Hermetismul

Hermetismul este o interpretare vadit diferita, chiar contrara hermeneuticii biblice. Etimologic, denumirea de hermetism deriva din numele lui Hermes Trismegistus, personaj divin, detinator si revelator al cunoasterii supreme.

1 Definit de Eco prin termenul de semioza hermetica,hermetismul este acea practica interpretativa a lumii si a textelor care functioneaza prin identificarea raporturilor de simpatie ce leaga reciproc micro- si macrocosmosul. Regula esentiala a interpretarii hermetice este principiul asemanarii: „Ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus si tot ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos”. Principiul asemanarii poate formulat in mai multe ipostaze: convenentia (conniventa, ajustare), sympatheia (identitatea accidentelor in substante distincte), emulatio (paralelism al atributelor in substante sau fiinte distincte), signatura (imaginea intr-o infatisare, a ceva invizibil si ascuns), analogia (identitatea raporturilor intre doua sau mai multe substante distincte) (vezi 7/II). Acest principiu al asemanarii serveste tuturor taxonomiilor (clasificarilor), mnemotehnicilor (analogiile pe care se bazeaza memorizarea), magia simpatetica a afinitatilor elective (se dau ceaiuri amare pentru bolile de ficat, deoarece ficatul este amar, si se da seva vitei de vie pentru bolile de ochi, deoarece strugurele rotund seamana cu un ochi), astrologia (destinul omului este legat de constelatiile din momentul nasterii) etc.

Exista in hermetism o dialectica a ocultarii si revelatiei, a lui a sti si a spune, care functioneaza dupa anumite legi ale pastrarii si revelarii secretului. Hermes poate revela si arata, dar si ascunde sau obscuriza lucrurile, pentru ca generatiile urmatoare sa continue cautarea. Orice text hermetic nu spune totul, ci si ascunde, acopera. Traditia crestina reprezinta o corelare a interpretarii cu viata comunitatii, pe cind traditia hermetica este transmiterea unei invataturi de tip initiatic, esoteric, ocult. Traditia crestina functioneaza dupa un acord intre semnificatii si sensuri, pe de o parte, si viata, pe de alta parte, dupa formula care cere sa dai Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu. Dogmele stabilesc limite ale interpretarii, cenzurind „delir de interpretare” eretic, adica periculos pentru viata paminteana a comunitatilor. Dupa cadere, Dumnezeu a menit omului o viata terestra plina de normalitate, in cuprinsul careia sa poata obtine mintuirea. Interpretarea hermetica insa nu cunoaste limite: orice poate insemna orice, indiferent daca se opune sau nu vietii terestre normale. Salvarea hermetica este, de obicei, in rasparul vietii omenesti normale si „pline de cumintenie”.

Crestinismului e accesibil tuturor. Hermeneutica biblica accepta o ontologie a misterelor, a ceea ce e greu de patruns in interpretare pentru mintea noastra. Hermetismul este o ontologie a secretului, adica ocultare, ascundere in comunicare. Nu stim nu pentru ca mintea noastra nu poate ontologic patrunde, ci numai pentru ca nu ni s-a comunicat, pentru ca ni s-a ascuns, pentru ca este un secret. Cel mai bun exemplu de secret este cel al textului alchimic, care „se prezinta totodata ca dezvaluirea unui secret si ocultarea acestuia”. Ca orice experienta initiatica, textul alchimic se face ca zice ceva despre care spune ca este indicibil. Textul alchimic releva un secret celui care-l cunoaste deja si-l poate identifica sub suprafata discursului, prin simboluri alchimice. „Ca toate secretele puternice si fascinante, secretul alchimic confera puteri celui care pretinde ca il detine caci, de fapt, el este inaccesibil. Inaccesibil si totalmente impenetrabil, pentru cs este necunoscut chiar celui care afirma ca il poseda. Forta unui secret rezida in faptul de a fi mereu anuntat, dar niciodata enuntat. Daca ar fi enuntat, si-ar pierde fascinatia. Puterea celui ce enunta un secret adevarat este de a poseda un secret vid.” (8/I, p.104-105)

Un text este un univers deschis, unde interpretul poate descoperi infinite conexiuni. Limbajul nu serveste la sesizarea unui sens unic si preexistent; el reflecta inadecvarea gindirii, si a fi in lume inseamna a-ti da seama ca e imposibil sa identifici un sens transcendental. Interpretul hermetic inceteaza sa presupuna ca propria intentie de lectura se suprapune peste cea a autorului, care e inaccesibila si pierduta. Hermetismul porneste deci de la presupozitia ca limbajul vorbeste despre ceva vorbind in realitate despre opusul acelui ceva – orice poate insemna orice: ceea ce ti se spune poate insemna contrariul. Orice text univoc e rezultatul unui demiurg rau. Cuvintele evoca nespusul pe care il mascheaza. Adevaratul sens al unui text este vidul sau.

