reguli.”

În al treilea rând, nici chiar poruncile Noului Testament n-au fost date vreodată cu intenţia de a constitui o „nouă lege” în sensul unui „nou cod de legi” care să înlocuiască Legea lui Moise. Cu sigu-ranţă că afirmaţiile lui Hristos din Predica de pe Munte n-au fost


pag 187

făcute cu un astfel de scop, ci pentru a ne oferi o imagine asupra bunătăţii radicale care caracterizează pe aceia care sunt cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor. În mod asemănător, toate celelalte îndemnuri şi porunci care au fost date de-a lungul Noului Testament nici măcar nu se pot apropia de ideea de a ne furniza un cod de comportament complet şi detaliat pentru orice situaţie care ar putea să apară în viaţa creştinului. Trebuie să ne amintim că Noul Testament are ca scop primordial să ne arate viaţa, moartea şi învierea lui Hristos, alături de o colecţie de epistole apostolice; nu este un ansamblu legal de po-runci şi pedepse! Până şi întreaga relatare a cuvintelor şi faptelor lui Hristos, înregistrată spre folosul nostru în cele 4 Evanghelii, este departe de a ne prezenta profunzimile infinite ale caracterului Său. Dacă ne uităm la Noul Testament ca să găsim în el o listă de lucruri de genul „ce-ar face Isus” şi care să trateze în mod mecanic nevoile noastre pentru orice circumstanţă în care ne-am afla, vom ajunge să fim profund dezamăgiţi. Legea lui Hristos este atât de inepuizabilă pe cât este Însăşi Persoana lui Hristos! A iubi „aşa cum Hristos a iubit” este un standard mult prea profund pentru a fi transpus într-o listă limitată de reguli.

Lucrările dragostei Aşa cum am tot văzut până acum, semnificaţia expresiei de a

iubi aşa cum Hristos a iubit trebuie să fie extrasă din exemplul şi învăţăturile lui Hristos. (Desigur, aceasta include învăţăturile apos-tolilor pe care El i-a ales să fie reprezentanţii Lui inspiraţi – Ioan 14:25-26, 16:12-15.) Nici o aplicaţie validă a legii lui Hristos nu va contrazice vreodată învăţăturile clare ale Scripturii. De exemplu, legea lui Hristos nu poate fi vreodată invocată pentru a răsturna învăţă-turile clare ale Noului Testament cu privire la homosexualitate sau rolul femeilor în biserică. Cu toate acestea, poruncile Noului Testa-ment nu ilustrează pe deplin implicaţiile practice ale legii lui Hristos. Acest lucru se poate vedea clar în ce priveşte sclavia. Este uşor să observăm de ce aceia care au o gândire tipică pentru Vechiul Legă-


pag 188

mânt mai degrabă ar apăra sclavia, după cum s-au petrecut lucrurile cu mulţi teologi sudişti în perioada Războiului Civil din America. Cu toate acestea, chiar şi aceia care privesc exclusiv la Noul Legământ în aceste aspecte vor fi conduşi la concluzii greşite dacă ei îşi bizuie gândirea văzând Noul Testament ca pe un „ansamblu de legi”. Pavel îi sfătuieşte pe „stăpânii” creştini să renunţe la „ameninţări” (Efeseni 6:9) şi să le ofere sclavilor „lor” „ce li se cuvine” (Coloseni 4:1), dar nu spune nimic despre a le oferi acestora libertatea. Trebuie să ne amintim că aceste cuvinte au fost scrise într-un context în care peste un sfert din populaţia Imperiului Roman era formată din sclavi. Într-un astfel de context, înţelepciunea lui Pavel de a „submina” practica sclaviei (Filimon 15-17, 21) fără a o ataca în mod deschis, este remarcabilă. Cu toate acestea, a citi îndemnurile Noului Testa-ment către stăpânii de sclavi într-o modalitate „legalistă” cu sigu-ranţă că ne va lăsa cu impresia că sclavia este acceptabilă pentru cei credincioşi. Dar atunci când principiile „legii lui Hristos” încep să îşi arate implicaţiile practice, devine evident faptul că, în majoritatea ca-zurilor, nimeni nu poate să îşi iubească sclavul ca pe sine însuşi şi în acelaşi timp să refuze acestuia libertatea. Până la urmă, în Hristos „nu mai este nici rob nici slobod” (Galateni 3:28), iar orice sclav care este în Hristos nu mai este un „un rob, ci mult mai presus decât ... un rob... un frate prea iubit” (Filimon 16). Sclavia a fost o parte integrantă a socie-tăţii într-atât de mult, încât nici o grupare etnică de pe pământ nu a pus-o sub semnul întrebării până când creştinii au făcut aceasta, iar ei au pus-o sub semnul întrebării datorită legii lui Hristos, nu dato-rită poruncilor specifice ale Noului Testament care se referă la sclavie!

Foarte adesea, creştinii au presupus că ei sunt liberi să facă orice lucru pe care Noul Testament nu îl condamnă în mod specific. De exemplu, consumul (moderat) de băuturi alcoolice cu siguranţă că nu este condamnat în Noul Testament, ba chiar este celebrat une-ori în Vechiul Testament (Deuteronom 14:26; Psalmii 104:14-15;


pag 189

totuşi vedeţi şi Proverbe 31:3-7). Cu toate acestea, există multe situ-aţii în care consumul de alcool, chiar şi în cantităţi moderate, va face pe alţii să se poticnească sau va umbri mărturia înaintea lor. În astfel de situaţii, principiul mai înalt al dragostei vine în prim-plan, iar creştinul care doreşte să urmeze pe Domnul lui, în astfel de circum-stanţe „nu va bea alcool niciodată, ca să nu facă pe fratele lui să se poticnească” (1Corinteni 8:13). „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slo-bozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste” (Galateni 5:13).

Chiar dacă o practică anume nu face pe alţii să se poticneas-că, creştinii pot să descopere că sunt călăuziţi de Duhul Sfânt să se abţină de la ea (v. de ex. 1Corinteni 9:3-18, în special v. 12, 15, 18). Standardul lor de comportament nu este stabilit în funcţie de ceea ce este acceptabil pentru alţi creştini, ci de ceea ce ei percep a fi voia lui Dumnezeu pentru ei, în mod individual.

Împlinind voia lui Dumnezeu În mod repetat de-a lungul vieţii creştine, creştinii se regăsesc

proşternaţi total înaintea lui Dumnezeu, cerându-I să le spună ce trebuie să facă în diferite situaţii. Adesea părinţii nu ştiu cum să reacţioneze faţă de adolescentul lor răzvrătit – ar trebui să îi ofere mai mult har, sau să îl determine să plece de acasă? Situaţii asemă-nătoare abundă în biserică. Ar trebui mustrat sau încurajat un frate care are nevoi spirituale? Când anume trebuie practicată discipli-narea în biserică într-o situaţie anume? La ce moment într-o căsăto-rie este potrivită o separare sau când este permis divorţul? În ce pri-veşte războiul, ar trebui ca un soldat creştin să asculte de ordinul de a „ucide pe oricine şi a nu lua prizonieri”? Este corect să minţi pe interogatorii nazişti despre evreii ascunşi în casa ta? Toate aceste întrebări sunt reale, au impact în vieţile noastre şi sunt deosebit de importante. Totuşi nici una din ele nu au reguli prescrise asupra cărora până şi credincioşii cei mai evlavioşi să poată cădea de acord!


pag 190

Pentru evrei, „a cunoaşte voia lui Dumnezeu” şi a „face deosebire între lucruri” ea o chestiune care ţinea de a fi „învăţat din Lege” (Romani 2:18, gr.). Pentru creştini, lucrurile nu sunt atât de simple. Fiul ajuns la maturitate are de departe mai puţine porunci decât minorul, dar are şi responsabilităţi mai mari. Creştinii trebuie să îmbrăţişeze această responsabilitate. Ei trebuie să cerceteze Cu-vântul lui Dumnezeu cu toată sârguinţa pentru a vedea dacă vreunul din principiile lui oferă un răspuns la nevoia lor prezentă de călău-zire. Dar în final, ei adesea trebuie să „deosebească bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită”, nu prin a face referire la o poruncă obiectivă, ci prin a-şi „aduce trupurile ca o jertfă vie, sfântă”, refuzând să se „potrivească chipului veacului acesta”, şi, dimpotrivă, să se „prefacă, prin înnoirea minţii” lor (Romani 12:1-2). Iată de ce Pavel se roagă pentru filipeni ca „dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere, ca să deosebiţi lucrurile alese” (Filipeni 1:9-10, notaţi contrastul cu Romani 2:18).

Dacă eşti creştin, „a deosebi lucrurile alese” şi a „deosebi voia lui Dumnezeu” înseamnă a fi transformat prin înnoirea minţii tale, a-ţi aduce trupul ca jertfă vie, şi a face ca dragostea ta să „abunde tot mai mult în cunoaştere şi discernământ”. Tocmai această înnoire a minţii tale şi această aducere a trupului tău ca jertfă (Romani 12:1-2) reprezintă premisa pentru ascultarea faţă de imperativele clar revelate ale Noului Testament (Romani 12:3-21). Mai mult, aceeaşi înnoire a minţii, aducere a trupului tău ca jertfă, şi abundenţa dragostei tale în „cunoştinţă şi pricepere” te vor face capabil să „distingi voia lui Dumnezeu” în acele situaţii în care nu există imperative clar revelate!

Cine m-a sărutat? Această realitate este bine ilustrată într-o întâmplare din viaţa

lui Evangeline Booth (1865-1950), fiica lui William Booth, fondato-rul misiunii Armata Salvării (engl. Salvation Army). Fiind una dintre aceia care slujea adesea celor mai de jos din societate, într-o dimi-


pag 191

neaţă se găsea în faţa porţilor de fier ale unei secţii de poliţie şi a unui arest temporar. Aştepând să se deschidă porţile, ea a auzit la un moment dat un zgomot puternic de paşi apăsaţi şi voci agitate. Iată relatarea ei:

Porţile s-au deschis larg, şi ce mi-au văzut ochii timpul nu poate şterge din memoria mea, chiar dacă veşnicia ar putea să facă să uit asta. Era o femeie. Doi poliţişti mergeau înaintea ei, şi doi în urmă. Un altul, mai puternic, o ţinea strâns de mâna dreaptă, iar altul de cea stângă. Părul îi era dezlegat, răvăşit şi nepieptănat. Tâmpla dreaptă era vânătă de lovituri, iar pe cea stângă rămăseseră pete de sânge uscat. Hainele îi erau rupte şi pătate de sânge. Tot încerca să îşi elibereze mâinile din strânsoarea poliţiştilor. Atmosfera din acea dimi-neaţă era încărcată de înjurăturile şi blestemele care-i ieşeau din gură. Atunci când cei şase poliţişti au târât-o în jos pe alee, şi-a scuturat capul cu putere.

Ce-aş fi putut face? O singură clipă în plus, şi oportunitatea de aur de a fi de ajutor ei se pierdea. Să rostesc o rugăciune? Nu, nu aveam timp. Să cânt? Ar fi absurd. Să îi dau bani? Nu avea voie să îi primească. Să îi citez un verset din Scriptură? N-ar fi luat aminte la el.

Dacă a fost o sugestie divină sau nu, n-am stat să mă gân-desc, dar impulsul unei dorinţe înflăcărate care îmi umplea inima pe când trecea pe lângă mine m-a determinat să fac un pas înainte şi să o sărut pe obraz. Nu ştiu dacă poliţiştii şi-au luat mâinile de pe ea în momentul în care eu am acţionat într-un fel neobişnuit, dar ea, printr-o singură mişcare, şi-a eliberat braţele şi a bătut din palme în adierea vântului peste părul ei răvăşit, şi-a ridicat privirea către cerul cenuşiu şi a spus, „Dumnezeul meu!” S-a uitat împrejurul ei tulburată pentru o clipă, apoi a spus, „Doamne, cine m-a sărutat? Cine


pag 192

m-a sărutat? Nimeni nu m-a sărutat de când a murit mama mea.” Apoi, ridicându-şi şorţul zdrenţuros, şi-a îngropat faţa în mâini şi, ca un mieluşel, s-a lăsat condusă la vehicolul care a transportat-o la închisoare.

Ceva mai târziu, am mers la închisoare sperând că o voi întâlni; la uşa ei era un paznic. Când m-am adresat lui, a spus, „Credem că şi-a pierdut minţile. Tot ce face este să se plimbe prin celulă dintr-un loc în altul întrebându-mă de fiecare dată dacă ştiu cine a sărutat-o.” Am întrebat atunci: „Mă lăsaţi să merg şi să vorbesc cu ea? Sunt singurul şi cel mai bun prieten al ei...”

Uşa s-a deschis şi m-am strecurat înăuntru. Faţa îi era curată, ochii largi şi frumoşi; apoi a spus: „Ştii cine m-a sărutat?” Apoi mi-a spus povestea vieţii ei: „Mama mea, văduvă, a murit când eu aveam doar şapte ani. A murit foarte săracă, deşi provenea dintr-o familie bună. A murit în pivniţa din dosul casei, în întuneric. Pe când era pe moarte, m-a chemat, mi-a cuprins faţa cu mâinile ei, şi m-a sărutat, spunându-mi, ‘Fetiţa mea, micuţa mea neajutorată. O, Dumnezeu să aibă milă de sărmana mea micuţă, şi când eu nu voi mai fi, să o protejeze şi să îi poarte de grijă.’ Din acea zi până astăzi, ni-meni nu mi-a dat măcar un sărut, până de curând.”

Apoi m-a întrebat din nou, „Ştii cine m-a sărutat?” Am răspuns, „Eu am fost cea care te-a sărutat.” Apoi i-am spus de Acela a cărui viaţă a fost cu mult mai blândă decât a mea şi cum El a mers la cruce, a purtat păcatele noastre asupra Lui şi a fost lovit pentru fărădelegile noastre, astfel ca El să ne dea sărutarea de iertare pe frunte.

Ea a găsit în El lumină, bucurie, mângâiere, mântuire, vinde-care şi dragoste. Înainte de eliberarea ei din închisoare, pazni-cul a confirmat nu doar schimbarea din viaţa ei, ci şi în ce


pag 193

priveşte frumuseţea ei. Prin Hristos, ea a fost folosită ca o unealtă pentru mântuirea multor altora care treceau prin cir-cumstanţele vieţii de jos ca şi ea şi erau legaţi cu lanţurile păcatului cum fusese şi ea cândva.”16

Mai trăieşte mama ta? O relatare din viaţa misionarei norvegiene Marie Monsen

(1878-1962) ne oferă o ilustraţie în plus a felului cum creştinii sunt făcuţi în măsură să „deosebească lucrurile alese” prin oferirea „trupurilor lor ca jertfe vii.” Ţinută captivă timp de 33 de zile de piraţi chinezi, a avut de înfruntat multe situaţii „imposibile”, în care numai „gândul lui Hristos” putea să îi împlinească nevoia disperată de înţelepciune. Într-una din aceste situaţii, doi piraţi au acostat-o în cabina ei, vrând să se folosească de ea pentru plăcerea lor sexuală:

„Văzusem mulţi bandiţi în China, dar niciodată nu întâlnisem pe unii mai hidoşi şi respingători ca aceştia doi. Nu era greu de ghicit care era subiectul discuţiei lor pe şoptite. Unul din-tre ei l-a împins pe celălalt în cabina mea, a închis uşa, apoi a încercat să o încuie, dar cheia s-a rupt în ială.

Simţeam de parcă diavolul însuşi intrase în camera mea. Faţa, gâtul şi mâinile îi erau pur şi simplu acoperite de răni oribile, deschise şi urât mirositoare. S-a aşezat pe geanta mea, atât de aproape de mine încât îi simţeam respiraţia fierbinte pe faţă.

Am stat acolo repetându-mi promisiunea care devenise atât de preţioasă pentru mine câtă vreme locuisem în provincia Hanan, plină de bandiţi: “Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie.”

Spre uimirea mea, eu am fost cea care am început conver-saţia. Totul a venit perfect natural, fără să stau să mă gân-desc: „Mai trăieşte mama ta?” „Da.” „Ce vârstă are?” „51 de


pag 194

ani.” „Incredibil, înseamnă că eu şi dânsa suntem de aceeaşi vârstă.”

Apoi l-am întrebat de tatăl lui, de fraţii, surorile şi rudele sale. Am avut o discuţie lungă. La cererea mea, a redeschis uşa – în lipsa aerului proaspăt, duhoarea lui era insuportabilă. După ce a făcut asta, s-a aşezat din nou lângă mine.

Curând, am descoperit că auzise Evanghelia. Cunoştea şi pe un alt misionar…un suflet rar, un adevărat om evlavios.

Îi cunoştea şi pe unii creştini din localitatea lui. Cred că am continuat să vorbim vreme de o oră. I-am spus adevărul despre viaţa lui, ca şi despre Mântuitorul, căruia I-a păsat de atât de mulţi răufăcători pierduţi şi că a făcut pentru aceştia toate lucrurile noi. El deja auzise o mulţime de lucruri dina-inte, aşa că de multe ori a oftat şi a suspinat, iar ochiii i s-au cuprins de lacrimi când, în final, a ieşit în tăcere din cabină. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci.”17

În amândouă relatările de mai sus, vedem că a iubi „aşa cum Hristos a iubit” este un standard prea profund pentru a fi cuprins într-o listă limitată de reguli! Noi vom fi capabili să umblăm în conformitate cu acest model nou-testamental numai în măsura în care vom avea minţile noastre înnoite, trupurile noastre oferite drept jertfe vii, şi inimile noastre umplute cu dragostea lui Hristos.

Viaţa în Duhul În toate acestea, Hristos nu ne-a lăsat ca pe nişte orfani,

lipsiţi de un Ajutor sau Învăţător (Ioan 14:16-18). El a venit să locuiască în noi în Persoana Duhului Sfânt! Hristos Însuşi locuieşte în inima oricărui credincios (Ioan 14:23; Romani 8:9-10), iar Duhul Lui ne „învaţă despre toate lucrurile” (1Ioan 2:26-27; Ioan 10:4-5). Legea lui Hristos este împlinită numai în măsura în care Hristos Însuşi trăieşte viaţa Sa prin noi.


pag 195

Aşadar, a vedea legea lui Hristos ca pe o nouă „listă de reguli” care trebuie respectate cu scrupulozitate înseamnă a rata întreg înţelesul Noului Testament cu privire la natura vieţii noi a creştinului, viaţă „în Duhul” (v. capitolele 18-19). Pe cât de înfrico-şător poate să pară pentru aceia care doresc o poruncă clară pentru fiecare circumstanţă a vieţii, Noul Testament prezintă „umblarea în Duhul” ca fiind cheia pentru împlinirea voii lui Dumnezeu. Aceia care „umblă după îndemnurile Duhului” vor împlini „porunca Le-gii” (Romani 8:4) ca o implicaţie, căci acolo unde Duhul are o dom-nie liberă în viaţa credinciosului, acesta va avea „roada Duhului” care constă din „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bună-tatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor”, iar „împotriva acestor lucruri nu este lege” (Galateni 5:22-23).

„Legi din abundenţă” Hristos ne-a dat o singură „poruncă nouă”. Aceasta înseamnă

că aceia care sunt creştini au un singur element de ghidare pe care să îl păstreze în centrul gândirii lor! În cartea sa, intitulată Paradise of the Heart (în româneşte, Paradisul Inimii) Jan Comenius (1592-1670) sur-prinde ceva din această realitate a Noului Legământ într-un capitol intitulat „Adevăratul creştin nu are nevoie de o mulţime de legi”:

„Aceluia care Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu din toată inima nu este necesar să i se dea multe porunci care să îi spună când, unde, cum şi cât de des ar trebui să Îl slujească el pe Dumnezeu, să I se închine sau să Îl onoreze, fiindcă uni-rea lui din inimă cu Dumnezeu şi zelul lui de a asculta de El sunt modalităţile prin care el Îl onorează cel mai bine pe Dumnezeu, şi îl conduce pe om să Îi aducă laude lui Dumne-zeu oricând şi oriunde în mintea lui, şi să fie zelos în toate acţiunile lui pentru gloria lui Dumnezeu.

De asemenea, acela care îşi iubeşte aproapele ca pe sine în-suşi nu are nevoie de o mulţime de porunci, care să îi spună


pag 196

unde, când şi în ce fel ar trebui să slujească acestuia, cum să evite să îl rănească şi cum să dea înapoi ceea ce aparţine de drept aproapelui. Dragostea lui pentru semeni îi va spune în ea însăşi, pe deplin, aceste lucruri, şi îi va arăta cum să se comporte faţă de ei.

Atunci când un om cere mereu reguli şi doreşte să le cunoască numai dacă ele vin din cărţile Legii, ca să ştie cum să se comporte, acesta este un semn ce caracterizează pe omul rău. Totuşi, în inimile noastre, degetul lui Dumnezeu ne arată că este datoria noastră să facem aproapelui nostru ceea ce noi am vrea ca ei să ne facă nouă. Dar întrucât lumea aceasta este nepăsătoare faţă de mărturia internă a propriei conştiinţe, ci ţine cont numai de legi exterioare, rezultatul este că nu există nici o ordine adevărată în această lume; nu există decât suspiciune, neîncredere, neînţelegeri, răutate, cer-turi, invidie, furturi, crime, şi aşa mai departe. Aceia care sunt cu adevărat ai lui Dumnezeu ţin cont doar de propria conşti-inţă; ceea ce conştiinţa le interzice, ei nu fac, iar ceea ce con-ştiinţa le spune că pot face, ei fac; lor nu le pasă, în aceasta, de aspecte precum câştig, favoare sau altele de acest fel.”18

Sumarul Capitolului 16 În Noul Legământ, nu există pentru noi decât un singur

element de ghidare pe care trebuie să îl păstrăm în centrul gândirii noastre – să iubim aşa cum Hristos a iubit! Astfel, concentrarea No-ului Testament nu este asupra vreunei liste de porunci sau interdic-ţii ca fiind standardul nostru de comportament, ci asupra dragostei asemănătoare celei a lui Hristos, care este susţinută prin puterea Du-hului Sfânt şi călăuzită de El.

A iubi „aşa cum Hristos a iubit” este un standard mult prea profund pentru a fi cuprins într-o listă limitată de porunci specifi-ce. Legea lui Hristos este atât de inepuizabilă pe cât este Însăşi Persoana lui


pag 197

Hristos! Până şi imperativele Noului Testament nu pot cuprinde pe deplin implicaţiile legii lui Hristos. Dacă eşti creştin, „a deosebi lucrurile alese” şi a „discerne voia lui Dumnezeu” înseamnă a fi transformat prin înnoirea minţii tale, a-ţi aduce trupul ca jertfă vie, şi a face ca dragostea ta să „abunde tot mai mult în cunoaştere şi dis-cernământ.”

A vedea legea lui Hristos ca pe o nouă „listă de reguli” care trebuie respectate cu scrupulozitate înseamnă, aşadar, a rata tot înţe-lesul Noului Testament cu privire la natura vieţii noi a creştinului, viaţă „în Duhul”. Pe cât de înfricoşător ar putea să pară pentru aceia care doresc porunci clare pentru fiecare circumstanţă a vieţii, Noul Testament prezintă „umblarea în Duhul” ca fiind cheia pentru îm-plinirea voii lui Dumnezeu. Aceia care „umblă după îndemnurile Duhului” vor împlini „porunca Legii” ca o implicaţie, căci acolo unde Duhul are o domnie liberă în viaţa credinciosului, acesta va avea „roada Duhului” care constă din „dragostea, bucuria, pacea, în-delunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor”, iar „împotriva acestor lucruri nu este lege”.


pag 198


pag 199

[Hristos] a fost îndelung răbdător, [Hristos] a fost plină de bunătate: [Hristos] nu a pizmuit; [Hristos] nu S-a lăudat şi nu S-a umflat de mândrie, [Hristos] nu S-a purtat necuviincios, nu a căutat folosul Său, nu S-a mâniat, nu S-a gândit la rău, nu S-a bucurat de neleguire, ci S-a bucurat de adevăr, a acoperit totul, a crezut

totul, a nădăjduit totul, a suferit totul. [Hristos] nu a eşuat niciodată...

1Corinteni 13:4-8

Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.

Galateni 2:20

Hristos este revelarea perfectă şi finală a caracterului lui Dumnezeu, iar „legea lui Hristos” este revelarea perfectă şi finală a Legii lui Dumnezeu.

Viaţa lui Hristos a fost o viaţă a dragostei perfecte – dragoste perfectă faţă de Dumnezeu şi dragoste perfectă faţă de oameni. Hristos Însuşi, în profunzimea Persoanei Sale divine, este suma şi definiţia dra-gostei adevărate. Hristos este Dragostea întrupată, pentru că El este Dumnezeu întrupat, iar Dumnezeu este dragoste. Hristos a împlinit cele mai exigente cerinţe ale Legii în mod natural, doar prin a trăi practic realitatea a cine era El în circumstanţele variate ale vieţii. Era


pag 200

încântarea Lui să facă voia lui Dumnezeu, chiar şi atunci când a face acestea a fost un lucru peste măsură de costisitor pentru El: „Atunci am zis: „Iată-mă că vin! în sulul cărţii este scris despre mine - vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.’” (Psalmii 40:7-8; Evrei 10:5-10).

În lumina acestor lucruri, faptul că, aşa cum arată Noul Testament, Hristos Însuşi (în Persoana Duhului Sfânt) trăieşte acum în fiecare credincios, este mai glorios decât ne putem imagina! (Galateni 2:20) Însăşi viaţa Sa, curgând de la viţă către mlădiţe, este ceea ce îl face pe creştin în măsură să aducă roada asemănării cu Hristos (Ioan 15:5). Implicaţiile acestei realităţi vor fi explorate mai profund în capitolele 18-19, dar în acest moment este necesar doar să notăm că în măsura în care viaţa lui Hristos se arată în noi (2Corinteni 4:10-11), în aceeaşi măsură va fi arătată practic superioritatea „legii lui Hristos” faţă de orice altă „lege”. De exemplu, acela care este plin de dragostea lui Hristos faţă de alţii va descoperi că nu este de ajuns doar să păzeas-că Porunca a 8-a de a nu fura. El trăieşte ghidat de un standard mai înalt; nu doar că el „nu mai fură”, ci el merge mai departe, şi „mai degrabă lucrează cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” (Efeseni 4:28). Şi în viaţa şi umblarea creştinului se pot vedea zilnic multe exemple practice ale acestei realităţi.

Invidia Să presupunem că unul din fraţii mei creştini primeşte o

maşină nouă de la cineva care nu mai este fizic în măsură să o conducă. El avea deja o maşină mai nouă decât maşina mea, dar cea primită cadou este chiar mai bună. Curând, începe să îmi pară rău pentru situaţia mea şi să îmi doresc să mi se fi dăruit o astfel de maş-ină. Dar eu ştiu, din Legea lui Moise, că invidia este interzisă: „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău” (Exod 20:17). Ştiind, aşadar, că


pag 201

invidia este păcătoasă, mă decid apoi să „nu poftesc” maşina acestui frate. Oricât aş încerca să nu poftesc, totuşi, trebuie să recunosc că încă mă lupt cu resentimentele şi văicăreala. Acesta este un scenariu posibil.

Acum să presupunem, pe de altă parte, că inima mea abundă în dragoste cristică faţă de acest frate. Datorită dragostei mele faţă de el, tânjesc să îl văd binecuvântat în orice fel. Sunt bucuros pentru slujirea lui în trupul lui Hristos şi aş fi încântat să văd cum utilitatea lui creşte. Cu alte cuvinte, să presupunem că, într-o anumită măsură, „legea lui Hristos” este astfel împlinită în inima mea. Care va fi rezultatul atunci? Atunci când aflu că acest frate a primit o maşină nouă, primul meu răspuns va fi acela de bucurie autentică; voi fi fericit să îl văd binecuvântat. Datorită dragostei mele pentru el, voi împlini, în mod spontan şi inconştient, porunca de a nu fi invidios. Şi nu doar că nu voi fi fost invidios; mă voi bucura de bucuria celuilalt (Romani 12:15). Nu este, atunci, evident că umblarea în realitatea legii lui Hristos este ceva mult mai minunat decât a fi guvernat de o listă de interdicţii?

Pofta Să zicem că merg pe o stradă şi văd la un moment dat o

femeie îmbrăcată senzual venind spre mine. Eu ştiu din Legea lui Moise că adulterul este un păcat mare şi gândul mă conduce la interdicţie: „Să nu preacurveşti.” Evident că aceasta este mai bine decât a nu avea nici un standard de comportament, dar ceva de departe mai măreţ şi mai minunat este posibil în Hristos. Să presu-punem, că, atunci când o văd pe această femeie, inima mi se umple de compasiune pentru ea. Tocmai vin de la o întâlnire de rugăciune, unde au fost revărsate lacrimi şi rugăciuni pentru sufletele pierdute şi nevoiaşe, şi tocmai mă aflam în drumul meu către mărturisirea lui Hristos pe stradă. Nu-i aşa că gândurile mele cu privire la această femeie vor fi complet diferite decât ar fi fost altfel? Nu-i aşa că


pag 202

realitatea dragostei din inima mea mă va face să împlinesc porunca de a nu curvi într-o modalitate mai înaltă decât aş fi putut să o împlinesc în cealaltă circumstanţă? Există o relatare a unui evanghe-list din secolul al XIX-lea care, fiind proaspăt creştin, plin de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni, a fost abordat într-o zi pe străzile dintr-un oraş oriental de o tânără prostituată. Când, în final, şi-a dat seama ce voia ea de fapt de la el, prima lui reacţie a fost să izbucnească în lacrimi. Văzându-i reacţia, şi ea a fost cuprinsă de lacrimi. Iată care este realitatea legii lui Hristos, în practică!

Dărnicia Legea lui Hristos îşi găseşte o minunată aplicaţie şi în

domeniul dărniciei. Pentru creştin, „zeciuiala” Vechiului Testament este doar punctul de plecare în dărnicie. Legile Vechiului Testament cu privire la zeciuială ne spun că nu este nerezonabil sau împovă-rător, în majoritatea cazurilor, ca să ne aşteptăm ca zece familii să fie în măsură să asigure susţinerea financiară în slujire cu normă întrea-gă a unui pastor şi a familiei sale. Bisericile cu douăzeci de familii ar trebui să fie în măsură să susţină doi pastori, şi aşa mai departe. Această susţinere este parte din responsabilitatea regulată şi continuă a bisericilor faţă de pastorii lor (1Corinteni 9:7-14).

Dar acesta este doar punctul de plecare. Dacă am 10 dolari în portofel, porunca de a „iubi aşa cum Hristos a iubit” poate implica să dăruiesc nu doar un dolar, ci pe toţi zece … şi chiar şi portofelul! Unii oameni de afaceri creştini au descoperit că sunt călăuziţi să dă-ruiască 90% din veniturile lor şi să trăiască din restul de 10%. Alţii, ca şi „bisericile din Macedonia”, au fost călăuzite ca uneori, „de bunăvoie”, să dăruiască chiar şi „peste puterile lor … ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi” (2Corinteni 8:1-5). Domnul Isus a lăudat pe văduva săracă, cea care „din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască” (Marcu 12:44), deşi în mod normal, o astfel de dărnicie n-ar


pag 203

fi nici prudentă, şi nici corectă. Din nou, vedem cum legea dragostei este mult prea profundă pentru a putea fi tratată ca o „listă de reguli” care pot să fie urmate în orice circumstanţă. Creştinul se bizuie pe Duhul Sfânt, care îl călăuzeşte în ce priveşte cât de mult şi dacă să dăruiască într-o anume situaţie. Uneori, el poate să se simtă constrâns de această dragoste să dăruiască totul, alteori deloc! Din nou, legea lui Hristos se dovedeşte a fi mult mai superioară Legii lui Moise.

Convingerea de păcat În ultimii ani s-a spus mult despre necesitatea predicării

Celor 10 Porunci în evanghelizare, cu scopul de a convinge oamenii de păcat, lucru care ar fi o pregătire a lor pentru Evanghelie. Domnul Isus Însuşi a folosit Legea în acest fel, pentru a arăta evrei-lor auto-neprihăniţi păcătoşenia lor şi că aveau nevoie de har; pasajul cu „tânărul bogat” este unul din aceste exemple (Matei 19:16-19). Apostolul Pavel a fost de asemenea convins de „păcătoşenia păcatului” în propria viaţă atunci când au „venit” la el implicaţiile mai profunde ale uneia din Cele 10 Porunci, situaţie când „păcatul a înviat” (Romani 7:7-14). Iar Pavel arată clar că înfrânarea şi convin-gerea de păcat a oamenilor răi este una din utilizările corecte ale Legii, chiar şi într-o circumstanţă a Noului Legământ (1Timotei 1:3-11). (Mai multe informaţii despre cum pot creştinii să folosească corect Legea sunt prezentate în Anexa D.)

Cu toate acestea, trebuie să ne amintim că nu eşecul lui Petru de a păzi Decalogul, ci imaginea gloriei, bunătăţii şi harului fără asemănare ale lui Hristos l-au determinat să spună, „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!” (Luca 5:8). Chiar şi în situaţia „tânărului bogat”, nu enumerarea de către Hristos a poruncilor Vechiului Le-gământ, ci chemarea Lui de a „vinde totul” ca expresie a devoţiunii faţă de El a fost lucrul care dat pe faţă starea păcătoasă a acelui tânăr (Matei 19:20-22). De aceea, este foarte important faptul că, atunci


pag 204

când Domnul nostru a predicat în mod explicit despre convingerea de păcat prin puterea Duhului Sfânt, El nu a asociat aceasta cu Cele 10 Porunci, ci cu propria Persoană.

În Evanghelia după Ioan descoperim învăţătura directă a lui Hristos cu privire la convingerea de păcat:

Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimete de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine. Şi voi de asemenea veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început. (Ioan 15:26-27)

Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiind-că ei nu cred în Mine; în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat. (Ioan 16:8-11)

Aici, Domnul promite apostolilor că ei vor merge şi vor proclama Evanghelia, „mărturisind pe Hristos”, Duhul Sfânt înso-ţindu-i şi, la fel, „mărturisind despre Hristos”. O astfel de „mărtu-risire” din partea Duhului Sfânt va fi centrată pe Persoana lui Hristos şi va reprezenta modalitatea prin care Evanghelia va înainta în lume. Aşa cum spunea Domnul Isus, Duhul Sfânt „va dovedi lumea vino-vată de păcat”, nu în primul rând pentru că aceia care sunt „din lu-me” au încălcat Cele 10 Porunci, ci pentru că ei au eşuat să creadă în El.

Predicarea apostolică Atunci când examinăm predicarea bisericii primare în cartea

Faptelor Apostolilor, descoperim că ea a urmat exact acest model. Nu se spune nimic despre „lucrarea pregătitoare a predicării Celor 10 Porunci”. Dimpotrivă, îi vedem pe apostoli predicând despre res-pingerea, crucificarea, învierea şi înălţarea lui Hristos, prezentându-L astfel ca pe Mesia cel promis şi Domnul slavei – Acela care va jude-


pag 205

ca pe toţi oamenii în Ziua de Apoi (Ioan 5:22-23; Faptele Aposto-lilor 17:30-31, Romani 2:16). Duhul Sfânt preia acest mesaj şi îl apli-că deopotrivă evreilor şi Neamurilor cu o putere convingătoare:

„Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin mi-nunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege...Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi suntem martori ai lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: „Domnul a zis Domnului meu: ,Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.` Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.” După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh”. (Faptele Apostolilor 2:22-23; 32-38)

„Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni! Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” Când au auzit ei aceste


pag 206

vorbe, îi tăia la inimă şi s-au sfătuit să-i omoare” (Faptele Apostolilor 5:29-33)

„Filip s-a coborât în cetatea Samariei, şi le-a propovăduit pe Hristos...Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta, şi i-a propovăduit pe Isus” (Faptele Apostolilor 8:5, 35).

„...cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El. Noi suntem martori a tot ce a făcut El în ţara Iudeilor şi în Ierusalim. Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi, şi a îngăduit să Se arate, nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi. Isus ne-a poruncit să propo-văduim norodului, şi să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi. Toţi pro-orocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul” (Faptele Apostolilor 10:38-44)

Hristos crucificat Este evident din aceste pasaje şi altele asemănătoare (v. şi

Faptele Apostolilor 3:13-21; 4:8-12; 7:51-58; 13:23-43; 17:2-3; 17:22-34; 26:22-23; 28:23-24) din cartea Faptelor Apostolilor că Duhul Sfânt este în măsură să convingă pe oameni de păcat folosindu-se de predicarea care este centrată în Hristos. Oriunde Hristos este pre-zentat oamenilor – respins, crucificat, înviat şi înălţat ca Domn al slavei – acolo Duhului Sfânt nu-I lipsesc resursele în a aduce acasă în inima păcătosului depravarea şi starea de om pierdut.


pag 207

„Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut.” (Zaharia 12:10)

Aceste cuvinte, care şi-au găsit împlinirea iniţială în Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2:37), descriu ce se petrece atunci când Dumnezeu „toarnă” Duhul Său Sfânt cu puterea convingerii de păcat asupra celor pierduţi, forţându-i să „privească” la Acela pe care L-au străpuns. Rezultatul constă din suspine şi gemete care zdrobesc inima, „cum plânge cineva pe singurul lui fiu”!

Iată pe Omul de pe cruce, Cu păcatul meu pe umerii Lui; Ruşinat, îmi aud glasul batjocoritor Strigând dintre zeflemitori. Păcatul meu L-a ţintuit acolo Până când totul s-a-mplinit; Cu suflarea-I pe moarte mi-a dat viaţă— Şi ştiu că totul s-a sfârşit.

