HINDUISMUL

În tratarea hinduismului specialiştii folosesc următoarea periodizare: a)

hinduismul vedic, b) hinduismul sacerdotal sau brahmanic, c) hinduismul clasic, d)

hinduismul medieval, hinduismul modern sau contemporan.

A) 3000 a. Hr – 1500 a. Hr.

B) 1500 a. Hr. – 450 a. Hr.

C) 450 a. Hr – 600 d. Hr

D) 600 d Hr – 1000 d. Hr.

Înainte de anul 2000 a. Hr. India a fost locuită de o populaţie negroidă –

dravidienii. De la aceşti locuitori ne-au rămas rămăşiţe artistice şi arhitecturale

care ne arată că ei împărtăşau credinţa ce a stat la baza credinţei hinduse despre

legea karmică şi transmigrare, iar unele simboluri idolatre amintesc de cultul de

mai târziu a lui Şiva şi a Zeiţei Mame, asociate cu riturile agrare.

Cît priveşte textele sacre hinduse se împart în două mari grupe: shurti şi

smrti care au fost redactate în limba sanscrită. Se crede că primul grup de texte a

fost transmis oamenilor de către zei. Din această grupare sau colecţie fac parte:

Rig-Veda, Iajur-Veda, Sama-Veda, Athara-Veda, Brahmanas, Aranyakas şi

Upanişadele (primele patru fiind dedicate zeilor). Se crede că primele cărţi -

Vedele (de la cuvântul vid – cunoaştere) datează din anul 600 a. Hr. Dintre acestea

cea mai importantă este Rig –Veda care conţine 1028 de imne dedicate zeilor.

Importanţa vedelor constă în aceea că în acestea se discern începutirile gândirii

speculative indiene.

În ordine urmează apoi Brahmanas – texte sacerdotale dintre care cea mai

impotantă fiind Shatapatha – Brahmana care explică ritualurile folosite în cadrul

unor anumitor jertfe, arătîndu-se trecerea de la gîndirea mistică la cea speculativă

şi rolul jucat în acceasta de brahmani.

Această gândire va fi preluată de scrierile Aranyakas – texte silvane, ce

conţin meditaţiile eremiţilor şi care este completată cu Upanişadele – unde se află

literatura sacră care a ridicat pe cele mai înalte culmi gândirea filosofică şi

religioasă a Indiei.

Upanişadele se atârnă negativ, faţă de aducerea de jertfe, locul cărora este

preluat de asceză şi meditaţie. La nivel filosofic şi teologic, Upanişadele afirmă

existenţa unei singure realităţi, a lui Brahman, existenţa fiind considerată o

manifestare a “principiului ultim”, care stă la baza ei şi o însufleţeşte. (Cele mai

importante cărţi: Candogya, Katha, Prasna, Isa).

Cel de-al doilea grup de texte, cunoscut sunt denumite de smrti (memorii)

cuprind tradiţia sacră considerată ca lucrare a omului. Cele mai vechi sunt:

Vedangas (membrele Vedei). Ele tratează probleme de fonetică, gramatică,

etimologie, astronomie şi ritual. Acestea sunt completate cu tratatele juridice din

Dharma Shastra. Din respectivele tratate pot fi evidenţiate legile lui Manu sau

Manu – Smrti scrise între anii 200 a. Hr. şi 200 p. Hr. prin care se legiferează

structura societăţii indiene.

Tot în această categorie sunt amintite cele 18 Puranas (istorisiri vechi) care

dezvoltă cini teme: creaţia, a doua creaţie, genialogia zeilor şi a sfinţilor, descrierea

perioadelor marilor patriarhi şi istoria famiiliilor regale.

În cele din urmă, dar mai puţin importante, sunt epopeile Ramayana şi

Mahabharata.

Ramayana sau faptele vetejeşti ale lui Rama a fost scris de înţeleptul

Valmiki în sec. IV - III a. Hr.şi are 24 000 de cuplete si cuprinde relaţia între

Rama, Sita şi Ravana – regele Şri Lancai.