Etapa psihologico-istorica a hermeneuticii

Etapa psihologico-istorica a hermeneuticii apartine contextului religios, istoric si cultural al Reformei. Ruptura care intervine odata cu acest context este tot dubla: ruptura de traditia catolica, in ordine religioasa, si ruptura dintre om si natura in ordinea culturii si civilizatiei occidentale. Hermeneutica reformei, prin F. Schleiermacher, tinde sa refaca relatia cu fondul crestin prim al Scripturi, conform imperativului lui Luther, „Sola Scriptura”. El dezvolta o hermeneutica religioasa, biblica, pe cale sa devina constienta de universalitatea ei. W. Dilthey incearca sa restabileasca legatura dintre om si natura printr-o epistemologie hermeneutica a stiintelor spiritului. Hermeneutica psihologico-istorica devine astfel o metoda specifica stiintelor spiritului, adica disciplinelor socio-umane.

Hermeneutica psihologico-istorica se bazeaza pe principiul filosofiei moderne potrivit caruia subiectul este cel care construieste lumea in cunoastere. Noua etapa a hermeneuticii este posibila datorita criticismului kantian. Intr-adevar, Kant este cel care afirma ca subiectul produce lumea in cunoastere, sustinind teoretic intuitiile romantismului. Odata cu criticismul,lumea nu se mai poate raporta la principiul ontologic al vechii filosofii – forma, materie –, ci este produsul gnoseologic al subiectului. Succedind lui Kant, Hegel nu-l contrazice decit pentru a adauga cunoasterii o dimensiune istorica: cunoasterea nu ramine indefinit egala cu sine, ci evolueaza in timp, adica parcurge anumite etape istorice. Facind apoi din Ideea absoluta subiectul lumii, Hegel sporeste sansele efective ale hermeneuticii intrucit face din istorie locul constructiei in cunoastere a lumii. Istoria apare in dimensiunea ei inoitoare si cunoasterea insasi devine istorica. Pentru etapa psihologico-istorica a hermeneuticii limba este o nomenclatura, un sistem de nume date realitatii si exista o relatie de adecvare intre nume si ceea ce el denumeste. Teoria adevarului este „teoria adevarului coerenta”: o corecta folosire a algoritmilor gindirii duce la adevar daca are ca punct de plecare o axioma si efectueza „pasi logici”82 necontradictorii. (Descartes, Kant). Cunoasterea este suprapusa, fara distinctie sau rest, limbajului, iar filosofia limbii este resorbita in teoria cunoasterii. Subiectul constient este punctul de plecare si punctul de sosire al oricarei cunoasteri, si, in consecinta, si a interpretarii. Hermeneutica devine o hermeneutica psihologico-istorica pentru ca se centreaza pe subiect si pe orizontul istoric al constiintei acestuia. Sarcina ei este de a descoperi in spatele textului intentia constiintei intr-un context istoric concret. Dimensiunile hermeneutice ale interpretarii sunt trairea sufleteasca si orizontul istoric concret. Critica, libertatea si constiinta, creatorul de geniu si creatia sa, sunt cuvintele cheie ale situtiei hermeneutice . De aceea hermeneutica mai poate fi numita si romantica: ea se acorda in stil cu epoca respectiva, supralicitind subiectivitatea in spontaneitatea ei psihologica si istorica. Contrafigura acestei hermeneutici apare atunci cind este contestata constiinta, atotputernicia subiectului constient si liber, care se autofondeaza: odata cu hermeneuticile negative, rabinice, ale maestrilor banuielii – Nietzsche, Marx, Freud –, care nu crediteaza simbolul. Numele cele

mai importante de care se leaga aceasta etapa a hermeneuticii sunt Schleiermacher si Dilthey. Daca, inainte, hermeneutica filologico-retorica apela numai la text si la contextul sau istoric pentru a recupera sensul, odata cu Schleiermacher si Dilthey se reface sensul, invocind subiectivitatea autorului, individualitatea lui creatoare situatan intr-un anumit moment istoric.

Schleiermacher

Schleiermacher este întemeietorul hermeneuticii generale. Nu a publicat, însă a ţinut cursuri şi conferinţe pe această temă. „Hermeneutica, ca artă a înţelegerii nu există în genere, ci există doar mai multe hermeneutici generale.”