Stuart Townsend

O, cât de întunecat şi de ticălos trebuie să fie gestul de a respinge sau ignora pe Fiul infinit de glorios al lui Dumnezeu, care a fost „străpuns” pentru fărădelegile noastre şi care a plătit cel mai mare preţ imaginabil pentru ca păcătoşii să nu piară! Iată păcatul în cea mai stricată şi mai oribilă manifestare a lui. Până şi păcatul Sodo-mei şi al Gomorei nu a fost considerat atât de grav ca păcatul acelora care resping „lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2Corinteni 4:4)


pag 208

„Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea, şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei, decât pentru cetatea aceea: (Matei 10:14-15)

Atunci Isus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcu-te cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră. „Vai de tine, Horazine!” a zis El. „Vai de tine, Betsaido!” Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit, cu sac şi cenuşă. De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi pogorât până la Locuinţa morţilor; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile, care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. De aceea, vă spun, că în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine” (Matei 11:20-24)

O, cât de îngrozitoare trebuie să fie vina care stă asupra capetelor tuturor acelora care aud adevărata Evanghelie a lui Hristos cel crucificat, dar apoi îi întorc spatele cu apatie şi dezgust! Acesta este un păcat de departe mai grav decât orice păcat săvârşit împotriva Legii lui Moise! „Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?” (Evrei 10:28-29). „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19).

Convingerea prin Legea lui Hristos Tot ceea ce s-a spus până acum nu implică faptul că oamenii

pierduţi nu trebuie niciodată confruntaţi cu păcatele lor de imorali-


pag 209

tate (Ioan 4:16-18), neînfrânare (Faptele Apostolilor 24:25), idolatrie (Faptele Apostolilor 17:22-30; Romani 1:18-32), şi aşa mai departe (v. Anexa D), şi nici nu implică faptul că Duhul Sfânt nu se foloseşte de „Lege” pentru a convinge pe oameni de păcat. Păcatul ar fi lipsit de sens dacă nu ar presupune eşecul nostru de a trăi la înălţimea unui anume standard. Dar standardul cel mai convingător de păcat care ar putea fi aplicat inimilor oamenilor nu este Legea lui Moise, ci legea lui Hristos. Hristos Însuşi este întruchiparea acelei legi. Mulţi sunt convinşi de această „lege” când ajung să capete o câtuşi de mică imagine asupra slavei lui „Hristos şi a Lui crucificat” (1Corinteni 1:23; 2:2), prin predicarea Evangheliei. (Vedeţi şi pasajele din Faptele Apostolilor citate mai sus.) Alţii sunt convinşi de legea lui Hristos atunci când încep să vadă cât de departe se află faţă de învăţăturile lui Hristos prezentate de-a lungul Evangheliilor, şi în special a celor din Predica de pe Munte. Alţii sunt convinşi când văd trăsăturile lui Hristos manifestate în vieţile tuturor creştinilor adevăraţi (Matei 5:3-16). În fapt, istoria bisericii este plină de relatări ale acelora care au conştientizat starea lor de rătăcire spirituală atunci când s-au întâlnit cu Hristos în cei care sunt ai Lui.

A doua milă „Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt...Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două....Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Matei 5:39, 41, 44).

Conform legii romane, soldaţii aveau dreptul să se folosească de trecători să le ducă raniţele de la un post al călătoriei lor la următorul. Am putea să credem că a face aceasta fără a bombăni şi a ne plânge ar însemna o împlinire suficientă, dar Domnul nostru ne-a pus înainte un standard mai înalt: trebuie să facem asta voluntar, şi


pag 210

nu o milă, ci două! Acest standard va părea împovărător dacă nu sun-tem plini de dragoste cristică faţă de soldatul roman, situaţie în care „a doua milă” va fi o încântare pentru inimile noastre. În decursul celei de-a doua mile, vom avea oportunitatea deschisă să îi spunem soldatului despre Acela care ne-a făcut atât de „diferiţi” de alţii care i-au cărat raniţa. În decursul celei de-a doua mile, viaţa lui Hristos va fi manifestată „în trupurile noastre muritoare” iar Duhul Sfânt va avea ocazia de a folosi „legea lui Hristos” pentru a convinge pe soldat de păcatul lui.

Watchman Nee relatează întâmplarea unui creştin din sudul Chinei, care avea o orezărie plantată pe o terasă la jumătatea unui deal:

„Pe timp secetos, el folosea o roată de apă, antrenată de un mecanism care urca apa din canalul de irigaţii până la terenul său. Vecinul lui avea două terenuri pe o terasă mai de jos, iar într-o noapte, a făcut o spărtură în peretele de pământ de-spărţitor, drenând astfel toată apa din terasa superioară. Când fratele a astupat spărtura şi a pompat mai multă apă, vecinul a repetat gestul, şi a făcut lucrul acesta de trei sau patru ori. Fratele s-a consultat cu ceilalţi creştini din biserica lui, spu-nând: „Am încercat să fiu răbdător şi să nu mă răzbun, dar este drept aşa?” După ce s-au rugat împreună pentru situaţia respectivă, unul din ei a răspuns, „Dacă doar încercăm să facem ce este corect, sunt cu siguranţă nişte creştini foarte slabi. Trebuie să facem ceva mai mult decât ceea ce este drept.” Fratele a fost profund impresionat. În dimineaţa ur-mătoare, el a pompat apă pentru cele două orezării de la terasa inferioară, apoi după-amiază a pompat apă pe terasa propriei orezării. După aceea, apa a rămas nestingherită în terenul lui. Vecinul lui a fost atât de uimit de fapta lui, încât a început să îl întrebe care era motivul acesteia, şi, în timp, a devenit şi el creştin”.19


pag 211

Vedem în această întâmplare puterea convingătoare a „legii lui Hristos”, atunci când ea este demonstrată prin vieţile celor care sunt poporul lui Dumnezeu.

Martyn Lloyd-Jones povesteşte de o întâmplare asemănătoa-re din viaţa lui Billy Bray, care, înainte de convertirea lui, era un boxer renumit:

„Într-o zi, pe când se afla jos în mină, un alt bărbat care obişnuise să trăiască într-o teribilă frică de Billy Bray pe vremea dinainte de convertirea lui Bray, ştiind că acesta deve-nise creştin, s-a gândit că i-a sosit momentul să se răzbune. Fără vreo provocare, l-a lovit pe Bray, care s-ar fi putut răz-buna cu uşurinţă şi să-l lase lat şi inconştient dintr-o mişcare. Dar, în loc să facă asta, Billy Bray s-a uitat la el şi a spus, „Dumnezeu să te ierte, după cum şi eu te iert”, după care a tăcut. Rezultatul a fost că acel om a avut de suportat câteva zile de agonie în mintea şi în duhul lui, lucru care l-a condus direct la convertire”.20

O altă ilustraţie a puterii convingătoare a „legii lui Hristos” vine din mărturia lui Corrie ten Boom. După ce a salvat cu succes vieţile a sute de evrei în timpul ocupaţiei naziste a Olandei, într-o zi, un olandez a abordat-o pe Corrie cerându-i ajutor. El i-a spus că so-ţia lui îi fusese arestată pentru că ajuta pe evrei, dar că el găsise un ofiţer de poliţie care era dispus (pentru suma de 600 guldeni) să îşi asume riscul de a o elibera. Neştiind că relatarea acestui bărbat era de fapt o minciună pusă la cale cu scopul de a o atrage într-o cap-cană, Corrie a fost în măsură să strângă suma de bani necesară, sacrificând cei 200 guldeni pe care îi avea şi cerând ajutor pentru restul banilor de la prietenii ei. După doar câteva ore de când bărbatul şi-a primit banii, Gestapo-ul era la uşa casei lui Corrie pentru a aresta pe oricine se afla în casă şi pentru a-i duce să îndure ororile taberelor de concentrare.


pag 212

În timp ce era în închisoare, Corrie ten Boom a aflat cine era trădătorul ei. La început, ea s-a luptat cu amărăciunea, dar curând ea a descoperit curăţarea şi iertarea în Hristos. Iată cuvintele ei, spuse cu mare putere şi convingere:

„Când m-am pocăit de acel păcat, Domnul mi-a curăţit inima cu sângele Lui, iar o inimă curăţită prin sângele lui Isus este umplută de El cu Duhul Sfânt, roada Duhului fiind dragostea – dragoste până şi faţă de duşmani. Şi în loc să îl urăsc pe acel om, l-am iubit. După război, omul acela a fost pedepsit la moarte pentru că se făcuse vinovat de moartea multor cetăţeni olandezi. Când am auzit această veste, i-am scris următoarele: „Acţiunea ta de trădare a însemnat pentru mine moartea tatălui meu (avea 84 de ani când l-au dus în închi-soare, şi după 10 zile a murit), a surorii mele (care a murit după 10 luni de suferinţe groaznice), a fratelui meu (care a scăpat cu viaţă, dar bolnav şi a murit datorită bolii), şi a fiului lui (care nu s-a întors niciodată acasă). Eu însumi am suferit groaznic în trei închisori în care am fost dusă. Dar te-am iertat, şi asta pentru că Isus este în inima mea. Şi când Isus îţi spune să îţi iubeşti duşmanii, El îţi dă dragostea pe care El o cere de la tine.” I-am trimis acelui om un Nou Testament şi am subliniat în el versetele care îi arătau calea spre mântuire. Apoi acel bărbat mi-a scris: „Faptul că m-ai iertat este un miracol atât de mare încât mi-am spus, ‘Isuse, dacă Tu dai o astfel de dragoste în inima ucenicilor tăi, înseamnă că pentru mine nu mai e nici o speranţă.’ Şi am citit în Biblia pe care mi-ai trimis-o că Isus a murit pe cruce pentru păcatele lumii, am adus păcatele mele groaznice la Isus, şi ştiu acum că ele îmi sunt iertate. Faptul că tu m-ai iertat mi-a arătat ce înseamnă că există iertare prin Isus Hristos.” Acel bărbat a fost executat în acea săptămână, dar el a murit împăcat cu


pag 213

Dumnezeu, iar Dumnezeu s-a folosit de mine – care îl urâ-sem la început – ca să aducă la Domnul pe acest om!”21

Un ultim exemplu al puterii de convingere de păcat a legii lui Hristos este cel al relatării lui Doug Nichols cu privire la primele zile ale slujirii sale ca misionar al organizaţiei Operation Mobilization în India, în anul 1967.

Doug venise în câmpul misiunii de scurtă vreme, după care s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Pentru că nu avea bani pentru un tratament mai bun, s-a internat într-un sanatoriu de stat. Când a în-cercat să împartă celor de acolo exemplare din Evanghelia după Ioan şi alte publicaţii creştine în limba acelor oameni, colegii de sa-lon le-au rupt în bucăţi şi i le-au aruncat în faţă. Nimeni nu voia să accepte tractatele lui, probabil gândindu-se că nu era decât un alt american bogat.

În noaptea aceea, Doug s-a trezit pe la 2 dimineaţa, tuşind. Peste alee, el a observat cum un bătrân încerca să se dea jos din pat. După ce a încercat de mai multe ori să se ridice, în final bătrânul a căzut înapoi în pat şi a început să se tânguiască. În dimineaţa următoare, un miros groaznic umplea salonul, şi toţi pacienţii erau mânioşi pe el pentru că nu s-a putut abţine şi a făcut pe el. Una din asistentele care i-a curăţat patul l-a şi lovit în cap pentru ce făcuse.

În următoarea noapte, lucrurile s-au repetat. Doug s-a trezit în toiul nopţii tuşind. Iarăşi, l-a văzut pe bătrân încercând să se dea jos din pat; din nou, omul nu era în măsură să stea pe picioare, şi a început să plângă. Deşi el însuşi era foarte slăbit, Doug s-a dat jos din pat şi a mers la patul bătrânului. Luându-l cu o mână pe sub picioarele slăbănogite şi cu cealaltă de spate, Doug l-a cărat pe bătrân până la toaleta infectă, care nu era altceva decât o gaură în podea, l-a susţinut până omul şi-a făcut nevoile, şi apoi l-a cărat înapoi în pat. Pe când Doug s-a aplecat să îl aşeze pe pat, bătrânul l-


pag 214

a sărutat pe obraz. Doug s-a întors la patul lui şi s-a aşezat acolo complet extenuat.

Spre surprinderea sa, a fost apoi trezit pe la 4:30 dimineaţa de un alt pacient, care i-a adus o ceaşcă de ceai cald. Acest om i-a transmis prin semne că voia o carte de-a lui Doug – Evanghelia după Ioan. De-a lungul acelei zile, pacienţii, asistentele şi doctorii au tot venit la el cerându-i literatură creştină. Până seara, toţi cei 350 din sanatoriu aveau fie un exemplar din Evanghelia după Ioan, fie din Evanghelia după Marcu, fie o broşură evanghelistică. De-a lungul săptămânilor cât a stat acolo, mulţi au ajuns să Îl cunoască pe Hristos, fiind mântuiţi.22

Creştini „simpli” Deşi cu siguranţă suntem încurajaţi şi inspiraţi din astfel de

relatări uimitoare, există pericolul ca să trecem cu vederea sau să subevaluăm multele fapte ale dragostei creştine care au loc zilnic, şi sunt făcute de creştini „simpli”. De la studentul care plânge în rugăciune pentru colegul lui de cameră nepocăit şi până la mama care coace prăjituri pentru vecina de la apartamentul de vis-a-vis, viaţa şi legea lui Hristos sunt demonstrate zilnic în vieţile copiilor Lui. Această realitate a fost recent trăită de mine într-o modalitate proaspătă, pe când participam la slujba de înmormântare a unuia din aceşti credincioşi „simpli”. Când s-a oferit celor prezenţi posibili-tatea de a spune câteva cuvinte, am descoperit deodată cât de extra-ordinar fusese acest creştin „simplu”! Am rămas uimit cum coleg după coleg de la locul lui de muncă s-a ridicat şi a mărturisit ce im-pact avusese dragostea lui pentru fiecare dintre ei în mod personal. Un prieten creştin care îl ajutase să taie lemnele de foc a mărturisit că imediat ce primul camion de lemne a fost gata, a fost transportat imediat, dar nu la casa creştinului, ci la casa unui vecin în vârstă, care locuia în apropiere. Acesta este creştinismul Noului Testament!


pag 215

Cu mai mulţi ani în urmă, am locuit pentru o vreme într-o familie numeroasă unde asemănarea cu Hristos era trăită zilnic în acea casă. Într-o zi, când bucătăria era plină de femei care trudeau de zor la pregătirea mesei pentru o întâlnire numeroasă a unor vizi-tatori, unul din copii s-a furişat în mijlocul lor şi a începul să îşi toar-ne un pahar de lapte din frigidet. Acest deranj inutil cu doar câteva minute înainte de ora prânzului era în ea însăşi enervantă, însă copi-lul s-a apucat apoi să verse totul, împrăştiind lapte şi să dărâme pa-harele peste tot pe pardoseala din bucătărie. Mama lui s-a întors că-tre el nevenindu-i să creadă şi i-a răspuns imediat punându-şi mâini-le pe faţă şi exclamând cu căldură, „Ştefan, te iubesc!” Acea demon-straţie practică a legii lui Hristos m-a impresionat fără egal, şi a făcut mai mult în a-l convinge pe copilul egoist de păcătoşenia lui decât ar fi putut să facă o mie de predici pe tema „Să nu...”!

Sumarul Capitolului 17 Numai veşnicia va spune câte întâmplări ca acestea s-au

repetat de-a lungul istoriei bisericii. Dumnezeu să ne ajute să „mer-gem şi să facem la fel”!

Hristos este revelaţia perfectă şi finală a caracterului lui Dumnezeu, iar „legea lui Hristos” este revelaţia perfectă şi finală a Legii lui Dumnezeu. În măsura în care viaţa lui Hristos se arată în noi, în aceeaşi măsură ca fi arătată practic superioritatea „legii lui Hristos” faţă de oricare altă „lege”.

Această realitate este ilustrată zilnic în vieţile creştinilor adevăraţi. Un creştin care este plin de dragostea lui Hristos va des-coperi că va împlini poruncile Legii care interzic furtul, invidia şi adulterul în mod natural. Mai mult, el va face aceasta într-o moda-litate pozitivă care depăşeşte de departe interdicţiile negative ale Le-gii lui Moise. Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte „zeciuiala” şi alte cerinţe asemănătoare ale Vechiului Testament.


pag 216

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte convingerea de păcat, superioritatea legii lui Hristos se vede cel mai clar. Nici un standard de neprihănire nu se compară cu standardul vieţii şi Persoanei lui Hristos. Ceea ce l-a determinat pe Petru să spună „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!” a fost imaginea gloriei, bună-tăţii şi harului lui Hristos. Iar Duhul Sfânt s-a folosit de predicarea lui „Hristos şi a Lui crucificat” pentru a convinge şi converti mii de oameni atât dintre evrei cât şi dintre Neamuri, în primele zile ale bisericii.

În afara predicării lui Hristos, Duhul Sfânt a folosit, de aseme-nea, pentru convingerea oamenilor de păcat, manifestarea vieţii lui Hristos în practica zilnică a creştinilor adevăraţi. Acest lucru se pe-trece adesea în decursul „celei de-a doua mile”, când creştinii au oportunitatea de a demonstra practic dragostea lui Hristos, răbdarea şi iertarea într-o modalitate pe care oamenii pierduţi nu au văzut-o şi nu au experimentat-o vreodată.


pag 217

Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare

să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa. Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atâta slavă încât fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, măcar că strălucirea aceasta era trecătoare, cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului? Dacă slujba aducătoare de osândă, a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă

slujba aducătoare de neprihănire? Şi în privinţa aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult. În adevăr, dacă ce era

trecător, era cu slavă, cu cât mai mult va rămânea în slavă ce este netrecător!...Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este

slobozenia. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin

Duhul Domnului.

2Corinteni 3:5-11, 17-18

După cum am văzut în mod repetat de-a lungul acestui studiu, standardul comportamentului creştin nu este altul decât Hristos Însuşi. El este revelaţia finală a lui Dumnezeu cel invizibil şi a voii Lui pentru noi. De aceea, ar trebui să fie evident, pentru oricine a fost părtaş chiar şi unei licăriri a „slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” că „legea lui Hristos” este un standard deopo-


pag 218

trivă minunat şi imposibil. În afara unei minuni, nimeni dintre noi nu are vreo speranţă de a împlini, chiar şi doar în principiu, un astfel de model glorios.

Faptul că o astfel de minune a avut loc în viaţa fiecărui creştin este parte integrantă din „vestea bună” fără egal a Evan-gheliei. În Hristos, noi suntem făpturi noi, cu inimi noi, trăind într-un tărâm nou – cel al harului. Prin puterea dătătoare de viaţă a Du-hului Sfânt, legea lui Dumnezeu – legea dragostei – a fost scrisă în interiorul nostru. Şi această lege este împlinită nu printr-o ascultare de sclav faţă de un cod exterior de porunci, ci prin manifestarea unei Puteri interioare – care este însăşi viaţa lui Hristos care trăieşte în noi. Profunzimea şi pasiunea dragostei pe care o datorăm lui Dumnezeu şi semenilor noştri trece dincolo de abilitatea oricărei po-runci de a o produce în noi, dar nu este dincolo de ceea ce Hristos poate să facă! Hristos Însuşi, în Persoana Duhului Sfânt, locuieşte în inimile noastre, şi trăieşte, prin Duhul Lui, „viaţa lui Isus” în trupurile noastre muritoare (2Corinteni 4:7-10).

Vechi sau Nou În acest context se pot vedea în perspectiva corectă cuvintele

lui Pavel citate mai sus din 2Corinteni. În aceste versete, Pavel pune într-un mod izbitor în contrast Vechiul şi Noul Legământ.

Vechiul Legământ Noul Legământ

v.6 „slova” „Duhul”

v.6 „slova omoară” „Duhul dă viaţa”

v.7,8 „slujba aducătoare de moarte” „slujba Duhului”

v.7,3 „scrisă şi săpată în pietre” „table care sunt inimi de carne”

v.9 „slujba aducătoare de osândă” „slujba aducătoare de neprihănire”

v.10 „ce a fost slăvit … nici n-a fost slăvit”

„din pricina slavei care o întrece cu mult”


pag 219

Vechiul Legământ Noul Legământ

v.11 „ce era trecător” „ce este netrecător”

v.17 [„robia”] (Galateni 4:24-25; 5:1) „slobozenia” [sau libertatea – n.trad.]

Este vital pentru noi să înţelegem că, atunci când Pavel a pus în contrast „slova” cu „Duhul”, el nu vorbeşte despre studiile bibli-ce sau predicile „moarte” ca fiind în opoziţie cu cele care sunt „pline de viaţă.” Nici nu vorbeşte despre semnificaţia „literală” a Bibliei, pusă în contrast cu cea „spirituală”. Dimpotrivă, Pavel contrastează aici legea scrisă, exterioară, a Vechiului Legământ („slova”) cu principiul de viaţă interior al Noului Legământ („Duhul”). Vechiul Legământ, ca o întruchipare a principiului faptelor, a fost o „slujbă aducătoare de osândă şi moarte”. Prin contrast, Noul Legământ, ca o întruchipare a principiului harului, este o „slujbă aducătoare de neprihănire şi o slujbă a Duhului.”

Slova sau Duhul În Noul Testament este menţinut acest contrast între slovă şi

Duh. Diferenţa între ele constă în diferenţa între lucrurile exterioare şi cele interioare, între robie şi libertate, între vechi şi nou, între sclavie şi calitatea de fiu, între moarte şi viaţă.

Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. (Romani 2:28-29)

Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă. (Romani 7:6)


pag 220

În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. (Romani 8:2)

Căci - lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit... pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. (Romani 8:3-4)

Dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere [ca fii – lit.], care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!” (Romani 8:13-15)

Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. (Romani 14:17)

Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. (2Corinteni 3:17-18)

Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei? Sunteţi aşa de nechibzu-iţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească? ?(Galateni 3:2-3)

Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei? (Galateni 3:5)

Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii ... aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit. (Galateni 3:13-14)

Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a


pag 221

trimes în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică: „Tată!” (Galateni 4:4-6)

Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har. Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii. (Galateni 5:4-5)

Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. (Gala-teni 5:18)

Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. (Galateni 5:22-23)

Slujba Duhului Este foarte clar din aceste versete că orice învăţătură cu

privire la „legea lui Hristos” trebuie să fie centrată pe realitatea uimitoare a slujbei Noului Legământ făcută de Duhul Sfânt. Pentru Pavel, contrastul dintre Vechiul şi Noul Legământ nu este în primul rând un contrast între două feluri de legi – Legea lui Moise şi Legea lui Hristos. Dimpotrivă, contrastul este mai degrabă între „slujirea în vechea slovă” şi „slujirea într-un duh nou, adică în Duhul.” Pavel nu vede viaţa creştină ca fiind centrată în orice fel în Lege. Dimpotrivă, el vede viaţa creştină ca fiind centrată în Hristos şi împuternicită de Duhul. Creştinul a „murit faţă de Lege” pentru a fi „al altuia, adică al Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Romani 7:4). Creştinul nu „umblă în Duhul” într-un mod inconştient, prin a încerca în mod conştient să împlinească Legea; din contră, el „împlineşte Legea” în mod inconştient, căutând în mod conştient să umble în Duhul: „În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii ... pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani


pag 222

8:2, 4). Această „umblare în Duhul” implică, printre altele, ascultarea de înfrânările Duhului atunci când simţim în inimile noastre că El este „întristat” de lucruri pe care noi suntem aproape să le facem (Efeseni 4:30). Mai implică şi ascultarea de îndemnurile Duhului atunci când El ne conduce să facem ceva pozitiv – să vorbim despre Dumnezeu, să mărturisim sau să ne rugăm (1Tesaloniceni 5:19).

Este foarte important să vedem că, în Noul Testament, păcatul nu este perceput în primul rând în termenii încălcării unei liste de interdicţii scrise, ci în termenii întristării, stingerii, împotri-virii (Faptele Apostolilor 7:51), minţirii (Faptele Apostolilor 5:3), ispitirii (Faptele Apostolilor 5:9), batjocoririi (Evrei 10:29), blasfe-mierii (Matei 12:31-32) sau jignirii sub orice formă a unei Persoane vii – Duhul Sfânt. Pe de altă parte, despre trăirea evlavioasă se vor-beşte în termenii trăirii în Duhul (Galateni 5:25), umblării în Duhul (Galateni 5:25), fiind călăuziţi de Duhul (Romani 8:14), a avea roada Duhului (Galateni 5:22), a fi plini de Duhul (Efeseni 5:18), a semăna în Duhul (Galateni 6:8), a se bucura în Duhul (Luca 10:21), a fi tare în nădejde, prin puterea Duhului (Romani 15:13), a se ruga prin Duhul (Efeseni 6:18), a se închina prin Duhul (Filipeni 3:3), a fi în Duhul (Apocalipsa 1:10; Luca 2:27), a spune cuvintele care sunt învăţate de Duhul (Luca 12:12; Faptele Apostolilor 6:10; 1Corinteni 2:13), a asculta de înfrânările Duhului (Faptele Apostolilor 16:6-7), a fi mângâiaţi de Duhul (Faptele Apostolilor 9:31), a sluji în viaţa nouă, prin Duhul (Romani 7:6), a ne concentra minţile pe lucrurile Duhului (Romani 8:5), a da morţii faptele firii pământeşti prin pute-rea Duhului (Romani 8:13), a fi întărit prin Duhul (Efeseni 3:16), a păstra unitatea Duhului (Efeseni 4:3), a iubi în Duhul (Coloseni 1:8), a avea bucuria Duhului (Faptele Apostolilor 13:52; Romani 14:17; 1Tesaloniceni 1:6), a păzi prin Duhul comoara care ni s-a încredinţat (2Timotei 1:14), a predica Evanghelia prin Duhul (1Petru 1:12), a scoate demoni prin puterea Duhului (Matei 12:28), şi a asculta de ceea ce Duhul spune (Apocalipsa 2:7, 11, 17, 29; 3:6, 13, 22)! Şi se


pag 223

pot adăuga multe alte versete la acestea. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că Pavel se referă, în 2Corinteni 3, la întreg Noul Legământ ca fiind „slujba Duhului” (2Corinteni 3:8).

Roada Duhului Conform Noului Testament, aşadar, viaţa creştină nu repre-

zintă un efort masiv de a păzi o listă de reguli, indiferent dacă acea listă este Legea lui Moise sau vreo versiune actualizată de Hristos în Predica de pe Munte, şi făcută de o mie de ori mai dificil de împlinit decât fusese cea veche. Dimpotrivă, viaţa creştină este văzută ca „umblare în Duhul.” În loc să ne străduim în puterile noastre să atingem standardele imposibile ale legii lui Hristos, suntem chemaţi să ne bizuim pe Duhul Sfânt pentru a produce în noi caracterul lui Hristos. Oricare din calităţile lui Hristos din viaţa credinciosului din Noul Legământ este văzută în Noul Testament ca fiind „roada” (adică produsul natural) al prezenţei pline de putere şi a acţiunii Duhului Sfânt.

Unii au gândit, în mod greşit, că, printr-o străduinţă proprie în a asculta de standardele perfecte ale legii lui Hristos, ei pot căpăta în vieţile lor o mai mare influenţă a Duhului Sfânt. Dar Biblia spune exact opusul: roada asemănării cu Hristos nu înseamnă a avea mai mult din Duhul Sfânt, ci roada Duhului Sfânt înseamnă o asemănare mai mare cu Hristos. „Roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blânde-ţea, înfrânarea poftelor”. „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură (adică o atenţie meticuloasă oferită regulilor şi porunci-lor), ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” Duhul Sfânt este „dat” iar minunile sunt făcute nu prin fapte, ci prin credinţă. (Galateni 5:22; Romani 14:17; Galateni 3:5)

Creştine, nu este nici aşteptat de la tine şi nici nu este posibil ca să produci prin eforturile tale neprihănire, pace sau bucurie. Doar prin a fi conectat la Duhul Sfânt aceste calităţi pot izvorî în viaţa ta!


pag 224

O ilustrare asupra felului cum acest lucru se petrece în practică este prezentată de Mari Jones într-una din pildele ei, preluate din viaţa de familie din Ţara Galilor. Trăind în munţii Ţării Galilor, departe de sursele de electricitate, fermierii locali se bucurau totuşi de avantajul izvoarelor care curgeau din munţi.

„A fost construit apoi un baraj pentru a dirija cursul apei către o captare de apă, care a fost acoperită cu un grătar. Apa curgea prin acesta, iar forţa ei era dirijată pe o conductă care o ducea, printr-o cădere de aproape 500 de metri, la o turbină. Această dirijare a apei îi conferea o creştere impresi-onantă de presiune şi putere pentru a acţiona turbina, care, la rândul ei, alimenta dinamometrul, şi astfel era produsă elec-tricitatea de care aveam nevoie.”23

În ciuda acestui aranjament avantajos, John şi Mari Jones rămâneau în întuneric sau semi-întuneric. De ce? Nu din cauza apelor pârâului, ci pentru că sus, în munte, grătarul se bloca din cauza ramurilor de copac şi a altor impurităţi cărate de apă. În astfel de situaţii, procesul de colmatare începe adesea cu o singură ramură, dar foarte curând se adaugă tot mai multe ramuri, până când inevitabil curgerea apei se blochează aproape complet. Doar atunci când aceste murdării sunt îndepărtate de pe grătar, apa îşi reia cursul prin grătar şi sistemul de iluminat este din nou în funcţiune, becurile strălucind iarăşi.

La fel este şi cu viaţa creştină! Noi nu suntem chemaţi să producem puterea şi lumina vieţii lui Hristos, ci suntem chemaţi să îndepărtăm orice murdării care pot să blocheze curgerea liberă a acestei vieţi către şi prin noi. Pe scurt, suntem chemaţi să ne pocăim de orice lucruri din vieţile noastre care pot să stingă sau să întristeze Duhul Sfânt şi să credem promisiunile care ne-au fost făcute în Hristos. Numai atunci putem să ne „dăm pe noi înşine lui Dumne-


pag 225

zeu, ca vii, din morţi cum eram” (Romani 6:13) şi să ne ridicăm pen-tru a „trăi o viaţă nouă” (Romani 6:4).

Cât de multe au fost situaţiile când fiecare creştin a experi-mentat această realitate! Văzându-se insensibil şi sec, credinciosul cade pe genunchi mărturisind şi cerând să fie curăţat de păcatele care „blochează conductele” harului în viaţa lui. Apoi, în mod con-ştient, îşi pune credinţa în promisiunile lui Dumnezeu cu privire la ceea ce a fost făcut pentru el în Hristos, şi se ridică descoperindu-se imediat plin de un simţământ proaspăt al prezenţei şi puterii lui Dumnezeu! Aleluia! Puterea şi viaţa nu sunt ale noastre, ci ale lui Hristos!

Golit ca Tu să mă umpli, Un vas curat în mâna Ta; Doar cu puterea pe care Tu o dai, Prin har, cu fiecare poruncă. Doar conductele, binecuvântat Domn, Dar cu toată puterea Ta minunată, Curgând prin noi, Tu ne poţi folosi În fiecare zi şi fiecare ceas.

Mary Maxwell

Sumarul Capitolului 18 Este foarte important să observăm că, în Noul Testament,

păcatul nu este văzut în principal în termenii încălcării unei liste scrise de interdicţii, ci în termenii jignirii unei Persoane vii – Duhul Sfânt. În mod asemănător, despre trăirea evlavioasă se vorbeşte nu în termenii ascultării de un set scris de legi, ci în termenii trăirii şi umblării „în Duhul.” Creştinii slujesc în „Duhul cel nou” şi nu în „slova cea veche”. Aşa cum spune Pavel, întreg Noul Legământ poate fi caracterizat ca „slujba Duhului.”


pag 226

Oricare din calităţile lui Hristos din viaţa credinciosului în Noul Legământ este văzută în Noul Testament ca fiind „roada” prezenţei pline de putere şi a acţiunii Duhului Sfânt. Doar prin a fi conectaţi la Duhul Sfânt pot să izvorască în vieţile noastre aceste calităţi ale asemănării cu Hristos. Creştini fiind, nu suntem chemaţi să producem puterea şi lumina vieţii lui Hristos, ci suntem chemaţi să ne pocăim de orice lucru din vieţile noastre care poate stinge sau întrista Duhul Sfânt, şi să credem în promisiunile care ne-au fost făcute în Hristos.


pag 227

Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrînarea poftelor...

Galateni 5:22-23

Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului, pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi roadă, dacă nu

rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.

Ioan 15:3-5

În 2Corinteni 3, Pavel se referă la întreg Noul Legământ ca fiind „slujba Duhului”. De aceea, nu este o surpriză faptul că viaţa creştină nu poate fi trăită decât printr-o alimentare continuă de la puterea divină a Duhului Sfânt. Această realitate se vede clar nu doar în sublinierea pe care Pavel o face cu privire la „roada Duhu-lui”, ci şi în învăţătura Domnului cu privire la viţa şi mlădiţele. Aşa cum spune Domnul Isus, nici o „mlădiţă” nu este capabilă să aducă roadă „de la sine”: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.”


pag 228

Viţa şi mlădiţele Dacă este un lucru exprimarea Domnului legată de viţă şi

mlădiţe vrea să ni-l transmită, atunci acest lucru este cu siguranţă următorul: că viaţa care curge prin noi, creştinii, este însăşi viaţa lui Hristos! Creştinii sunt părtaşi „vieţii lui Dumnezeu în sufletul omului”. Mlădiţele nu pot să aducă roadă „de la sine”; ele aduc roadă numai dacă primesc sevă de la viţă. „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine.” Dragă creştine, nu putem produce roadă de la noi înşine! Dumnezeu a pus însăşi viaţa Lui în noi, iar calea prin care „aducem roadă”, după cum spune Domnul Isus Hristos, este prin a „rămâne în viţă.”

Când ne gândim la a „rămâne în Hristos”, întotdeauna trebuie să ne amintim că cel mai de bază sens al cuvântului „a rămâne” este „a sta pe loc”. Mult prea adesea creştinii au văzut acest „a rămâne” ca pe o faptă care trebuie făcută. Cu toate acestea, prin folosirea cuvântului „a rămâne” pentru a descrie responsabilitatea noastră de a fi roditori, Domnul nostru Îşi centrează sublinierea nu pe obţinere, ci pe rămânere! Chemarea de a „rămâne” nu este atât de mult o chemare de a „face ceva,” pe cât este o chemare de a „trăi unde suntem”! De aceea, cel mai important lucru pe care îl putem învăţa din porunca de a „rămâne” este realitatea poziţiei noastre prezente de unire cu Hristos, ca părtaşi ai vieţii Sale.

În lumea naturală, putem spune despre aceia care rămân suficient într-un loc anume că ei „locuiesc” acolo; acel loc devine „casa” lor. La fel este şi în ce priveşte rămânerea în Hristos; aceia care rămân în El, „locuiesc” în El, şi El în ei.

Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el. (Ioan 14:23)


pag 229

Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a tri-mes pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mă-nâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine. (Ioan 6:56-57)

Din aceste versete este clar că rămânerea în Hristos are de-a face cu iubirea Lui, ascultarea de El şi extragerea esenţei vieţii noastre din El prin „a mânca trupul Lui şi a bea sângele Lui”. Bineînţeles, aceste cuvinte nu trebuie luate literal, aşa cum le-au luat evreii (Ioan 6:52). „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă” (Ioan 6:63). A mânca trupul lui Hristos şi a bea sângele Lui are de-a face cu a veni la El şi a crede în El, după cum ne arată clar contextul versetelor precedente (Ioan 6:35, 47, 50-54). Aceste „a veni” şi „a crede” nu reprezintă un eveniment singular, care se pe-trece o singură dată în viaţă, ci implică o viaţă întreagă de părtăşie, dependenţă şi însuşire a Lui, în mod intim. Rezultatul acestei „rămâneri” va fi „roada”: „Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă” (Ioan 15:5).

Privind la gloria lui Hristos În ciuda învăţăturii Domnului nostru cu privire la viţa şi

mlădiţele, mulţi creştini par să creadă că ei vor aduce roadă în principal prin îndreptarea atenţiei lor la Lege. Au şi fost scrise volume întregi, sute de pagini, explicând în scris Cele 10 Porunci, în încercarea de a ajuta pe creştini să crească în har. Samuel Bolton, unul dintre puritani, îşi exprima convingerile sale în fraze ca aceasta: ”Câtă vreme te afli în sălbăticia acestei lumi, trebuie să umbli după modelul de comportament al lui Moise... Legea ne duce la Evan-ghelie, ca să putem fi justificaţi; iar Evanghelia ne trimite înapoi la Lege, ca să aflăm care este responsabilitatea noastră, a celor care suntem justificaţi”24. Probabil că unii ar argumenta că Bolton voia să spună ceva diferit decât ce par să implice aceste cuvinte, dar


pag 230

afirmaţiile lui totuşi ne conduc într-o direcţie greşită. Hristos nu are nevoie să ne trimită înapoi la Moise, ca Legea să fie regula respon-sabilităţii noastre; exemplul lui [Hristos] în cuvânt şi faptă ne este mai mult decât suficient! El nu are nevoie nici să ne focalizeze aten-ţia asupra lui Moise pentru ca noi să putem creşte în har; a ne fixa privirile asupra Persoanei glorioase a lui Hristos este mai mult decât potrivit pentru a fi transformaţi în asemănarea Lui.

Modalitatea prin care noi, creştinii, creştem nu constă în focalizarea constantă a atenţiei noastre pe „lege şi mărturie”, chiar şi în ce priveşte legea şi responsabilitatea prezentată în Noul Testa-ment; calea prin care noi creştem, în calitate de creştini, constă în a ne centra atenţia asupra lui Hristos! În chiar pasajul în care Pavel caracterizează întreg Noul Legământ ca fiind „slujba Duhului”, el descrie transformarea glorioasă care are loc în toţi aceia care îşi aţin-tesc privirile asupra lui Hristos. După cum ne putem aştepta din context, această transformare are loc prin puterea Duhului; este „de la Domnul, Duhul Sfânt”: „Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toţi privim cu faţa desco-perită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2Corinteni 3:17-18)

Aceste versete nu vorbesc, în primul rând, despre străduinţa noastră de a fi ca Hristos, ci doar despre „aţintirea privirilor” asupra Lui. Mulţi proaspeţi creştini, fiind zeloşi, se epuizează pe sine în străduinţă de sine, şi totuşi eşuează total în încercarea lor de a imita caracterul lui Hristos în vieţile lor. Ei sunt atât de prinşi în străduinţa lor de a fi ca Hristos, încât nici nu-şi mai rezervă timp tocmai pentru acel lucru care îi va transforma după asemănarea lui Hristos – să privească la El!