Mahabharata este mai mare ca extensie şi cuprinde 220 000 de versuri

avândul ca autor pe Krishna Dwaipayana. Tema este lupta între două familii care

îşi dispută întîetatea la tronul regatului Bharata. Cartea a VI – a cu numele de

Bhadavad – gida sau Spiritul domnului care iniţial a deţinut o poezie de autoritate

în hinduismul vişnuit a devenit ulterior cea mai importantă expresie a siritualităţii

indiene.

Hinduismul vedic îşi are originile încă înainte de venirea arienilor în

peninsula Hindustan, fiind o continuare a credinţei primitive împărtăţită de

popoarele indo-europene.

Numărul zeilor vedici, nu este cunoscut cu exactitate, uneori fiind dată cifra

de 33 de crores (1croră = 10 milioane) fiind clasificaţi în trei categorii a câte 11

zei, după locul unde se afla. Astfel avem:

a) zei ai cerului (Mitra, Varuna)

b) zei ai atmosferei (Indra, Maruţii)

c) zei ai pământului (Agni, Soma)

Un rol de vază în acest panteon îl are Indra – zeul furtunii şi al războiului.

Acesta a fost considerat patron al indo-europenelor, care îi spriginea în lupta de

cucerire a noilor teritorii.

Din punct de vedere estetic pe prim plan se afla zeul Varuna – zeul cerului ,

păstrător al echilibrului natural şi moral. El scotea la iveală păcatele oamenilor,

judecând tot ce era adevăr sau minciună, el fiind cel care erta păcatele.

Zeul focului era – Agni asociat cu ritualul jertfelor săvârşite de brahmani. El

era şi cel ce ducea prin intermediul jertfelor dorunţele oamenilor către zei.

În totalitatea sa, hinduismul vedic, se prezintă ca un cult al naturii subliniat

şi de Rig Veda ce conţine foarte multe imne dedicate unor obiecte sau puteri

naturale mai mult sau mai puţin personificate.

Spre deosebire de mitologia greacă antropomorfizmul vedic este mai liber

fapt ce nu a favorizat o cristalizare în sistem unitar a doctrinei şi credinţelor

religioase.

O altă caracteristică a hinduismului vedic se leagă cu conceptul de rta –

ordine cosmică. Rta este produsă de către Varuna şi este expresia ordinii naturale şi

morale. Ca opoziţie acesteea este anrta – haosul şi unrta – lipsa de legitate.

În sfârşit o ultimă trăsătură a hinduismului vedic este kathenoteismul –

tendinţa de ridicare a unei zeităţi la rang de zeitate supremă prin atribuirea

funcţiilor altor zei, dar fără înlăturarea acestuia.

Hinduismul brahmanic a izvorât din credinţa că jertfele sunt absolut

necesare pentru a menţine ordinea din univers şi din societate. Baza ideologică a

hinduismului sacerdotal sunt textele Brahmanas după care se conduc preoţii sau

brahmanii.

Cel mai important sacrificiu este considerat – aşvamedha sau sacrificiul

calului este nevoie de o pregătire ce durează un an şi care era extrem de

costisitoare. Este de ajuns să amintim că ritualul începea cu sacrificarea a 609

animale, considerându-se că eficacitatea jertfei este nelimitată.

Plasarea sacrificiului în centrul vieţii rituale şi credinţa că zeii sunt muritori

şi depind de jertfe, a dus la ridicarea la rang deosebit a brahmanilor consideraţi

egali cu zeii.

În felul acesta structura socială se va cristaliza într-un sistem de castă care se

va păstra până în zilele noastre, fapt ce se datorează textelor sacerdotale care

acceptă mântuirea prin aducerea de jertfe şi prin achitarea taxei pentru săvârşirea

ei.

