1

Hemoragia de suflete

Hemoragia de creiere sau brain drain este definită ca o părăsire a unei ţări, al unui sector

economic, al unui domeniu profesional de către oameni bine educaţi şi pregătiţi, care se duc în

altă ţară, în alt sector economic, în alt domeniu profesional, pentru condiţii mai bune de

salarizare sau de viaţă.

Cu istoria fenomenului se merge până în antichitate

(http://en.wikipedia.org/wiki/Brain_drain), pentru că totdeauna au existat oameni cu carte,

deştepţi, pricepuţi care, în anumite circumstanţe, îşi părăseau locul şi neamul plecând în lume, fie

din spirit de aventură, fie să se chivernisească.

Despre hemoragia de creiere s-a scris mult, mai ales după al doilea război mondial. Se

mai scrie şi astăzi, pe ici pe colea, fenomenul dizolvându-se în conceptul libertăţii de mişcare a

forţei de muncă, lucrătoare mai mult sau mai puţin cu creierul (şi cei care lucrează cu braţele au

nevoie de creier). Fără îndoială, ţara, sectorul economic, domeniul profesional care pierde creiere

au de suferit. Hemoragia de creiere are loc numai în plan orizontal, în toate direcţiile, cu

precădere est-vest.

Oamenii nu sunt însă numai trup, ci şi suflet, fără de care n-ar mai fi oameni, căci nici

creierul n-ar mai funcţiona. Există, oare, şi o hemoragie de suflete? Şi în ce sens?

După căderea protopărinţilor Adam şi Eva, sufletele acestora şi ale tuturor urmaşilor,

buni şi răi, drepţi şi nedrepţi, au ajuns în iad. La plinirea vremii, Iisus Hristos, Dumnezeu

înomenit, prin jertfa pe cruce şi prin înviere, a deschis accesul sufletelor şi în sensul opus, spre

rai. Mântuitorul lumii Ȋnsuşi a coborât la iad şi l-a prădat de sufletele celor buni şi drepţi de la

facerea lumii (inclusiv ale protopărinţilor Adam şi Eva).

Cu Iisus Hristos şi de la El încoace, s-a apropiat de noi împărăţia cerurilor. Porunca lui

Dumnezeu, făcută cunoscută lumii prin gura Ȋnaintemergătorului şi Botezătorului Ioan este:

„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei III, 2) Pocăinţa sau metanoia presupune

regretul, părerea de rău faţă de greşalele/păcatele făcute, urmată de hotărârea de a nu le repeta,

ceea ce nu se poate face fără o schimbare radicală a modului de gândire, fără o înnoire a minţii,

fără o minte înnoită. „Şi nu vă potriviţi acestui veac, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să

deosebiţi care este voia lui Dumnezeu; ce este bun şi bineplăcut şi desăvârşit.” (Rom. XII, 2)

Este o întoarcere din drum. Iordanul poate curge nu numai spre Marea Moartă, ci şi înapoi spre

izvoarele sale curate.

Ȋncă din această viaţă de om, sufletele fie se pregătesc pentru şi pregustă din împărăţia

cerurilor orientându-se după Hristos, fie se lasă antrenate de forţa centri…fugii de Hristos,

pregustând din întunericul cel mai dinafară. Hemoragia de suflete are loc numai în plan vertical

şi curge într-un singur sens: de sus în jos.

2

Ȋn funcţie de timpul şi locul în care au trăit (şi trăiesc), Judecata de obşte se va face după

patru legi: legea zidirii (a creaţiei), legea conştiinţei (vocea lui Dumnezeu sădită ontologic în

fiecare om), legea (dată de Dumnezeu) lui Moise şi legea iubirii, legea creştinească. Această

ultimă lege, care le include şi le desăvârşeşte pe celelalte trei, este legea Bisericii lui Hristos,

creştin-ortodoxă, în care se află plinătatea dumnezeirii, plinătatea Adevărului. Aşa cum spun

Sfinţii Părinţi şi urmaşii acestora, ştim cum lucrează Duhul Sfânt în Biserică dar nu ştim cum

lucrează în afara acesteia, faţă de formele de creştinism sărăcite, prin căderea din plinătatea

credinţei şi din succesiunea apostolică neîntreruptă, şi faţă de religiile păgâne. Aşa cum sunt

mădulare ale Bisericii care nu se vor mântui, tot aşa sunt şi persoane din afara Bisercii care se

vor mântui, dar pentru toţi nu există mântuire (eliberare din robia păcatului şi moştenirea vieţii

veşnice) fără Hristos, Care va judeca potrivit criteriilor Bisericii celei una, sfinte, soborniceşti şi

apostoleşti, şi potrivit milei Sale. „Şi El ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim

că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morţi.” (Fapte X, 42)

Pe noi ne interesează hemoragia de suflete din perspectiva Bisericii lui Hristos, ale cărei

mădulare am devenit prin botezul creştin-ortodox.