Procesul înţelegerii este invers celui alcătuirii unui discurs. A înţelege înseamnă a gândi pornind de la expresia lingvistică, acelaşi lucru pe care autorul a încercat să-l transmită. Obiectul hermeneuticii este aşadar discursul scris sau rostit. Hermeneutica are în vedere atât latura gramaticală, cât şi cea personală a interpretării. Hermeneutica are rolul de a trece dincolo de litera textului pentru a reliefa spiritul autorului plecând de la semnele prin care acesta se obiectivează. Această latură tehnică a hermeneutică este numită de Schleiermacher, interpretare psihologică.

Hermeneutica este o artă de aceea ea poate şi trebuie să urmeze reguli clare. Este adevărat că înţelegerea se produce uneori de la sine, dar nu este întotdeauna corectă. Spre a evita erorile, hermeneutica trebuie să se instituie pe reguli ferme, aplicabile în cazuri concrete, nu să se rezume le precepte generale. În înţelegerea lui Schleiermacher, neînţelegerea este un proces general, iar înţelegerea corectă este o excepţie.

Înţelegerea este, ca şi gândirea o facultate naturală, dar care la manifestarea lor spontană ambele conduc la rezultate aproximative şi erori. Aşa cum logica este etalonul gândirii, hermeneutica este chemată să pună ordine în lumea interpretării. Interpretarea naturală este neştiinţifică.

Schleiermacher vorbeşte nu despre incidenţa neînţelegerii, ci despre o universalitate a ei. Dintr-o asemenea perspectivă, hermeneutica nu are de a face cu textele obscure, ci cu discursul ca întreg. Pentru Schleiermacher, fiecare discurs are o latură incomprehensibilă în mod implicit. Hermeneutica lui Schleiermacher este o critică a facultăţii de a înţelege, apunea Nicolae Râmbu, traducătorul lui Schleiermacher, în limba română.

Schleiermacher atrage atenţia asupra iluziei de a înţelege pe deplin un text. „Pentru a înţelege pe deplin un text trebuie să cunoaştem toate realizările şi valenţele limbii în care acesta a fost scris, ceea ce, fireşte, este imposibil.” „De asemenea, continuă Schleiermacher, pentru a avea o înţelegere psihologică definitivă ar trebuie să avem o cunoaştere completă a omului, ceea ce este din nou imposibil” În acest context hermeneutica nu devine nicidecum o disciplină inutilă, ci capătă forma unei reconstrucţii a sensului pe care autorul însuşi a căutat să-l exprime. „Trebuie, în primul rând, să-l înţelegem pe autor aşa cum s-a înţeles el însuşi şi, în al doilea rând să-l înţelegem mai bine decât a făcut-o el însuşi.”

Înţelegerea unui discurs nu poate fi niciodată o operaţiune încheiată. „Idealul irealizabil al unei definitive interpretări are rolul de a aminti interpretului că există şi o altă perspectivă asupra sensului unui discurs, că o interpretare mai bună este oricând posibilă.”

Schleiermacher a propus anumite reguli de interpretare, mai ales în partea gramaticală a hermeneuticii sale. În cea psihologică se tratează discursul ca manifestare a unei individualităţi, el subliniază caracterul de divinaţie, pe care-l îmbracă în mod necesar orice demers hermeneutic. Interpretul trebuie să intuiască ceea ce a vrut cu adevărat să spună. Astfel, Schleiermacher a ajuns la concluzia că procesul hermeneutic comportă întotdeauna un anumit grad de aproximaţie, un anumit risc. 

Abordarea ştiinţifică  a hermeneuticii se confruntă cu un paradox, pe de o parte în latura gramaticală, hermeneutica este fermă şi clară şi depinde întru totul de reguli; pe de altă parte, în latura psihologică, hermeneutica ţine de intuiţia, abilitatea şi talentul interpretului. Universalitatea neînţelegerii decurge din necesitatea dialectică. Interpretul intră în dialog cu textul însuşi, pune întrebări şi se lasă interogat. Fiecare cuvânt este o chemare la dialog şi la o construcţie de sens.  

Interpretarea gramaticală

Un text oarecare nu mai poate fi înţeles după un timp decât dacă este „tradus” în limba contemporană. Limbajul este mediul în care omul se singularizează. În acest fel, limbajul trebuie văzut din dublă perspectivă: ca o manifestare a gândirii şi ca un element de contact, de relaţionare. Nu există gândire fără limbaj, iar limbajul presupune existenţa celuilalt. De aceea, interpretarea gramaticală, aşa cum o concepe Schleiermacher, presupune şi o reflectare a tradiţiei spirituale întemeiate şi păstrate în limba respectivă. O întreagă istorie pulsează în fiecare cuvânt rostit sau scris, ecoul unei întregi tradiţii se face auzit în fiecare text. Interpretarea gramaticală şi cea psihologică sunt complementare.