Ridicarea la un rang important a castei sacerdotale pe de o parte şi abuzurile

săvârşite de aceasta pe de altă parte, a dus la o reacţie negativă în societate prin

apariţia a noi religii opuse brahmanismului, dar şi la o serie de transformări

radicale pe plan doctrinar a acestei religii.

Ca urmare a acestor transformări o parte a brahmanilor au început să caute

sensul spiritual al sacrificiului şi să transpună ideea de sacrificiu pe planul vieţii

spirituale individuale. Aceste ideii s-au oglindit în noua literatură apărută, şi anume

a textelor silvane – Aranyakas care subliniază necesitatea săvârşirii sacrificiului

piritual prin acte de trăire ascetică şi concentrare meditativă.

Credinţa religioasă va fi dominată de două curente fundamentale: karma

(faptă) şi samsara (reîntruparea). Aceste doctrine au în esenţa lor ideea că sufletele

individuale există din veşnicie, fiind într-un veşnic ciclu de revenire cauzat de

faptele săvârşite de fiecare individ şi de necunoaşterea adevăratului sens al

realităţii.

La nivel cosmic, toate zeităţile şi tot ce există se consideră a fi manifestări

ale unei realităţi denumite Brahman. Din punct de vedere religios acesta este

rugăciunea, iar filosofic acesta este substratul esenţialca însăşi existenţa

universului. El este sufletul lumii în care se vor topi toate sufletele individuale,

fiind singura realitate adevărată. Din această cauză pentru realizarea mântuirii este

necesară cunoaşterea adevăratei esenţe a vieţii lui Brahman, şi a identităţii

exestenţiale a sufletului omenesc (atman) cu acceastă realitate umană. La această

cunoaştere se poate ajunge şi printr-o serie de exerciţii psiho-fizice, Yoga,care

duce la o stare de transă în care conştiinţa existenţei individuale este anulată prin

identificarea cu Brahman. Astfel, întrucât Brahman transcede orice deosebire, cel

care realizează unirea fiinţială cu El, transcede orice distincţie etică, rupând lanţul

veşnic al transmigrării, intrând în starea de eliberare – moksha.

Există şase şcoli ermeneutice recunoscute care dau interpretări deosebite

textelor vedice care sunt denumite darşanas care s-ar traduce ca privire la adevăr.

Darşanele se împart în trei grupe: Nyaya – Vaiseshika, Samkhya – Yoga şi

Mimasa – Vedanda.

Şcoala Nyaya a fost fondată de către Gautama (sec. III a. Hr.) care în

lucrarea Nyaya Sutra sa pune în primul rând acentul pe cunoaştere şi logică. La

baza oricărei cunoaşteri acesta situază patru elemente: perceperea, deducţia,

analogia şi argumentarea credibilă astfel încât procesul de gândire elaborat de către

Gautama este unul silogistic.

Spre deosebire de Nyaya şcoala Vaiseshika are în centrul atenţiei problema

cosmologică. Ea a fost formată pe baza ideilor lui Kananda (sec. III a. Hr.).

Conform lucrării fundamentale a acestei direcţii Vaiseshika Sutra lumea este

formată din patru atomi – pământ, apă, aer şi foc – a căror combinaţii stau la baza

multiplicităţii exestenţiale. La aceşti patru atomi se mai adaugă spaţiul, eterul,

timpul, intelectul şi sufletul care formând toate împreună o combinaţie perfectă au

dat naştere lui Dumnezeu care nu este un produs al nimicului.

Tot în secolul III a. Hr. a fost creată de către Kapila şcoala Samkhya.

Lucrarea de bază a acestei şcoli Samkhya – pravacana – Sutra plasează la baza

existenţei două elemente prakriti şi purusha, primul reprezentând materia –

potenţialitatea creatoare a lumii şi ultimul – entităţi individuale, conştiente.

Eliberarea de existenţa trupească este descoperirea radicalei deosebiri dintre

purusha şi prakriti, care odată odată realizată omul întră în starea de Kaivalya –

eliberarea din ciclul reîntrupării.