Priveşte la Hristos, priveşte la El, creştine! Opreşte-te pentru câteva momente, măcar, din a te chinui să fii ca El, şi doar priveşte la El, în slava şi frumuseţea Lui! Meditează la cuvintele şi acţiunile


pag 231

Lui, aşa cum ne sunt lăsate pe paginile Evangheliilor. Aţinteşte-ţi privirea la maiestatea Sa uimitoare, atunci când calmează furtunile, când înviază morţii şi când iartă păcatele. Gândeşte-te la dragostea şi smerenia Lui delicate manifestate atunci când El a spălat picioarele ucenicilor, când a suportat eşecurile lor constante şi când „i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1). Priveşte-L în grădină cum Îi curg pică-turile de sânge pentru tine, şi cum moare pe cruce sub blestemul tău. Priveşte-L stând la dreapta Tatălui, încoronat cu toată slava şi cinstea, iubindu-te în continuare după cum un mire îşi iubeşte mi-reasa. Proşterne-te înaintea Lui şi închină-te Lui. Spune-I cât de mult Îl iubeşti, în ciuda tuturor eşecurilor şi greşelilor tale. Mărturi-seşte-I păcatele tale şi recunoaşte-ţi dependenţa totală de El. Încrede-te în realitatea glorioasă a dragostei Lui pentru tine şi în unirea ta cu El. Pe scurt, cultivă o relaţie de dragoste faţă de El. Calea sfinţeniei constă, până la urmă, dintr-o relaţie de dragoste cu Hris-tos, împuternicită de Duhul Sfânt.

Isuse, mă odihnesc, mă odihnesc în bucuria a ceea ce eşti Tu; Descopăr măreţia inimii Tale iubitoare. M-ai chemat să îmi aţintesc privirea la Tine, şi frumuseţea-Ţi îmi umple sufletul, Căci, prin puterea Ta transformatoare, Tu m-ai făcut desăvârşit.

Jean Sophia Pigott

Cultivarea unei relaţii de dragoste Aşa cum spune Biblia, relaţia creştinului cu Hristos ţine de

cea mai mare intimitate sufletească. Ea este descrisă în Efeseni 5:22-32 ca fiind realitatea faţă de care intimitatea căsătoriei dintre oameni nu este decât o umbră. Creştinii au fost „uniţi cu Hristos” într-o uni-tate vie care conduce la a aduce roadă pentru Dumnezeu: „Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Romani 7:4)


pag 232

Prima şi cea mai mare chemare a creştinului este să iubească pe Dumnezeu. Oricât ar părea de simplu, chemarea aceasta o tot ţine înainte repetând că viaţa creştină nu constă în a păzi o listă de reguli, ci a cultiva o relaţie de dragoste cu o Persoană vie. Ce soţ, întorcându-se dintr-o lungă călătorie, ar fi bucuros să îşi găsească acasă soţia spunându-i bun venit ca urmare a ascultării de o listă de reguli care ar suna cam aşa: „(1) Spune-i bun venit; (2) Îmbrăţişează-l; (3) Sărută-l; (4) Dă-i să mănânce”? N-ar fi privită atitudinea ei de a-şi consulta şi bifa lista de îndatoriri ca o jignire la adresa soţului ei? N-ar trebui mai degrabă ca încântarea ei să fie atât de mare la revederea soţului, încât asta să o facă să şi uite de lucrurile pe care ar fi trebuit să le facă?

Ce ruşine ar trebui să ne fie că, în calitate de creştini, suntem atât de rapizi în a uita de Mirele nostru Ceresc şi în a ne întoarce la păzirea regulilor şi la rutina vieţii creştine! (1) Citeşte Biblia. (2) Spune-ţi rugăciunile. (3) Mergi la biserică. (4) Păzeşte poruncile! Atunci când dragostea fierbinte pentru Hristos slăbeşte, invariabil legalismul creşte în noi (v. Anexa F) şi, odată cu el, creşte şi focali-zarea pe lucrurile exterioare. Conformarea exterioară cu o listă men-tală de acţiuni comportamentale prescrise devine etalonul prin care sunt evaluaţi oamenii, în loc ca aceasta să se facă după prezenţa vie-ţii interioare şi a dragostei pentru Dumnezeu. O astfel de mentalitate conduce întotdeauna la „muşcarea şi devorarea” (Galateni 5:15) reciprocă şi la pierderea sentimentului „fericirii” (Galateni 4:15) pe care l-am avut cândva. În loc să fim fericiţi, ajungem să „umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Galateni 5:26).

Un proaspăt creştin, care îşi conduce maşina pe autostradă cântând laude lui Dumnezeu şi care, în acest timp, în mod inconştient, depăşeşte limita de viteză, este de departe mult mai plăcut înaintea lui Hristos decât cel mai precis „păzitor de porunci” care a uitat „dragostea dintâi.”


pag 233

Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui meu, şi că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. (Apoca-lipsa 2:2-4)

Conform acestor versete, biserica din Efes avea multe calităţi demne de laudă. Ei se „osteniseră”, continuaseră în „răbdare”, „suferind din pricina Numelui” lui Hristos, fără a „obosi”. Cu toate acestea, ei „părăsiseră dragostea dintâi”. În căsătoria dintre oameni, semnele „dragostei dintâi” sunt bine cunoscute. Orice moment şi orice faţetă a vieţii este afectată de o astfel de dragoste. Cei îndră-gostiţi se gândesc unul la celălalt în mod constant, tânjesc unul după prezenţa celuilalt atunci când sunt departe, şi îşi găsesc încântarea în conversaţiile lor intime şi îşi exprimă dragostea când se află împre-ună. Ei fac cu bucurie mari sacrificii pentru a se face plăcuţi unul altuia, în moduri speciale. Chiar în mijlocul altor activităţi, parfumul celui iubit se păstrează în memoria lor, iar când găsesc primul mo-ment liber, inimile lor se întorc imediat la obiectul încântării lor reciproce. Nici nu mai trebuie să spun că nici o cantitate de „trudă”, „perseverenţă” şi „rezistenţă” din viaţa creştină nu contrabalansează lipsa acestei „dragoste dintâi” în relaţia noastră cu Hristos! Pe de altă parte, dacă inimile noastre revarsă de dragoste pentru El, cu sigu-ranţă că vom fi făcuţi capabili, prin acea dragoste, „să trudim şi să perseverăm”.

„Străduinţa” Realitatea că nu este de aşteptat ca cel credincios să aducă

roadă prin propriile sale puteri, ci prin rămânerea în Hristos şi con-centrarea simţămintelor sale asupra lui Hristos, nu înseamnă că viaţa creştină este lipsită de dureri şi griji. Atât Domnul Isus cât şi apo-stolii Lui vorbesc despre „străduinţa” ce caracterizează pe cei cre-


pag 234

dincioşi (Luca 13:24; Romani 15:30; Coloseni 1:29; Evrei 12:4). Creştinii sunt chemaţi să caute (1Timotei 6:11; 2Timotei 2:22; Evrei 12:14), să alerge (1Corinteni 9:24-27; Evrei 12:1), să se lupte (1Ti-motei 1:18; 6:12), să îşi dea toată silinţa (Evrei 4:11; 6:11-12; 2Petru 1:5, 10; 3:14), să fie veghetori (Luca 21:34), să stăruiască (Coloseni 4:2), şi să se sfinţească (2Corinteni 7:1). Adesea ei trebuie să facă aceste lucruri în totalitate „prin credinţă”, în ciuda a tot ceea ce ei ar putea „simţi” că ar trebui să facă altfel. Chemarea de a iubi pe Hristos cu toată inima cu siguranţă că nu este o chemare la a trăi în uşurătate, lenevie şi îngăduinţă de sine. Creştinul merge pe urmele paşilor Domnului lui, pe o cărare care adesea este udată cu larcimi, sudoare şi sânge. A iubi cum a iubit Hristos ne va costa totul. „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26-27).

Pe această cale costisitoare a uceniciei, nimic nu motivează pe cel credincios să „urmeze” în totul pe Domnul lui precum o face simţământul arzător al dragostei lui Hristos pentru el, „turnată” (Romani 5:5) în inima sa prin Duhul Sfânt. Pavel însuşi a fost „con-strâns” (2Corinteni 5:14-15) de dragostea lui Hristos, şi s-a rugat pentru credincioşii din Efes ca şi ei, „având rădăcina şi temelia pusă în dragoste”, să ajungă să „cunoască dragostea lui Hristos, care în-trece orice cunoştinţă”, şi ca să „ajungă plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:14-19). Orice tresărire a dragostei de nepă-truns a Domnului nostru pentru noi înmoaie împietrirea inimilor noastre şi le umple cu atât mai mult cu dragoste faţă de El (1Ioan 4:19) şi cu dorinţă de a fi plăcuţi Lui cu orice preţ. Acest lucru este bine ilustrat de mărturia unui tânăr atlet care, pe măsură ce linia de sosire se apropia, s-a descoperit cu mult în urma plutonului de atleţi superiori. Dar a fost de ajuns o imagine de-o clipă a tatălui său stând lângă linia de sosire care l-a determinat să îşi dea ultima doză de


pag 235

energie şi să întreacă, unul câte unul, pe toţi competitorii lui, până când, la final, a fost doborât de oboseală, la finalul cursei.

„Cu puterea Lui” Dragostea reciprocă dintre un credincios şi Domnul lui îl

face capabil să „sufere totul” (1Corinteni 13:7). Totuşi, această rela-ţie de dragoste trebuie să fie constant susţinută şi înnoită prin Duhul Sfânt. Creştinii trebuie să aştepte şi să îşi extragă tăria de la Domnul. „El dă tărie celui obosit, şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul îşi înoiesc puterea, ei sboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40:29-31). Viaţa creştină implică răbdare, luptă, sufe-rinţă, lepădare de sine şi o ascultare de poruncile lui Hristos care îl costă pe credincios. Ea implică „străduinţa”. Dar această străduinţă nu este una obţinută prin firea pământească, ci este o străduinţă prin puterea Duhului. Pavel cunoştea atât de bine această împuternicire interioară prin Duhul Sfânt ca pe o realitate experimentată, încât îi venea în minte în mod spontan oridecâte ori subiectul suferinţei sau al „trudei” se ridica:

„Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine” (Coloseni 1:29)

„Suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu.” (2Timotei 1:8)

„Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu pără-siţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru. Căci noi cei vii, totdeauna


pag 236

suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.” (2Corinteni 4:7-11)

„Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui ... şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru” (Efeseni 3:14, 16)

„Întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui.” (Efeseni 6:10)

Dacă toate acestea par că sunt străine de noi, este din cauză că noi cunoaştem atât de puţin din belşugul şi „revărsarea” Duhului Sfânt, experienţe care sunt evidente în Noul Testament. Atunci când Duhul Sfânt este prezent în putere, ca în timpurile trezirilor istorice, aceste realităţi s-au retrăit în manifestările lor cele mai depline şi mai clare. În astfel de situaţii, credincioşii au experimentat „bucuria negrăită şi strălucită” (1Petru 1:8) şi au fost continuu „plini de bucurie şi de Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 13:52). În astfel de situaţii dragostea lui Dumnezeu este „turnată în inimile lor prin Duhul Sfânt” (Romani 5:5), când ei agonizează în rugăciune cu „suspine negrăite” (Romani 8:26). În astfel de situaţii sunt ei umpluţi cu putere pentru mărturisire (Faptele Apostolilor 4:31, 33) şi cu o dragoste peste măsură de mare faţă de vrăjmaşii lor (Faptele Apostolilor 7:55-60). Acestea sunt lucrările Duhului pe care Pavel le avea în minte când vorbea despre suferinţa pentru Evanghelie „după puterea lui Dumnezeu.”

Sarah Edwards Mărturia lui Sarah Edwards (1710-1758), după o revărsare

neobişnuită a Duhului Sfânt în viaţa ei, ilustrează ceva din această realitate:

În acelaşi timp, inima şi sufletul mi s-au revărsat cu totul în dragoste pentru Hristos, atât de profund încât părea că e o revărsare constantă de dragoste cerească şi divină, din inima lui Hristos către mine; mi se părea că plutesc sau înot în


pag 237

aceste raze strălucitoare şi suave ale dragostei lui Hristos, ca nişte particule fine care înoată în razele soarelui sau ca raze ale luminii lui, care pătrund către mine prin fereastră... Când m-am trezit în dimineaţa aceea de Duminică, am simţit o dragoste faţă de toţi oamenii, cu totul deosebită prin tăria şi dulceaţa ei, cu mult mai profundă decât experimentasem oricând până atunci. Puterea acelei dragoste era atât de mare încât nu o puteam exprima în cuvinte. Mă gândeam că, dacă aş fi fost atunci înconjurată de duşmani, care şi-ar fi revărsat răutatea şi cruzimea asupra mea, chinuindu-mă, mi-a fi fost imposibil să simt vreun sentiment negativ faţă de ei, ci doar i-aş fi iubit şi i-aş fi compătimit, având o dorinţă fierbinte ca ei să fie fericiţi cu adevărat.25

Dirk Willems O altă relatare, de data aceasta din viaţa lui Dirk Willems

(care a murit în 1569) ne oferă un exemplu al acestei dragoste cris-tice supranaturale faţă de vrăjmaşi, manifestată în cele mai grele cir-cumstanţe.

Dirk Willems a trăit în Asperen, Olanda, în decursul ultimilor ani ai persecuţiei catolice, sub domnia Ducelui de Alva. În 1569, el a fost judecat şi învinuit că este Anabaptist. În sentinţa oficială, Dirk fusese acuzat de „crima” de a fi fost „re-botezat” în Rotterdam pe vremea când era tânăr şi pentru că ar fi „permis ca mai multe per-soane să fie re-botezate în casa lui; toate acestea fiind contrare sfintei noastre credinţe creştine.” Pentru aceasta, judecătoria i-a aplicat pedeapsa cu moartea, punându-l să fie „executat prin foc, până când va muri” şi a declarat „confiscarea tuturor averilor lui, spre a fi folosite în beneficiul maiestăţii sale regale.”

Partea neobişnuită a poveştii lui Dirk a început atunci când el a reuşit să scape de la castelul unde era ţinut închis. El scăpase prin coborârea, printr-o fereastră, pe zidul cetăţii, folosindu-se de o frân-ghie făcută din cârpe înnodate între ele, aruncându-se într-un şanţ


pag 238

cu apă îngheţată de sub acea fereastră. Un gardian care l-a observat evadând, s-a luat după el, încercând să îl prindă. Deoarece Dirk pierduse din greutate pentru că mâncase numai raţia de hrană din închisoare, el a putut să traverseze peste un strat de gheaţă subţire de la suprafaţa unui lac, dar urmăritorul lui, fiind mai greu, a făcut ca gheaţa să se spargă şi a căzut în apă. Când Dirk a auzit strigătele de ajutor ale gardianului şi şi-a dat seama că viaţa acestuia era în pericol, s-a întors să îl ajute. După acest act de milă, Dirk a fost legat de gardian şi dus înapoi în închisoare.

De data aceasta, Dirk a fost dus într-o cămăruţă îngustă şi bine ferecată din turnul înalt al unei biserici. După scurt timp, a fost dus să fie ars pe rug. Martorii execuţiei au povestit că el a avut parte de suferinţe excesive până a murit din cauza pregătirilor proaste ale executorilor lui şi a vântului puternic care sufla flăcările din partea superioară a trupului lui26.

Această relatare a compasiunii unui creştin faţă de duşmanii lui, în ciuda răutăţii lor extreme şi a împietririi inimilor lor, a rămas încă vie în memoria cetăţenilor din Asperen, după mai bine de 400 de ani. De fapt, de curând, ei au pus uneia dintre străzile localităţii numele după numele lui, în memoria acestui martir27. Cine poate spune câtă glorie a primit Dumnezeu din acţiunile acestui singur om sau cât de multe persoane au fost călăuzite spre Hristos ca rezultat al sacrificiului lui?

Howell Harris Howell Harris (1714-1773), care a suferit mult pentru cauza

lui Hristos, ne oferă un ultim exemplu al puterii extraordinare pe care Duhul Sfânt o dă credinciosului pentru slujire, sacrificiu şi dra-goste. Ca predicator în aer liber şi sfătuitor în timpul Trezirii Evan-ghelice din secolul al XVIII-lea, el a îndurat deopotrivă insulte con-tinue şi ameninţări cu moartea, dar a avut şi situaţii când oamenii s-au năpustit asupra lui cu pietre, noroi, sau animale moarte în timp ce


pag 239

el predica. În jurnalul său, el vorbeşte despre sursa acestei mari tării şi perseverenţe:

Dacă n-ar fi fost dragostea pe care o experimentasem, aş fi dat înapoi, aş fi abandonat. N-aş fi rezistat să mă lupt împotriva puhoiului. Dragostea a venit în torente în sufletul meu astfel încât cu greu aş fi putut să o înfrânez sau să îmi controlez senti-mentele. Nu am avut nici o teamă şi nici o îndoială în ce priveşte mântuirea mea.28

Simţeam că sunt totul numai dragoste – atât de plin de ea încât nu aş fi putut să cer în plus... tăria acelei dragoste pe care am trăit-o m-a făcut capabil să trec peste toată împotrivirile care mi s-au ridicat. Toate temerile s-au spulberat, eram ca unul zidit pe stâncă ... Am fost condus într-un mod sigur şi plin de putere prin revărsări perpetue ale dragostei în sufletul meu de fieca-re dată când m-am rugat. Ce fricos eram eu de fel, şi ce putere mi-a dat Domnul!29

Numai această „slujbă a Duhului”, puternică, din Noul Legământ este suficientă ca să ne facă capabili, într-o mică măsură, să iubim aşa cum Hristos a iubit şi astfel să „împlinim legea lui Hristos”. Din acest motiv, toţi creştinii ar trebui să vină în mod repetat la Tatăl lor ceresc şi „să ceară, să caute şi să bată”, cerând mai mult din prezenţa şi puterea Duhului Sfânt în vieţile lor. Avem asigurarea Domnului nostru că, dintre toate rugăciunile posibile pe care le putem face, aceasta este în mod cu totul sigur în acord cu voia Lui şi în mod sigur rugăciunea care primeşte răspuns! De altfel, este rugăciunea care implică oferirea celui mai mare dar – Însuşi Duhul Sfânt!

De aceea şi Eu vă spun: Cereţi, şi vi se va da: căutaţi, şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea


pag 240

o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer! (Luca 11:9-13)

Haideţi să cerem lui Dumnezeu în mod continuu darul Duhului Lui. O, de am experimenta mai mult din lucrarea Sa minu-nată în vieţile noastre zilnice!

Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin. (Efeseni 3:20-21)

Sumarul Capitolului 19 Aşa cum afirmă Noul Testament, viaţa creştină nu poate fi

trăită decât printr-o constantă conectare şi alimentare din puterea divină a Duhului Sfânt. Această realitate se vede clar, nu doar în sublinierea pe care Pavel o face cu privire la „roada Duhului”, ci şi în învăţătura Domnului nostru cu privire la viţă şi mlădiţe. Nici o mlădiţă nu poate aduce roadă „de la sine”, ci doar dacă ea „rămâne” în viţă.

Acelaşi adevăr este ilustrat în învăţătura lui Pavel, care afirmă că creşterea creştinului este rezultatul aţintirii privirii sale la gloria lui Hristos. Prin această „aţintire a privirilor la gloria lui Hristos” ajun-gem noi să fim „schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

De asemenea, Noul Testament vorbeşte despre „rodnicia” creştină ca fiind rezultatul uniunii dintre Hristos şi cel credincios. Noi „am murit faţă de Lege … ca să fim ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu.” Viaţa creştină este o relaţie de dragoste faţă de o Persoană vie.


pag 241

Viaţa creştină implică de asemenea „străduinţa”; nu este o viaţă trăită în uşurătate şi împlinire de sine. Dragostea este lucrul care costă cel mai mult. Totuşi, această străduinţă nu vine din pute-rile noastre, ci „după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în noi.” Atunci când Duhul Sfânt este prezent cu puterea Sa, creştinii sunt plini de o dragoste care se revarsă faţă de duşmanii lor, şi ei sunt făcuţi astfel capabili să persevereze prin cele mai grele încercări şi circumstanţe. Trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne facă parte de mai mult din prezenţa şi puterea Duhului în vieţile noastre!


pag 242


pag 243

Uitându-ne înapoi peste capitolele de până acum, vedem creionându-se înaintea noastră o imagine magnifică: „Soarele care răsare din înălţime” ne-a vizitat; Dumnezeu a coborât în această lume întunecată în Persoana lui Isus Hristos pentru a răscumpăra crea-turile Sale păcătoase! Slava lui Hristos este unică – „o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl...plin de har şi de adevăr.” Întreaga istorie a omenirii dinainte de venirea Lui a fost doar o pregătire pentru El. El este punctul central al întregii istorii.

Pregătind venirea lui Hristos, Dumnezeu a încheiat legăminte cu oamenii. Promisiunile Lui făcute către Avraam ne arată scopul Lui plin de har, neschimbător şi suveran de a salva o mare mulţime de oameni din omenirea căzută în păcat, şi aceasta doar prin har, doar prin credinţă. Legământul Lui cu Moise arată principiile ne-schimbătoare ale neprihănirii care trebuie satisfăcută pentru a ajunge la mântuire. Prin împlinirea în orice modalitate a cerinţelor drepte ale Legii, Domnul Isus Hristos a împlinit promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam că „toate popoarele pământului” vor fi „bi-necuvântate” în el (Geneza 18:18).

Hristos Îşi mântuieşte poporul prin aducerea lor în uniune cu Sine. Dacă noi „suntem ai lui Hristos, suntem „sămânţa” lui Avra-am, moştenitori prin făgăduinţă” (Galateni 3:29). Toate binecuvân-tările mântuirii promise „seminţei” lui Avraam sunt ale noastre „în


pag 244

Hristos”; nici una din acestea nu ne aparţine „de la sine” sau în afara Lui.

În Hristos, suntem făcuţi făpturi noi, cu inimi noi. Trăim într-un tărâm nou, al harului, într-un legământ nou – un legământ în care fiecare persoană care este părtaş lui, „de la cel mai mic până la cel mai mare”, Îl cunoaşte personal pe Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu – legea dragostei – a fost scrisă în interiorul nostru. Iar această lege este împlinită nu prin ascultarea de un set exterior de porunci, ci prin manifestarea exterioară a unei puteri interioare – adică însăşi viaţa lui Hristos trăită în noi.

Standardul nostru este Hristos. El este revelaţia deplină şi finală a Dumnezeului cel nevăzut şi a voii Lui pentru noi. Hristos trăieşte în noi prin Duhul Lui pentru a ne călăuzi în tot adevărul şi pentru a reproduce caracterul Lui în vieţile noastre. Noi slujim în „Duhul cel nou” şi nu în „vechea slovă.” Ţelul nostru este „să-L cu-noaştem pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui” (Filipeni 3:10)

Dragostea stă în chiar inima şi centrul vieţii creştine. Motivul existenţei noastre este ca să Îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată puterea noastră, şi pe aproapele nos-tru ca pe noi înşine. Acesta este felul în care Îl glorificăm pe Dumnezeu şi ne bucurăm de El pe vecie.

O astfel de mântuire este glorioasă dincolo de imaginaţia noastră. Nimic nu ar putea fi mai minunat decât să fii un om răscumpărat „în Hristos” – „carne din carnea Lui şi oase din oasele Lui”! (Geneza 2:23; Efeseni 5:28-32). Aleluia!

Dacă tot pământul ar fi al meu, Ar fi o jertfă mult prea mică; Dragostea atât de uimitoare, de divină, Îmi cere sufletul, viaţa, totul. Dar stropi de-amar nu pot plăti


pag 245

Datoria dragostei ce-o am; Iată, Doamne, mă dau pe mine; Şi asta-i tot ce pot.

Isaac Watts

I. DRAGOSTEA

„În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.”

II. DRAGOSTEA


pag 246


pag 247

Cursul istoriei răscumpărării • Planul mântuitor al lui Dumnezeu în Hristos reprezintă

principiul unificator care subliniază şi aduce împreună toate acţiunile lui Dumnezeu în istoria omenirii, inclusiv diferitele legăminte pe care El le-a făcut în anumite momente cu anumite persoane.

• Hristos este punctul central şi ţelul întregii Biblii.

• Legământul Avraamic este baza pe promisiune şi, de aceea, el este necondiţionat, neschimbător şi sigur.

• Legământul Mozaic (Legea) este caracterizată de principiul că viaţa este dependentă de faptele persoanei şi, de aceea, el este un legământ al faptelor.

• În Noul Legământ, promisiunea este împlinită, întrucât anticiparea ajunge la realizare, ca şi Legea, întrucât cererile ei sunt ajung să fie satisfăcute.


pag 248

Eliberarea de Lege • Creştinii au fost eliberaţi de blestemul Legii, au fost

eliberaţi de Lege ca o cerinţă pentru obţinerea harului şi a vieţii, au fost eliberaţi de Lege ca regulă exterioară care ar contraveni naturii lor reale, şi au fost eliberaţi de Lege ca tărâm al cererii, prin contrast cu tărâmul ofertei. Ei au mai fost eliberaţi de Lege (şi toate cele 613 porunci ale ei) în calitate de regulă a legământului privitoare la obligaţiile lor.

• Domnul Isus Hristos a cuprins şi înlocuit pe Moise ca Profet, la fel cum El a cuprins şi l-a înlocuit pe Aaron ca Preot şi pe David ca Împărat.

• Legea lui Hristos depăşeşte Legea lui Moise la fel de mult pe cât calitatea de fiu este superioară celei de rob.

• Nici una din poruncile Vechiului Legământ nu ne este obli-gatorie nouă în mod direct ca poruncă a legământului, dar fiecare din acestea are o relevanţă indirectă pentru noi, ca parte a revelaţiei lui Dumnezeu în Scriptură.

• Modalitatea prin care putem fi siguri că „păzim şi învăţăm pe alţii” oricare din poruncile Vechiului Testament – fie că sunt „mari”, fie „mici” – este nu prin a venera Vechiul Testament ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, ci prin a crede în şi a urma îndeaproape pe Domnul şi Stăpânul nostru, care, în Persoana şi învăţăturile Sale, reprezintă „împlinirea” până şi a celor mai mici „slove şi iote” din Lege.

• Creştinii nu păzesc şi învaţă pe alţii să păzească cele mai mărunte porunci ale Legii şi ale profeţilor prin elaborarea unei noi „liste de reguli” din legile Vechiului Testament (interpretate spiri-tual), ci prin umblarea în dragoste, prin puterea Duhului Sfânt.


pag 249

Legea lui Hristos • Singura „poruncă nouă” pe care Hristos a dat-o ucenicilor

Lui în Odaia de Sus este „nouă” pentru că ea este asociată unui nou legământ, pentru că ea aduce o cu totul nouă profunzime a sensului cuvântului „dragoste” şi pentru că este dată acelora care aparţin unui nou tărâm, unde „întunericul se împrăştie, şi lumina adevărată şi răsare chiar.”

• Dragostea este inima şi esenţa Legii!

• Cele două mari porunci reprezintă obligaţia morală ne-schimbătoare pentru toţi oamenii din toate locurile şi din toate timpurile, până în veşnicie.

• Esenţa Legii nu se schimbă niciodată, dar revelaţia acesteia capătă progresiv o tot mai clară expresie, până când îşi găseşte cul-minarea în Hristos.

• Dragostea face mai mult decât să mă convingă să ţin Legea; dragostea este în ea însăşi „împlinirea Legii.”

• Dragostea este îndatorirea supremă a omului. Legea, în esenţa ei, înseamnă nimic mai mult decât obligaţia de a iubi. Iar dra-gostea – acţionând potrivit naturii ei în ordinea creată, acolo unde Dumnezeu a plasat-o – este împlinirea Legii.

• Noi suntem chemaţi să ne iubim unii pe alţii „cum ne-a iubit Hristos.” Hristos Însuşi este „legea” noastră – exemplul şi standardul nostru cel mai înalt.

• Porunca de a ne „iubi unii pe alţii” are aplicaţii foarte reale şi practice, care sunt explicate prin multele îndemnuri de tipul „unii pe alţii” din Noul Testament.

• Legea lui Hristos este atât de inepuizabilă pe cât este de inepuizabilă însăşi Persoana lui Hristos!


pag 250

• Accentul din Noul Testament este pus, aşadar, nu pe vreo listă scrisă de porunci şi interdicţii, ca fiind standardul nostru de comportament, ci pe dragostea asemănătoare cu cea a lui Hristos, care este împuternicită şi călăuzită de Hristos Însuşi, prin Duhul Sfânt.

• Pe cât de mult se manifestă în noi viaţa lui Hristos, pe atâta se va arăta superioritatea „legii lui Hristos” faţă de orice altă „lege”.

• Este extrem de important faptul că, în Noul Testament, păcatul este considerat în principal în termenii jignirii unei Persoane vii – Duhul Sfânt. În mod asemănător, despre trăirea evlavioasă se vorbeşte în termeni de a trăi „în Duhul”, a umbla „în Duhul”, a produce „roada Duhului”.

• Creştini fiind, noi nu suntem chemaţi să producem puterea şi lumina vieţii lui Hristos prin puterile noastre, ci suntem chemaţi să ne pocăim de orice lucru din vieţile noastre care ar putea stinge sau întrista pe Duhul Sfânt, şi să credem promisiunile care ne-au fost date în Hristos. Astfel vom fi făcuţi capabili să ne „dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eram”, şi să ne ridicăm pentru a „umbla în viaţa cea nouă.”

• Viaţa creştină implică perseverenţă, luptă, suferinţă, lepă-dare de sine, şi o ascultare de poruncile lui Hristos care ne costă. Ea implică de asemenea „străduinţă”. Această străduinţă nu este, totuşi, una care este făcută în puterile noastre, ci „după lucrarea puterii Domnului, care lucrează cu tărie în noi.”

• Numai „slujirea” puternică a Duhului în Noul Legământ este suficientă pentru a ne face capabili ca, într-o măsură mică, să iubim aşa cum a iubit Hristos, şi astfel să „împlinim legea lui Hristos.” Din acest motiv, toţi creştinii trebuie să vină în mod repetat înaintea Tatălui lor ceresc „cerând, căutând şi bătând” mai mult din prezenţa şi puterea Duhului Sfânt în vieţile lor.


pag 251


pag 252


pag 253

Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.

1Ioan 4:8

Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.

1Ioan 4:16

Afirmaţia lui Ioan că „Dumnezeu este dragoste” este una dintre cele mai simple şi mai profunde declaraţii din întreaga Biblie. Autorii Scripturii adesea spun că Dumnezeu este îndurător, cre-dincios, sau drept, dar niciodată ei nu spun că Dumnezeu este îndurare, credincioşie sau dreptate. Cu toate acestea, aici Ioan afirmă nu doar că Dumnezeu este iubitor, ci şi că Dumnezeu este dragoste! Acest lucru l-a determinat pe Jonathan Edwards să afirme că „Dum-nezeirea sau natura şi esenţa divină există în dragoste”. Octavius Winslow, la rândul lui, spunea, în predica sa denumită „Dumnezeul dragostei” (1870):

Dragostea nu este într-atât de mult un atribut al lui Dum-nezeu pe cât este însăşi esenţa Lui. Nu este atât de mult o perfecţiune morală a fiinţei Lui pe cât este însăşi fiinţa Lui. Dacă El n-ar fi dragoste, n-ar mai fi Dumnezeu... Dragostea


pag 254

este într-un mod atât de complet esenţa lui Dumnezeu, încât ea străluceşte în fiecare perfecţiune a naturii Sale, şi se vede în oricare act al stăpânirii Sale... El n-ar fi nimic şi n-ar face nimic în care dragostea Lui n-ar fi o caracteristică esenţială... omnipotenţa este puterea dragostei; omniscienţa este ochiul dragostei; omniprezenţa este atmosfera dragostei; sfinţenia este puritatea dragostei; dreptatea este focul dragostei...Dum-nezeu este esenţa dragostei.

Deşi unele din aceste afirmaţii pot să meargă dincolo decât ceea ce este în mod sigur implicat prin faptul că „Dumnezeu este dragoste”, cu siguranţă că ele vin mai aproape de realitate decât multe pasaje ale teologiei sistematice (ale căror cuvinte sunt atent alese). Adesea în aceste texte, dragostea lui Dumnezeu este coborâtă la nivelul unui subtitlu minor, în cadrul subiectului general care dezbate „bunătatea” lui Dumnezeu!

Faptul că „Dumnezeu este dragoste” nu înseamnă că astfel noi am putea să reducem, pe cale logică, toate celelalte atribute ale Sale la dragoste. Cu toate acestea, în mod sigur acesta înseamnă că dragostea este caracteristica morală centrală şi esenţială a fiinţei Sale. Când Dumnezeu promite să arate lui Moise „slava Sa” şi să facă să treacă dinaintea lui „toată bunătatea Sa”, ceea ce este central acolo este dragostea Lui: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exod 34:6-7; v. şi Psalmii 103:7-18).

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu „socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat”30 (Exod 34:7), ci înseamnă că El „nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor” (Plângeri 3:31-33). Dimpotrivă, Dumnezeu „nu doreşte moartea celui ce moare”31 (Ezechiel 18:31-32; 33:11).


pag 255

Chiar şi afirmaţia lui Ioan că „Dumnezeu este lumină” (1Ioan 1:5) are o legătură morală directă cu faptul că „Dumnezeu e dragoste”: „Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină... Dar cine urăşte pe fratele său, este în întuneric...” (1Ioan 2:8-11). Această legă-tură directă dintre dragoste şi lumină nu este surprinzătoare, întrucât Biblia asociază „lumina” cu viaţa (Ioan 1:4; 8:12), înţelepciunea spri-tuală (2Corinteni 4:6; Luca 2:32), destăinuirea (Efeseni 5:13; Ioan 3:21), şi bunătatea (Matei 5:16; 2Corinteni 6:14; Efeseni 5:8-9), în timp ce „întunericul” are de-a face cu moartea (Matei 4:16), orbirea spirituală (2Corinteni 4:4; Matei 6:23), meşteşugirile ruşinoase şi ascunse (2Corinteni 4:2; Ioan 3:20; Efeseni 5:11-12), şi cu răul (Isaia 5:20; Luca 22:53; Faptele Apostolilor 26:18).


pag 256


pag 257

Teologii reformaţi au urmat din obişnuinţă pe Thomas Aquinas (1225-1274) în împărţirea Legii Vechiului Legământ în trei categorii de aspecte: civile, ceremoniale şi modale. Legile civile au fost considerate acele legi care făceau referire specifică la regulile de guvernare în teocraţie [a poporului Israel – n.trad.], şi includeau lucruri precum proceduri ce trebuiau urmate în cazuri de omucidere (Exod 21:12-14), pedepse specifice pentru curvie (Levitic 20:10), sau alte aspecte legate de dreptatea socială. Legile ceremoniale, pe de altă parte, tratau aspecte precum circumcizia, curăţirea ritualistică (Exod 30:18-21), şi aducerea jertfelor (Exod 29:36-42). Legile morale erau acele legi care făceau referire directă la caracterul lui Dumnezeu, precum porunca de a nu ucide sau de a nu face mărturisire mincinoasă împotriva aproapelui.

Faptul că Biblia nu foloseşte în mod specific termeni precum „civil, ceremonial şi moral” nu înseamnă că aceste concepte ar fi în mod necesar nebiblice. Ele sunt uşor de înţeles şi, într-un fel, de ajutor în înţelegerea legilor Vechiului Legământ. Majoritatea creştinilor (datorită perspectivei lor dată de Noul Legământ) pot să recunoască relativ repede exemplele mai evidente de legi civile, ceremoniale şi morale din cadrul ansamblului de legi mozaice. Cu


pag 258

toate acestea, această împărţire mentală a Legii Mozaice în „categorii” a condus la multă confuzie şi înţelegeri greşite în inter-pretarea Scripturii.

O singură Lege Prima problemă (şi este una majoră) rezultă din faptul că

Noul Testament vede peste tot Legea lui Moise ca fiind un tot. Când Pavel spune că aceia care sunt creştini „nu mai sunt sub îndru-mătorul acesta” (Galateni 3:25), el vorbeşte despre întregul ansam-blu de legi mozaice, nu doar de o parte a lui. În mod asemănător, când spune că „am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă” (Romani 7:6), el vor-beşte despre eliberarea de Lege ca întreg. Creştinii au fost mutaţi din întreg „tărâmul” Legii; ei „nu mai sunt sub Lege, ci sub har” (Ro-mani 6:14). A ne aşeza sub autoritatea oricărei părţi a Legii înseamnă, aşadar, a ne aşeza sub autoritatea întregii Legi (Galateni 5:3).

Domnul Isus Hristos a avut o gândire asemănătoare cu privi-re la caracterul unitar al Legii. Când El a dar exemplele din Legea Mozaică pentru a ne arăta (prin contrast) legile Împărăţiei Sale (Ma-tei 5:20f), El nu a făcut vreo deosebire între (spre exemplu) Cele 10 Porunci şi alte porunci. Dimpotrivă, El a făcut ilustraţii din toată Legea, inclusiv din acele porunci care priveau aspecte precum jură-mintele, divorţul, dreptatea civilă („ochi pentru ochi”), sau relaţio-narea la duşmani.

În majoritatea covârşitoare a situaţiilor din Noul Testament, cuvântul „Lege” face referire la Legea Mozaică ca fiind unitară şi ţinând de legământ. Dacă, în mod inconştient, forţăm propriile noa-stre categorii „civile, ceremoniale şi morale” asupra versetelor care vorbesc despre Lege, vom ajunge în mod sigur să greşim în înţelegerea lor. De exemplu, atunci când Pavel spune că noi nu mai suntem „sub Lege” în Romani 6:14, mulţi citesc în mod automat în


pag 259

aceste cuvinte ideea că noi „nu mai suntem sub condamnarea Legii” sau că „nu suntem sub Legea ceremonială,” dar că totuşi „încă suntem sub Legea morală.” Dar dacă acesta ar fi fost sensul pe care ar fi vrut să îl transmită Pavel, el n-ar mai fi anticipat niciodată obiecţia care urmează imediat după acest verset: „Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har?”

Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte versetul din Galatians 5:13. „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pămân-tească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.” Dacă Pavel ar fi predicat galatenilor că ei fuseseră „eliberaţi” numai de sub „legea ceremo-nială”, nu de sub întreaga Lege, el n-ar fi anticipat niciodată posibili-tatea ca ei să fie ispitiţi să „facă din slobozenia lor o pricină ca să tră-iască pentru firea pământească.” Realitatea este că Pavel a predicat galatenilor că creştinii au fost „eliberaţi” de Lege în întregimea ei. Creştinii nu mai sunt „sub Lege”! Chiar şi în aspecte care sunt legate de trăirea sfântă, Pavel nu a fost, în învăţătura lui, centrat pe Lege (nici măcar centrat pe „legea morală care se găseşte în legile mozaice”) ci a fost centrat pe Hristos. Pentru Pavel, trăirea sfântă este asigurată în vieţile celor credincioşi, nu prin concentrarea lor pe Lege, ci prin realitatea că ei au murit faţă de păcat (şi Lege!) în Hristos şi au fost înviaţi cu El pentru a umbla „într-o viaţă nouă” (Romani 6:1-6) prin puterea Duhului Sfânt (Romani 7:4-6; v. şi capitolele 18-19). Aceia care umblă în dragoste prin puterea Duhului Sfânt vor „împlini” Legea, fără să îşi dea seama, ca un sub-produs [sau ca o implicaţie, ca rezultat – n.trad.] al îndemnurilor şi „roadei” Duhului (Galateni 5:13-25; Romani 8:4).

Civilă, ceremonială, sau morală? Dar mai este o problemă legată de această împărţire a Legii

în categoriile „civilă, ceremonială şi morală”. Cine este calificat să decidă care porunci ale Legii Mozaice sunt morale, care sunt civile,


pag 260

şi care sunt ceremoniale? Cine are autoritatea să ne spună care porunci sunt „mărunte” şi care sunt „importante”? Adesea, o sin-gură poruncă a Vechiului Legământ ar putea fi inclusă în mai multe categorii (Exod 22:25), iar cele mai mari dintre porunci sunt uneori „amestecate” cu, aparent, cele mai neînsemnate (Levitic 19:18-19). Cine poate decide „care este de un fel şi care de altul”?

Răspunsul la această întrebare este că nimeni nu este calificat să decidă în aceste aspecte, cu excepţia autorilor inspiraţi ai Scripturii. În timp ce Vechiul Testament ne dirijează în direcţia corectă (Mica 6:6-8; Osea 6:6; Psalmii 51:16-17; Proverbe 21:3), el încă lasă majoritatea acestor subiecte fără răspuns. De exemplu, nici un evreu nu ar fi considerat vreodată circumcizia ca fiind o poruncă „neînsemnată”; mai mult, Moise era pe punctul să îşi piardă viaţa din acest motiv! Abia când ajungem la Noul Testament învăţăm că circumcizia nu are valoare! (1Corinteni 7:19; Galateni 5:6; 6:15). Şi de abia când ajungem la Noul Testament învăţăm că cea de-a doua mare poruncă a Legii de fapt apare în Vechiul Testament lângă o poruncă ce spune să nu „îm-preuni vite de două soiuri deosebite”! (Levitic 19:18-19)

Aşadar, noi depindem de învăţătura Noului Testament pentru a căpăta un răspuns cu autoritate cu privire la care porunci sunt „însemnate” (Matei 23:23) şi care sunt „neînsemnate”. Pro-blema este că Noul Testament (ca şi cel Vechi) nu ne dă niciodată o listă detaliată a tuturor lucrurilor care sunt „morale” în Legea Mozai-că. Dimpotrivă, el ne oferă doar „indicaţii” privind acele lucruri care sunt cele mai importante. De exemplu, el ne spune că „dragostea” stă în centrul Legii, că circumcizia nu înseamnă „nimic”, şi că jertfe-le Vechiului Legământ sunt acum împlinite şi încheiate în Hristos. Doar datorită acestor „indicaţii” putem înţelege cum să tratăm cate-goriile de porunci „civile, ceremoniale şi morale”. Datorită perspec-tivei lor în Noul Legământ, creştinii pot recunoaşte cu uşurinţă exemplele mai evidente de legi „ceremoniale” şi „civile”. Cu toate acestea, atunci când ajungem la aspectele mai puţin evidente, care nu


pag 261

sunt clarificate în Noul Testament, sunt o mulţime de aspecte cu privire la care aceste distincţii rămân înceţoşate, şi, ca urmare, sunt şi multe păreri diferite şi certuri care rănesc. Şi acest lucru este de aşteptat să se petreacă, dacă nu înţelegem că Biblia însăşi nu împarte niciodată Legea în categorii de porunci.

„Legea morală neschimbătoare” A treia problemă legată de împărţirea pe categorii a

poruncilor – „civile, ceremoniale şi morale” – provine din faptul că o mare parte din tradiţia reformată a considerat că „legea morală” înseamnă Cele 10 Porunci. După cum am văzut, Biblia însăşi nici măcar nu vorbeşte despre „legea morală”, cu atât mai puţin plasează ea un semn de egalitate între „legea morală” şi Decalog! Aceia care totuşi pun acest semn de egalitate, au de înfruntat multe dificultăţi.

Poligamia De exemplu, majoritatea creştinilor ar susţine cu siguranţă

faptul că, în Noul Legământ, credinciosul care, cu bună ştiinţă, ar intra într-o relaţie poligamă, ar săvârşi un act de adulter (Romani 7:3; 1Corinteni 7:2). Cu toate acestea, sub Vechiul Legământ (care a fost sumarizat prin expresia „cuvintele legământului, Cele 10 Porunci” (Exod 34:28; Deuteronom 4:13), inclusiv porunca a 7-a care inter-zice adulterul), poligamia a fost nu doar permisă, ci erau date şi legi privitoare la cine poate să devină a doua soţie, cum trebuiau tratate diferitele soţii etc. (Deuteronom 21:15-17; Levitic 18:18). Când Da-vid s-a căsătorit cu mai multe soţii, Dumnezeu nu S-a arătat nemul-ţumit în mod deschis (2Samuel 3:2-5), dar când el a comis adulter cu Bat-Şeba, El l-a mustrat cu severitate (2Samuel 12:10-12).

În afară de poligamie, mai avem de rezolvat problema „concubinelor” [sau ţiitoarelor – n.trad.] care de asemenea erau per-mise de Cele 10 Porunci. Până şi cei mai cu har teologi au fost inca-pabili să explice copiilor lor (sau adolescenţilor lor) ce era cu exactitate


pag 262

o concubină şi de ce Dumnezeu a permis unor bărbaţi ca David şi Solomon să le aibă! Dacă Decalogul este cu adevărat „legea morală neschimbătoare a lui Dumnezeu”, suntem noi gata să acceptăm definiţia pe care ea o dădea „adulterului”, şi care permitea atât să ai mai multe soţii cât şi concubine?

Permisiunea poligamiei în Vechiul Legământ a fost adesea comparată cu permisiunea de a divorţa, lucru care, aşa cum spune Domnul Isus, reprezenta o concesie făcută omului datorită „împie-tririi inimii” lui (Matei 19:8). Acest lucru este fără îndoială adevărat, iar legile privitoare la poligamie nu ar trebui înţelese ca o încurajare a acestei practici, ci ca pe reglementări menite să protejeze femeile. Această observaţie, totuşi, nu rezolvă cu adevărat problema dezbă-tută. Dacă una din Cele 10 Porunci ar fi sunat astfel, „Să nu divor-ţezi de soţia ta”, şi totuşi Dumnezeu ar fi permis divorţul, atunci situaţia ar fi fost paralelă. Dar Dumnezeu a spus, „Să nu prea-curveşti”, şi totuşi El a permis poligamia şi existenţa concubinelor. Putem fi de acord că poligamia a reprezentat o concesie datorată împietririi inimilor oamenilor într-o circumstanţă culturală anume. Putem de asemenea să fim de acord că practica ei de către bărbaţi precum David şi Solomon a constituit o încălcare a intenţiei iniţiale a dragostei perfecte pentru care Dumnezeu a instituit căsătoria (Geneza 2:18, 24). Dar nu putem fi de acord că poligamia ar fi constituit un act de adulter din partea acestora, pentru că este clar din relatarea Vechiului Testament ca nu a fost adulter. Ceea ce este clar este că definiţia „adulterului” s-a schimbat de la ceea ce însemna ea în Porunca a 7-a şi ce înseamnă ea în Noul Testament.

Sclavia O altă dilemă morală care se ridică este cea legată de sclavie.

Sclavia este menţionată fără vreo condamnare în Poruncile a 4-a şi a 10-a din Decalog (Exod 20:10, 17; notaţi că expresia „rob”, din evreiescul ebed, are sensul de „sclav” în toate versetele citate aici). În


pag 263

fapt, sclavia a fost acceptată în toată Legea Mozaică (de ex. Exod 12:44; 21:26-27, 32; Levitic 25:44-46; Deuteronom 23:15), şi până înainte de Războiul Civil American, recunoaşterea ei ca parte din Cele 10 Porunci a fost susţinută cu argumente ca fiind o practică neîntreruptă. Dacă am cerceta ce anume era implicat prin sclavia recunoscută de Poruncile a 4-a şi a 10-a, vom descoperi răspunsul la întrebarea noastră examinând detaliile legilor privind sclavia date de Dumnezeu lui Moise. Când facem aceasta, descoperim că deşi Legea Mozaică era mult superioară altor legi din antichitate (de ex. faţă de Codul lui Hammurabi) în ce priveşte tratamentul sclavilor, cu toate acestea ea nu a prezentat esenţa voii lui Dumnezeu în acest aspect. De exemplu, conform Legii Mozaice, un om nu trebuia pedepsit pentru uciderea „robului său, bărbat sau femeie” dacă îl lovea cu băţul, dacă sclavul „mai trăieşte o zi sau două...căci este argintul lui [proprietatea lui – n.trad.] (Exod 21:20-21). Ca şi legile privind di-vorţul, lucruri ca acestea trebuie în mod sigur să fie înţelese nu ca expresie a aprobării divine, ci ca lucruri greşite, dar reglementate cu scopul de a preveni lucruri mai grave. Cu toate acestea, astfel de lucruri erau permise de Legea lui Moise, aşa cum este ea sumarizată în Decalog. Dacă Cele 10 Porunci reprezintă „legea morală ne-schimbătoare” a lui Dumnezeu, suntem atunci noi gata să acceptăm tipul de sclavie care era recunoscut drept acceptabil de acestea?

Sabatul O ultimă dilemă morală se ridică în ceea ce priveşte Sabatul.

În Porunca a 4-a („adu-ţi aminte de Ziua Sabatului, ca s-o sfinţeşti”), oamenii erau obligaţi să aibă o „odihnă completă” în ziua a 7-a a săptămânii. „Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului, va fi pedepsit cu moartea” (Exod 31:15). „Să nu faci nicio lucrare în ea” (Exod 20:10). Dacă ne întrebăm ce anume a vrut să spună Dumnezeu în Porunca a 4-a când a interzis „orice lucrare”, descoperim că prin „lucrare”, Dumnezeu inclusese lucruri precum să faci focul în casă (Exod 35:3), să pregăteşti mâncarea (Exod 16:23-24), său cumperi


pag 264

sau să vinzi lucruri (Neemia 10:31; 13:15-22). Este această poruncă parte din „legea morală neschimbătoare” a lui Dumnezeu? (v. Anexa E, întrebarea 2). Dacă da, cum ar trebui creştinii să o respecte, mai precis? Ne este permis să aprindem becurile în casele noastre de „Sabat” sau să folosim un autobuz ca să ajungem la slujba de dimineaţă de la biserică? (Ambele activităţi amintite implică o încăl-care a Poruncii a 4-a, întrucât ele implică în mod necesar să cumperi sau să pui pe alţii să lucreze de „Sabat”.) Cine decide ce este permis de Sabat şi ce nu? Presupunând că am fi în măsură să decidem ce este şi ce nu este permis de Sabat, n-ar trebui să aplicăm discipli-narea în biserică faţă de aceia care, în mod continuu, fac lucruri care nu sunt permise de Sabat? Dacă încălcarea Sabatului cerea pedeapsa cu moartea în Vechiul Legământ, şi este pusă alături de crimă, furt şi adulter ca una din cerinţele esenţiale ale „legii morale neschim-bătoare” a lui Dumnezeu, în mod sigur că ea ar trebui să implice aceleaşi măsuri disciplinare şi în Noul Legământ, după cum trebuie tratate şi celelalte păcate.

„Dar Eu vă spun” În afara acestor dileme, mai există o consecinţă dăunătoare

ce rezultă din desemnarea Celor 10 Porunci ca fiind „legea morală neschimbătoare a lui Dumnezeu.” Dacă Cele 10 Porunci sunt revelaţia finală a voii lui Dumnezeu faţă de oameni, atunci în mod inevitabil „legea lui Hristos” nu poate adăuga nimic la ele. Cel mult, Hristos ar fi putut să explice „înţelesul real” al Celor 10 Porunci; El nu putea să stabi-lească vreun standard mai înalt privind comportamentul, decât cel pe care ei l-ar fi avut deja revelat. Istoric vorbind, această abordare a îndreptat atenţia mai mult către Decalog decât către imperativele bogate şi felurite ale Noului Testament. Poruncile lui Hristos şi ale apostolilor Lui devin astfel doar nişte notiţe de subsol ale Celor 10 Porunci, şi au fost făcute multe încercări şirete de a arăta că, într-ul fel, ele ar fi fost în fapt incluse în „semnificaţia reală” a Decalogului


pag 265

de la bun început. O astfel de abordare conduce inevitabil la o diminuare a slavei deosebite a Noului Legământ.

Aceste calităţi deosebite sunt manifestate nu doar prin standardele fără egal ale legii lui Hristos, ci şi prin contextul în care aceste standarde au fost prezentate. Imperativele Noului Testament sunt mereu aduse înaintea noastră în contextul unei noi epoci care a venit peste omenire: „întunericul se împrăştie, şi lumina adevărată şi răsare chiar” (1Ioan 2:8). Oamenii au „gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor” (Evrei 6:5). Împărăţia lui Dumnezeu este „în mijlocul lor” (Luca 17:21). Creştinii au „înviat împreună [cu Hristos], şi puşi să şadă împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus” (Efeseni 2:6). Ei „au murit, şi vieţile lor sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3).

În acest context, soţii (de exemplu) sunt îndemnaţi să îşi iubească soţiile „cum a iubit şi Hristos Biserica.” Nu doar că dragostea fără egal a lui Hristos pentru mireasa Lui stabileşte cel mai înalt standard imaginabil pentru soţii creştini, ci acest standard este dat acelora care ei înşişi au fost „răstigniţi împreună cu Hristos” şi care „nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăieşte în ei” (Galateni 2:20). A-i da acestui îndemn un iz mozaic prin a spune că el nu ne duce mai departe de Porunca a 7-a („să nu preacurveşti”) este un act nejusti-ficabil. „Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos!” (Ioan 1:17)

Concluzie Deşi împărţirea Legii în categorii de porunci „civile, ceremo-

niale şi morale” nu este complet lipsită de validitate, totuşi ea intro-duce multă confuzie şi conduce la înţelegerea greşită a multor lu-cruri, atunci când studiem Legea Mozaică prin lentilele Noului Tes-tament. Acest lucru este adevărat în mod particular când „legea morală” este identificată cu Decalogul. Deşi Domnul şi apostolii Lui s-au referit uneori, în Noul Testament (în 7 situaţii: Matei 5:21, 27;


pag 266

15:4; 19:18-19; Romani 7:7; 13:9; Efeseni 6:2-3; Iacov 2:11), la părţi din Cele 10 Porunci, acest lucru poate fi înţeles cu uşurinţă în terme-nii poziţiei centrale a acestora ca fiind „cuvintele legământului [vechi]” (Exod 34:28; Deuteronom 4:13). Asta nu înseamnă că ele au fost date ca fiind un sumar cuprinzător şi neschimbător al întregii datorii morale pentru toţi oamenii din toate timpurile. Când a fost întrebat de „tânărul bogat” care porunci trebuie păzite pentru a „că-păta viaţa veşnică,” Isus ar fi putus spune cu uşurinţă, „Cele 10”! Cu toate acestea, El a citat cinci dintre poruncile de pe a doua tablă a Decalogului, alături de porunca de a nu „înşela” şi de porunca de a iubi pe aproapele ca pe el însuşi (Matei 19:18-19; Marcu 10:19). Când Pavel spune că „cu cei ce sunt fără Lege” el s-a făcut „ca şi cum ar fi fost fără lege”, el nu merge mai departe spunând că, „măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub Cele 10 Po-runci.” Atenţia lui Pavel, în ce priveşte trăirea evlavioasă, a fost concentrată pe Hristos, nu pe Decalog. Când Pavel citează orice lucru din Decalog, el o face numai pentru a demonstra împlinirea ei în mod natural de către aceia care umblă în dragoste (Romani 13:8-10; Galateni 5:13-14). Îndemnul lui Pavel către creştini este ca ei să „umble după îndemnurile Duhului,” nu să împlinească „Cele 10 Porunci.” Rezultatul inevitabil al umblării după îndemnurile Duhului este că „porunca Legii este împlinită în noi” (Romani 8:4), dar aceasta este o afirmaţie care ilustrează o realitate, nu un îndemn de care trebuie să ascultăm.

Concluzionând, dacă noi căutăm să facem o distincţie biblică între diferitele porunci ale Legii (pentru a decide care dintre ele sunt neschimbătoare şi veşnice, şi care nu), nu vom reuşi să descoperim nici o presupusă distincţie între precepte „civile, ceremoniale şi mo-rale”. Ceea ce însă descoperim, în afirmaţiile Domnului nostru, este că „în aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii” (Matei 22:34-40).


pag 267

După cum te-am rugat la plecarea mea în Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură, şi să nu se ţină de basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit, care dau naştere mai mult la certuri de vorbe, decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credinţă, aşa fac şi acum. Ţinta poruncii

este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută. Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce

urmăresc. Noi ştim că Legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine, căci ştim că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru

cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru

sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb, şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei

fericitului Dumnezeu care mi-a fost încredinţată mie.

1Timotei 1:3-11

Ţinta este dragostea Pavel spune în acest pasaj că „Legea (Mozaică) este bună”,

chiar şi într-un context al Noului Legământ, dar numai dacă cineva „o întrebuinţează bine”. Şi parte din ceea ce el voia să spună prin această afirmaţie se poate vedea din contextul imediat. Învăţătorii falşi foloseau Legea într-un mod care conducea la „basme” şi „cer-


pag 268

turi de vorbe”. În loc de aceasta, ei ar fi trebuit să folosească Legea pentru a „face să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credinţă”. Cu alte cuvinte, ei ar fi trebuit să folosească Legea pentru a promova Evanghelia. Aşa cum spune Pavel, „dragostea” este ţinta supremă a întregii învăţături creştine – fie că această învăţătură vine din Vechiul Testament, fie că vine din Noul. O astfel de dragoste izvorăşte numai dintr-o înnoire interioară (o inimă curată, o conştiinţă bună, o credinţă sinceră) pe care Legea nu este capabilă să o dea. De aceea, orice „întrebuinţare” a Legii, care nu este centrată pe dragoste ca ţel şi re-zultat suprem reprezintă o întrebuinţare greşită a Legii! Orice utilizare a Legii care conduce la situaţia când creştinii „se muşcă şi se mănâncă unii pe alţii” (Galateni 5:15), se „judecă” (Romani 14:3-4) şi se jig-nesc unii pe alţii, care le focalizează atenţia pe „reguli” şi aspecte ex-terioare, (Romani 14:17; Evrei 13:9) sau prin care, în orice modali-tate, ei devin „plecaţi iarăşi sub jugul robiei” (Galateni 5:1), este o folosire greşită a Legii.

Atunci cum poate fi folosită corect Legea într-un context al Noului Legământ? În ce modalităţi poate ea fi „întrebuinţată bine” pentru a îndrepta oamenii către Hristos şi către dragoste ca ultimă „ţintă a poruncii”? Răspunsul imediat al lui Pavel la această întrebare se găseşte în versetele 9-11. După ce a spus că „Legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine”, el continuă imediat spunând că, pentru a face asta, trebuie să conştientizăm mai întâi că „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit.” Dimpotrivă, Legea este făcută pentru „cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodo-miţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb, şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, „întrebuinţarea Legii” pe care Pavel o avea în minte în aceste versete este făcută în lucrarea ei negativă. Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci


pag 269

pentru aceia care sunt fărădelege şi răzvrătiţi. Negaţiile şi interdicţiile ei nu au fost destinate zidirii sfinţilor, ci înfrânării şi convingerii de păcat a celor răi. (Aceasta dovedeşte faptul că Pavel îşi dirijează în-văţătura către creştini, nu către negaţiile Legii, focalizând-o pe Persoana lui Hristos şi pe răscumpărarea glorioasă care este obţinută de El.)

Spre convingerea evreilor de păcat În epistola lui Pavel către Romani, îl vedem „folosind Legea”

în aplicaţiile ei esenţial negative, cu scopul de a convinge de păcat pe evrei. După statuarea condamnării Neamurilor în Romani 1 (datorită păca-telor lor săvârşite în ciuda revelaţiei naturale), Pavel continuă în Ro-mani 2 prin a statua condamnarea evreilor (datorită păcatelor lor să-vârşite împotriva revelaţiei speciale, şi anume Legea). El foloseşte interdicţiile Legii în ce priveşte lucruri precum furtul, curvia şi profanările pentru a convinge pe evrei de starea lor păcătoasă (Ro-mani 2:21-24) şi sfârşeşte prin a concluziona că „toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat” (Romani 3:9). Scopul final avut în vedere este acela de a face pe iudei să îşi vadă nevoia de Evanghelie şi de Hristos.

În ceea ce priveşte această folosire a Legii Mozaice pentru a aduce convingerea de păcat, ar trebui să arătăm că, nu doar în Ro-mani 2, ci şi în cazul „tânărului bogat” şi al experienţei proprii a lui Pavel (Romani 7), Legea lui Moise a fost aplicată într-un context al Vechiului Legământ, şi acelora care erau, în fapt, evrei, şi implicit se aflau „sub Lege.” Nu există nici un exemplu în Scriptură în care Cele 10 Porunci sunt predicate (ca atare) Neamurilor cu scopul de a-i convinge pe aceştia de păcat. (Majoritatea Neamurilor nu auziseră niciodată de Cele 10 Porunci.) Cu toate acestea, cunoaşterea inevitabilă a lui Dumnezeu, manifestată în creaţie şi în conştiinţa omului (legea scrisă în inimă) a fost folosită în acest sens (Faptele Apostolilor 17:16-34; 14:11-18; Romani 1:14-32; 2:14-16), alături de


pag 270

predicarea învierii şi a Persoanei lui Hristos, ca şi a judecăţii viitoare care se va face prin El (Faptele Apostolilor 17:30-31).

Folosirea de către Pavel a Legii Mozaice pentru a convinge pe evrei de păcătoşenia lor şi de nevoia lor de Hristos reprezintă în mod clar una din modalităţile în care Legea poate fi „întrebuinţată bine” pentru a promova Evanghelia. Această folosire a Legii a fost în mintea lui Pavel în mod specific în 1Timotei 1:8-11. Dacă exami-năm practica şi învăţătura lui în restul Noului Testament, totuşi, putem descoperi cel puţin două alte modalităţi în care el a folosit Legea Mozaică pentru a „face să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credinţă” şi pentru a conduce pe oameni la „dragoste” ca ţel suprem al întregii învăţături creştine.

Pentru a mărturisi despre Hristos Una din aceste „întrebuinţări bune ale Legii” poate fi văzută

în cartea Faptelor Apostolilor. De acolo învăţăm că a fost „obiceiul” lui Pavel, atunci când a mărturisit Evanghelia în sinagogi, în discu-ţiile cu ascultătorii evrei, să se folosească de argumente din Vechiul Testament. Aceasta a implicat a vorbi „cu ei din Scripturi, dovedind şi lămurind, că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze din morţi” (Faptele Apostolilor 17:1-3). Cea de-a doua „întrebuinţare bună a Legii” într-un context al Noului Legământ este, aşadar, să „predicăm pe Isus” (Faptele Apostolilor 8:35) din Scripturile Ve-chiului Testament. Deşi aceasta se aplică în principal „Legii” în sensul ei mai larg (fie din Pentateuh, fie din Vechiul Testament în general), totuşi se aplică Legii şi în sensul ei mai restrâns (adică legile mozaice ca atare). Multe dintre poruncile Legii Mozaice (în special acelea legate de slujirea şi jertfele de la templu) arătau direct către venirea „Mielului lui Dumnezeu” care avea cândva să „ridice păcatul lumii.” Această predicare a lui Hristos de pe paginile Vechiului Tes-tament, alături de relatarea apostolilor, care au fost martori oculari, a fost folosită cu putere de Duhul Sfânt pentru a convinge de păcatele


pag 271

lor pe cei care aveau o cultură evreiască. Este evident din cartea Faptelor Apostolilor că aceasta a fost de departe utilizarea predominantă a Legii în predicarea apostolică. (Caracteristicile predicării apostolice sunt discutate mai detaliat în Capitolul 17.) În acest fel, Legea a fost folo-sită pentru a conduce oamenii direct către Hristos şi către „dragos-tea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o cre-dinţă neprefăcută.”

Spre învăţarea credincioşilor A treia „întrebuinţare bună a Legii” se găseşte răspândită de-

a lungul epistolelor lui Pavel. După cum am văzut într-un capitol anterior (capitolul 9), Pavel consideră întreg Vechiul Testament ca fiind încă „de folos” pentru credincioşii Noului Testament „ca să în-veţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2Ti-motei 3:16). De aceea, el citează adesea din Vechiul Testament, întrucât „tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scrip-turile, să avem nădejde” (Romani 15:4). Din nou, acest lucru se aplică nu doar porţiunilor profetice şi narative ale Vechiului Testament, ci şi poruncilor Legii, ca ilustraţii ale caracterului şi căilor neschimbă-toare ale lui Dumnezeu. Deşi majoritatea covârşitoare a referinţelor făcute de Pavel la Vechiul Testament nu implică poruncile mozaice ca atare, ocazional el citează din ele pentru a demonstra împlinirea lor de către aceia care umblă în dragoste (Romani 13:8-10) sau pentru a întări învăţătura despre comportamentul creştin (de ex. 1Corinteni 9:8-10). De exemplu, Pavel credea cu tărie că este „co-rect” să folosească principiile care stau la baza interdicţiei Legii de a „lega gura boului” pentru a susţine dreptul lucrătorilor Evangheliei de a fi hrăniţi de aceia cărora ei le slujesc. A fost de asemenea corect să folosească interdicţia Legii de a înjuga împreună un bou şi un măgar pentru a ilustra nebunia creştinilor care sunt „înjugaţi la un jug nepotrivit” cu cei necredincioşi (2Corinteni 6:14). În astfel de cazuri, Legea este folosită pentru a ne îndrepta către înţelesul adevărat şi către


pag 272

aplicarea practică corectă a dragostei în viaţa creştină. Sub călăuzirea Du-hului Sfânt, creştinii pot să descopere în Legământul Mozaic multe aplicaţii folositoare ale principiilor spirituale ale dragostei (Matei 7:12), care sunt subliniate în Vechiul Testament ca întreg. Trebuie totuşi să fim foarte atenţi când facem aceasta, pentru a ne asigura că „apli-caţiile” noastre nu contrazic învăţătura clară şi aspectele centrale ale Noului Testament.

Este clar din fiecare din cele trei exemple de mai sus că Pavel de fapt „a practicat ceea ce a predicat” în ce priveşte „întrebuinţarea bună a Legii.” În 1Timotei 1, Pavel spune că Legea trebuie folosită nu-mai pentru avansarea Evangheliei („înaintarea lucrului lui Dumnezeu prin credinţă”) şi a dragostei creştine (dragoste care izvorăşte „dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută”). Iar noi am descoperit că exact aceasta a făcut Pavel! El a folosit Le-gea pentru a-şi convinge concetăţenii evrei de păcat şi pentru a le mărturisi pe Hristos, şi a folosit principiile spirituale din Lege pentru a îndrepta pe creştini la aplicarea corectă a dragostei în umblarea lor zilnică.

Utilizarea Legii în zilele noastre În Noul Testament, Legea Mozaică (însoţită de predicarea lui

Hristos) a fost folosită în principal pentru convingerea de păcat a evreilor, în timp ce pentru convingerea Neamurilor de păcat el a fo-losit revelaţia naturală (de asemenea însoţită de predicarea lui Hristos). Totuşi, aceasta nu înseamnă că noi n-am mai putea să ci-tăm deloc din Legea Mozaică sau din Vechiul Testament, atunci când predicăm Neamurilor. Cuvântul Lui Dumnezeu îşi are propria autoritate, şi (întrucât întreaga Biblie reprezintă revelarea caracte-rului lui Dumnezeu) putem utiliza în mod corect atât Noul cât şi Vechiul Testament pentru a predica pe Hristos şi pentru a convinge oamenii de păcat.


pag 273

Ioan Botezătorul nu a ezitat să îl mustre pe Irod pentru că se căsătorise cu soţia fratelui său Filip, spunându-i că „nu îi era îngăduit” (Marcu 6:17-18; cf. Levitic 20:21) să o ia de soţie pe cumnata sa. De asemenea, el nu a ezitat să îl mustre şi pentru toate „relele pe care le făcuse” (Luca 3:19). Rezultatul a fost că „Irod se temea de Ioan, fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt” (Marcu 6:20). În acelaşi mod, creştinii n-ar trebui să fie ezitanţi în a cita pasaje precum Levitic 18:22-23 şi 20:13 pentru a întări cunoştinţa interioară (Geneza 19:7) pe care oamenii o au cu privire la homosexualitate şi zoofilie, care sunt, înaintea Domnului, perversiuni şi „urâciuni”.

Dar imediat se ridică întrebarea: care anume interdicţii ale Vechiului Legământ mai se aplică încă oamenilor din zilele noastre. Comportamentul homosexual trebuia, conform Legii, pedepsit cu moartea, dar se spune şi că a mânca anumite animale „necurate” era de asemenea „urăciune” înaintea Domnului, în urma căreia persoana care încălca porunca trebuia să fie „nimicită” din Israel (Levitic 7:21; 17:10; Deuteronom 14:3). Cu toate acestea, noi cunoaştem din Noul Testament că „nimic nu este necurat în sine” (Romani 14:14) şi că a încălca aceste porunci privitoare la hrană nu mai este considerat păcat. Dacă Dumnezeu nu mai consideră consumul cărnii de porc ca fiind detestabil, cum putem şti care lucruri rămân detestabile înaintea Lui? Pavel ne dă răspunsul în 1Timotei 1, la finele versetului 11. În plus faţă de păcatele şi urâciunile pe care el le enumeră în mod specific, Pavel include expresia „orice este împotriva învăţăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată”. Cu alte cuvinte, vedem iarăşi că Noul Testa-ment („învăţătura sănătoasă” a „Evangheliei”) este ceea ce ne oferă modelul pentru înţelegerea şi aplicarea Vechiului Testament în zilele noastre. Principiile care definesc „Evanghelia” ne arată care din interdicţiile mozaice pot fi utilizate în mod corect în situaţia prezen-tă, pentru a mustra pe oamenii răi şi pentru a le arăta că au nevoie de Hristos. Aceasta nu înseamnă că orice utilizare validă a Vechiului


pag 274

Testament este prezentată în mod specific în Noul Testament (Levitic 18:23 este unul din astfel de exemple), ci faptul că noi, creştinii, ar trebui să interpretăm şi să aplicăm Vechiul Testament în conformitate cu exemplul prezentat nouă în acest sens de Hristos şi de apostolii Lui.

Cele 10 Porunci Unii evanghelişti şi teologi susţin faptul că convingerea de

păcat nu poate să aibă loc decât atunci când Legea (sub forma specifică a Celor 10 Porunci) este predicată înainte de predicarea Evangheliei (adică Persoana glorioasă, afirmaţiile, moartea şi învierea lui Hristos). Din exemplele predicării apostolice analizate în Capitolul 17, este clar că nu aşa stau lucrurile. Trebuie să observăm de asemenea că aceia care se folosesc de Cele 10 Porunci în acest mod, ei nu o fac utilizând exact forma în care ele apar în Legea lui Moise. Mai degrabă ei „spiritualizează” porunca Sabatului (dacă o menţionează) şi adaugă celorlalte porunci conţinutul învăţăturilor lui Hristos din Predica de pe Munte. De exemplu, porunca de a nu comite adulter este prezentată ca o poruncă de a nu privi cu poftă sexuală la o femeie, în timp ce porunca de a nu ucide este interpre-tată ca poruncă de a nu urî. A face aceasta echivalează cu a utiliza în realitate o formă a „legii lui Hristos” cu scopul de a aduce convinge-rea de păcat.

După cum am observat mai sus, faptul că Cele 10 Porunci sunt parte din Legea Mozaică nu înseamnă că ele nu pot fi niciodată citate atunci când predicăm Neamurilor sau că ele nu pot face contact cu conştiinţele celor pierduţi în păcat din zilele noastre. Mulţi oameni din ţările occidentale au o câtuşi de vagă cunoaştere a Celor 10 Porunci ca fiind o lege dată de Dumnezeu, şi chiar şi în culturile unde nu există o astfel de înţelegere, oamenii deja ştiu că este greşit să ucidă, să fure, să curvească etc (Romani 1:32). Cu toate acestea, trebuie întotdeauna să ţinem minte că Decalogul nu repre-


pag 275

zintă cea mai înaltă exprimare a legii lui Dumnezeu dată vreodată oamenilor, şi că predicarea Celor 10 Porunci ca metodă de evanghe-lizare nu a fost folosită de apostoli. Mai mult, orice metodă care urmează o abordare evanghelistică de tip „punctul 1, 2, 3...” sau de tipul „un singur model se potriveşte la orice situaţie” este contrară conceptului central din Noul Legământ privitor la călăuzirea şi „slujba” Duhului Sfânt.


pag 276


pag 277

1. Sunt creştinii obligaţi să păzească Porunca a 4-a, şi să îşi „aducă aminte de Ziua Sabatului şi să o sfinţească”?

Conform cu Matei 5:19, creştinii ar părea că sunt chemaţi să „păzească şi să înveţe pe alţii să păzească” (prin realitatea interioară sau prin acţiunea exterioară) până şi cele mai neînsemnate porunci ale Legii Mozaice (v. Capitolul 9). Iar porunca Sabatului este fără îndo-ială inclusă aici. Dacă încercăm, cu ajutorul Duhului Sfânt, să vedem porunca Vechiului Legământ „prin lentilele Noului Testament”, atunci apar mai multe interpretări cu privire la cum este posibil ca ea să fie „păzită”. Unii spun că, în conformitate cu Evrei 4, Sabatul trebuie păzit prin a ne „odihni de lucrările noastre” (Evrei 4:1-11) şi să ne punem credinţa în Hristos în ce priveşte mântuirea noastră. Ei văd Sabatul ca o umbră a „odihnei” implicată de justificarea prin credinţă, şi care culminează în final cu „odihna” (Apocalipsa 14:13) cerească. Alţii văd Sabatul Vechiului Testament ca fiind un principiu de folos şi neschimbat al unei odihne fizice săptămânale, care este necesară pentru oameni şi animale (Exod 23:12). Alţii cred că obligaţia noastră de a păzi Sabatul (Sâmbăta) a fost transferată la Ziua Domnului (Duminica) şi că, de acum, creştinii ar trebui să se abţină de la muncă obişnuită şi să se adune pentru închinare în


pag 278

această zi. Toate acestea (şi multe altele) sunt interpretări posibile ale datelor biblice şi ale au fost susţinute de creştini sinceri şi evlavioşi de-a lungul secolelor. Totuşi, trebuie să ne amintim că, întrucât Hristos şi apostolii Lui nu ne-au dat nici o aplicaţie autoritară a acestei porunci din Vechiul Legământ, nu avem nici un drept să impunem interpretarea noastră privind această poruncă asupra conştiinţelor altor creştini.

Aşa cum am menţionat mai sus, unii creştini înţeleg Sabatul ca fiind împlinit prin a „ne odihni în Hristos” în ce priveşte mân-tuirea. Cu o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu, ei au cercetat Scripturile cu rugăciuni stăruitoare şi au ajuns la această concluzie. Pe de altă parte, unii creştini cred că Sabatul trebuie păzit ca o zi fizică de odihnă trupească. La fel ca şi ceilalţi, cu o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu, au căutat şi ei să cerceteze Scripturile cu rugăciuni stăruitoare, şi au ajuns la această concluzie. Dar este un păcat deplorabil ca cei din primul grup să îi batjocorească pe fraţii lor credincioşi din al doilea grup, etichetându-i drept „legalişti” doar pentru că aceştia din urmă caută, pe cât le stă în putinţă, să Îl urmeze pe Dumnezeu în acest aspect. Pe de altă parte, este un păcat la fel de deplorabil pentru cei din al doilea grup ca să îi considere pe fraţii lor credincioşi din primul grup, etichetându-i drept „antinomi-eni” doar pentru că aceştia caută să asculte de Dumnezeu în acest aspect după cum au înţeles ei mai bine. A spune despre cineva că este legalist înseamnă a-l asocia, invariabil, cu oamenii religioşi pier-duţi (precum fariseii), care se uită la faptele lor bune cu gândul că în baza lor vor fi mântuiţi; la fel, a spune despre cineva că este un antinomian înseamnă a-l asocia, implicit, cu oamenii religioşi pierduţi care „schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu” şi dau la o parte orice restricţii care definesc trăirea evlavioasă. Aceia care se grăbesc să folosească astfel de termene spre abuzarea fraţilor lor creştini se fac vinovaţi de călcarea în picioare a „poruncii noi” a Domnului nostru, şi asta chiar atunci când ei cred că se luptă pentru apărarea a ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu.


pag 279

2. Cum trebuie să păzească creştinii Ziua Domnului? Aşa cum am afirmat mai sus, mulţi creştini sinceri şi evlavioşi

cred că Ziua Domnului ar fi înlocuit, ca zi de odihnă, potrivit cu planul lui Dumnezeu, Sabatul Vechiului Testament. Ei au considerat o mare binecuvântare să pună deoparte o zi anume pentru a fi folosită exclusiv pentru închinare şi reflectare la lucrurile lui Dum-nezeu. Trebuie să ţinem minte că, aşa cum spune Pavel, „Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face” (Romani 14:6). Nu este dreptul nostru să „dispreţuim” (Romani 14:3) pe nimeni care proce-dează astfel. „Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea” (Romani 14:4). Există, totuşi, mai multe motive biblice şi istorice care ne determină să respingem ideea că creştinii sunt obligaţi să „păzească Sabatul” în Ziua Domnului. A intra acum în detaliile acestor motive este dincolo de scopul acestei cărţi, dar cred că pot fi utile câteva observaţii generale în acest sens.