Lucrul cel mai important care se poate întâmpla unui om, după ce a ieşit din pântecele

mamei, pentru această viaţă şi pentru veşnicie, este Botezul creştin-ortodox, pentru că este

complet, pentru că-l altoieşte, îl leagă organic pe cel botezat de trupul mistic al lui Hristos,

Biserica. „…câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.” (Gal. III, 27). Ȋmbrăcaţi în

moartea şi în învierea lui Hristos nu înseamnă imunitate la ispite, la păcate, la căderi.

„Sfântul Botez este desăvârşit, dar nu desăvârşeşte pe cel ce nu împlineşte poruncile…

Căci credinţa stă nu numai în a ne fi botezat în Hristos, ci şi în a împlini poruncile Lui… Chiar

de suntem ţinuţi sub păcat şi după Botez, aceasta nu se întâmplă din pricină că Botezul ar fi

nedesăvârşit, ci pentru că nesocotim porunca şi ne alipim de placeri de bunăvoie… Căci omul se

întoarce cu voia sa liberă la păcatul său, < ca un câine la vărsătura sa>. Pentru că nici Botezul,

nici Dumnezeu, nici Satana nu sileşte voia omului… Prin Botez (Hristos) ne-a scos cu sila din

robie, desfiinţând păcatul prin cruce, şi ne-a dat poruncile libertăţii, dar a urma sau a nu urma

poruncilor a lăsat la voia noastră liberă… Deci aceste porunci nu scot afară păcatul (căci aceasta

s-a făcut numai prin cruce), ci păzesc condiţiile libertăţii noastre.” (sublinierile mele) (Marcu

Ascetul, sec. IV-V, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, din

NESTEMATE FILOCALICE – Vorbe de duh ale Sfinţilor Părinţi, pag.46, Ed.Omiscop, Craiova

2011).

Ȋncă din copilărie, când voinţa înclină în toate părţile, prin neglijenţa şi delăsarea

părinţilor, a naşilor, a rudelor, a educatorilor, a învăţătorilor etc., creştinul se îndepărtează cu paşi

mici de poruncile libertăţii întru Hristos îmbrăţişând, una câte una, „poruncile” adică momelile,

tentaţiile libertăţilor lumeşti ca nişte poame bune de mâncat, placute ochilor la vedere şi, prin

urmare, de dorit spre câştigarea priceperii acestei lumi în folosul eului. Şcoala, anturajele,

mediile culturale, profesionale, informarea şi dezinformarea care vin din ambianţa mediatică etc.

desăvârşesc această lucrare de evadare din condiţiile libertăţii întru Hristos. Ȋn viaţa creştinului se

instalează treptat superficialitatea, credinţa amestecată cu superstiţiile, nepăsarea, neglijenţa,

indiferenţa religioasă, necredinţa, mădularul (creştinul) Bisericii devenind anemic, lipsit de viaţa

dătătoare de… viaţă, de viaţa întru Hristos. Tot ce oferă viaţa aceasta trecătoare (toate venind de

la Dumnezeu, cu binecuvântarea sau cu îngăduinţa Acestuia), reuşite, nereuşite, bucurii,

necazuri, boli, deziluzii, derute, vindecări etc., vor fi atribuite fie sieşi, fie moştenirii genetice, fie

3

(ne)norocului, fie celorlalţi, fie instituţiilor lumeşti. Purtător de grijă, îndelung răbdător şi mult

milostiv, Dumnezeu face tot ce-I stă în putinţă, fără a sili voinţa liberă, pentru a trezi conştiinţa

creştină adormită, până în ultima clipă a vieţii, când omul, ţintuit pe crucea păcatelor îşi

recunoaşte vina, precum tâlharul cel bun, strigând din profunzimile fiinţei: „Pomeneşte-mă,

Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.” (Luca, XXIII, 42). Sau vai!, ca tâlharul cel rău, nu

recunoaşte şi mai şi huleşte!

Fuga de Dumnezeu, de Hristos, din neştiinţă sau cu bună ştiinţă, cu fapta, cu gândul, cu

cuvântul, se prezintă ca o reţea de pârâiaşe, pârâuri, râuri care adună de peste tot suflete rătăcite

pentru marele fluviu, pentru calea largă a hemoragiei de suflete. „Potrivnicul (…), diavolul,

umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru V, 8), nu sunt nişte cuvinte spuse

cândva de un fost pescar cu puţină carte, devenit ucenicul lui Hristos, ci de un om şcolit de Ȋnsuşi

Dumnezeu înomenit. Sf.Ap. Petru avertizează asupra pericolului permanent, de ieri, de azi şi de

mâine, de a fi luaţi de Iordanul curgând spre Marea Moartă. „Cine are urechi de auzit să audă.”