Ideile acestei şcoli au fost preluate de către şcoala Yoga – care est prin

excelenţă practică. Aceasta îşi propune ca prin anumite metode de disciplinare a

trupului şi intelectului să se elibereze din existenţa trupească. Structura filosofică a

acestui curent religios este completa cu un “Dumnezeu” – Isvara care era un

purusha care a ajuns la cxunoaşterea supremă fără reîntrupare. Astfel acesta devine

un arhetip perfect la care tinde orice iogin.

Purva – Mimamsa sau Mimasa a fost întemeiată de către Jaimini care a

trăit în jurul anului 400 a. Hr. şi care în esenţă se limitează la interpretarea textelor

vedice, în deosebi a dharmei – lucrării autentice drepte.

Cea mai importană şcoală rămâne însă cea întemeiată de către Badarayana

( c. 400 a. Hr.) care poartă denumirea de Vedanda. Exponentul principal al acestei

şcoli este Şancara ( anul 800 p. Hr. ) urmaşul lui Gautapada. Ultimul afirma că

lumea externă este ireală, singura realitate fiind Brahman, iar restul avea ponderea

viselor.

Şankara la rândul său în comentariu la Vedanda Sutra propune ca temă

identitatea dintre jiva atman (sufletul individual) şi paramatman (sufletul suprem).

Conform doctrinei înaintate de acesta lumea nu este o simplă iluzie, iar obiectele

au o realitate dincolo de conştiinţa noastră indivituală şi singurul existent este

Brahman. Lumea nu este nici reală, nici ireală şi depinde de existenţa lui Brahman.

Sistemul propus de Şankara poartă numele de adviada vedanda – vedanda

nondualistă sau monistă.

Tendinţa visishtadvită, a fost fondată în şcoala Vedantei de către

Ramanuja (sec. XI) care şi-a axat doctrina sa pe realitatea lumii, individualitatea

eului propriu şi a lui Brahman. Atman sau eul uman izvorăşte din Brahman, care

este existenţa primordială, rămânând în acelaşi timp distinct dar şi dependent de

Brahman.

Către secolul al XIII este definită doctrina dualistă sau dvaită a lui

Madhva. Conform acestea Brahman, atman şi lumea sunt entităţi reale, ultimele

două depinzând de Brahman care este stăpânul deplin al acestora. Influienţat de

Bhagavada Purana care relatează despre faptele de vitejie a lui Krishna, Madhva îl

identifică pe acesta cu Brahman din care cauză va considera că devoţiunea arătată

pentru Krishna sunt îndreptate spre Vişnu şi Brahman.

Hinduismul clasic nu a rămas în stagnare ci a continuat să evoluieze în

perioada medievală. Pentru segmentul dat specific pentru hinduism este profilarea

unei trinităţi hinduse numită trimurti şi compusă din Brahma, Şiva şi Vişnu.

Gândirea religioasă care s-a creat în jurul acestor divinităţi este oglindită în

poemele Ramayana şi Mahabharata şi în scrierile Puranas.

Brahma este deosebit de Brahman şi se consideră creator al lumii. Acesta

este reprezentat sau ca un rege cu patru capete citind Veda şi stând călare pe

lebedă, sau ca un yogin. Ambele reprezintă sugerează îndepărtarea lui simbolică de

lume.

Şiva sau mahadeva (marele zeu) a fost unul din cei mai populari zei a

Indiei. El reprezenta distrugerea lumii la fiecare sfârşit de ciclu. Acesta este

reprezenta simbolic sub forma de lingam (phalus) şi yoris. În perspectiva acestor

reprezentări Şiva este atât distrugătorul cât şi generatorul vieţii. El are o serie de

consoarte şi zeităţi asociate, cele mai cunoscute fiind Şakti şi Kali. Prima este

puterea creatoare iluzorie a lumii fenomenale, iar a doua este contrapodul Şaktii.