1. În Coloseni 2:16-17, Pavel alătură Sabatul altor porunci Vechi Testamentale privitoare la „mâncare, băutură, zile de sărbă-toare şi luni noi.”

Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt [doar] umbra lucrurilor viitoare, dar trupul [esenţa] este al lui Hristos.

Aici, Pavel ne porunceşte să nu lăsăm pe nimeni să „acţioneze ca judecător al nostru” [trad. lit.] în aceste aspecte, întrucât ele reprezintă doar „umbre” ale realităţii („esenţei”) care se găseşte în Hristos. Nu există nici o îndoială dacă în aceste versete a fost avut în vedere sau nu Sabatul săptămânal, întrucât Pavel foloseşte aceeaşi asociere de termeni (sărbători anuale, luni noi, şi Sabate săptămânale), exact aşa cum se găseşte şi în mai multe pasaje


pag 280

din Vechiul Testament (1Cronici 23:31; 2Cronici 2:4; 8:12-13; 31:3; Ezechiel 45:17).

În ceea ce priveşte natura lui de „umbră”, Sabatul este asemănător circumciziei. Chiar dacă circumcizia fizică era doar o poruncă temporară simbolizând o realitate spirituală mai profundă (Romani 2:28-29), ea a avut un loc foarte important în Legământul Avraamic pentru că era „semnul” acelui legământ şi, de aceea, a fost identificat cu însăşi legământul (Faptele Apostolilor 7:8, „legământul tăierii împrejur”).

Acesta este legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi, şi sămânţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur. Să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului vostru: şi acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi...astfel legământul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un legământ veşnic. Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuţului lui, să fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat legământul Meu (Geneza 17:10-14)

La fel cum circumcizia a fost semnul Legământului Avraamic, tot aşa Sabatul a fost semnul Legământului Mozaic:

„Să nu care cumva să nu ţineţi sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va cu-noaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc....Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic...” (Exod 31:13, 16-17)

„Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc ... Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine şi voi!” (Ezechiel 20:12, 20)


pag 281

„Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii ziua de odihnă.” (Deuteronom 5:15)

„Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înălţimea ce-rurilor, şi le-ai dat porunci drepte, legi adevărate, învăţături şi orânduiri minunate. Le-ai făcut cunoscut Sabatul Tău cel sfânt, şi le-ai dat prin robul Tău Moise, porunci, învăţături şi o lege.” (Neemia 9:13-14)

Faptul că Sabatul a fost „dat” poporului Israel ca un semn al Legământului Mozaic explică locul lui proeminent printre „cuvintele legământului, Cele 10 Porunci” (Exod 34:28). Există un sens în care locul Sabatului în Legământul Mozaic este similar locului verighetei într-un legământ de căsătorie. La fel ca atunci când soţia îşi scoate verigheta şi o aruncă în faţa soţului ei, fapta are o semnificaţie mult mai profundă decât simpla acţiune exterioară, tot aşa, orice acţiune deliberată a evreiilor de a încălca Ziua Sabatului era considerată de Dumnezeu a fi o ofensă foarte gravă, care trebuia pedepsită cu moartea.

„Să lucrezi şase zile; dar a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua Saba-tului, va fi pedepsit cu moartea. Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ ne-curmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic...” (Exod 31:15-17)

Sabatul a fost un „semn” al legământului dintre „Dumnezeu şi fiii lui Israel.” Ca atare, el a fost extrem de important în Vechiul Legământ dar, ca şi circumcizia, el supravieţuieşte acum doar pentru că a devenit o „realitate” în Hristos. Aşa cum afirmă Pavel, Hristos Însuşi este „esenţa” Sabatului. Aceia care „se odihnesc de lucrările lor” şi îşi pun credinţa doar în Hristos pentru mântuirea lor intră


pag 282

într-o realitate pe care Sabatul a prefigurat-o, şi de aceea ei nu trebuie să „lase pe alţii să îi judece” cu privire la ziua Sabatului.

2. Păzirea Zilei Domnului ca un „Sabat creştin” se bazează pe teoria că Cele 10 Porunci reprezintă „legea morală neschimbă-toare” a lui Dumnezeu (v. Anexa C) şi că prima zi a săptămânii (Du-minica) a înlocuit ziua a şaptea (Sâmbăta) ca zi în care Porunca a Patra îi obligă pe oameni să se odihnească. Cu toate acestea, nu există nicăieri în Noul Testament vreo învăţătură care să arate că Cele 10 Porunci s-ar fi schimbat în acest sens. Şi nici nu există vreo poruncă de alt fel care să ne spună să păzim Porunca a Patra într-o zi diferită decât cea pe care Dumnezeu a „binecuvântat-o” la început şi pe care a „sfinţit-o.” În Geneza 2:3 ni se spune în mod explicit că „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o.” Nu ni se spune nicăieri în Biblie că Dumnezeu a binecuvântat acum şi a sfinţit prima zi a săptămânii în locul celei a şaptea. Trebuie deci să credem noi că această schimbare a avut loc cu privire la una din Cele 10 Porunci fără a exista vreo urmă de hotărâre apostolică sau de protest al evreilor, care să fie lăsate în scris în Noul Testament?

3. Aceia care cred că cei credincioşi sunt obligaţi să păzească Ziua Domnului ca „Sabat creştin” mai cred şi că păzirea Sabatului este o poruncă dată la creaţie şi că toţi oamenii de pretutindeni sunt obligaţi să păzească Sabatul de la începuturile lumii. Dacă vom căuta dovezi scripturistice pentru susţinerea acestei idei, vom descoperi că în esenţă avem de-a face mai degrabă cu o presupunere teologică decât cu o învăţătură explicită a Bibliei.

În primul rând, vedem că Dumnezeu nu a dat nici o poruncă oamenilor de a păzi Sabatul, nici în cartea Geneza şi nici altundeva în Vechiul Testament, înainte de Exod. Acest lucru se află în con-trast izbitor cu instituţia căsătoriei (de exemplu), în cazul căreia Dumnezeu şi-a făcut clare şi explicite de la bun început aşteptările Sale de la oameni (Geneza 2:18-24; 1:26-28; Matei 19:3-5). Nu vom


pag 283

găsi nici vreo referinţă la vreo persoană care ar fi păzit Sabatul înainte de darea Legii (chiar dacă ni se spune despre multe situaţii în care au fost aduse jertfe (de ex. Geneza 8:20; 22:7-8; 31:54; 46:1) şi chiar despre distincţii între animale „curate” şi animale „necurate” (Gene-za 7:2, 8; 8:20)). De asemenea, nu găsim nicăieri vreo referinţă în care Neamurile să fi fost mustrate pentru că nu păzeau Sabatul, deşi ele sunt mustrate pentru multe alte păcate (de ex. Daniel 5:22-23; Iona 1:2; Luca 3:19; Faptele Apostolilor 24:25).

În al doilea rând, după cum am observat mai sus, Vechiul Testament prezintă Sabatul ca fiind „făcut cunoscut” (Neemia 9:13-14; v. şi Exod 16:4-5, 22-30, unde păzirea Sabatului este introdusă şi explicată pentru prima dată) şi „dat” poporului Israel în momentul Exodului, ca un „semn al legământului între Dumnezeu şi copiii lui Israel.” „Le-am dat legile Mele şi le-am făcut cunoscut poruncile Mele...Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei” (Ezechiel 20:11-12). Aşa cum spune în Deuteronom 5:12-15, o astfel de păzire a Sabatului slujea drept amintire şi comemorare a odihnei şi eliberării Israelului din robia egipteană.

„Ţine ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău. Şase zile să lucrezi, şi să-ţi faci toate treburile. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale, pentru ca şi robul şi roaba ta să se odihnească întocmai ca tine. Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii ziua de odihnă.”

În plus faţă de aceasta, aflăm din Exod 20:8-12 că păzirea Sabatului era o amintire a „odihnei lui Dumnezeu” din săptămâna


pag 284

creaţiei. Atât odihna creaţiei cât şi ţara Canaanului sunt desemnate în Scriptură ca fiind „odihna lui Dumnezeu” (Psalmii 95:8-11; Evrei 3:11, 18; 4:1, 3, 5, 10) şi sunt interpretate în Noul Testament ca fiind simboluri şi umbre ale unei realităţi spirituale veşnice - anume „odihna” în care poporul lui Dumnezeu trebuie să se străduiască să intre.

„Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaş pildă de neascultare.” (Evrei 4:9-11)

Este clar, din aceste versete, că atât odihna lui Dumnezeu în creaţie şi odihna din Canaan erau importante, nu pentru că ele erau parte din „legea morală neschimbătoare a lui Dumnezeu”, ci pentru că ele prefigurau realitatea „odihnei de lucrările noastre”. Această odihnă are loc iniţial în justificarea prin credinţă (Evrei 3:18-19; 4:2-3, 10-11; 6:1; 9:14) şi îşi găseşte culminarea în cer (Apocalipsa 14:13). La fel ca şi tăierea împrejur, Sabatul a fost „făcut pentru om” (Marcu 2:27-28) ca să fie o mărturia a realităţilor invizibile care sunt relevante pentru toţi oamenii, dar pentru că el a fost doar „o umbră a lucrurilor viitoare,” „trupul [esenţa] este al lui Hristos” (Coloseni 2:16-17).

4. Din dovezile limitate pe care le avem în Noul Testament (Fapte 20:7; 1Corinteni 16:2; Apocalipsa 1:10), ar părea că prima zi a săptămânii devenise cunoscută în biserica primară ca fiind „Ziua Domnului” pentru că în acea zi înviase Isus, în ea apăruse El în mod repetat înaintea ucenicilor Lui (Luca 24:1-36; Ioan 20:19, 26), şi în aceeaşi zi a fost turnat Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 2:1-2). Practica adunărilor creştine de a se întâlni în această zi pare să se fi dezvoltat în mod spontan, nu ca urmare a unei porunci, şi era asociată


pag 285

de la bun început cu închinarea, şi nu cu încetarea lucrului. Biserica primară a considerat Ziua Domnului ca pe o sărbătoare, care trebuia „celebrată” ca o „zi a bucuriei.” Cu toate acestea, ei au susţinut în mod repetat că ei nu „păzeau Sabatul”.32

5. Este un adevăr istoric faptul că biserica primară nu a păzit Ziua Domnului (Duminica) într-un mod în care ar fi fost con-siderată ca zi de odihnă sau „Sabat creştin.” Acei convertiţi dintre Neamuri se întâlneau devreme, în dimineţile de Duminică, pentru a se închina, apoi mergeau la muncă în tot restul zilei, ca în orice altă zi din săptămână. Duminica a devenit sărbătoare legală abia începând cu împărătul Constantin cel Mare (321 d. Hr.). Totuşi, chiar şi după anul 321, creştinii au continuat să susţină diferenţa esenţială între Ziua Domnului şi Sabat.

O vedere sabatariană asupra Zilei Domnului a apărut abia în perioada medievală. Până la finele evului mediu, ideea că creştinii erau obligaţi să se odihnească Duminica din cauza Poruncii a Patra de-venise acceptată ca parte a dogmei romano-catolice. În America, majoritatea gândirii noastre cu privire la Duminică în calitate de „Sabat creştin” a fost moştenită direct din mişcarea puritană scoţi-ană şi engleză din secolul al XVII-lea, care a reprezentat o dezvol-tare târzie în istoria bisericii.

6. În esenţă, nimeni din vremurile noastre nu „păzeşte Saba-tul”, chiar şi atunci când am presupune că ar fi validă păzirea lui în prima zi a săptămânii, în loc de a şaptea zi. În fapt, este sub semnul întrebării însăşi ideea că păzirea Sabatului ar mai fi posibilă în societatea modernă. Orice lucru, de la energia electrică şi până la accesul la reţelele de telefonie implică faptul că cineva lucrează în ziua de „Sabat” (oricare zi a săptămânii ar fi aceea). Până şi oţelul care este folosit la fabricarea automobilelor noastre provine adesea din forje care funcţionează nonstop. Prin folosirea acestor lucruri,


pag 286

ne facem vinovaţi fie de încălcarea Sabatului noi înşine, fie de încu-rajarea altora de a-l încălca.

7. Dacă nu acceptăm standardele lui Dumnezeu în ce priveşte păzirea Sabatului, care sunt prezentate în Vechiul Testa-ment (vezi Anexa C), atunci care sunt standardele pe care ar trebui să le folosim? Întrucât Noul Testament nu ne vorbeşte despre vreo schimbare în acest sens, cine este atunci calificat să ne clarifice modul cum trebuie astăzi păzit Sabatul sau ce acţiuni mai sunt încă interzise în Ziua Sabatului? Este permis să folosim un telefon mobil de Sabat, să jucăm un meci de tenis sau să mergem la un restaurant? Aceasta este o chestiune serioasă, dacă spunem că „încălcarea” Sabatului este la fel de importantă ca păcate precum curvia sau crima.

8. Trebuie să ţinem minte constant că, dacă Cele 10 Porunci sunt „legea morală neschimbată a lui Dumnezeu”, atunci Poruca a 4-a este una din cele mai importante 10 cerinţe morale aplicabile omenirii. Eşecul în a păzi cu stricteţe Ziua Domnului ar fi, aşadar, o ofensă morală gravă, asemănătoare cu păcate precum idolatria, adulterul şi crima. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci ne-păzirea Zilei Domnului nu poate fi considerată ca o chestiune care ţine de „libertatea creştină”, şi aceia care nu păzesc Sabatul trebuie să fie puşi sub disciplina bisericii (Matei 18:15-18; 1Corinteni 5:9-13). Aceasta înseamnă că ei trebuie să fie consideraţi şi ca nişte necreştini, la fel ca aceia care persistă în furt, crimă sau adulter (1Corinteni 6:9-11; Galateni 5:19-21). Dar cum pot sta lucrurile aşa, dacă noi nu suntem în măsură să stabilim, din Biblie, nici măcar ce anume constituie „încălcarea Sabatului” în contextul Noului Legământ?

Datorită acestor motive, şi a multor altora ca ele, trebuie să respingem ideea că noi, creştinii, suntem obligaţi de Porunca a 4-a să păzim Ziua Domnului ca fiind „Sabatul creştin.” Dar dacă Ziua Domnului nu trebuie păzită în acest fel, atunci cum ar trebui păzită?


pag 287

După cum am menţionat mai sus, se pare că Ziua Domnului a fost considerată în mod spontan ca zi de închinare în biserica primară, ca urmare a faptului că Hristos înviase din morţi în prima zi a săptămânii. Întrucât din vremurile apostolice, ea a fost cunoscută ca Ziua Domnului, este cu totul normal pentru creştini să se întâlnească în această zi pentru a celebra cu bucurie, alături de fraţii lor credin-cioşi din întreaga lume. Oricând este posibil, bineînţeles că este o mare binecuvântare ca ei să îşi dedice întreaga zi odihnei, închinării şi părtăşiei. Cu toate acestea, singurul lucru absolut din Noul Testa-ment pe care noi îl avem sigur în această privinţă este că aceia care sunt creştini sunt chemaţi să nu îşi „părăsească adunarea lor” (Evrei 10:25). Părtăşia cu alţi credincioşi în biserica locală, în închinare, în-văţătură şi zidire reciprocă este o chestiune de maximă importanţă pentru orice creştin.

3. În Deuteronom 30:11-14, Dumnezeu spune popo-rului Israel că Legea Lui nu este „prea grea” de împlinit de către ei. Cum trebuie să înţelegem aceasta? Este cu adevărat posibil pentru oamenii căzuţi în păcat, fie că sunt ei născuţi din nou, fie că nu, să păzească Legea lui Dumnezeu într-un mod perfect?

După cum am observat în Capitolul 8, Legea lui Moise a slujit drept lege civilă pentru o naţiune fizică formată în principal din oameni ne-născuţi din nou. De aceea, ea a jucat un rol similar legilor altor naţiuni care au existat în acea vreme (cf. Deuteronom 4:8), iar multe din poruncile ei aveau de-a face mai mult cu aspectele de comportament exterior decât cu motivaţiile interioare (v. paragraful intitulat Popor etnic sau popor spiritual?). Legea Mozaică era caracteri-zată de umbre şi ceremonii exterioare (Evrei 9:8-14), de interdicţii în ce priveşte comportamentul infracţional (1Timotei 1:9-10), şi chiar de permisiuni în vremurile în care inimile oamenilor se împietreau (Matei 19:3-9; Marcu 10:2-12). Pe acest plan, poruncile nu erau prea greu


pag 288

de împlinit. Ţinerea Legii într-un mod „perfect” de către apostolul Pavel înainte de convertirea lui ne oferă un bun exemplu al unei astfel de ascultări:

Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământeşti. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ce priveşte Legea, Fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea, pe care o dă Legea, fără prihană. (Filipeni 3:4-6)

Când poporul Israel a ascultat de poruncile şi cerinţele Legii (prin păzirea regulilor de alimentaţie, prin aducerea jertfelor pre-scrise la vremea potrivită, prin refuzul de a se închina idolilor, prin a nu curvi etc.), ei au avut parte de binecuvântarea lui Dumnezeu. Această binecuvântare a luat forma vieţii şi prosperităţii în ţara pro-misă, lucruri care sunt menţionate în mod specific în versetele care urmează după Deuteronom 30:11-14:

Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele [în ESV. viaţa şi prosperi-tatea], moartea şi răul. Căci îţi poruncesc azi să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui, şi să păzeşti poruncile Lui, legile Lui şi rânduielile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti, şi ca Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvinteze în ţara pe care o vei lua în stăpânire. (Deuteronom 30:15-16)

Este foarte important faptul că, chiar dacă binecuvântarea „vieţii în ţara promisă” nu era imposibil de obţinut, iar Legea, în aplicaţiile ei civile, nu era „prea grea” de păzit, totuşi poporul Israel a eşuat lamentabil în a asculta de ea! Acest lucru a adus „mânia” lui Dumnezeu asupra poporului, şi a condus la expulzarea Israelului din ţara Canaan. Incapacitatea morală (Iosua 24:19-20; Deuteronom 31:16-18, 20-21) a evreilor de a păzi Legea este astfel emblematică pentru incapacitatea morală a omenirii în general de a trăi la nivelul


pag 289

standardelor lui Dumnezeu, oricât ar fi aceste standarde de rezona-bile şi drepte.

Trebuie de asemenea să ne amintim constant că, aşa cum spun atât Isus cât şi Pavel, promisiunea Legii de a da „viaţa” în cazul păzirii ei, reprezenta mai mult decât simpla promisiune a „vieţii în ţara promisă”. La nivelul cel mai profund al ei, ea cuprindea promi-siunea „vieţii veşnice pentru ascultarea perfectă” (vezi paragraful Binecu-vântări şi Blesteme). Văzută din această perspectivă, Legea cerea nimic mai puţin decât o dragoste perfectă faţă de Dumnezeu (cu toată inima, sufletul, cugetul şi puterea) şi o dragoste perfectă faţă de semeni. Într-adevăr, o astfel de dragoste perfectă s-a dovedit a fi „prea grea” de împlinit pentru orice persoană, cu excepţia lui Hristos, chiar dacă ea nu cere de la om nimic mai mult decât ceea ce este rezonabil, natural şi bun (Ieremia 2:32; Isaia 1:3; Romani 7:12).

4. Atunci când vorbeşte despre Legea Mozaică, Pavel spune că „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit”. Ar putea fi interpretat că el afirmă acelaşi lucru şi despre îndemnurile şi poruncile din Noul Testament?

Această întrebare este folositoare întrucât aduce în atenţia noastră o utilizare greşită a termenului „lege” care este foarte răs-pândită. Multe persoane folosesc cuvântul „lege” pentru a descrie orice imperativ sau „cerinţă” a Bibliei, inclusiv îndemnurile Noului Testament adresate credincioşilor, de a trăi vieţi sfinte. Dar nu acesta este sensul termenului „Lege” în accepţiunea lui Pavel. Când Pavel vorbeşte despre „Lege”, el se referă la Legământul Mozaic (Romani 5:14, 20; Galateni 3:17). Acest legământ a fost făcut cu un popor anume (evreii) pentru o perioadă anume de timp (de la Moise până la Hristos – Galateni 3:19) şi a reprezentat un legământ al fap-telor (Galateni 3:12) şi o „slujbă aducătoare de osândă” (2Corinteni 3:9). Întrucât el a slujit şi ca lege civilă pentru acea naţiune fizică, Legea lui Moise a fost corespondentul legilor altor naţiuni care au


pag 290

existat la acea vreme. În acest context, Pavel vede Legea ca fiind în principal negativă, dată pentru a înfrâna şi a condamna faptele rele ale oamenilor care nu erau născuţi din nou: „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb, şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase...” (1Timotei 1:9-10).

Pavel nu vede viaţa creştină ca fiind centrată pe Lege în vreun fel. În fapt, tocmai pentru că ei, creştinii, au „murit faţă de Lege”, acum pot aduce roadă pentru Dumnezeu: „Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu. Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte” (Romani 7:4-5). Este foarte important de reţinut faptul că omul descris în Romani 7:14 ca fiind „pământesc, vândut rob păcatului”, este omul a cărei viaţă este centrată complet asupra Legii (Mozaice): „Legea, negreşit, este sfântă ... Legea este duhovnicească... mărturi-sesc ... că Legea este bună ... după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu...cu mintea, eu slujesc legii... (Romani 7:12, 14, 16, 22, 25). Contrar cu ceea ce au presupus mulţi, „omul din Romani 7” nu reprezintă pe creştinul care se străduieşte să fie plăcut Dumnului Isus Hristos prin urmarea învăţăturilor Sale din Noul Testament. Dimpotrivă, el reprezintă pe omul a cărei focalizare este numai pe Legea lui Moise. Ca unul care slujeşte în „vechea slovă”, el se stră-duieşte constant să asculte de Lege, dar în final tot ce produce el sunt „roade spre moarte”. O astfel de ascultare centrată pe Lege se află în contrast complet faţă de felul cum Pavel vedea viaţa creştină. Creştini fiind, noi „am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de


pag 291

Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă” (Romani 7:6).

Îndemnurile şi poruncile Noului Testament (în contrast cu Legea) nu reprezintă un „cod de legi” – un legământ al faptelor, însoţit de binecuvântări şi blesteme. Dimpotrivă, ele reprezintă puncte de reper ale harului în ce priveşte trăirea evlavioasă, şi care sunt date credincioşilor pentru a-i ajuta în a trăi implicaţiile glorioase a ceea ce a fost deja făcut pentru ei în Hristos: „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:1-3). Imperativele Noului Testa-ment („gândiţi-vă la lucrurile de sus”; „umblaţi după lucrurile de sus”) sunt pur şi simplu manifestările exterioare logice ale realităţii măreţe a Evangheliei („aţi înviat împreună cu Hristos”). Aceste po-runci au fost date acelora care sunt ei înşişi făpturi noi în Hristos – „vii, din morţi cum eraţi” (Romani 6:13) şi înviaţi pentru a „trăi o viaţă nouă” (Romani 6:4).

5. Dacă Legea lui Moise a poruncit ca noi să „iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cu-getul şi cu toată puterea, şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine”, cum putea legea lui Hristos să ne aducă un standard „mai înalt” decât Legea lui Moise?

Aşa cum s-a precizat mai sus, Legea Mozaică a slujit drept lege civilă pentru un popor fizic şi, ca atare, a avut de-a face mai mult cu comportamentul exterior decât cu motivaţiile interioare. Din acest motiv, legea lui Hristos ne prezintă într-adevăr un stan-dard mai înalt decât cel al Legii lui Moise. A iubi pe Dumnezeu cu „toată” inima, într-un context mozaic, nu presupunea o perfecţiune absolută, ci o devoţiune din toată inima faţă de Iehova. Despre acei


pag 292

regi (de exemplu) care au căutat cu sârguinţă să fie plăcuţi lui Dumnezeu în tot ceea ce El le poruncise ni se spune că ei L-au urmat „din toată inima”. Iosia este un astfel de exemplu. Pentru că el a curăţit Iuda de idolatrie şi a reinstaurat celebrarea Paştelui (2Regi 23:1-24), este lăudat pentru că „n-a fost niciun împărat care să se întoarcă la Domnul, ca el, din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea lui, întocmai după toată legea lui Moise” (2Regi 23:25; cf. 2Cronici 15:12-15; 16:9; 1Regi 11:4)

Cu toate acestea, cum am observat, promisiunea Legii de a da „viaţa ca rezultat al ascultării” reprezenta, în profunzimea ei, promisiunea „vieţii veşnice ca urmare a ascultării perfecte”. O astfel de „ascultare perfectă” implică nimic mai puţin decât a avea o dragoste perfectă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Nu poate exista un standard mai înalt decât acesta! Păzirea celor două mari porunci, atunci când ele sunt luate în considerare în termenii celui mai deplin şi mai profund sens, este aşadar suficientă în ea însăşi pentru a fi răsplătită cu viaţa veşnică (Luca 10:25-28). Acestea sunt cele două porunci pe care Hristos, în calitate de ultim Adam, le-a împlinit perfect pentru cei care sunt ai Lui, cu scopul de a obţine pentru ei neprihănirea şi viaţa. (Romani 5:17-18, 21). Văzută la acest nivel, legea lui Hristos nu reprezintă un standard mai înalt decât cele două mari porunci (ar fi imposibil), ci o revelare mai clară şi mai înaltă a ceea ce implică împlinirea acelui standard.

6. A fost Legământul Avraamic condiţionat, sau ne-condiţionat? Sau, au fost cele două legăminte făcute cu Avraam, unul condiţionat şi unul necondiţionat?

De-a lungul Bibliei, legământul lui Dumnezeu cu Avraam este întotdeauna văzut ca un singur legământ. Aspectele diferite ale acestui legământ unitar sunt reiterate şi descrise detaliat în mai multe momente din viaţa lui Avraam (Geneza 12:1-3, 7; 13:14-17; 15:1-21; 17:1-27; 18:17-19; 22:15-18) şi repetate lui Isaac (Geneza 26:2-5) şi


pag 293

Iacov (Geneza 28:3-4, 13-15; 32:12), dar legământul este întotdea-una văzut ca fiind unitar (de ex. Luca 1:72-73 (cf. v.54-55); Galateni 3:15-18).

Dacă lăsăm ca învăţăturile clare ale lui Pavel din Noul Testa-ment (Romani 4; Galateni 3-4; Romani 9) să ne determine concepţia privind Legământul Avraamic, descoperim că avem de-a face cu un legământ al promisiunii, în cadrul căruia binecuvântările sunt primite prin har, prin credinţă. Vom mai descoperi şi faptul că Legământul Avraamic este legat direct de Noul Legământ, şi că el este pus în contradicţie cu Legământul Mozaic. Atât în Legământul Avraamic cât şi în Noul Legământ, binecuvântarea este primită prin har, prin credinţă (Galateni 3:9; Romani 4:16). În Legământul Mozaic, dimpotrivă, binecuvântarea este condiţionată de ascultare şi nu este primită prin har, prin credinţă. În acest sens, Legământul Avraamic este „ne-condiţionat.”

Atunci când citim în această lumină relatările Vechiului Testament cu privire la felul cum Dumnezeu a tratat cu Avraam, nu putem să nu fim uimiţi de caracterul suveran şi plin de har al promisiunilor făcute lui, şi să nu vedem contrastul izbitor dintre acestea şi binecuvântările şi blestemele legale şi condiţionale din Le-gământul Mozaic. (Comparaţi Geneza 12:7; 13:14-17; 15:1-21; 18:17-19 cu Deuteronom 28:1-68; Levitic 26:3-39.)

Aceasta nu înseamnă că nu a existat ascultare din partea lui Avraam sau că ea a fost irelevantă în Legământul Avraamic (Geneza 12:1, 4; 17:1-2, 9-14; 22:18; 26:5; Evrei 6:15) mai mult decât ar fi irelevantă sau ne-existentă ascultarea creştinului în Noul Legământ (Matei 7:21-23; Romani 6:17-18; 11:22: Evrei 6:11-12; 12:14). To-tuşi, aceasta nu înseamnă că ambele legăminte nu s-ar împlini cu siguranţă, pentru că aceasta nu depinde în final de ascultarea omului, ci de credincioşia şi harul suveran ale lui Dumnezeu (Romani 9:6-13; Galateni 4:23-31). După cum lucrarea harului lui Dumnezeu în


pag 294

inima oricărui credincios este garanţia (Ieremia 32:40) că el va rămâne credincios în cadrul Noului Legământ, la fel lucrarea harului în inima lui Avraam a fost garanţia că el avea să rămână credincios, în cadrul Legământului Avraamic.

Întrucât ascultarea lui Avraam a depins în final de credin-cioşia şi harul lui Dumnezeu, El a putut să transmită lui Avraam promisiunile acelea ca fiind sigure în ce priveşte împlinirea lor, dar în ace-laşi timp se vorbeşte şi despre necesitatea ascultării din partea lui Avra-am.

„Atunci Domnul a zis: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?... Căci Avraam va ajunge negreşit un neam mare şi puternic, şi în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit” (Geneza 18:17-19)

Vedem în aceste versete că nu a existat nici un semn de îndoială dacă Avraam va ajunge sau nu „un neam mare şi puternic” şi dacă „în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului” sau nu. Acest lucru era absolut sigur. În acelaşi timp, nu există nici un semn de îndoială dacă Avraam avea sau nu să asculte de Dumnezeu şi dacă avea „să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului” sau nu. „Alegerea” suverană a lui Avraam de către Dumnezeu a fost garanţia că el va asculta de Dumnezeu şi că Domnul va „împlini faţă de Avraam ce i-a făgăduit”!

Cu aceste realităţi în minte ar trebui să citim pasaje ca Genesis 22:15-18 (adesea citate ca şi cum ar demonstra caracterul condiţionat al Legământului Avraamic).

Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam, şi a zis: „Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău


pag 295

fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!”

Expresia „pentru că” din aceste versete nu trebuie înţeleasă ca şi cum ascultarea lui Avraam i-ar fi adus cumva merite, şi ca şi cum Dumnezeu ar spune că Avraam ar fi trecut cumva un test al dedicării lui, care de acum l-ar fi calificat să primească binecuvân-tările care nu i-ar fi aparţinut deja. Dimpotrivă, Dumnezeu a promis lui Avraam cu mulţi ani mai înainte că El îl va „binecuvânta” şi că îi va „înmulţi sămânţa ca stelele cerului,” iar Avraam a crezut promisi-unea făcută de Dumnezeu la acel moment (vezi Geneza 12:2-3; 15:5-6). Cu alte cuvinte, aceste binecuvântări deja aparţineau lui Avraam cu mulţi ani înainte de acest act de ascultare, în jertfirea lui Isaac.

Aşadar, este clar că noi trebuie să înţelegem pasajul din Geneza 22:15-18 în acelaşi fel cum înţelegem versetele similare din Noul Testament. Când Isus spune că la judecata finală „Atunci Împăratul va zice celor dela dreapta Lui: ,Veniţi binecuvântaţii Tată-lui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la înteme-ierea lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut etc” (Matei 25:34-36, 41-43), nimeni nu contestă că ceea ce El a spus aici nu face referire la mântuirea prin fapte. Dim-potrivă, El spune aici că faptele sunt dovada convertirii adevărate şi consecinţa inevitabilă a existenţei credinţei mântuitoare. Chiar şi aşa, ceea ce Dumnezeu spune în Geneza 22:15-18 este că ascultarea lui Avraam a confirmat realitatea credinţei pe care el o avea deja. Avraam „a crezut pe Dumnezeu” şi aceasta i-a fost „socotită drept neprihănire” cu vreo 30 de ani înainte, dar, aşa cum spune Iacov, acest act de ascultare a confirmat realitatea credinţei sale, şi „astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca


pag 296

neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:21-23)

7. Nu a fost de fapt Vechiul Legământ un legământ al harului, pentru că în cadrul lui s-au adus jertfe ca mijloc de iertare pentru cei care păcătuiseră?

De-a lungul Bibliei, faptul că Dumnezeu a dat Legea popo-rului Israel este mereu considerată ca un mare act de bunătate şi ca o binecuvântare. „El descoperă lui Iacov Cuvântul Său, lui Israel legile şi poruncile Sale. El n-a lucrat aşa cu toate neamurile, şi ele nu cunosc poruncile Lui. Lăudaţi pe Domnul!” (Psalmii 147:19-20; cf. Deuteronom 4:6-8; Psalmii 119 etc.). Atunci când Pavel pune întrebarea cu privire la avantajul pe care evreii l-au avut prin compa-raţie cu Neamurile, răspunsul pe care el îl dă este acesta, „Oricum, sunt mari. Şi mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost încre-dinţate cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:1-2)

Faptul că Dumnezeu a dat Legea a fost un act de har prin aceea că ea a revelat poporului Israel, mult mai clar decât oricărui alt popor din istorie, care este caracterul şi care sunt căile lui Dumne-zeu. Evreii aveau în Lege „îndreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului” (Romani 2:20). Pe de altă parte, Dumnezeu S-a revelat ca perfect sfânt şi neprihănit: oamenii păcătoşi nu se pot apropia de El în baza meritelor lor fără a avea de-a face sigur cu moartea. Pe de altă parte, El S-a descoperit ca fiind bun şi milostiv: El este încet la mânie şi gata să ierte. De asemenea, El S-a revelat şi ca fiind perfect drept: păcatul nu poate fi iertat fără jertfă. În toate aceste căi şi altele ca ele, faptul că Dumnezeu a dat Legea Sa poporului Israel a fost un act al harului Lui.

Este la fel de adevărat şi faptul că existenţa jertfelor pentru păcat în Vechiul Legământ a fost un act al harului. Dumnezeu nu avea nici o obligaţie să pună la dispoziţia omului nici un fel de


pag 297

mijloace prin care să poată fi date la o parte încălcările legământului de către oameni; ceea ce El a făcut prin aceasta a fost un act de îndurare totală: „Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele noastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire” (Levitic 17:11). Jertfele au făcut (în mod temporar) posibil ca Dumnezeu să continue să locu-iască printre şi să binecuvânteze poporul Vechiului Legământ, în ciuda eşecurilor lor. Ele au slujit de asemenea şi ca un mijloc de rea-mintire constantă a faptului că mântuirea nu ar putea fi vreodată obţinută în baza meritelor omului. Mai mult, ele au simbolizat jertfa lui Hristos, care avea să vină, şi care, într-o zi, avea să „ridice” păcatul.

În lumina acestor lucruri, orice evreu ar fi trebuit să conştientizeze: (1) că Dumnezeu este sfânt şi drept, (2) că omul este păcătos şi are nevoie de iertare, şi (3) că mântuirea nu poate fi nicio-dată obţinută pe baza meritelor, ci ea trebuie să vină prin moartea unui miel de jertfă. Unii au conştientizat aceasta şi au experimentat realitatea iertării păcatelor lor prin a privi dincolo de Lege către Promisiune – astfel ei „călcând pe urmele credinţei aceleia, pe care o avea tatăl lor Avraam” (Romani 4:12). Alţii, totuşi, au privit la păzirea meticuloasă de către ei a Legii, prin care credeau că vor obţine neprihănirea înaintea lui Dumnezeu (Romani 9:30-10:11). Ei considerau până şi ascultarea lor atentă de cerinţele jertfelor din Lege ca fiind ceva ce le aducea merite. Aceia care au făcut astfel, au pierit, în ciuda revelaţiei îndurătoare pe care ei au primit-o prin Lege, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, păcătoşenia omului şi adevărata cale de mântuire.

A spune toate acestea nu este, totuşi, acelaşi lucru cu a spune că Vechiul Legământ în el însuşi a fost bazat pe principiul harului. Legea a fost o expresie a harului în calitate de mod de revelare a caracterului şi căilor lui Dumnezeu, dar ea nu a fost o expresie a harului în calitate de legământ. Trebuie să avem constant în minte faptul că poruncile Legii nu erau doar nişte simple îndemnuri înţe-


pag 298

lepte şi bune pentru trăirea evlavioasă, ci erau condiţii pentru obţine-rea vieţii (Levitic 18:5; 25:18-19; Deuteronom 4:1, 40; 5:33; 8:1; 30:15-20) şi binecuvântării (Deuteronom 28:1-14; cf. 29:21 – „toate blestemele legământului) „în ţara promisă”. Legământul Mozaic a fost, aşadar, caracterizat de principiul că viaţa este dependentă de fapte – un principiu care, conform lui Isus şi lui Pavel deopotrivă, poate fi aplicat vieţii veşnice, la un nivel mai profund (Luca 10:25-28; Romani 10:5; Galateni 3:12). Întrucât binecuvântările ei erau dependente de ascultarea omului, Vechiul Legământ se situează într-un contrast izbitor faţă de Noul Legământ, în care toţi cei care cred „primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii” (Romani 5:17) şi astfel ei „domnesc în viaţă” datorită a ceea ce Hristos a făcut pentru ei. Există, într-adevăr, porunci şi îndemnuri de ascultare şi în Noul Legământ, dar acestea nu pot fi caracterizate drept o „slujbă aducătoare de moarte” sau o „slujbă aducătoare de osândă”, aşa cum sunt poruncile Vechiului Legământ, „scrise şi săpate în pietre” (2Corinteni 3:7)!

Se spune uneori că Legământul Mozaic trebuie considerat ca o expresie a harului pentru că el prezintă atât un standard de comportament cât şi jertfele pentru aceia care au încălcat acest standard. Această afirmaţie cumva ne induce în eroare. Ea presupune că aspectul poruncitor al Legii („standardul de comportament” al ei) era un lucru, şi jertfele erau cu totul alt lucru. Dar nu aşa au stat lucrurile. Aducerea jertfelor a fost parte din „standardul de compor-tament” instituit de Lege; multe din cele 613 porunci ale Legii erau de fapt îndatoriri cu privire la sistemul jertfelor.