În prelegerile sale despre viaţa lui Isus, Schleiermacher ilustrează principiul hermeneutic conform căruia nici un autor nu poate fi sustras epocii şi comunităţii din  care face parte. Conform primului canon al interpretării gramaticale, tot ce apare într-un text ca neînţeles trebuie raportat mai întâi la autor şi la publicul său original, totuşi Schleiermacher admite că există anumite bateri de la acest canon. De exemplu, arhaismele, neologismele şi expresiile tehnice, aspecte care se situează în afara universului lingvistic al autorului şi al cititorilor săi.

Interpretarea gramaticală nu trebuie confundată cu etimologia. Limba este un organism viu. Cunoştinţa şi experienţa pe care o acumulează fiecare generaţie modifică în mod insesizabil şi inevitabil limba, dând naştere la sensuri şi semnificaţii variabile.

Interpretarea psihologică

 În timp ce interpretarea gramaticală se poate supune unor reguli ferme, care să conducă la rezultate certe, interpretarea psihologică, ce are în vedere textul ca expresie a vieţii şi a spiritului unui autor se întemeiază mai mult pe flerul interpretului. Sensul psihologic nu poate fi dedus dintr-un text, ci trebuie intuit, simţit, ghicit, toate acestea făcând parte dintr-un procedeu pe care Schleiermacher îl numeşte divinaţie (divination). Divination nu are un sens mistic, ci semnifică mai degrabă ceea ce se va numi mai târziu empatie. În domeniul interpretării psihologice, divinaţia este acea stare a conştiinţei prin care interpretul intră în rezonanţă cu sufletul autorului.

În vreme ce din punct de vedere gramatical, autorul este în slujba limbajului, din punct de vedere psihologic, limbajul este în slujba autorului. În interpretarea psihologică, înţelegerea este o adevărată aventură spirituală, iar comprehensiunea comportă inevitabile

riscuri. În latura psihologică a hermeneuticii nu poate fi vorba niciodată de interpretarea desăvârşită.

Interpretarea psihologică are ca obiect discursul, care prin definiţie este un sistem închis, însă din punct de vedere hermeneutic discursul devine un univers deschis. Într-un discurs încheiat, ideile derivă logic unele din altele spre a atinge un scop precis, însă o lucrare filosofică, de pildă, este construită metodic şi sistematic, iar autorul, în acest caz posedă o artă, o tehnică prin care îşi disimulează sursele, iar textul capătă claritate şi curgere, fiind parcă produs de o inteligenţă impersonală.

Interpretarea psihologică presupune o cât mai completă cunoaştere a subiectului discursului unui autor. În măsura în care  discursul este metodic alcătuit şi scopul este declarat sau ascuns intră în funcţiune interpretarea tehnică  – psihologică. Cu cât textul este mai specializat şi face parte dintr-o disciplină accesibilă interpretului, cu atât şi interpretarea psihologică devine mai relevantă.

Interpretarea tehnic-psihologică are două sarcini: una este aceea de a cuprinde ideea fundamentală a operei, iar cealaltă de a cuprinde elementele componente ale ideii fundamentale ca manifestări ale vieţii autorului. Interpretarea psihologică decurge din unitatea vieţii autorului.

Spre deosebire de predecesorii săi, care plecau de la scrierile sacre şi formulau principii şi reguli ale hermeneuticii filosofice, dar susceptibile de generalizare, Schleiermaher lasă impresia că formulează mai întâi legile generale ale fenomenului hermeneutic, pe care le aplică apoi textelor biblice. Sarcina primă a hermeneuticii lui Schleiermacher este să favorizeze o interpretare corectă a Noului Testament. El precizează că principiul de bază este distincţia dintre ideea fundamentală şi ideile secundare. În tratarea aceluiaşi subiect de către autori care au trăit în epoci diferite, ideea centrală rămâne constantă, in vreme ce tot ceea ce este marginal poate fi diferit.

Chiar dacă a fost doar într-o fază incipientă, hermeneutica lui Schleiermacher a avut o influenţă remarcabilă asupra culturii europene. Deşi au existat mai multe hermeneutici generale, hermeneutica lui Schleiermacher are meritul de a revitaliza interpretarea trancedentală inaugurată de Kant, însă la Schleiermacher interpretarea are un rol apologetic. Numai Dumnezeu înţelege perfect totul, noi trebuie doar să ne mulţumim cu o înţelegere limitată.