Riturile secrete ale lui Kali angajează consumarea de vin şi sânge şi practici erotice

notorii.

Vişnu este păstrătorul lumii, simbolul iubirii nepătimaşe. De numele lui

Vişnu este legată doctrina despre avatar – coborârea divinităţii. Cel mai popular

avatar este persoana lui Krishna în jurul căruia au fost create o serie întreagă de

mituri în care acesta apare şi ca erou şi ascet şi ca tânăr amoros şi vesel. Una din

purane menţionează că zeul simultan s-a împreunat cu 16000 de tinere.

Hinduismul contemporan include între avatari pe Buddha, Isus, Mahatma Gandhi.

Tradiţia vişnuită cunoscută cu denumirea de alvar s-a dezvoltat îndeosebi

în sudul Indiei printre popoarele vorbitoare de limbă tamil. Doctrina religioasă

alvară a fost dezvoltată de către doisprezece poeţi – sfinţi, cel mai cunoscut

datorită numeroaselor lucrări a fost Kalyan (800-870) numit şi Tirumankai.

Tot în contextul vişnuit a fost scris şi poemul epic Locul sacru al faptelor

lui Rama care a stat la baza dramelor şi cântecelor rituale.

Devenirea Indiei colonie a Marii Britanii şi cunoaşterea ideilor moderne a

dus la apariţia noilor curente şi în hinduism.

Ca reprezentant al curentului liberal poate fi menţionat Raja Rammohan

Roy (1772 – 1833) care în 1828 întemeiază mişcarea Brahmo Samaj. El susţine

unitatea tuturor religiilor, deoarece toate afirmă persoana şi spiritualitatea lui

Dumnezeu ca fiinţă veşnică şi autor şi proniator al iniversului.

Exponent al curentului tradiţionalist a fost Swami Dayanand Saraswati

(1824 – 1883), care susţinea că religia Vedelor este cea mai pură şi cea mai veche,

ea trebuind numai purificată de superstiţii şi idolatrie pentru a deveni religie

universală.

Un al treilea curent religios paralel primelor două a fost întemeiat de către

Ramakrishna Paramahamsa (1834 – 1886) care a pus accentul pe simpla

devoţiune faţă de Dumnezeu, afirmând că dumnezeu este unul manifestându-se sub

forme diferite. Mişcarea ramackrishna va promova o largă activitate misionară în

afara Indiei fiind foarte bine cunoscută până în zilele noastre.

În cele din urmă secole în şir, viaţa religioasă a credincioşilor hinduşi a

urmat tiparele clasice manifestându-se sub diferite forme: poleteism,dualism,

monism, panteism, teism sau monoteism. Din punct de vedere uman, hinduismul

insistă asupra realizării unei relaţii adecvate între credincios şi zeităţi, în contextul

unei discipline cultice.

Ritualul cultic este foarte diversificat, diversitatea depinzând de mai mulţi

factor aşa ca: locul unde este săvârşit; sfera geografică; perioada de timp a

săvârşirii şi nu în ultimul rând de de clasa socială sau casta din care face parte

credinciosul.

Una din cele mai controversate probleme în cadrul hinduismului se referă

la funcţia şi locul sistemului de castă (jati), sistem impus localnicilor de triburile

ariene venite pe acest teritoriu.

Conform originii sociale societatea este împărţită în: brahmanii – preoţi;

kşatrya – domnitorii şi războinicii; vaisyas – negustorii şi ţăranii şi sudras –

servitorii. Mai există şi gruparea a cincea, panchamas sau paria.

Casta cea mai importantă este cea a brahmanilor care sunt consideraţi

“născuţi de două ori”. A doua naştere este considerat iniţierea în Ştiinţa Vedelor

când este primit upanayana (şnurul sacru) – semnul distinctiv al acestei caste.