Mai mult, această afirmaţie ne conduce în eroare dacă o înţe-legem ca şi cum ar spune că „standardul de comportament” al Legii a fost un standard exclusiv „moral”, şi că jertfele erau aduse ca expresie a harului pentru încălcarea acelui standard moral. În realita-te, standardul de comportament al Legii făcea referire la toate felurile de „neprihănire” - civilă, ceremonială şi morală – iar jertfele care


pag 299

erau aduse pentru a îndepărta necurăţia ceremonială, adesea nu erau aduse pentru a îndepărta necurăţia morală şi civilă (vezi şi mai jos).

A afirma că toate acestea sunt corecte înseamnă a afirma (încă o dată) că Legea este unitară. Ea nu poate fi împărţită în categorii mentale, oricare ar fi aceste categorii. Pavel nu a făcut niciodată vreo distincţie explicită între standardul de neprihănire al Vechiului Legă-mânt şi sistemul jertfelor din cadrul acestuia. De altfel, el nici nu a spus vreodată că, datorită existenţei jertfelor din Vechiul Legământ, atunci acesta ar fi fost bazat pe principiul harului, ori că motivul pentru care Legea nu ne poate mântui acum este că jertfele ei au fost desfiinţate în Hristos. Dimpotrivă, el pune un semn de egalitate între întreg Vechiul Legământ şi aspectul poruncitor al Legii. Se pare că, pentru Pavel, „Vechiul Legământ” este acelaşi lucru cu „Legea” şi acelaşi lucru cu porunca, şi „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii [inclusiv poruncile legate de jertfe], ca să le facă” (Galateni 3:10).

Observăm această subliniere repetată în afirmaţiile lui Pavel privitoare la Lege. De exemplu, când el spune că „Legea” a venit „pentru ca să se înmulţească greşeala”, este clar din context (Romani 5:13-14, 20) că el vorbea despre întregul sistem mozaic (inclusiv siste-mul jertfelor), şi nu doar despre aspectele „morale” ale Legii. La ace-laşi aspect al sistemului mozaic în întregimea lui a făcut Pavel referire ca fiind un sistem strict de disciplină care a ţinut pe evrei în „robie” şi care i-a tratat drept „robi” (Galateni 3:17-4:5) până la vremea venirii lui Hristos. În mod asemănător, legământul „de pe Muntele Sinai” este cel care „naşte [copii] pentru robie” (Galateni 4:24). Şi iarăşi, Vechiul Legământ este acela pe care Pavel îl priveşte ca fiind o „slujbă aducătoare de moarte şi osândă” (2Corinteni 3:5-18).

În cele ce urmează am rezumat mai multe aspecte care ne pot ajuta să înţelegem de ce Pavel vedea Vechiul Legământ astfel,


pag 300

chiar dacă în acest legământ exista o modalitate (ceremonială – Evrei 9:9-10, 13-14) de îndepărtare a păcatului:

1. A gândi că Vechiul Legământ a avut jertfe pentru oricare încălcare de Lege este o greşeală serioasă. Acest lucru n-a fost valabil nici măcar pentru Cele 10 Porunci, care cuprindeau însăşi „cuvintele legământului” (Exod 34:28). Pedeapsa pentru idolatrie (Deuteronom 13:1-11), încălcarea Sabatului (Exod 31:15), crimă (Deuteronom 19:11-13, Levitic 24:17), şi adulter (Levitic 20:10) era moartea, nu jertfele! Acelaşi lucru era valabil pentru blasfemie (Levitic 24:10-16), sodomie (Levitic 20:13), zoofilie (Levitic 20:15-16), vrăjitorie (Levi-tic 20:27), blestemarea părinţilor (Levitic 20:9), şi alte astfel de păca-te. Jertfele au putut fi aduse numai pentru păcate săvârşite neinten-ţionat (Levitic 5:17-19; Numeri 15:22-26; v. şi Levitic 4:2, 22, 27; 5:15 etc.). În majoritatea cazurilor, nu a existat nici o jertfă pentru păcate cu intenţie, ci persoanele în cauză au fost judecate (Numeri 15:30-31, comparaţi totuşi cu Levitic 5:1-6; 6:1-7). Astfel, principiul „viaţă pentru ascultare” şi „moarte pentru neascultare” a rămas valabil chiar dacă a existat sistemul jertfelor şi a caracterizat astfel Legă-mântul Mozaic ca întreg.

2. După cum am arătat mai sus, multe din cele 613 porunci ale Legii erau în sine îndatoriri legate de sistemul jertfelor. Au existat trei lucruri care au caracterizat poruncile privitoare la jertfe. În primul rând, ele erau obligatorii, nu opţionale, şi deci erau obligaţii ale evrei-lor. Aceia care nu aduceau jertfele poruncite, erau condamnaţi de Lege şi se aflau sub blestem; iertarea cerea ispăşire (Levitic 4:31, 35). În al doilea rând, nu doar că aducerea jertfelor era obligatorie, dar cerinţele legate de aceasta erau foarte riguroase şi exigente (de ex. Levitic 14:1-32). Dumnezeu nu primea jertfele acelora care nu ur-mau aceste cerinţe şi reguli cu meticulozitate. În al treilea rând, jertfele erau scumpe. Aşa cum însăşi cuvântul „jertfă” sugerează, ele implicau cheltuieli importante din partea acelora care le aduceau. De exemplu, jertfa cerută pentru păcate fără voie consta dintr-un „berbec


pag 301

fără cusur” (Levitic 5:17-19), în timp ce jertfa cerută pentru cineva care era curăţat de lepră consta din „doi miei fără cusur, şi o oaie de un an fără cusur, trei zecimi dintr-o efă de floarea făinii, ca dar de mâncare frământat cu untdelemn, şi un log (pahar) de untdelemn.” Deşi Legea avea reguli şi pentru cei săraci, chiar şi atunci cheltuiala necesară pentru aducerea jertfei era considerabilă: „Dacă este sărac şi nu poate să aducă toate aceste lucruri, atunci să ia un singur miel, care să fie adus ca jertfă pentru vină, după ce a fost legănat într-o parte şi într-alta, ca dar legănat, şi să facă ispăşire pentru el. Să ia o zecime din floarea făinii, frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare, şi un log de untdelemn. Să ia şi două turturele sau doi pui de porumbel, după mijloacele lui, unul ca jertfă de ispăşire, celălalt ca ardere de tot” (Levitic 14:10, 21-22). Este evident că jertfele erau costisitoare şi adesea forţau pe aceia care trebuiau să le aducă să cheltuie uneori până la limită cu ele!

De aceea, din acest punct de vedere, sistemul jertfelor a reprezentat obligaţii, rigoare şi cheltuieli, nu har. Aceşti trei factori luaţi împreună au făcut ca până şi existenţa sistemului jertfelor în Lege să fie parte din „jugul” greu pe care nici unul din evrei nu fuseseră în măsură să îl „poarte” (Faptele Apostolilor 15:10). Afirmând aceasta, trebuie ca să ţinem mereu minte faptul că cerinţele Legii erau „grele” doar datorită păcătoşeniei omului. „Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12). Dumnezeu nu a cerut de la om nimic dincolo de ceea ce era rezonabil, natural, bun şi drept (Ieremia 2:32; Isaia 1:3). Cu toate acestea, pentru omul căzut în păcat, Legea reprezintă un „jug al robiei” (Galateni 5:1)

3. Atunci când spunem că Legământul Mozaic a adus cu el posibilitatea iertării pentru aceia care au „încălcat Legea”, trebuie să ne fie clar la ce anume facem referire. Multe încălcări ale Legii aveau de-a face cu „necurăţia” legată de ritualuri. Aceste încălcări ale Legii erau „păcate” şi cereau jertfe pentru a fi iertate, chiar dacă ele nu


pag 302

erau legate direct în nici un fel de caracterul lui Dumnezeu sau de ceva „bun sau rău”, aşa cum distingem noi acum lucrurile.

„...când cineva, fără să ştie, se va atinge de ceva necurat, fie de hoitul unei fiare sălbatice necurate, fie de hoitul unei vite de casă necurate, fie de hoitul unei târâtoare necurate, şi va băga apoi de seamă şi se va face astfel vinovat; sau când cineva, fără să ia seama, se va atinge de vreo spurcăciune omenească, de orice spurcăciune care face pe cineva necurat, şi va băga de seamă mai târziu, şi se va face astfel vinovat; când cineva, deci, se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie să-şi mărturisească păcatul. Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul pe care l-a făcut, o parte femeiască din tur-mă, şi anume, o oaie sau o capră, ca jertfă ispăşitoare. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea păcatului lui. (Levitic 5:2-3, 5-6)

În acest pasaj, vedem că orice persoană care, fără să vrea, se atingea de cadavrul vreunui animal necurat, trebuia să jertfească o oaie sau o capră pentru a fi iertat de acest „păcat”! Vedem din nou că în aceste situaţii, jertfele Legii reprezentau o obligaţie suplimentară pentru evrei, şi nu o cale de ieşire prin har din greşelile lor morale, aşa cum am fi presupus la prima vedere. Aceste jertfe aveau în ele har în ce priveşte scopul lor (de a îndepărta necurăţia ceremonială, de a învăţa pe Israel lucruri privitoare la sfinţenia [„separarea”] lui Dumnezeu, şi de a reprezenta simboluri şi umbre ale realităţilor spi-rituale), dar ele nu au fost instrumente ale harului în şi prin ele însele.

4. În final, şi poate cel mai important aspect, aducerea continuă de jertfe în Vechiul Legământ, în loc să asigure pe evrei de iertarea lor, de fapt aceasta nu făcea decât să le reamintească ideea că păcatele lor nu fuseseră niciodată îndepărtate cu adevărat. „Dar aducerea aminte a păcatelor este înoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele” (Evrei 10:3-4). Din nou, văzute din această perspe-


pag 303

ctivă, jertfele nu reprezentau „harul”, ci „Legea”! Jertfele Vechiului Legământ erau, în fapt, ineficiente în a obţine justificarea înaintea lui Dumnezeu pentru orice persoană. Numai în Hristos „oricine crede, este iertat (greceşte – justificat) prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise” (Faptele Apostolilor 13:38-39; Evrei 9:15).

În lumina acestor consideraţii, nu este greu să înţelegem de ce Pavel avea să caracterizeze Vechiul Legământ în întregimea lui ca o „slujbă aducătoare de osândă şi moarte” şi ca un sistem strict de disciplină, care îşi ţinea subiecţii în „robie”, ca „sclavi”.

8. Este Legea un „îndrumător” pentru Neamuri în ega-lă măsură ca şi pentru Evrei, şi la nivel de individ în egală măsură ca la nivel de naţiune?

Atunci când Pavel spune în Galateni 3:24 că Legea „ne-a fost un îndrumător spre Hristos”33, el se referea la perioada din istoria răscumpărării care s-a întins de la momentul ieşirii din Egipt şi până la venirea lui Hristos. În decursul acelei perioade, Legământul Moza-ic a avut un rol temporar de „tutore” sau „dascăl” pentru naţiunea Israel ca întreg. Atunci când Hristos a venit, acea perioadă s-a în-cheiat. „După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta (Legământul Mozaic).”

În plus faţă de aceasta, mai multe traduceri in limba engleză ale acestui pasaj reflectă pe deplin conceptul că Legea a fost nu doar un „tutore până când a venit Hristos” ci şi un „îndrumător spre Hristos”. „Astfel, Legea a fost îndrumătorul nostru spre Hristos, ca să fim justificaţi prin credinţă” (trad. lit. NASB). (Expresiile „către” sau „spre” nu există în limba greacă, dar ele sunt implicate.) Această traducere „mai deplină” a versetului din Galateni 3:24 pare să fie o înţelegere corectă a cuvintelor lui Pavel, întrucât el spune, în contextul imediat, că Legea a fost dată „din cauza fărădelegii”. Ceea


pag 304

ce el vrea să transmită prin această afirmaţie se poate observa comparând acest pasaj cu celelalte scrieri ale sale, în care lucrarea Legii ca „dascăl” este prezentată mai proeminent (Romani 5:20; 7:7-25; 1Corinteni 15:56 etc; v. şi paragraful intitulat Pentru ce mai este dată Legea?) Legea a avut ca scop să „conducă” pe evrei la Hristos, arătându-le păcătoşenia, puterea păcatului, nevoia lor de Mântuitor etc. „Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Hristos” (Galateni 3:22)

Deşi Pavel vorbeşte în Galateni 3 despre Legea Mozaică în sensul în care aceasta era relaţionată în mod specific evreilor, el pare să considere Legea ca reprezentativă pentru principiile legale faţă de care şi Neamurile sunt condamnate şi se află sub robie. Putem vedea acest lucru în versetele 22-23, unde Pavel susţine că toţi oamenii (atât evrei cât şi Neamuri) au fost „închişi sub păcat”, la fel cum în versetele 13-14, unde arată blestemul de sub care Hristos a eliberat atât pe credincioşii evrei cât şi pe cei dintre Neamuri, denumindu-l „blestemul Legii”. Mai mult, Pavel arată acelora dintre Neamuri care voiau să se supună regulilor şi poruncilor Legii lui Moise ce înseamnă ca ei să dorească să se „întoarcă iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora voiau să se supună din nou” (Galateni 4:9).

Din toate aceste argumente, ar trebui să ne fie clar că, indiferent cum am traduce Galateni 3:24, principiul că Dumnezeu foloseşte Legea pentru a conduce pe oameni la Hristos este un principiu biblic. Păcatul nu are nici un sens în lipsa unui standard anume care să îl definească. Toţi oamenii sunt condamnaţi de legea faţă de care sunt supuşi. Pentru Neamuri, aceasta este legea conştiinţei, pentru evrei, Legea lui Moise, iar pentru aceia care au auzit mesajul Noului Testament, legea lui Hristos.


pag 305

9. Ar trebui să mai înveţe copiii noştri Cele 10 Po-runci?

Cu siguranţă, copiii noştri trebuie să fie învăţaţi Cele 10 Porunci. Ele ne arată lucrurile pe care Dumnezeu le-a considerat de cea mai mare importanţă pentru comportamentul oamenilor din Vechiul Legământ. Cinstirea părinţilor, de exemplu, este considerată a fi de importanţă egală cu a nu ucide semenul, sau a nu curvi cu soţia lui. Evident, trebuie să fim atenţi ca, atunci când îi învăţăm Cele 10 Porunci, să arătăm clar care este aplicaţia lor în zilele noastre şi care este locul lor general în revelaţia biblică. Şi trebuie mereu să ţinem minte că este de departe mult mai important să îi învăţăm pe copiii noştri despre cuvintele şi faptele Domnului Isus Hristos, decât chiar să îi învăţăm Cele 10 Porunci. A ne focaliza pe Cele 10 Po-runci ca fiind standardul nostru de neprihănire, în vreme ce înaintea ochilor noştri străluceşte cu putere deplină slava lui Hristos, este ca şi cum ne-am întoarce de la strălucirea soarelui şi am încerca să privim la o lumânare.

10. Dacă Vechiul Legământ a fost anulat şi Cele 10 Porunci nu mai sunt regula pentru comportamentul şi responsabilităţile creştinilor, care mai este atunci definiţia păcatului?

Pavel arată clar că, în Noul Testament, „legea lui Dumnezeu” este definită nu de referinţa la Cele 10 Porunci, ci de cea la legea lui Hristos: „măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos)” (1Corinteni 9:21). Atâta vreme cât ţinem minte acest fapt, definiţia clasică a păcatului dată de Catehismul Scurt de la Westminster este una corectă: „Păcatul este orice eşec în a ne conforma la, sau orice încălcare a legii lui Dumnezeu.” O definiţie mai evidentă, mai cristocentrică, ar putea fi aceasta: „Păcatul reprezintă orice eşec în asemănarea cu Hristos sau în a iubi aşa cum


pag 306

Hristos a iubit.” Aceasta este doar o altă modalitate de a spune că păcatul reprezintă eşecul în a iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe noi înşine.

Referinţa pe care Ioan o face la păcat ca fiind „nelegiuire” (gr. anomia) în 1Ioan 3:4 a fost adesea citată pentru a dovedi că păcatul ar trebui definit în termenii Legii lui Moise. Cu toate acestea, este clar că intenţia afirmaţiei lui Ioan nu este aceea de a da o definiţie de tip manual pentru termenul păcat. Şi nici gândirea lui Ioan cu privire la „nelegiuire” numai în termenii Celor 10 Porunci nu reiese ca fiind aceasta, după cum contextul ne dovedeşte (de ex. 1Ioan 2:3, 6, 7-10; 3:22-24). Acest lucru devine încă şi mai clar atunci când ne uităm la felul cum Isus a folosit acelaşi cuvânt („nelegiuire”) în Predica de pe Munte.

Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împă-răţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cu-noscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. (Matei 7:21-24)

În aceste versete, practicarea nelegiuirii este asemănată direct, atât cu eşecul în a face voia Tatălui cât şi cu eşecul în a asculta de cuvintele lui Hristos. Altfel spus, voia lui Dumnezeu este ca noi să ascultăm de cuvintele lui Hristos: „Acesta este Fiul Meu cel preaiubit, de El să ascultaţi!” Creştini fiind, noi suntem chemaţi să „păzim tot ceea ce Hristos ne-a poruncit” (Matei 28:20). Nelegiuirea, în contextul


pag 307

Noului Testament, are de-a face cu eşecul în a acţiona potrivit cuvintelor lui Hristos, nu cu eşecul de a păzi Cele 10 Porunci.

11. Pavel spune că Neamurile „arată că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor”. Cum este acest lucru diferit de promisiunea lui Dumnezeu din Noul Legământ de a „scrie legile Lui în inimile” (Evrei 8:10) creştinilor?

Uneori, Biblia foloseşte aceeaşi terminologie (sau una simi-lară) pentru a descrie două realităţi distincte. Atunci când Pavel vorbeşte despre lucrarea Legii ca fiind „scrisă in inimile” celor dintre Neamuri, el se referă la cunoaşterea inevitabilă a binelui şi răului pe care Neamurile o au în conştiinţele lor: „ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele” (Romani 2:15). Conştiinţa unui om nenăscut din nou se împotriveşte păcatului pe care omul respectiv doreşte să îl săvârşească şi îl condamnă atunci când acesta păcătuieşte.

Prin contrast, atunci când Dumnezeu promite să scrie legea Lui „în inimile” creştinilor, El vorbeşte despre naşterea din nou – anume faptul că le dă „o inimă nouă” care îşi găseşte de fapt încântarea de a împlini ceea ce legea îi porunceşte (şi ceea ce conşti-inţa ne spune că este bine). Pentru creştin, legea nu mai reprezintă o regulă „exterioară” care să vină în contradicţie cu natura şi dorinţele sale reale, ci este parte din esenţa ”inimii” sale, în interior.

12. Au fost credincioşii adevăraţi din Vechiul Testa-ment „născuţi din nou” (regeneraţi)?

Conform Bibliei, toţi oamenii sunt „morţi în greşeli şi păca-te...” în care umblă „după domnul puterii văzduhului”, trăind în „poftele firii pământeşti” şi făcând „voile firii pământeşti” şi fiind „din fire copii ai mâniei” (Efeseni 2:1-3). „Omul firesc nu primeşte


pag 308

lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte” (1Corinteni 2:14). Dimpotrivă, mintea omului firesc este în „vrăjmă-şie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumne-zeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:7-8). Toate aceste consi-deraţii arată clar că, în lipsa naşterii din nou, nici un om nu poate nici să creadă în Dumnezeu şi nici să iubească legea Lui. Aşadar, când noi citim spunându-se despre sfinţii Vechiului Testament că ei au crezut pe Dumnezeu şi au iubit Legea Lui (Geneza 15:6; Evrei 11; Psalmii 119:97, 113, 163), trebuie să concluzionăm că ei erau născuţi din nou. Acest lucru explică de ce creştinii, de-a lungul secolelor, au considerat Psalmii (de exemplu) ca find expresia potrivită a anumi-tor aspecte ale propriilor lor rugăciuni şi ale închinării: ei au fost scrişi de oameni născuţi din nou.

Una din promisiunile Noului Legământ dată prin Ieremia, cu referire la cei ai lui Dumnezeu: „niciunul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: ,Cunoaşte pe Domnul!` Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare” (Ieremia 31:31-34). Această promisiune vizează o zi în care toţi cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu, „de la cel mai mic până la cel mai mare” Îl vor cunoaşte pe Domnul în mod personal. Totuşi, aceasta nu implică faptul că nimeni nu ar fi „cunoscut pe Domnul” în vremea Vechiului Legământ. În fapt, aici se spune specific că unii din cei care făceau parte din poporul lui Dumnezeu din Vechiul Legă-mânt L-au „cunoscut pe Domnul” şi că ei aveau obiceiul de a-i îndemna şi pe „fraţii şi vecinii” lor să Îl cunoască şi ei pe Domnul.

În acelaşi fel, Ezechiel 36:26-27 vorbeşte despre o zi când Dumnezeu avea să dea celor ai Lui „o inimă nouă şi un duh nou”. Această promisiune vizează o vreme din viitor când poporul lui Dumnezeu ca întreg va fi constituit numai din persoane născute din nou (adică vremea Noului Legământ). Din nou, aceasta nu implică


pag 309

faptul că nimeni din trecut nu ar fi avut „o inimă nouă şi un duh nou” la vremea când a fost făcută promisiune. În fapt, Dumnezeu a poruncit celor răi din vremea lui Ezechiel astfel: „Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou!” (Ezechiel 18:31).

În mod asemănător, Dumnezeu a promis în Deuteronom că avea să vină o zi când El va tăia împrejur inimile tuturor acelora din poporul Lui: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale, şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti” (Deuteronom 30:6; cf. 29:2-4). La fel, această promisiune de binecuvântare viitoare nu implică faptul că nimeni nu a avut o inimă „tăiată împrejur” în vremea de până la instituirea Noului Legământ. În realitate, Dumnezeu a promis oamenilor chiar din acea vreme că le va „tăia inima împrejur, şi să nu îşi mai înţepenească gâtul” (Deuteronom 10:16; Ieremia 4:4). (Porunci ca acelea din Ezechiel 18:31 şi Deute-ronom 10:16 se referă la tot ce înseamnă naşterea din nou şi con-vertirea, nu doar la naşterea din nou, care este o lucrare suverană a Duhului Sfânt – Ioan 3:8) În lumina acestor pasaje vedem pe Domnul Isus uimit de faptul că Nicodim putea fi un „învăţător în Israel” în Vechiul Legământ, şi totuşi să nu înţeleagă aspectele legate de naşterea din nou (Ioan 3:10).

Din toate aceste motive, trebuie să susţinem faptul că toţi credincioşii adevăraţi din vremea Vechiului Testament erau oameni născuţi din nou. Totuşi, spunând aceasta, trebuie să subliniem şi să arătăm diferenţele vaste între privilegiile experimentate de sfinţii Vechiului Testament prin comparaţie cu cele ale sfinţilor Noului Testament. Aceste privilegii se referă nu doar la cunoştinţă (Matei 13:16-17), ci şi la lucrarea Duhului Sfânt în fiecare credincios (Ioan 7:37-39; Faptele Apostolilor 2:14-18; Galateni 4:4-7). În acest sens, „cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât” Ioan Botezătorul! (Matei 11:11; Luca 16:16).


pag 310

13. De ce este importantă expresia „sub legea lui Hristos” (gr. ennomos Christou) pe care o foloseşte Pavel în 1Corinteni 9:21?

De-a lungul epistolelor sale, Pavel foloseşte termenul „sub” având conotaţia de supunere faţă de o putere stăpânitoare. Astfel, el nu spune doar că toţi, „fie Iudei, fie Greci, au păcătuit”, ci că toţi, „fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat” (Romani 3:9) şi că „Scriptura a închis totul [toţi oamenii] sub păcat” (Galateni 3:22). Despre toţi oamenii se spune că sunt „sub păcat”, pentru că ei sunt supuşi puterii stăpânitoare a păcatului. Păcatul „stăpâneşte” (Romani 5:21) peste ei, făcându-i robi (Ioan 8:34) şi ducându-i la distrugere. Expresia „sub Lege” (Romani 2:12; 3:19; 6:14-15; 1Corinteni 9:20; Galateni 3:23, 25; 4:2-5, 21; 5:18) are conotaţii asemănătoare, iar atunci când este folosită pentru a face referire la omenirea căzută în păcat, ea semnifică totdeauna un lucru negativ. Aceia care sunt „sub Lege” sunt supuşi Legii ca putere stăpânitoare peste ei – se află „sub” condamnarea şi blestemul ei, sub abilitatea ei de a „stârni” păcatul, aflându-se sub „jugul robiei” (Galateni 5:1) etc. Astfel, este impor-tant să vedem că, atunci când Pavel vorbeşte despre creştini, el nu spune că aceştia s-ar afla „sub legea lui Hristos”, ci că ei sunt „în legea lui Hristos” [trad.lit., având sensul că ei au legea lui Hristos ca urmare a relaţiei lor cu Hristos ca realitate interioară – n.trad.] Uniunea credinciosului cu Hristos este centrală în gândirea lui Pavel. Creştinii au „murit faţă de Lege” pentru ca să „fie ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducă roadă pentru Dumnezeu” (Romani 7:4). Legea lui Hristos nu este un standard exterior „sub” care noi ar trebui să ne aflăm, ci este o realitate interioară scrisă în inimile noastre şi care are puterea vieţii lui Hristos în noi. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). „Hristos, viaţa noastră” (Coloseni 3:4).


pag 311

14. Ce vrea să spună când Pavel afirmă în Romani 7:14 că „Legea este duhovnicească”?

Atunci când Pavel spune că „Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului”, el face acelaşi contrast între „tărâmurile” „firii pământeşti” şi „al Duhului” ca în toată Epistola către Romani (Romani 7:5-6; 8:6-9; vedeţi şi Capitolul 11 al cărţii mele Justificare şi Regenerare) şi în celelalte epistole ale sale (de ex. 1Corinteni 2:12-3:3). Se spune despre Lege că este „duhovnicească” pentru că ea poate fi împlinită numai de aceia care sunt „în Duhul”. Pentru cei care sunt în „firea pământească”, Legea în fapt slujeşte pentru a „aţâţa... patimile păcatelor, [care] lucrau în mădulare” (Romani 7:5). Aceste adevăruri sunt prezentate sumarizat în Romani 8:3-4: „Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit ... pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului”.

15. De ce ar fi gândit evreii că Isus venise să „strice Legea şi Profeţii”? (Matei 5:17)

Dacă a „strica Legea şi Profeţii” însemna „a distruge Scriptu-rile Vechiului Testament”, este dificil să ne imaginăm cum ar fi putut veni Isus pe pământ ca să facă aceasta. Iarăşi şi iarăşi, El a arătat cu claritate că El acceptă Scripturile Vechiului Testament ca fiind însăşi Cuvântul lui Dumnezeu – plin de autoritate (de ex. Matei 21:42; 22:29; 26:54, 56; Ioan 7:38; 13:18) şi care nu poate fi desfiinţat (Ioan 10:35). El Şi-a reprezentat în mod repetat propria viaţă şi slujire în termenii profeţiilor şi a umbrelor din Vechiul Testament (de ex. Matei 26:24; Luca 4:21; 24:27; Ioan 5:39).

În ceea ce priveşte aspectul etic sau poruncitor al Vechiului Testament, totuşi, evreii se poate să fi avut o altă percepţie. De-a lungul lucrării Sale publice, Domnul Isus Hristos a spus şi a făcut lucruri legate de Legea lui Moise care ar fi şocat orice evreu devotat.


pag 312

În anumite situaţii, El părea să ignore total interdicţiile Legii. De exemplu, când Isus s-a apropiat de un lepros, El a întins mâna şi s-a atins de acel lepros (Luca 5:12-13; v. şi Luca 8:43-44 şi Levitic 15:25), aparent neglijând cerinţa din Levitic 5:2-6 şi „păcatul” care ar fi provenit în mod normal din astfel de contact. Dar apoi Isus i-a spus acelui lepros, „du-te, de te arată preotului, şi adu pentru curăţirea ta ce a rânduit Moise”. Acest lucru, în el însuşi, ar fi fost notabil, dar motivul pe care El l-a dat pentru aducerea acestei jertfe a fost nu că Moise o poruncise, ci ca să slujească de „mărturie pentru ei”! (Luca 5:14)

Într-o altă circumstanţă, când Isus a plătit taxa la templu pentru Petru şi pentru Sine, El a arătat clar că nu făcuse acest lucru din obligaţie, pentru că, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, era „scutit” de aceasta (Matei 17:24-27). Dimpotrivă, El a plătit taxa pentru templu ca un act de bunăvoinţă: „ca să nu-i facem să păcă-tuiască [pe evrei]”! Iar când fariseii i-au condamnat pe ucenicii Lui că „făceau ce nu este îngăduit în ziua Sabatului”, El a făcut apel la măreţia Persoanei Sale pentru a justifica încălcarea Legii de către aceştia: preoţii de la templu „calcă Sabatul în Templu, şi totuşi sunt nevinovaţi” pentru că ei slujesc la templu. Deci, cu atât mai mult pot încălca Sabatul ucenicii Lui şi să rămână nevinovaţi, pentru că ei slujeau Unuia care este infinit „mai mare decât templul”? (Matei 12:5-6; comp. cu Ioan 5:18). „Aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului” (Marcu 2:28).

În lumina acestor exemple, nu este surprinzător că în Predica de pe Munte, Isus îi avertiza pe cei ce Îl ascultau împotriva ideii greşite că El venise cumva să „strice” Legea şi Proorocii. Nu doar că lucrarea Sa publică ar fi putut să le ofere această impresie, dar şi învăţăturile Sale etice în particular puteau conduce la aceasta. Isus vrea să arate clar că diferitele exprimări contrastante „aţi auzit / dar Eu vă spun” din Matei 5 nu anulează imperativele Vechiului Testa-ment, ci le conferă scopul şi „împlinirea” avute în vedere. În acelaşi


pag 313

fel în care simbolurile şi umbrele sistemului jertfelor sunt „înghiţite” în realitatea morţii lui Hristos pe cruce, şi poruncile Legii lui Moise sunt „înghiţite” în plinătatea învăţăturilor etice ale lui Hristos!

Această realitate este ilustrată în întâmplarea cu femeia prinsă în adulter. Din motivele prezentate mai sus, vrăjmaşii lui Isus şi-au imaginat existenţa unui conflict între învăţăturile Lui şi cele ale lui Moise. Vrând să câştige din acest conflict, ei au vânat o oportunitate ca să Îl prindă într-o capcană, aducându-I o femeie „prinsă chiar când săvârşea preacurvia” (Ioan 8:4). Cu toate acestea, încercarea lor de a pune pe Isus în opoziţie cu Moise a sfârşit jalnic. Într-o mani-festare de înţelepciune şi bunătate extraordinară, El a demonstrat atât neprihănirea perfectă cât şi dragostea perfectă – nu doar în legă-tură cu femeia aceea, ci şi în legătură cu acuzatorii ei. Mai mult, El a făcut aceasta nu prin a se poziţiona împotriva cerinţelor etice ale Legii lui Moise, ci prin „împlinirea” lor!

16. Unii spun că, în Matei 5:20-48, Hristos nu trece dincolo de Legea lui Moise, ci doar corectează vede-rile greşite ale evreilor cu privire la aceasta şi le pune înainte înţelesul adevărat. De ce este insuficient acest punct de vedere?

Deşi esenţa Legii Mozaice este dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, circumstanţele naţionale şi temporale ale Legii au implicat o manifestare a acestora care este cu mult sub nivelul stan-dardelor Noului Legământ. Ceea ce Hristos a prezentat în Predica de pe Munte reprezenta o expresie mai înaltă a aceleiaşi legi ne-schimbătoare a lui Dumnezeu. Făcând aceasta, El a trecut cu mult dincolo de a comenta doar asupra „semnificaţiei adevărate” a po-runcilor individuale ale codului mozaic.

Acest lucru devine evident atunci când diferitele exprimări contrastante de tip „aţi auzit / dar Eu vă spun” sunt analizate rând


pag 314

pe rând; o bună parte a lor pur şi simplu nu se potrivesc deloc ideii că El ar fi venit doar cu o prezentare a „adevăratului sens”. De exemplu, în învăţătura Sa privind jurămintele, Isus corectează, într-adevăr, abuzurile evreilor privind sistemul jurămintelor stabilit în Vechiul Testament, dar El merge apoi dincolo de acesta, dând întreg sistemul la o parte. Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte înlocuirea de către El a preceptului „ochi pentru ochi” din Lege cu porunca de a „nu ne împotrivi celui care vrea să ne facă rău” ci „să întoarcem şi celălalt obraz”, ba chiar să permitem celui care vrea să ne ia haina să ne ia şi „cămaşa”.

Dacă vom căuta în aceste antiteze ale lui Isus un model comun, acel lucru care este cel mai proeminent în fiecare din acestea este exprimarea Sa magistrală „dar Eu vă spun.” În calitate de îndelung-aşteptat „prooroc ca Moise”, El prezintă cu autoritate incontestabilă standardele prin care aveau să trăiască aceia care sunt parte din „împărăţia cerurilor”. Făcând aceasta, El nu răstoarnă Legea lui Moise, dar nici nu Îşi ia autoritatea din ea şi nici nu Se limitează la ea. Dimpotrivă, învăţăturile Lui „o înghit” pe aceasta şi o „împlinesc”.

17. Cum se poate ca dragostea, prin însăşi natura ei, să ne spună că lucruri precum homosexualitatea sunt greşite?

Învăţătura lui Pavel că „dragostea este împlinirea Legii” tre-buie să fie înţeleasă în contextul total al existenţei omului, ca unul care a fost creat după „chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:26-27). Dragostea mă poate învăţa să nu îmi ucid aproapele numai într-un context în care aproapele meu este preţios ca purtător al chipului lui Dumnezeu (Geneza 9:6). Dragostea mă poate învăţa că actele homosexuale faţă de aproapele meu sunt „degradante”, numai într-o lume în care astfel de fapte sunt „ne-naturale” şi de aceea nu sunt „adecvate” (Romani 1:26-28). Dragostea mă poate învăţa să nu fur


pag 315

maşina vecinului meu numai într-un context în care există dreptul la proprietate privată (Faptele Apostolilor 5:4).

La fel cum faptul că „Dumnezeu este dragoste” nu înseamnă că toate celelalte atribute ale Sale pot fi rezultatul logic sau pot fi reduse la dragoste, tot aşa, faptul că dragostea este esenţa Legii, nu înseamnă că dragostea poate să îmi spună ce să fac fără să îmi arate şi ordinea totală în care lucrurile acestea trebuie să existe. Întrucât noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, toţi avem o cunoaştere inevitabilă a faptului că suntem persoane (nu doar nişte animale sau maşini). De asemenea, ştim în mod inevitabil că a ajuta o bătrână să treacă strada este o faptă mai „înaltă” decât să o ucidem. Mai mult, noi ştim că se află sub obligaţia morală de a urma această faptă mai înaltă. Pe scurt, ştim că ar trebui să o ajutăm, şi că a o ucide trebuie să fie un lucru greşit. Întrucât suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, ştim şi că există dreptate şi echitate, că cercurile nu pot fi pătrate, că apusurile de soare sunt „frumoase”, că viaţa are un scop etc. Numai în acest context, al omului creat după chipul lui Dumnezeu, se poate ca dragostea să dirijeze în mod corect comportamentul nostru.

18. De ce a instruit Conciliul de la Ierusalim pe conver-tiţii dintre Neamuri să se „ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate, şi de curvie”? (Faptele Apostolilor 15:28-29) Este greşit pen-tru creştini să consume mâncare care conţine sânge?

Pavel arată foarte clar în epistolele sale (1Corinteni 8; Ro-mani 14) că nu există nimic greşit în mod necesar în a mânca din „lucrurile jertfite idolilor”. Consumul de astfel de lucruri devine totuşi greşit dacă el face pe alţi credincioşi să se „poticnească”, şi aceasta ar implica încălcarea legii lui Hristos: „Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste!” (Ro-mani 14:15). Acelaşi lucru este valabil pentru alte legi privitoare la


pag 316

mân-căruri din Vechiul Testament, precum abstinenţa de la „sânge şi dobitoace sugrumate”. Conciliul din Ierusalim nu a interzis aceste lucruri pentru că ele ar fi fost în mod necesar păcătoase, ci pentru că astfel de practici printre convertiţii dintre Neamuri ar fi fost ofensa-toare pentru evrei. Obligaţia creştinului în aceste situaţii este sumari-zată de Pavel astfel: „Să nu fiţi pricină de păcătuire nici pentru Iudei, nici pentru Greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu” (1Corinteni 10:32).

Notă: „ferirea de curvie” (în sensul imoralităţii extraconjuga-le) era deja parte din învăţătura apostolică de bază faţă de convertiţii dintre Neamuri. Este posibil ca acest lucru să fi fost inclus aici întru-cât curvia era o practică foarte comună printre Neamuri. (Ea era parte până şi din serviciile lor idolatre de închinare la zei!) Pe de altă parte, unii teologi cred că termenul „curvie” este folosit aici într-un sens mai tehnic, vrând să se refere la „căsătoria între aceia care, conform Legii Mozaice, sunt rude prea apropiate”. Astfel de căsă-torii între cei dintre Neamuri ar fi fost considerate de evrei ca fiind curvie. Pentru creştinii dintre Neamuri, a evita acest fel de „curvie” ar reprezenta, aşadar, un alt exemplu de a evita să fie o ofensă pentru cei ce trăiau într-o cultură evreiască.

19. Este greşit pentru un creştin să se tatueze? Această întrebare probabil merită să fie analizată, nu doar

pentru că tatuajele au ajuns în zilele noastre să fie susţinute ca „o modalitate de mărturisire”, ci şi pentru că acest subiect ne oferă ocazia de a explora unele din principiile de bază ale Noului Testa-ment care se aplică întrebărilor de acest tip. Tatuajele sunt interzise în Levitic 19:27-28, alături de interdicţia de a nu „rade colţurile bărbii”: „Să nu vă tăiaţi rotund colţurile părului, şi să nu-ţi razi colţurile bărbii. Să nu vă faceţi tăieturi în carne pentru un mort, şi să nu vă faceţi slove săpate pe voi. Eu sunt Domnul.”


pag 317

Unii cercetători ai Bibliei cred că aceste două versete se aplică obiceiurilor religioase păgâne şi ritualurilor de jelire în onoarea diferitelor zeităţi. Dacă aşa stau lucrurile, ele ar avea aplicaţii în zilele noastre numai în culturile în care tatuajele au conotaţii religioase negative. Pe de altă parte, această interpretare nu este una sigură. Unii cred că Dumnezeu a interzis tatuajele pentru că ele implicau o desfigurare voluntară şi permanentă a trupului, care este creaţia lui Dumnezeu. Este evident că, pentru a lua o decizie dacă este corect sau greşit să îşi facă un tatuaj, creştinii vor trebui să apeleze la consideraţiile şi principiile mai înalte date în Noul Testament. Pentru aceasta, vom analiza şapte astfel de aspecte.

1. Dacă îmi voi face un tatuaj, voi dezonora sau răni adânc astfel pe aceia care mă iubesc cel mai mult? A „trata pe ceilalţi aşa cum vrem să fim trataţi de ei” reprezintă „Regula de Aur” a Noului Legământ, prin care creştinii sunt chemaţi să trăiască (Matei 7:12; Luca 6:31). Doar acest aspect poate să ne arate uneori care este modalitatea în care să acţionăm, atunci când nu avem nici o altă călăuzire care să ne conducă la o concluzie.

2. Dacă mi-aş face un tatuaj, ar implica aceasta să îl fac împotriva conştiinţei mele? Am vreo îndoială sau tulburare în mintea mea cu privire la aceasta? Este corect să fac trupului meu ceva cu efect permanent şi ireversibil, ştiind că aş putea regreta mai târziu? Este posi-bil ca Dumnezeu să fi interzis în trecut tatuajele pentru că ele desfi-gurau creaţia Lui în mod voluntar? Simt cumva că aş întrista pe Duhul Sfânt dacă aş face asta? Pot să îmi fac tatuaj având toată în-credinţarea?

Aceste întrebări decurg din principiul general că este greşit să facem orice se situează împotriva conştiinţei proprii, chiar în lucruri care pot să fie indiferente altora. „Dar cine se îndoieşte şi mănâncă, este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare. Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat” (Romani 14:23; cf. v.14).


pag 318

3. Dacă nu mi-aş face un tatuaj, ar fi aceasta vreo piedică în vreun fel în slujirea mea? Sunt tatuajele un element atât de esenţial în grupul unde vreau să mărturisesc încât a nu avea tatuaj ar împiedica mărturia mea faţă de ei? Cu alte cuvinte, este aceasta o situaţie în care eu ar trebui să devin „ca aceia” cărora caut să le mărturisesc în aşa fel încât, dacă nu l-aş avea, ar fi o ofensă non-necesară faţă de ei, în decursul prezentării adevărurilor Evangheliei către ei? „Pavel a vrut să-l ia cu el; şi, după ce l-a luat, l-a tăiat împrejur, din pricina Iudeilor, care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era Grec” (Faptele Apostolilor 16:3).

4. Dacă tatuajul meu îmi înlesneşte slujirea faţă de acest grup, este posibil totuşi să o împiedice faţă de alt grup de oameni, dacă Dumnezeu m-ar chema mai târziu să le mărturisesc? Aş face o transformare permanentă a trupului meu, dacă aş şti că ea îmi va îngrădi posibilitatea de a sluji anumitor oameni în viitor? Altfel spus, aş putea să mă pun în situaţia în care nu aş mai putea să fiu „tuturor totul”? (1Corinteni 9:19-23)

5. Ar putea faptul ca eu să îmi fac tatuaj să încurajeze pe fraţii mai slabi (care văd exemplul meu) să treacă peste mărturia conştiinţelor lor şi să îşi facă ei înşişi tatuaje? „Căci dacă te vede cineva pe tine, care ai cunoştinţă, că şezi la masă într-un templu de idoli, cugetul lui, care este slab, nu-l va împinge pe el să mănânce din lucrurile jertfite idolilor? Şi astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoştinţe a ta: el, fratele, pentru care a murit Hristos!” (1Corinteni 8:10-11). „Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire” (Romani 14:21). „Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhneas-că din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste!” (Romani 14:15).

6. Sunt eu stăpânit de această dorinţă, sau sunt complet neutru faţă de ea, lipsindu-mi doar voia perfectă a lui Dumnezeu în acest aspect? „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucru-


pag 319

rile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” (1Corinteni 6:12).

7. M-am smerit eu şi am căutat sfatul celor care sunt mai în vârstă, mai înţelepţi şi mai evlavioşi? „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci, Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har" (1Petru 5:5).

Nici una din aceste consideraţii nu ne oferă un răspuns clar „Da sau Nu” la întrebarea care ne stă înainte, ci răspunsurile pot să fie diferite în funcţie de indivizi şi circumstanţe. Iată de ce Pavel ne spune să ne „aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă” lui Dumnezeu. Noi trebuie să „nu ne potrivim chipului veacului acestuia, ci să ne prefacem, prin înoirea minţii noastre, ca să putem deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:1-2). Dumnezeu este credincios ca să îi călăuzească pe aceia care vor să cunoască voia Lui.

20. Cum tratează natura Noului Legământ practica botezului pruncilor?

Vechiul Legământ a fost făcut cu poporul fizic al Israelului, care era format din toţi descendenţii naturali ai lui Avraam, Isaac şi Iacov. Singurul lucru necesar ca o persoană să fie considerată „evreu” era ca el să se fi născut din părinţi evrei. Orice nou-născut evreu (fără a fi o alegere a sa) trebuia crescut direct „sub” Legea lui Moise. Cu alte cuvinte, oamenii deveneau participanţi de facto ai Vechiului Legământ prin naştere fizică. Din acest motiv, era total logic şi adecvat ca Dumnezeu să poruncească evreilor să îşi taie împrejur pruncii, ca semn al descendenţei lor naturale din Patriarhi şi (astfel) ca semn al participării lor la Vechiul Legământ.

Atâta vreme cât astfel de evrei păzeau în exterior preceptele Legii şi nu săvârşeau lucruri care implicau ca ei să fie „nimiciţi” din


pag 320

poporul Israel, ei rămâneau membri deplini în Vechiul Legământ. Majoritatea nu au avut o cunoaştere personală a Domnului. De aceea, era necesar ca aceia din Vechiul Legământ, care L-au cuno-scut pe Domnul, să „înveţe fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zi-când: ,Cunoaşte pe Domnul!`” (Evrei 8:11).

Odată cu sosirea Noului Legământ, această situaţie s-a schimbat dramatic. Oamenii sunt părtaşi Noului Legământ nu prin naştere fizică, ci prin naştere spirituală (Ioan 3:3-8). Orice persoană părtaşă Noului Legământ, „de la cel mai mic până la cel mai mare” Îl cunoaşte personal pe Domnul (Evrei 8:11; Ioan 6:45). Orice persoană din Noul Legământ este atât justificată (Evrei 8:12), cât şi regenerată (Evrei 8:10). Nimeni nu este creştin (adică participant în Noul Legământ) doar pentru că el sau ea s-a născut într-o familie cu părinţi creştini. Din acest motiv, botezul aparţine de drept numai acelora care manifestă dovada naşterii spirituale din nou şi nu acelora care sunt doar pruncii fizici ai unor părinţi creştini.

Ca să exprim aceste lucruri în alt mod, Noul Legământ apar-ţine numai acelora care sunt adevăraţii copii (spirituali) ai lui Avraam. O persoană devine copilul adevărat al lui Avraam nu prin naştere fizică, ci prin credinţa în Hristos. („Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă” – Galateni 3:7) Din acest motiv, bote-zul aparţine de drept numai acelora care manifestă dovada credinţei în Hristos.

Istoric vorbind, botezul pruncilor a fost asociat, în mod repetat, naşterii din nou (într-un fel sau altul) de către aceia care l-au practicat. Acest lucru s-a petrecut nu doar în biserica romano-catolică, ci şi în anumite denominaţii „protestante”. În Biserica Anglicană, de exemplu, la momentul botezului unui prunc, preoţii trebuie să spună, „Văzând acum, dragi fraţi, că acest copil este născut din nou şi altoit în trupul lui Hristos, Biserica...”. Apoi ei încep să mulţumească lui Dumnezeu „că ai găsit cu plăcere să naşti


pag 321

din nou acest prunc, prin Duhul Tău Sfânt, să îl primeşti ca pe copil al Tău, adoptându-l, şi să îl adaugi Bisericii Tale Sfinte” (Cartea Rugăciunilor Comune). Tot aşa, în Catehismul Scurt al lui Luther, citim următoarele: „Întrebare. Ce daruri sau beneficii aduce botezul? Răspuns. El desăvârşeşte iertarea păcatelor, eliberează din moarte şi robia diavolului, şi dă mântuirea veşnică tuturor celor care cred, aşa cum declară Cuvântul şi promisiunea lui Dumnezeu.” Până şi marele teolog de la Princeton, Charles Hodge, a făcut următoarea afirmaţie despre botezul pruncilor: „Acei părinţi care neglijează consacrarea copiilor lor faţă de Dumnezeu prin sacramentul botezului păcătuiesc grosolan împotriva sufletelor copiilor lor. Lăsaţi-i pe micuţi să îşi aibă numele scrise în cartea vieţii Mielului, chiar dacă după aceea ei aleg să şi le şteargă de acolo.”34

Astfel de afirmaţii, ale celor care susţin botezul pruncilor, stau adesea în directă contradicţie cu propriile lor învăţături în alte aspecte. Atunci când astfel de lucruri se petrec, ele ne arată cât de multă confuzie poate fi generată prin eşecul în a face distincţie corectă între Vechiul şi Noul Legământ.

21. Care este relaţia dintre biserică şi Israelul Vechiului Testament?

1. Teologia Legământului a avut tendinţa de a vedea biserica drept identică Israelului din Vechiul Testament, de unde şi afirmaţia lui B. B. Warfield că „Dumnezeu a înfiinţat Biserica Sa în zilele lui Avraam şi i-a aşezat pe copii [adică pe prunci] în ea”. „Ei trebuie să rămână acolo până atunci când El îi scoate. Nicăieri nu Îl vedem scoţându-i afară. Ei sunt încă membri ai Bisericii Sale şi au dreptul la sacramentele ei”.35 Atunci când Martyn Lloyd-Jones, în 1966, i-a chemat pe adevăraţii creştini să iasă afară din adunările religioase apostate (precum cele anglicane), John Stott a răspuns pe un ton similar lui Warfield, spunând, „Eu cred că istoria este contrară celor


pag 322

spuse de Dr. Lloyd-Jones... Scriptura este împotriva lui, căci rămăşiţa a stat în interiorul bisericii, nu afara ei”36.

Este important să vedem care este conceptul de „biserică” ce stă în spatele afirmaţiilor de acest gen. Atunci când poporul Israel se afla în stare de apostazie generală în zilele lui Ilie, Dumnezeu a păstrat pentru Sine „o rămăşiţă” de 7000 de bărbaţi care „nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal” (Romani 11:4). Rămăşiţa a fost aşadar din „interiorul” poporului Israel, nu „din afara lui”. Dar când Pavel vorbeşte despre „rămăşiţă” în Noul Testament, el nu vorbeşte despre un grup din interiorul bisericii; el vorbeşte despre acei aleşi dintre evrei care (alături de credincioşii dintre Neamuri) formează însăşi biserica.

Isaia, de altă parte, strigă cu privire la Israel: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită” (Romani 9:27)

Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altmintrelea, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altmintrelea, fapta n-ar mai fi faptă. Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi... (Romani 11:5-7)

Biserica este ea însăşi „o rămăşiţă datorită alegerii prin har de către Dumnezeu”. A spune că rămăşiţa este „din biserică” ar înse-mna să confundăm „biserica” cu mulţimea amestecată de „creştini” apostaţi care pretinde că este creştină, dar care îi „tăgăduieşte pute-rea” (2Timotei 3:5). A argumenta că „rămăşiţa” de creştini evan-ghelici ar trebui să rămână „în biserică” echivalează cu a argumenta că evanghelicii n-ar trebui să se separe de creştinismul apostat. Con-cluzia logică a acestui argument, desigur, este că Reforma însăşi ar fi fost o greşeală şi că „rămăşiţa” din zilele lui Luther şi Calvin ar fi


pag 323

trebuit să rămână în „biserică” (romano-catolicism). Astfel de con-cluzii slujesc doar la a ilustra faptul că biserica Noului Testament nu trebuie să fie echivalată Israelului fizic din Vechiul Testament.

2. În contrast cu Teologia Legământului, Dispensaţionalis-mul Clasic merge la extrema cealaltă şi consideră Israelul şi biserica drept două entităţi cu totul separate. Conform acestui punct de vedere, Dumnezeu ar avea două planuri diferite, unul pentru Israelul fizic, şi altul pentru biserică. Biserica este considerată doar ca o „paranteză” în planul lui Dumnezeu cu Israel. Se mai spune şi că, într-o zi din viitor, Dumnezeu va stabili Israel ca o împărăţie pe pământ, o naţiune fizică ce va avea parte de binecuvântări pământeşti, ca împlinire a profeţiilor din Vechiul Testament, în timp ce biserica va fi luată la cer, şi va avea parte de binecuvântări cereşti. Deşi dispen-saţionaliştii „progresişti” s-au distanţat de unele din aceste puncte de vedere, ei susţin că profeţiile din Vechiul Testament cu privire la „Israel” încă aşteaptă să fie împlinite în decursul unei perioade de „o mie de ani” faţă de evrei ca etnie.

3. Poziţia din această carte este aceea că relaţia biblică dintre Israel şi biserică este un simbolică şi antitetică. Biserica este adevă-ratul „Israel al lui Dumnezeu” (Galateni 6:15-16; Romani 9:6), format din adevăraţii „copii ai lui Avraam” (Galateni 3:7, 29), care sunt adevăraţii „iudei” (Romani 2:28-29; Filipeni 3:3). Ea este adevă-ratul „neam sfânt” (1Petru 2:9) - o „împărăţie şi preoţi” (Apocalipsa 5:9-10; cf. Exod 19:6), care aduc „jertfe duhovniceşti” (1Petru 2:5), după ce au fost răscumpăraţi din „Egipt” (Apocalipsa 11:8) prin moartea lui „Hristos, Paştele” lor (1Corinteni 5:7). Astfel, există o diferenţă foarte reală între biserica Noului Testament şi Israelul Ve-chiului Testament. Biserica nu este un popor fizic, ci unul spiritual - însăşi „trupul lui Hristos”, în care fiecare creştin individual este un „mădular”.


pag 324

Spunând acestea, totuşi, noi trebuie să nu pierdem niciodată din vedere faptul că relaţia dintre biserică şi Israel este una atât de continuitate, cât şi de discontinuitate. Creştinismul este, în fapt, „evreiesc”. Noul Legământ este făcut cu „casa lui Israel şi casa lui Iuda” regenerată (Ieremia 31:31; Evrei 8:6-13), care este compusă din „rămăşiţa” de evrei credincioşi, alături de credincioşii dintre Neamuri, care sunt acum „părtaşi rădăcinii [evreieşti] şi grăsimii măslinului” (Romani 11:17). Aceşti oameni dintre Neamuri fuseseră odată „fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei”, dar acum au fost „apropiaţi prin sângele lui Hristos” nemaifiind „nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci ... împreună cetăţeni cu sfinţii [credincioşii evrei], oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2:11-19).

În plus faţă de această continuitate de bază între iudaism şi creştinism, trebuie să ne amintim şi faptul că toţi „copiii adevăraţi ai lui Avraam” de-a lungul secolelor (inclusiv aceia care au trăit în mijlocul Israelului din Vechiul Testament) sunt părtaşi aceleiaşi unităţi. Această unitate izvorăşte din faptul că toţi aceia care au fost vreodată mântuiţi, au fost mântuiţi numai prin har, prin credinţă. Domnul Isus vorbeşte despre această unitate atunci când spune că „vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus [adică cei convertiţi dintre Neamuri], şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei [adică evreii neconvertiţi] vor fi aruncaţi în întunericul de afară” (Matei 8:11-12). Raiul este un loc unde toţi cei născuţi din nou – fie că sunt evrei, fie Neamuri – vor fi cu Domnul pe vecie.

22. Ar trebui ca noi, creştinii, să avem cât mai mulţi copii cu scopul de a „ridica o sămânţă sfântă” şi, prin care, astfel, să întrecem ca număr „sămânţa” celor necredincioşi?

Copiii sunt o mare binecuvântare de la Dumnezeu (Psalmii 127:3-5), dar motivul pentru care îi avem nu trebuie să fie acela de a


pag 325

creşte numărul fizic al membrilor comunităţii „creştine”. A gândi în felul acesta implică esenţialmente o mentalitate de tipul „Vechiului Legământ”, în care copiii credincioşilor erau consideraţi în mod automat drept „copiii legământului” pe calea naşterii naturale, iar copiii necredincioşilor erau consideraţi „păgâni”. În afara unor autori moderni, această idee mai este prezentată şi în Mărturisirea de credinţă de la Westminster (pct. 24:3), care afirmă că unul din motivele căsătoriei este „spre creşterea Bisericii prin sămânţă sfântă”. Recent, unii susţinători ai acestui punct de vedere au încercat să ignore ororile avorturilor, întrucât astfel, zic ei, cei necredincioşi nu fac altceva decât să descrească numeric „sămânţa” lor (de necredincioşi).

Cărţile de copii scrise din această perspectivă adesea nu vorbesc copiilor despre nevoia lor de a fi născuţi din nou şi a fi convertiţi, ci îi tratează ca pe „micuţii creştini” care „Îl iubesc pe Domnul” din primele lor zile. Drept rezultat, mulţi cresc crezând că ei sunt copii ai lui Dumnezeu doar pentru că ei au fost botezaţi când erau bebeluşi, pentru că au fost crescuţi într-o familie creştină, au mers la biserică mereu, şi au trăit vieţi curate, morale. Trist, totuşi, este faptul că adesea ei sunt total străini de minunea prin care oamenii devin „făpturi noi” în Hristos, când „toate lucrurile sunt făcute noi.”

23. Au avut legile „ceremoniale” ale Vechiului Testa-ment sensul de a ne oferi un model privind hrana să-nătoasă, igiena corectă şi aşa mai departe?

Este adevărat că Dumnezeu nu ar fi dat niciodată poporului Său vreo lege care să fie dăunătoare sănătăţii lor fizice. În ce priveşte dieta, de exemplu, putem fi siguri că, dacă vom consuma „lapte şi miere” nu ne va dăuna sănătăţii! Întrucât consumul cărnii de porc a fost interzis evreilor, nu credem că acesta ar fi esenţial pentru asigurarea unei sănătăţi bune. La fel, circumcizia nu are cum să fie


pag 326

dăunătoare sănătăţii bebeluşilor, altfel Dumnezeu n-ar fi poruncit-o, la fel cum curăţirile ceremoniale se poate să fi prevenit răspândirea bacteriilor (de ex. Levitic 15:2-11).

Cu toate acestea, este o greşeală să gândim despre poruncile privind dieta ca fiind „legi privind hrana sănătoasă lăsate de Dumne-zeu” sau să credem despre circumcizie ca fiind „o lege privind sănă-tatea bebeluşilor lăsată de Dumnezeu.” Conform Bibliei, aceste legi au fost date primordial pentru a face distincţie între Israel şi celelalte popoare (Levitic 20:24-26; v. şi 15:31 şi 16:16, unde a „muri în necurăţia lor” avea de-a face nu cu boala, ci cu a „spurca cortul lui Dumnezeu”, care era „printre ei”) şi pentru a-i îndrepta către reali-tăţi spirituale mai profunde (Coloseni 2:16-17). Deşi unele dintre ele pot fi considerate ca aducătoare de beneficii în materie de igienă, multe dintre acestea nu se potrivesc deloc acestui model (de ex. Le-vitic 12:2-5; 15:16-24; 16:23-24, 26, 28 etc.), şi nici una din ele nu trebuie folosită ca recomandare divină pentru a ne forma convin-gerile personale privind dieta (de ex., prin a spune lucruri de genul „Biblia spune că consumul de carne de porc nu este bun pentru tine”).

Aceia care se apucă să folosească aceste legi considerându-le drept „indicaţii ale lui Dumnezeu spre o igienă bună” încep invaria-bil să îi privească cu superioritate pe acei creştini care nu fac acelaşi lucru, considerându-i mai puţin „biblici” şi mai puţin spirituali decât ei. Putem să ne circumcidem copiii şi să nu mâncăm carne de porc, dar asta nu ne face în nici un fel mai „biblici” decât acei creştini care nu îşi circumcid copiii şi care consumă carne de porc.

24. Cum se relaţionează „legea lui Hristos” cu învăţătu-rile privind „teonomia”?

Susţinătorii teonomiei cred că aspectele civile ale Legii Moza-ice au fost în intenţia lui Dumnezeu nu doar pentru a guverna siste-mul teocratic din Israelul Vechiului Testament, ci pentru a sluji şi în


pag 327

guvernele din zilele noastre. Astfel, dacă creştinii ar avea puterea aceasta, ei ar trebui să aprobe legi care să reflecte interdicţiile şi pedepsele care erau în vigoare în Vechiul Legământ. De exemplu, ei spun că ar trebui instituită pedeapsa cu moartea pentru lucruri precum curvia, homosexualitatea, erezia sau încălcarea Sabatului.

Deşi este adevărat că singurul fundament pentru a deosebi binele de rău (şi astfel pentru orice lege, de orice fel) este caracterul lui Dumnezeu, revelat în inima omului şi în Scriptură, este o greşeală să concluzionăm că legile teocraţiei mozaice ar trebui aplicate în mod direct culturii seculare. Acele legi au fost date Israelului din Vechiul Testament în mod specific pentru a servi drept „dascăl” pentru a pregăti calea pentru venirea lui Hristos şi instaurarea Noului Legământ. În linie cu acest ţel, teocraţia a reprezentat o societate sacralistă, în care o singură religie era tolerată; aceia care se năşteau în zona de influenţă a iudaismului nu aveau nici o posibilitate de a alege dacă voiau sau nu să fie evrei. Prin contrast, creştinismul este o religie voluntară, care implică decizia şi dedicarea la nivel individual. Adevărata credinţă nu poate fi impusă cu forţa. Oamenii nu pot fi forţaţi să devină creştini prin a-i „boteza” într-un râu sau ocean cu forţa sabiei, ca în zilele împăratului Constantin. Armele creştinismului sunt spirituale; singura lui sabie este „sabia Duhului.” Orice „creştinism” care simte nevoia să se menţină şi să îşi avanseze cauza prin folosirea unei săbii pământeşti nu este creşti-nism biblic (Ioan 18:36).

Este foarte important să conştientizăm faptul că aceia care sunt creştini nu au nici o poruncă directă în Noul Testament care să le spună să încerce să schimbe, să preseze, sau să preia controlul asupra instituţiilor politice existente. Dimpotrivă, lor li se porunceş-te să fie supuşi autorităţilor, să îşi plătească taxele (Romani 13:1-8), să se roage pentru cei care sunt în autoritate (1Timotei 2:1-2). Scopul acestor rugăciuni este „să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea”. În societăţile unde


pag 328

creştinii au dreptul să voteze sau să fie aleşi, ei ar trebui, prin orice mijloace, să aprobe legi care să protejeze viaţa, pacea şi dreptatea. În calitate de fii maturi, care „au gândul lui Hristos”, ei trebuie să studieze atât Vechiul cât şi Noul Testament, în încercarea de a înţelege care legi ar fi acelea care ar ajuta la atingerea acestor scopuri. Dar, în ultimă instanţă, ei ştiu că bătălia pe care o au de dus nu va fi câştigată cu armele lumeşti. Legile care forţează magazinele să fie închise Duminica sau care le interzic mormonilor să meargă din uşă în uşă nu vor face decât să înfrâneze răul temporar şi numai la nivel exterior. Orice avansare reală şi durabilă a Împărăţiei lui Dumnezeu în această lume poate fi obţinută numai prin predicarea Evangheliei şi prin folosirea armelor spirituale care o însoţesc (2Corinteni 10:3-5). Astfel de „arme” adesea merg mână în mână, dar nu prin „stăpâ-nirea” asupra duşmanilor pământeşti ai bisericii, ci prin „necazuri, nevoi, strîmtorări, bătăi, temniţe, răscoale, osteneli, vegheri, posturi” (2Corinteni 6:4-10; notaţi v. 7) provocate de aceşti duşmani. Creşti-nii nu trebuie să trăiască cu iluzia că ei vor avansa Împărăţia lui Dumnezeu prin a câştiga control asupra statului şi prin a forţa pe cei necredincioşi să se comporte precum creştinii. Istoric vorbind, o astfel de gândire a condus inevitabil la persecuţia, uciderea prin înec sau prin arderea pe rug a creştinilor adevăraţi laolaltă cu alţi „eretici” şi „duşmani ai statului.”

25. Reprezintă învăţătura zilelor noastre privitoare la „patriarhat” o aplicaţie biblică a principiilor Vechiului Testament pentru credincioşii Noului Legământ?

Noul Testament îi învaţă clar pe taţi să îşi conducă familiile şi să îşi crească copiii în „mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6:4). Învăţătura privind „patriarhatul” caută să adauge acestei învăţături din Noul Testament făcând apel la rolul patriarhilor din Vechiul Testament. Cuvântul „patriarh” provine de la un termen similar din limba greacă, termen care se găseşte de patru ori în Noul


pag 329

Testament. El este folosit cu referire la Avraam (Evrei 7:4), la cei doisprezece fii ai lui Iacov (Faptele Apostolilor 7:8-9), şi la David (1Cronici 24:31). În Septuaginta (traducerea greacă a Vechiului Tes-tament ebraic), termenul este folosit cu referire la capul unei seminţii sau al unei familii (2Cronici 26:12). Un patriarh era astfel un fel de stăpân – adesea tatăl întemeietor al unei familii, clan sau naţi-uni. Nu orice bărbat din vremea lui Avraam, Isaac şi Iacov era patriarh! Patriarhii erau în esenţă lideri de seminţii sau triburi, care stăpâneau peste rudele şi urmaşii lor şi transferau acea regulă primului fiu născut. Acest lucru este ilustrat în cazul lui Iacov, care este plasat printre „patriarhi” doar pentru că el a înşelat pe tatăl său şi astfel a primit binecuvântarea care trebuia dată lui Esau.

Când a auzit Esau cuvintele tatălui său, a scos mari ţipete, pline de amărăciune, şi a zis tatălui său: „Binecuvintează-mă şi pe mine, tată!” ... Isaac a răspuns, şi a zis lui Esau: „Iată, l-am făcut stăpân peste tine, şi i-am dat ca slujitori pe toţi fraţii lui, l-am înzestrat cu grâu şi vin din belşug: ce mai pot face oare pentru tine, fiule?” (Geneza 27:34, 37)

Un „patriarh” din Vechiul Testament era, aşadar, unul care avea o poziţie de „tată” şi stăpân peste un întreg clan, inclusiv peste rudele sale şi, în anumite cazuri, până şi peste propriii fraţi! Este inutil să spunem că este deplasat să încercăm să aplicăm un obicei răsăritean antic structurii familiei creştine! Ideile mişcării moderne de patriarhat pot sau nu să fie bune în ele însele, dar, în orice caz, ele nu pot pretinde că derivă din Scriptură, şi nici nu pot fi predicate ca fiind chestiuni biblice absolute. De exemplu, ideea că fiicele nu ar trebui să urmeze o facultate, ci să stea acasă şi să „urmeze viziunea tatălui lor” ar trebui prezentată ca pe o convingere personală, nu ca pe o „concepţie biblică”. Acelaşi lucru este valabil în cazul ideii că numai bărbaţii ar trebui să aibă dreptul de vot, ca şi a altor învăţături particulare ale mişcării patriarhale.


pag 330

26. Care este relaţia dintre „legea lui Hristos” şi mişcarea pacifistă?

În timp ce mişcarea teonomistă doreşte să facă din Legea lui Moise „legea civilă”, pacifismul doreşte să aplice Predica de pe Munte într-o modalitate asemănătoare. Nici una din aceste două nu este biblică. După cum am observat mai sus, Legea lui Moise a fost dată regimului teocratic (deci nu tuturor popoarelor) cu scopul de a atinge un anume ţel, în decursul unei perioade anume de timp. Pe de altă parte, Predica de pe Munte este dată bisericii (nu guvernatorilor civili) şi are ca scop să călăuzească oile născute din nou ale lui Hristos în călătoria lor prin labirintul acestei lumi, unde (conform Predicii) ei vor avea de înfruntat persecuţie şi abuz din pricina „Numelui Său” (Matei 5:8-10, 39-40). Porunca lui Hristos de a „întoarce şi celălalt obraz” a fost, aşadar, adresată creştinilor, cu guv-ernatorilor civili, care sunt în mod specific „rânduiţi de Dumnezeu” pentru a menţine ordinea şi a face dreptate ca „slujitori ai lui Dumnezeu”, prin folosirea „sabiei” (Romani 13:1-4).

27. Este corect pentru creştini să participe la războaie „drepte”, să slujească în calitate de poliţişti, să îşi disciplineze copiii, şi să îşi folosească în vreun fel forţa fizică în încercarea de a-şi proteja neprihănirea?

Faptul că Dumnezeu a poruncit direct poporului Vechiului Legământ să distrugă alte naţiuni ca modalitate de judecată pentru păcatele lor (Deuteronom 9:4-6; Levitic 18:21-25; Geneza 15:16) do-vedeşte că războiul, în sine, nu este în mod necesar imoral. În acelaşi fel, faptul că Dumnezeu a stabilit în mod direct ca guvernanţii civili să „poarte sabia” ca „slujitori” ai Lui, dovedeşte că nu poate fi con-siderat un lucru greşit din punct de vedere moral ca reprezentanţii guvernelor să folosească forţa fizică, dacă este necesar, pentru a pre-veni infracţiunile şi a face dreptate. Aceasta include forţele de poliţie


pag 331

şi (situaţia ideală) forţele armate care luptă pentru menţinerea dreptăţii şi păcii în lume. Disciplinarea fizică a copiilor (în contextul creşterii lor cu dragoste) este de asemenea poruncită în mod direct de Dumnezeu, în Scriptură (Proverbe 19:18; 22:15; 23:13-14). Aşa-dar, nu este nimic greşit în mod necesar, atunci când creştinii, care slujesc ca ofiţeri de poliţie, care luptă ca soldaţi sau care folosesc mijloace fizice pentru a-şi disciplina copiii, fac aceste lucruri în supu-nere faţă de călăuzirea Scripturii.

Cu toate acestea, există principii legate de legea lui Hristos care trebuie luate în considerare în această privinţă, ca în orice alte aspecte de acest gen. În cel mai fericit caz, guvernele au un rol de protecţie în societate. Tot ce poate face orice guvern este să protejeze dreptatea şi să menţină ordinea şi respectarea legii. Pe de altă parte, biserica are un rol răscumpărător pentru societate. Numai biserica poate predica Evanghelia, poate elibera sufletele din păcat şi le întoarce către neprihănire.

Pentru creştin, stabilirea sau menţinerea justiţiei trebuie să fie ţelul minim al acţiunilor sale. Dreptatea este esenţială, dar creştinul trebuie să dorească ceva mai mult. El ar trebui să îşi dorească să fie folosit în lucrarea de răscumpărare din vieţile altora. Mulţi necreştini pot să aresteze răufăcători la fel de eficient cum o pot face creştinii, dar numai creştinii pot predica Evanghelia celor întemniţaţi, după ce au fost condamnaţi. Mulţi necreştini pot „apăsa pe trăgaci” şi să ucidă soldaţii „inamici” la fel de bine ca şi (sau chiar mai bine decât) creştinii, dar numai creştinii pot salva sufletele oamenilor mărturi-sindu-le pe Hristos. Din acest motiv, mulţi creştini s-au simţit călăuziţi să devină judecători, capelani sau medici, iar aceia care au fost călăuziţi să slujească în ocupaţii dificile precum cele de ofiţeri de poliţie sau soldaţi adesea au început studii biblice sau au folosit alte mijloace de evanghelizare pentru a le mărturisi pe Hristos celor din jurul lor.


pag 332

Până şi în aspecte precum creşterea copiilor, părinţii creştini nu vor considera pedeapsa corporală ca ultima soluţie pentru nevoile copiilor lor. În creşterea copiilor lor, ei vor ţinti să ajungă cu copiii lor la locul răscumpărării, aşadar dincolo de a face ce este etic.


pag 333

Termenul „legalism” nu apare în Biblie ca atare şi, de aceea, poate fi dificil de definit biblic. Pentru scopul acestui studiu, totuşi, legalismul poate fi definit ca fiind bizuirea pe ţinerea Legii cu scopul de a asigura mântuirea şi sfinţirea. „Legile” pe care legalistul caută să le pă-zească pot consta din porunci date de Dumnezeu, sau reguli şi po-runci omeneşti. Conform acestei definiţii, o persoană nu este în mod necesar un legalist doar pentru că are o conştiinţă foarte sensi-bilă cu privire la aspecte precum onestitatea sau trăirea simplă. Nu sunt legalişti nici aceia care subliniază responsabilitatea omului în mod egal cu suveranitatea lui Dumnezeu (Filipeni 2:12-13). De ase-menea, o persoană nu este legalistă pentru că insistă asupra nevoii practicării disciplinelor spirituale precum postul şi lepădarea de sine.

Termenul „fărădelege” [echivalentul antinomianismului] apare în Biblie, iar sensul lui este clar din contextele în care se găseşte: „Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial?” (2Corinteni 6:14-15; v. şi Matei 7:23; 13:41; 23:28; 24:12). Aici, vedem că fărădelegea este opusul „neprihănirii” şi este asociată cu „întunericul” şi „Belial”. Termenul din limba greacă pentru „fără-delege” înseamnă, literal, „fără lege” (gr. anomos: a = „fără”, nomos =


pag 334

„lege”). Termenul „antinomian”, care nu apare în Biblie, provine de asemenea din cuvântul grec care exprimă sensul de „lege”: anti = „împotriva”, nomos = „lege”. Adevăraţii antinomieni sunt nu doar fără lege, ci şi împotriva legii.

Erori contradictorii Nimic nu este suficient pentru a asigura adevărata sfinţenie a

vieţii decât puterea regeneratoare a Duhului Sfânt, care vine să locu-iască în cel mântuit. Nu este surprinzător, aşadar, că învăţătorii falşi (care „n-au Duhul” – Iuda 19) au avut mereu o înclinaţie fie către le-galism, fie către antinomianism în abordarea lor faţă de subiectul trăirii „creştine”. Aceia care sunt legalişti au înlocuit harul cu legea (Galateni 5:4), iar cei antinomieni au „schimbat în desfrânare harul Dumnezeului nostru” (Iuda 4). Deşi am fi înclinaţi să credem despre legalism ca fiind un păcat specific „evreiesc” şi despre antinomia-nism ca fiind un păcat specific „Neamurilor”, în realitate ambele co-există în orice om firesc. Inima păcătoasă care este legalistă în gândi-rea ei într-o zi, poate deveni antinomiană în următoarea zi. În fapt, legalismul exterior adesea coincide cu un antinomianism interior; fari-seii şi cărturarii sunt un prim exemplu în acest sens (Matei 23:28).

Nici un creştin nu poate fi un legalist adevărat, întrucât încre-derea în Lege şi încrederea în Hristos se exclud reciproc (Galateni 5:4). În acelaşi fel, nici un creştin nu poate fi cu adevărat antino-mian, întrucât Hristos „niciodată nu a cunoscut” pe aceia care „lu-crează fărădelegea” (Matei 7:23). Cu toate acestea, creştinii pot fi afectaţi în sens negativ atât de legalism (ca şi galatenii) cât şi de anti-nomianism (ca şi corintenii). Creştini adevăraţi pot deveni legalişti în gândirea lor, concentrându-se pe ascultarea faţă de o „listă de reguli” mentală în loc de a se concentra pe relaţia lor cu Hristos şi să caute, prin umblarea lor zilnică, să rămână plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. În mod asemănător, este posibil ca adevăraţi creştini să devină anti-nomieni în gândirea lor, folosind „harul” ca pe o scuză pentru un stil de


pag 335

viaţă spirituală leneş şi neglijent, în loc să se disciplineze „căutând să fie evlavioşi” (1Timotei 4:7). Oricine crede că este creştin ar trebui să ia aminte la semnele de avertizare cu privire la legalism şi antino-mianism deopotrivă, întrucât ambele dezonorează pe Dumnezeu, iar Duhul Sfânt nu va permite niciodată vreuneia din acestea să „stăpâ-nească” în viaţa unui credincios autentic.

Caracteristicile legalismului 1. Legalistul îşi centrează viaţa pe legi şi nu pe

Dumnezeu. Cel mai mare păcat al legalistului constă în aceea că el nu iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi nu I se închină. Dimpotrivă, „inima, sufletul, cugetul şi puterea” lui – sentimentele, preocupările, gându-rile şi energia lui – sunt toate concentrate pe legi, reguli şi obligaţii. Acest lucru este în mod particular odios înaintea lui Dumnezeu, pentru că o astfel de abordare le conferă oamenilor pierduţi impresia că adevărata religie este ceva urât şi impersonal – o chestiune de pă-zire rece, fără viaţă, a regulilor, în loc să fie o relaţie de dragoste faţă de un Dumnezeu viu. Faptul că o astfel de religie fariseică este „înăl-ţată între oameni” o face să fie o mai mare „urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:14-15). Trăirea creştină adevărată, spre deose-bire, este ceva plin de bucurie, ceva liber şi ne-constrâns. Ea glori-fică pe Dumnezeu pentru că izvorăşte dintr-o inimă ce găseşte în-cântare în El şi Îl iubeşte în mod suprem.

Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” „Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă” (Matei 22:37-38)

Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. (Romani 14:17)

2. Legalistul este mai preocupat cu păzirea regulilor decât cu nevoile semenilor lui. Al doilea mare păcat al legalistului


pag 336

constă în faptul că el nu îi iubeşte cu adevărat pe ceilalţi. Pentru cel legalist, „regulile” sunt mai importante decât oamenii, şi „jertfele” mai importante decât „compasiunea” (Matei 9:11-13). Legalismul este insensibil la nevoile omului. El este centrat pe Lege, nu pe dra-goste. Legalismul este mai preocupat de aspectele de detaliu ale unor lucruri precum păzirea Sabatului decât de suferinţele semenilor (Marcu 3:1-6). Conştiinţa unui legalist nu va fi tulburată când un Iuda pleacă pentru a se sinucide, dar va fi foarte preocupată să nu cumva să încalce vreun aspect mărunt al regulilor (Matei 27:3-6).

Iar a doua [mare poruncă], asemenea ei, este: ,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.` (Matei 22:39)

Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna uscată. Ei pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui. Şi Isus a zis omului, care avea mâna uscată: „Scoală-te, şi stai la mijloc!” Apoi le-a zis: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi?” Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei, şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă. Fariseii au ieşit afară, şi s-au sfătuit îndată cu Irodianii cum să-L piardă (Marcu 3:1-6)

Fariseii au văzut lucrul acesta, şi au zis ucenicilor Lui: „Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” Isus i-a auzit, şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: ,Milă voiesc, iar nu jertfă!` Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.” (Matei 9:11-13)

În vremea aceea, Isus trecea prin lanurile de grâu, într-o zi de Sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu şi să le mănânce. Fariseii, când au văzut lucrul


pag 337

acesta, I-au zis: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.” Dar Isus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit ce a făcut David, când a flămânzit, el şi cei ce erau împreună cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-i era îngăduit să le mănânce nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preoţilor? Sau n-aţi citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în Templu, şi totuşi sunt nevi-novaţi? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul. Dacă aţi fi ştiut ce însemnează: ,Milă voiesc, iar nu jertfe,` n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi. Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului” (Matei 12:1-8)

Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, şi a zis: „Am păcă-tuit, căci am vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei. „Treaba ta.” Iuda a aruncat arginţii în Templu, şi s-a dus de s-a spânzurat. Preoţii cei mai de seamă au strâns arginţii, şi au zis: „Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templu-lui, fiindcă sunt preţ de sânge” (Matei 27:3-6)

3. Legalismul se concentrează pe aspectele exterioare. Legalistul vede neprihănirea primordial în termenii acţiunilor exteri-oare, în loc de a o vedea în termeni de atitudini interioare. El are o vedere superficială asupra păcatului şi îşi imaginează că, prin păzirea Legii în mod exterior, el este plăcut lui Dumnezeu. El nu cunoaşte nimic din ceea ce înseamnă neprihănirea reală a inimii. El „judecă după înfăţişarea” exterioară (Ioan 7:22-24), în timp ce Dumnezeu „se uită la inimă” (1Samuel 16:7).

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi


pag 338

partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinlăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege (Matei 23:25-28)

Fariseul a văzut cu mirare că Isus nu Se spălase înainte de prânz. Dar Domnul i-a zis: „Voi, Fariseii, curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntrul vostru este plin de jăfuire şi de răutate. Nebunilor, oare Acela care a făcut partea de afară, n-a făcut şi pe cea dinăuntru? Daţi mai bine milostenie din lucrurile dinăuntru, şi atunci toate vă vor fi curate” (Luca 11:38-41)

Datorită faptului că se focalizează pe aspectele exterioare, legalismul tinde să promoveze mai degrabă o conformare şi unifor-mitate exterioară, decât o unitate adevărată a duhului. Toţi trebuie să arate la fel, să vorbească la fel, să se îmbrace la fel. Legalismul batjo-coreşte spontaneitatea, libertatea şi deosebirile între oameni.

4. Legalismul pune mare accent pe lucrurile mărunte. Întrucât legaliştii sunt orbi faţă de lucrurile „importante” ale Legii, ei îşi focalizează atenţia asupra lucrurilor de detaliu, neglijându-le pe cele mai însemnate. Ei „strecoară ţânţarul” prin păzirea regulilor şi a poruncilor nesemnificative, dar „înghit cămila”, eşuând să iubească pe Dumnezeu şi pe oameni.

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! (Matei 23:23-24)


pag 339

5. Legalismul devine o religie a experţilor. Deoarece lega-listul nu are o relaţie vie cu Dumnezeu în calitate de Învăţător şi Călăuzitor al lui, el trebuie să aibă o „regulă” pentru orice situaţie cu care s-ar putea confrunta. De aceea, este nevoie de o întreagă clasă de oameni („expreţi ai legii”), pentru a interpreta diversele fineţuri ale Legii şi pentru a „lămuri” acele lucruri în care ei simt că Dumne-zeu nu a furnizat o revelaţie suficient de detaliată.

Unul din învăţătorii Legii a luat cuvântul, şi I-a zis: „Învă-ţătorule, spunând aceste lucruri ne ocărăşti şi pe noi.” „Vai şi de voi, învăţători ai Legii”, a răspuns Isus. „Pentru că voi puneţi pe spinarea oamenilor sarcini grele de purtat, iar voi nici măcar cu unul din degetele voastre nu vă atingeţi de ele ... Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentrucă voi aţi pus mâna pe cheia cunoştinţei: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre, i-aţi împiedicat să intre” (Luca 11:45-46, 52)

6. Legalismul tinde să transforme convingerile persona-le sau tradiţiile omeneşti în porunci absolute, după care le im-pune altora. După cum am observat, legalistul trebuie să aibă o re-gulă pentru orice circumstanţă. Când acestea nu sunt afirmate clar în Scriptură, ele trebuie „deduse” folosind un amestec de raţionament omenesc şi opinie personală. Astfel de raţionament omenesc şi opi-nie personală sunt în curând acceptate ca fiind „ceea ce Biblia spu-ne” şi aşa se naşte o nouă „poruncă absolută”! Aceste porunci abso-lute nebiblice se pot referi literalmente la absolut orice, de la a spune că barele de protecţie de la automobile care sunt cromate ar fi „lu-meşti” şi deci trebuie vopsite în negru, până la ideea că toţi creştinii trebuie să îşi educe acasă copiii şi că trebuie să mănânce numai pâine gătită acasă!

Fariseii şi câţiva cărturari, veniţi din Ierusalim, s-au adunat la Isus. Ei au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mâinile necurate, adică nespălate. Fariseii, însă, şi toţi Iudeii nu


pag 340

mănâncă fără să-şi spele cu mare băgare de seamă mâinile, după datina bătrânilor. Şi când se întorc din piaţă, nu mănân-că decât după ce s-au scăldat. Sunt multe alte obiceiuri pe ca-re au apucat ei să le ţină, precum: spălarea paharelor, a ul-cioarelor, a căldărilor şi a paturilor. Şi Fariseii şi cărturarii L-au întrebat: „Pentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de datina bătrâ-nilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?” Isus le-a răspuns: „Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: ,Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învă-ţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti`” (Marcu 7:1-7)

7. Legalismul îi face pe oameni să păcătuiască împotri-va altora în numele neprihănirii. Când opiniile personale şi tradi-ţiile omeneşti sunt ridicate la rangul de porunci absolute, lucrurile esenţiale ale Legii (precum dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni) sunt inevitabil diminuate şi invalidate. Pentru a continua în tradiţiile sale, legalistul va păcătui chiar şi împotriva celor dragi ai lui, mângâindu-şi conştiinţa în tot acest timp cu ideea că ceea ce el face este să „asculte de Dumnezeu”.

Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu, şi ţineţi datina aşezată de oameni... Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră. Căci Moise a zis: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta;” şi: „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea.” Voi, dimpotrivă, ziceţi: „Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: ,Ori cu ce te-aş putea ajuta, este ,Corban`, adică dat lui Dumnezeu, face bine; şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!” (Marcu 7:8-13)


pag 341

8. Legalismul este caracterizat de egoism, mândrie, ati-tudine de judecată şi dispreţ faţă de alţii. Într-o formă sau alta, eul este proeminent în toate formele de legalism.

Îţi mulţumesc că [eu] nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele (Luca 18:11-12)

Legalistul nu are nici o înţelegere reală a propriei sale păcăto-şenii sau a sfinţeniei lui Dumnezeu. El nu crede cu adevărat că „Bi-nele este unul singur [Dumnezeu]” (Matei 19:16-22), aşa că el îşi imaginează în zadar că el poate „să-şi pună înainte o neprihănire a lui înşuşi” (Romani 10:3) prin păzirea Legii. El nu se aruncă înaintea lui Dumnezeu cerându-i îndurare, pentru că el nu simte că are nevoie de ea. El nu se proşterne înaintea lui Dumnezeu cerându-i neprihănire, pentru că el crede că are propria sa neprihănire. El nu vine înaintea lui Dumne-zeu să Îi ceară să îl facă în măsură să trăiască o viaţă sfântă, întrucât el vede legea în termenii lucrurilor exterioare pe care el le poate împlini prin propria sa putere. El nu vine înaintea lui Dumnezeu nici măcar pentru a cere călăuzire, pentru că el deja are propriul set de reguli, iar regulile lui se aplică oricum în toate situaţiile. Aşadar, legalistul este mândru, auto-neprihănit şi nu crede că are nevoie de ceva.

Întrucât el este mândru şi se crede neprihănit, legalistul se uită la ceilalţi cu dispreţ. El se consideră a fi mai bun decât alţi oameni.

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi. „Doi oa-meni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu, şi altul vameş. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: ,Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oa-meni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta...’” (Luca 18:9-11)


pag 342

Mai mult, toţi legaliştii au un spirit de judecată faţă de alţi oameni; ei se consideră superiori altora şi se uită cu dispreţ la ei, fiind în acelaşi timp foarte atenţi să depisteze presupusele greşeli ale acestora. De asemenea, legaliştii cred că este de datoria lor să judece motivaţiile inimilor oamenilor.

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată jude-caţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu bă-gare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fra-telui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?... Făţarnicule, scoate întâi bâr-na din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. (Matei 7:1-5)

Cine mănâncă să nu dispreţuiască pe cine nu mănâncă; şi cine nu mănâncă, să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; to-tuşi, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea. (Romani 14:3-4)

În lumina acestor lucruri, nu ar trebui să ne surprindă că, atunci când creştinii adevăraţi se duc în direcţia legalismului, ei îşi pierd „fericirea” (Galateni 4:15) pe care o aveau cândva. Ei conşti-entizează în străfundul fiinţei lor că nu pot să îşi „îndeplinească” suficient de bine îndatoririle pentru a se păstra în graţiile lui Dumne-zeu, şi se descoperă într-o stare de ruină şi robie. În loc să se lase umpluţi de dragoste unul faţă de celălalt, ei încep să se „muşte şi să se mănânce unii pe alţii” (Galateni 5:15).

9. Legalismul nu are nici o putere reală în mortificarea păcatului. Deşi are o aparenţă exterioară de neprihănire, în realita-te, legalismul încurajează păcatul în loc să îl distrugă. El fie îi în-deamnă pe oameni să comită păcate chiar mai grave decât acelea pe


pag 343

care ei încearcă să le dea morţii, sau înlocuieşte păcatele exterioare şi evidente cu cele „religioase”, care sunt mai ascunse şi mai înşelătoa-re.

Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebu-inţarea lor, şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături ome-neşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închi-nare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti. (Coloseni 2:20-23)

Caracteristicile fărădelegii [antinomianismului] 1. Antinomianul îşi centrează viaţa pe sine şi pe păcat,

nu pe Dumnezeu şi semenii lui. „Eul” este dumnezeul adevărat al oricărui antinomian. Lui îi pasă mai mult de voia şi dorinţele proprii decât să fie plăcut şi să glorifice pe Domnul. Atitudinea sa interioară este aceasta, „Nu vreau ca Omul acesta [Hristos] să împă-răţească peste mine” (Luca 19:12-14). De asemenea, antinomianului îi pasă mai mult de dorinţele lui decât de ce este mai bun pentru semenii săi. Ca şi legalistul, el eşuează lamentabil în împlinirea celor două mari porunci.

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi, şi se îndoapă dea binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vân-turi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, desră-dăcinaţi; nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşi-nile lor, nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunerecului pentru vecie. (Iuda 12-13)


pag 344

2. Antinomianismul se foloseşte de harul lui Dumnezeu pentru a-l transforma într-o scuză pentru a păcătui. Antinomia-nismul afirmă că, întrucât suntem mântuiţi prin har, şi nu prin fapte, nu contează cum trăim. El spune că aceia care sunt creştini sunt liberi să păcătuiască, pentru că ei nu mai sunt sub Lege, şi îi încura-jează pe oameni să neglijeze sau să trateze cu uşurătate poruncile lui Hristos. Aceia care sunt atenţi să asculte de Hristos sunt portretizaţi ca fiind „legalişti.”

Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singu-rul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos (Iuda 4).

Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har? Nicidecum. Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire? (Romani 6:15-16)

Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împă-răţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cuno-scut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Matei 7:21-23).

3. Antinomianismul afirmă că pentru a fi mântuit nu este necesar să fii sfânt. Antinomianismul presupune sau susţine în mod deschis ideea că aceia care nu sunt, la nivel personal, nepri-hăniţi, pot totuşi moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, spunând că fapte-le bune nu reprezintă testul adevăratei convertiri, şi că sfinţirea nu re-


pag 345

prezintă o dovadă necesară a justificării. Pocăinţa este considerată fie ca nefăcând parte din mesajul Evangheliei fie ca neimplicând o schimbare con-cretă a vieţii practice a omului în ce priveşte păcatul. Credinţa poate astfel să fie „fără fapte” şi totuşi să fie credinţă mântuitoare.

Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea [sfinţenia], fără care nimeni nu va vedea pe Domnul. (Evrei 12:14)

Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. (1Corinteni 6:9-10)

Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi arun-cat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. (Matei 7:16-20)

Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred ... şi se înfioară! Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zădarnică? (Iacov 2:14, 19-20)

4. Antinomianismul priveşte cu dispreţ la Legea lui Du-mnezeu. Aceia care sunt antinomieni nu se tem să trateze poruncile lui Dumnezeu şi cerinţele lui cu superficialitate şi dispreţ. Prin atitu-dinile şi faptele lor, ei sugerează că Legea însăşi ar fi rea. Prin con-trast, Pavel priveşte admirativ la Lege spunând că este „sfântă, dreaptă şi bună” şi respinge ca de neimaginat ideea că Legea ar fi ceva păcătos.


pag 346

Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpo-trivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege... (Romani 7:7)

Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună. Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicide-cum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentruca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă. (Romani 7:12-13)

5. Antinomianismul Îl dezonorează pe Dumnezeu. Ipo-crizia şi fărădelegea practicată de aceia care pretind că sunt creştini fac ca Numele lui Dumnezeu să fie blasfemiat de cei necredincioşi şi ca adevărul Lui să fie vorbit de rău.

„De aceea, spune casei lui Israel: ,Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu celui sfânt, pe care l-aţi pângărit printre neamurile la care aţi mers. De aceea voi sfinţi Numele Meu cel mare, care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-aţi pângărit în mijlocul lor. Şi neamurile vor cunoaşte că Eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când voi fi sfinţit în voi sub ochii lor. (Ezechiel 36:22-23)

Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris. (Romani 2:23-24)

În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău... (2Petru 2:1-2)


pag 347

Spune că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviin-cioasă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; să înveţe pe alţii ce este bine, ca să înveţe pe femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţi şi copiii; să fie cumpătate, cu viaţa curată, să-şi vadă de treburile casei, să fie bune, supuse bărbaţilor lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu (Tit 2:3-5).


pag 348


pag 349

Noul Testament are multe lucruri de spus despre dragoste. Izvorul dragostei este Însuşi Dumnezeu – „Dumnezeul dragostei” (2Corinteni 13:11). Dragostea Lui este manifestată între Persoanele Sfintei Treimi, faţă de toţi oamenii (Matei 5:44-48), şi în mod special faţă de „ai Săi” (Ioan 13:1). Datorită dragostei lui Dumnezeu faţă de noi, şi noi Îl iubim (1Ioan 4:19) şi iubim şi pe ceilalţi creştini (1Ioan 5:1). Dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de semenii noştri sunt legate în mod inseparabil. Este imposibil să iubim cu adevărat pe Dumnezeu fără să îi iubim pe cei ce sunt semenii noştri (1Ioan 3:17; 4:20; Ioan 21:15-17; cf. Levitic 19:14, 32; 25:36, 43; Proverbe 14:31; Geneza 9:6; Iacov 3:9) său să iubim cu adevărat pe semenii noştri fără să Îl iubim pe Dumnezeu (1Ioan 5:2). În această anexă am enumerat majoritatea referinţelor directe ale Noului Tes-tament la „dragoste”. În anumite cazuri, versetele sunt enumerate de mai multe ori pentru că nu este întotdeauna clar dacă ele fac referire la dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, la dragostea noastră faţă de El sau la dragostea noastră unii faţă de alţii (sau chiar toate cele trei).


pag 350

Dragostea lui Dumnezeu Matei 5:44-46 „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?”

Marcu 10:21 „Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit, şi i-a zis: „Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă””.

Luca 6:35 „Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare, şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.”

Ioan 3:16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Ioan 3:35 „Tatăl iubeşte pe Fiul, şi a dat toate lucrurile în mâna Lui.”

Ioan 5:20 „Căci Tatăl iubeşte pe Fiul, şi-I arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări ….”

Ioan 10:17 „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăş s-o iau.”

Ioan 11:3 „Surorile au trimes la Isus să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti, este bolnav””.

Ioan 11:5 „Şi Isus iubea pe Marta, şi pe sora ei, şi pe Lazăr.”


pag 351

Ioan 11:36 „Atunci Iudeii au zis: „Iată cât îl iubea de mult!””

Ioan 13:1 „Înainte de praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.”

Ioan 13:23; 19:26; 20:2; 21:7, 20 „Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Isus...”

Ioan 13:34 „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.”

Ioan 14:21 „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.”.”

Ioan 14:23 „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el”.”

Ioan 14:31 „să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl.”

Ioan 15:9-10 „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui.”

Ioan 15:12-13 „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.”

Ioan 16:27 „Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit, şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu”.

Ioan 17:23-24 „Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-


pag 352

ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.”

Ioan 17:26 „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei”.

Romani 5:5 „Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.”

Romani 5:8 „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a mu-rit pentru noi.”

Romani 8:35 „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foa-metea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?”

Romani 8:37 „Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit”.

Romani 8:39 „nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Romani 9:13 „după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât”.”

2Corinteni 5:14 „Căci dragostea lui Hristos ne [con]strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit.”

2Corinteni 9:7 „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci „pe cine dă cu bucu-rie, îl iubeşte Dumnezeu”.”


pag 353

2Corinteni 13:11 „Încolo, fraţilor, fiţi sănătoşi, desăvîrşiţi-vă, îmbărbătaţi-vă, fiţi cu un cuget, trăiţi în pace, şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi..”

2Corinteni 13:14 „Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi!”

Galateni 2:20 „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc ... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.”

Efeseni 1:4-5 „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de înteme-ierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale.”

Efeseni 2:4 „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit...”

Efeseni 3:19 „să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.”

Efeseni 5:2 „Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros”, lui Dumnezeu.”

Efeseni 5:25 „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.”

2Tesaloniceni 2:16 „Şi însuşi Domnul nostru Isus Hristos, şi Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat, prin harul Său, o mângâiere veşnică şi o bună nădejde.”


pag 354

Tit 3:4 „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mân-tuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni...”

Evrei 12:6 „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte”.

1Ioan 3:1 „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.”

1Ioan 3:16 „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.”

1Ioan 4:8 „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.”

1Ioan 4:9-10 „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimes în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.”

1Ioan 4:11-12 „Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi, şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi.”

1Ioan 4:16 „Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el”.

1Ioan 4:19 „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi.”


pag 355

Iuda 1:21 „ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, şi aşteptaţi îndu-rarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică.”

Apocalipsa 1:5 „şi din partea lui Isus Hristos, martorul cre-dincios, cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pă-mântului! A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său.”

Apocalipsa 3:9 „Iată că îţi dau din ceice sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit.”

Apocalipsa 3:19 „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te!”

Dragostea noastră faţă de Dumnezeu Matei 6:24 „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţinea la unul, şi va ne-socoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamo-na”.

Matei 10:37 „Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.”

Matei 22:37 „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău”.”

Matei 24:12 „Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.”

Marcu 12:30 „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată pu-terea ta; iată porunca dintâi.”


pag 356

Marcu 12:33 „şi că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul, şi cu toată puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult decât toate arderile de tot şi decât „toate jertfele”.”

Luca 7:42 „Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?”

Luca 7:47 „De aceea îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin.”

Luca 10:27 „El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumne-zeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată pute-rea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.”

Luca 11:42 „Dar vai de voi, Fariseilor! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din rută şi din toate zarzavaturile, şi daţi uitării dreptatea şi dragostea de Dumnezeu: pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute!”

Luca 16:13 „Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţinea numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”.

Ioan 5:42 „Dar ştiu că n-aveţi în voi dragoste de Dumnezeu.”

Ioan 8:42 „Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimes”.”

Ioan 14:15 „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.”

Ioan 14:21 „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui”.


pag 357

Ioan 14:23-24 „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el. Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele. Şi cuvântul, pe care-l auziţi, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis.”

Ioan 14:28 „Aţi auzit că v-am spus: ,Mă duc, şi Mă voi întoarce la voi.` Dacă M-aţi iubi, v-aţi fi bucurat că v-am zis: ,Mă duc la Tatăl;` căci Tatăl este mai mare decât Mine.”

Ioan 16:27 „Căci Tatăl însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit, şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu.”

Ioan 21:15-17 „După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte mieluşeii Mei.” I-a zis a doua oară: „Simo-ne, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” „Da Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte oiţele Mele”. A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubeşti?” Şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte oile Mele!”

Romani 8:28 „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.”

1Corinteni 2:9 „Dar, după cum este scris: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumne-zeu pentru cei ce-L iubesc”.”

1Corinteni 8:3 „Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.”


pag 358

1Corinteni 16:22 „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema!”

Efeseni 3:17 „aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste...”

Efeseni 6:24 „Harul să fie cu toţi cei ce iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăţie.”

1Tesaloniceni 5:8 „Dar noi, caru suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei, şi să avem drept coif nădejdea mântuirii.”

2Tesaloniceni 3:5 „Domnul să vă îndrepte inimile spre dra-gostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos!”

2Timotei 3:4 „vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu”.

Evrei 6:10 „Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră şi dragostea, pe care aţi arătat-o pentru Nu-mele Lui, voi, care aţi ajutorat şi ajutoraţi pe sfinţi.”

Iacov 1:12 „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.”

Iacov 2:5 „Ascultaţi, prea iubiţii mei fraţi: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei, pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc?”

1Petru 1:8 „pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită...”


pag 359

1Ioan 2:5 „ar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El...”

1Ioan 2:15 „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El.”

1Ioan 3:17 „Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?”

1Ioan 4:17-21 „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta: astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii. În dra-goste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste. Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi. Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Şi aceasta este porunca, pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său.”

1Ioan 5:1-3 ”Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Celce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El. Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim porun-cile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.”

2Ioan 1:3 „Harul, îndurarea şi pacea să fie cu voi din partea lui Dumnezeu Tatăl, şi din partea Domnului Isus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr şi în dragoste!”


pag 360

2Ioan 1:6 „Şi dragostea stă în vieţuirea după poruncile Lui. Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început.”

Apocalipsa 2:4 „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.”

Dragostea noastră pentru semeni Matei 5:43-44 „Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăj-maşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.”

Matei 5:46 „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?”

Matei 19:19 „să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”; şi: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

Matei 22:39 „Iar a doua, asemenea ei, este: ,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’.”

Marcu 12:31 „Iar a doua este următoarea: ,Să iubeşti pe aproa-pele tău ca pe tine însuţi.` Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.”

Luca 6:27 „Dar Eu vă spun vouă, care Mă ascultaţi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc.”

Luca 6:32 „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvi-ne? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei.”

Luca 6:35 „Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare, şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţămitori şi cu cei răi.”


pag 361

Ioan 13:34-35 „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”

Ioan 15:12 „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.”

Ioan 15:17 „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii.”

Romani 12:9-10 „Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.”

Romani 13:8-10 „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De fapt: „Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărtu-risire mincinoasă, să nu pofteşti”, şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.”

Romani 14:15 „Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos!”

Romani 15:30 „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos, şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine.”

1Corinteni 4:21 „Ce voiţi? Să vin la voi cu nuiaua, sau cu dragoste şi cu duhul blândeţei?”


pag 362

1Corinteni 8:1 „În ce priveşte lucrurile jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Dar cunoştinţa îngâmfă pe când dragostea zideşte.”

1Corinteni 13:1-4 „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie...”

1Corinteni 13:8 „Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.”

1Corinteni 13:13 „Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dra-gostea.”

1Corinteni 14:1 „Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să proorociţi...”

1Corinteni 16:14 „Tot ce faceţi, să fie făcut cu dragoste!”

1Corinteni 16:24 „Dragostea mea este cu voi cu toţi în Hris-tos Isus. Amin.”

2Corinteni 2:4 „V-am scris cu multă mâhnire, şi strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrămi, nu ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare, pe care o am faţă de voi.”

2Corinteni 2:8 „De aceea, vă rog, să vă arătaţi iarăşi dragostea faţă de el.”


pag 363

2Corinteni 6:6 „prin curăţie, prin înţelepciune, prin înde-lungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dra-goste neprefăcută...”

2Corinteni 8:7-8 „După cum sporiţi în toate lucrurile: în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice râvnă, şi în dragostea voastră pentru noi, căutaţi să sporiţi şi în această binefacere. Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă; ci pentru râvna altora, şi ca să pun la încercare curăţia dragostei voastre...”

2Corinteni 8:24 „daţi-le înaintea Bisericilor dovadă de dra-gostea voastră, şi arătaţi-le că avem dreptul să ne lăudăm cu voi.”

2Corinteni 11:11 „Pentru ce?... Pentru că nu vă iubesc? Ştie Dumnezeu!”

2Corinteni 12:15 „Şi eu, voi cheltui prea bucuros din ale mele, şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit cu atât mai puţin?”

Galateni 5:6 „Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste.”

Galateni 5:13-14 „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.”

Galateni 5:22 „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia...”


pag 364

Efeseni 1:15 „De aceea şi eu, de când am auzit despre credinţa în Domnul Isus care este în voi, şi despre dragostea voastră pentru toţi sfinţii...”

Efeseni 3:17 „aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste...”

Efeseni 4:2 „cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste.”

Efeseni 4:15-16 „credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.”

Efeseni 5:2 „Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros”, lui Dumnezeu.”

Efeseni 5:25 „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.”

Efeseni 5:28 „Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi.”

Efeseni 5:33 „Încolo fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.”

Efeseni 6:23 „Pace fraţilor, şi dragoste împreună cu credinţa, din partea lui Dumnezeu Tatăl, şi din partea Domnului Iusus Hristos!”

Filipeni 1:9 „Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere.”


pag 365

Filipeni 1:16 „Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care ştiu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei.”

Filipeni 2:1-2 „Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare, faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.”

Coloseni 1:4 „şi am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus, şi despre dragostea, pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii...”

Coloseni 1:8 „şi ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul.”

Coloseni 2:2 „pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos.”

Coloseni 3:14 „Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.”

Coloseni 3:19 „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele.”

1Tesaloniceni 1:3 „căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Hristos!”

1Tesaloniceni 3:6 „Dar chiar acum a venit Timotei de la voi la noi, şi ne-a adus veşti bune despre credinţa şi dragostea voastră, că totdeauna păstraţi o plăcută aducere aminte despre noi, şi că doriţi să ne vedeţi, cum dorim şi noi să vă vedem pe voi.”


pag 366

1Tesaloniceni 3:12 „Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi.”

1Tesaloniceni 4:9 „Cât despre dragostea frăţească, n-aveţi nevoie să vă scriem; căci voi singuri aţi fost învăţăţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii.”

1Tesaloniceni 5:8 „Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei, şi să avem drept coif nădejdea mântuirii..”

1Tesaloniceni 5:13 „Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Trăiţi în pace între voi.”

2Tesaloniceni 1:3 „Trebuie să mulţămim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentru că credinţa voastră merge mereu crescând, şi dragostea fiecăruia din voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult.”

1Timotei 1:5 „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă nepre-făcută..”

1Timotei 1:14 „Şi harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus.”

1Timotei 2:15 „Totuşi ea va fi mântuită [protejată în de-cursul naşterii – n.trad.] prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.”

1Timotei 4:12 „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.”


pag 367

1Timotei 6:11 „Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răb-darea, blândeţea.”

2Timotei 1:7 „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.”

2Timotei 1:13 „Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus.”

2Timotei 2:22 „Fugi de poftele tinereţii, şi urmăreşte nepri-hănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.”

2Timotei 3:10 „Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea...”

Tit 2:2 „Spune că cei bătrâni trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare.”

Tit 2:4 „ca să înveţe pe femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţi şi copiii...”

Tit 3:15 „Toţi cei ce sunt cu mine îţi trimit sănătate. Spune sănătate celor ce ne iubesc în credinţă. Harul să fie cu voi cu toţi!”

Filimon 1:5 „pentru că am auzit despre credinţa pe care o ai în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii...”

Filimon 1:7 „În adevăr, am avut o mare bucurie şi mângâ-iere, pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine.”

Filimon 1:9 „vreau mai de grabă să-ţi fac o rugăminte în nu-mele dragostei, eu, aşa cum sunt, bătrânul Pavel; iar acum în-temniţat pentru Hristos Isus...”


pag 368

Evrei 10:24 „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndem-năm la dragoste şi la fapte bune.”

Evrei 13:1 „Stăruiţi în dragostea frăţească.”

Iacov 2:8 „Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, bine faceţi.”

1Petru 1:22 „Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima.”

1Petru 2:17 „Cinstiţi pe toţi oamenii, iubiţi pe fraţi; temeţi-vă de Dumnezeu; daţi cinste împăratului!”

1Petru 4:8 „Mai pe sus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate.”

1Petru 5:14 „Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o sărutare de dragoste.”

2Petru 1:7 “cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni.”

1Ioan 2:10 „Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.”

1Ioan 3:10-11 „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. Căci vestirea, pe care aţi auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alţii.”

1Ioan 3:14 „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte.”


pag 369

1Ioan 3:18 „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.”

1Ioan 3:23 „Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El.”

1Ioan 4:7-8 „Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste..”

1Ioan 4:11-12 „Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumne-zeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi, şi dragostea Lui a ajuns desă-vârşită în noi.”

1Ioan 4:16 „Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.”

1Ioan 4:20-21 „Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Şi aceasta este porunca, pe care o avem dela El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său.”

1Ioan 5:1-2 „Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Celce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El. Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumne-zeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui.”


pag 370

2Ioan 1:1 „Presbiterul către aleasa Doamnă şi către copiii ei, pe care-i iubesc în adevăr - şi nu numai eu, ci toţi cei ce cunosc adevărul...”

2Ioan 1:5 „Şi acum, te rog, Doamnă, nu ca şi cum ţi-aş scrie o poruncă nouă, ci cea, pe care am avut-o de la început: să ne iubim unii pe alţii!”

3Ioan 1:1 „Prezbiterul către prea iubitul Gaiu, pe care-l iubesc în adevăr.”

3Ioan 1:6 „Ei au mărturisit despre dragostea ta înaintea Bisericii. Vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor, într-un chip vrednic de Dumnezeu...”

Iuda 1:2 „îndurarea, pacea şi dragostea să vă fie înmulţite.”

Iuda 1:12 „Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi, şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi...”

Apocalipsa 2:19 „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.”


pag 371

Charles Leiter locuieşte împreună cu soţia sa, Mona, şi cu doi din copiii lor în Kirksville, Missouri, unde este pastorul bisericii începând din 1974. Domnul l-a folosit ca predicator în slujba Sa spre ajutorul real şi beneficiul multor creştini. În plus faţă de slujirea sa pastorală, Charles Leiter a petrecut mult timp slujind în confe-rinţe creştine în SUA şi peste hotare.

La adresa www.lakeroadchapel.org, puteţi găsi mai multe informaţii despre slujirea sa şi despre biserica unde este pastor, ală-turi de alt frate credincios.

http://www.lakeroadchapel.org/


pag 372


pag 373

1. Atât în acest loc, cât şi pe întreg parcursul cărţii, acolo unde am făcut sublinieri, acestea au scopul de a întări ideile prezentate.

2. „a intrat” are semnificaţia literală, în pasajul din Romani 5:20, de a veni din lateral.

3. Luca 24:49; Fapte 1:4; 2:33, 39; 7:5, 17; 13:23, 32-33; 26:6-7; Romani 1:2; 4:13-14, 16, 20-21; 9:4, 8-9; 15:8; 2Corinteni 1:20; Galateni 3:14, 16-22, 29; 4:23, 28; Efeseni 1:13; 2:12; 3:6; 2Timotei 1:1; Tit 1:2; Evrei 6:12-18; 7:6; 8:6; 9:15; 10:23, 36; 11:9, 11, 13, 17, 33, 39; 2Petru 1:4; 3:4, 9, 13

4. Citiţi Leonard Verduin, The Reformers and Their Stepchildren (Grand Rapids: Baker Book House, 1980). Disponibilă în limba română sub titlul Reformatorii şi copiii lor vitregi, Editura RisoPrint, 2011 sau online la adresa http://www.abaptistvoice.com/Romana/articole/ReformatoriiSiCopiiiLorVitregi.pdf

5. Lucrul acesta intră în contradicţie atât cu Dispensaţionalismul (care a făcut din Israelul naţional cheia pentru înţelegerea revelaţiei biblice) cât şi cu Teologia Legămintelor (care a făcut dintr-un presupus „legământ al harului” această cheie).

6. Acest material a fost adaptat din Capitolul 14 al cărţii mele intitulată „Justificare şi Regenerare”.

7. Ascultarea perfectă reprezintă o „povară zdrobitoare” nu pentru că legea n-ar fi rezonabilă în cerinţele ei, ci pentru că inima omului este atât de păcătoasă - Romani 7:7-8, 12-13

http://www.abaptistvoice.com/Romana/articole/ReformatoriiSiCopiiiLorVitregi.pdf

http://www.abaptistvoice.com/Romana/articole/ReformatoriiSiCopiiiLorVitregi.pdf


pag 374

8. Când autorul foloseşte expresia „creditată nouă” sau „imputată nouă”, se referă la faptul că ascultarea şi neprihănirea lui Hristos faţă de Lege sunt puse în contul nostru sau ne sunt atribuite, deşi nu noi suntem autorii acestora.

9. Regenerare = termen generic utilizat pentru „naşterea din nou”.

10. Vedeţi cartea mea – Justificare şi Regenerare – capitolele 4-13.

11. A se vedea şi subcapitolul „Porunci specifice” de la Capitolul 12.

12. În textul original, ca şi în traducerile din limba engleză, expresia „înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” are sensul de „înainte ca toate să fie împlinite” – n.trad.

13. Hudson Taylor, Separation and Service (London: Morgan & Scott, n.d.) 7-8

14. Separation and Service

15. Are şi sensul de a „nu lua în considerare răul săvârşit de alţii împotriva persoanei în cauză” – n.trad.

16. Evangeline Booth, Who Kissed Me? (Tract, n.d.)

17. Marie Monsen, A Present Help (London: China Inland Mission, 1960) 78-80.

18. Jan Comenius, „The Paradise of the Heart,” Christian History Magazine, nr. 13, 1987:27. (Acest pasaj trebuie citit în lumina paragrafului de mai sus, intitulat „Fără listă de reguli”)

19. Watchman Nee, Sit, Walk, Stand (1957; reprint, Fort Washington: Christian Literature Crusade, 1970) 26.

20. Martyn Lloyd-Jones, Studies in the Sermon on the Mount (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1977) 281

21. Corrie ten Boom, The Greatest of These is Love, 1972

22. Doug Nichols, Let’s Get On With It, 1995 Desiring God Conference for Pastors, 1 Feb. 1995

23. Mari Jones, When Swallows Return (Bryntirion: Evangelical Press of Wales, 1992) 74-5

24. Samuel Bolton, The True Bounds of Christian Freedom (London: Banner of Truth, 1964) 76, 71

25. The Works of Jonathan Edwards (1834; reprint, Edinburgh: Banner of Truth, 1979) 1.lxv-lxvii


pag 375

26. Thieleman J. van Braght, Martyrs Mirror (1886; reprint, Scottdale, PA: Herald Press, 1985) 741-2

27. John S. Oyer and Robert S. Kreider, Mirror of the Martyrs (Intercourse, PA: Good Books, 1990) 36-7

28. D. Martyn Lloyd-Jones, The Sons of God (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1975) 349

29. Richard Bennett, Howell Harris and the Dawn of Revival (Bryntirion, Bridgend: Evangelical Press of Wales, 1962) 31

30. În original, sensul ar fi că „în nici un caz nu lasă nepedepsit pe cel vinovat” – n.trad.

31. În original, sensul este că „nu găsesc nici o plăcere în moartea celui vinovat” – n.trad.

32. Pentru mai multe informaţii în acest sens, cu lămuriri din istorie, citiţi D. A. Carson, ed. From Sabbath to Lord’s Day (1982; reeditată, Eugene: Wipf and Stock Publishers, 1999), ca şi majoritatea enciclopediilor biblice, acolo unde se discută pe tema ”Sabatului” sau a „Zilei Domnului.”

33. sau „ne-a fost un tutore până a venit Hristos” (trad. lit. ESV)

34. Charles Hodge, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, 1973) 3.588

35. B. B. Warfield, Studies in Theology (1932; reprint, Grand Rapids: Baker, 2003) 9.408

36. Iain Murray, David Martyn Lloyd-Jones, The Fight of Faith (Edinburgh: Banner of Truth, 1990) 525

HRISTOS - I'll Be Honest · 2015-08-24 · mărturii pozitive pe care le-am primit la adresa...

Documents

Transcript of HRISTOS - I'll Be Honest · 2015-08-24 · mărturii pozitive pe care le-am primit la adresa...