Cei mai cinstiţi dintre brahmani sunt guru(maeştri şi îndrumători spirituali)

care au ca funcţie învăţarea doctrinelor şi practicilor hinduse. De asemena sunt în

mare cinste “sfinţii” – sadhu, sannyasi şi yogi. Yogii sunt cei care practică yoga

sperând să ajungă la stadiul de sadhu sau sannyasi. Primii sund consideraţi

persoanele care au ajuns la un înalt nivel de sfinţenie şi puritate spirituală, adică cei

care s-au eliberat de transmigrare, pe când ultimii sunt urmaşii lui Şiva, ajunşi în al

patrulera stadiu al vieţii.

Cât priveşte cultul particular acesta este săvârşit de brahmani pentru a

îndeplini cele cinci porunci de castă: de a aduce jertfe zeilor, înţelepşilor care au

auzit Vedele, strămoşilor, animalelor şi oaspeţilor. În cazul animalelor ofrandele

sunt aduse mai ales vacilor sacre considerate mame a lumii. Fiecare parte a

corpului vacii este locuită de o anumită divinitate, iar părul este sacru. Urina vacii

este consacrată drept cea mai sfântă apă, iar fecalele au puterea de a curăţa de

păcate şi de a sfinţi. Pentru călătoria sigură în lumea de apoi defunctul trebuie să

ţină în mână coada unei vaci sacre.

Templele sunt închinate câte unei zeităţi despre care se crede că sălăşlueşte

în respectiva clădire. Lăcaşurile de cult sunt înconjurate cu pereţi masivi care inclut

o curte în care se află un bazin iar în centrul templului este plasată camera specială,

în care se află plasată statuia zeului.

Marile temple sunt şi centre de pelerinaj spre care călătoresc credincioşii cu

ocazia unor sărbători în cinstea anumitor zei cărora le este închinat lăcaşul.

Participarea la ritualurile din temple este departe de afi un act comunitar ca în

bisericile creştine. Credincioşii merg la templu, unde îşi exprimă devoţiunea faţă

de zeu, iar prin intermediul sacerdoţiului încearcă să obţină favoruri.

Dintre sărbătorile cele mai importante pot fi evidenţiate de exemplu de

sărbătoarea de la templul Jagannatha, India de Nord sau sărbătoarea Holi în timul

căreia sunt permise tot felul de orgii, legea permiţând orice fel de excese.

În afară de temple, sfinte sunt considerate şi unele râuri. Cel mai sfând râu

al hinduşilor este Gangele numit “Mama Ganga”. Sfinţenia Gangelui se bazează pe

credinţa că el izvorăşte din picioarele lui Vişnu din ceruri, trecând peste capul şi

prin părul lui Şiva, din care cauză scăldarea în acest râu este considerat un ritual

sacru.

Întreaga viaţă religioasă a hindusului este de a eşi din cercul transcendenţei.

Întreaga gândire hindusă admite existenţa sufletului. Sufletele sunt spirite pure care

s-au îndepărtat de starea lor primară şi divinitate. Potrivit karmei acestea trebuie să

treacă dintr-un corp în altul, dntr-o fiinţă în alta fără a putea să se elibereze.

Elibirarea totuşi se poate opţine de-a lungul mai multor eoni şi se realizează

în mod treptat de-a lungul mai multor etape. Aceste etape sunt: karma – marga sau

purificarea prin săvârşirea de fapte bune; jnana – marga este calea cunoaşterii şi

bhakti – marga sau calea prin devoţiune iubitoare pentru o anumită zeitate, al cărei

scop este unificarea fiinţială cu divinitatea.

Raiul şi iadul sunt realităţi vremelnice care implică răsplata sau pedeapsa

unor fapte. Când răsplata sau pedeapsa sunt epuizate sufletul revine la starea de

transmigrare.

Eliberarea absolută constă din epuizarea totală a faptelor, din stingerea

conştiinţei individuale, iar rezultatul este reîntoarcerea sufletului la starea de

nediferenţiere în Brahman – principiul absolut existenţial al cosmosului.