(Matei XI, 15)

Globalizarea favorizează acest proces deoarece aruncă, temporar sau permanent, într-o

vânzoleală de proporţii, mase mari de oameni, pentru oportunităţi mai bune de studiu, de muncă,

de viaţă, de distracţie, de aventură etc. Dezrădăcinarea din etosul specific, naţional, de cele mai

multe ori, atrage şi dezrădăcinarea din credinţă, atâta cât exista. Dezrădăcinarea din credinţă are

loc şi acasă, aici în România, dar nu este un fenomen de masă. Aflat în oceanul civilizaţiei

occidentale, în ambianţa new-age dominantă, în subconştientul sau inconştientul creştinului

ortodox (prezent doar la ocazii) se insinuează gândul (de la cel viclean) cum că a fi creştin e o

piedică în calea afirmării universitare, profesionale, sociale etc., o povară desuetă care, fie

trebuie ascunsă, fie scapat de ea, motivaţiile şi ocaziile fiind bogate şi diverse...

Ȋn creuzetul diversităţii, nu numai rasele şi sexele se amestecă, ci şi credinţele, religiile.

Nu mai este creştin nici musulman; nu mai este mozaic sau hindus, ba chiar nici parte

bărbătească şi parte femeiască, pentru că toţi sunt o apă şi-un pământ sub patronajul zeului

toleranţei. Iubirea nu mai cunoaşte niciun fel de frontiere. Iisus Hristos, singurul Dumnezeu

adevărat și Om adevărat, a lăsat voinţa omului liberă. Iubirii, însă, indiferent de rasă, de neam, de

stare materială, de stare socială, i-a pus hotar acolo unde este negat El, ca Cel prin Care toate s-

au făcut şi pentru Care s-au făcut, ca Mântuitor al lumii, şi poruncile Sale. „Cine nu este cu Mine

este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte.” (Matei XII, 30) Cât de adevărate sunt

aceste cuvinte pentru că se confirmă permanent şi pretutindeni! Cine nu este cu iubirea hristică

este împotriva izvorului veşnic al acesteia şi cine nu adună cu aceasta risipeşte totul, şi pe cele

din lumea aceasta şi pe cele din cealaltă lume. Dar noi nu luăm seama.

Alergând după carieră, după euro, dolari etc. (sau alergat de bani prin creditori), după

dragostea trupească (Eros/Cupidon munceşte din greu dar are si succes), creştinul, încălcând

poruncile care păzesc condiţiile libertăţii, ajunge pradă uşoară pentru cel care „umblă, răcnind ca

un leu, căutând pe cine să înghită.” Mare este bucuria dracilor când cel/cea îmbrăcat/ă în Hristos,

printr-un act formal - o declaraţie, o faptă expresă (ex. se declară agnostic, ateu, sceptic, liber

cugetător, trece la altă religie etc.), - se dezbracă de Hristos, rupându-se de Biserică.

Un moment (şi prilej) de ruptură este căsătoria, întemeierea unei familii, potrivit legilor

firii (un bărbat și o femeie), nu potrivit fărădelegilor împotriva firii. Faptul că oamenii se

îndrăgostesc, se iubesc peste frontierele de rasă, de religie, nu este ceva anormal. Creştinul, însă,

4

trebuie să-şi aducă aminte de următoarea poruncă: „Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor,

zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate

neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându-le să

păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul

veacului. Amin.” (Matei XXVIII, 18-20). Porunca „învăţaţi toate neamurile” Cui I S-a dat toată

puterea, în cer şi pe pământ, nu este numai pentru apostoli, ci pentru fiecare creştin. Botezul,

însă, este făcut doar de către cei pe care Dumnezeu i-a învestit cu această sarcină. Prin urmare, la

întemeierea unei căsnicii, în care este implicat un creştin, sensul devenirii, creşterii spirituale a

cuplului ar trebui să fie de la religiile/credinţele necreştine către creştinism, de la formele de

creştinism decăzut, sărăcit la ortodoxie, destinaţia finală pentru toţi. Ȋn practica new-age, unde

toate religiile sunt la fel sau nu sunt religii, întâlnim frecvent situaţii, combinaţii (exemple de

cazuri concrete) de genul: polonez catolic – turcoaică musulmană, o căsătorie civilă fără niciun

fel de ceremonie religioasă, aşa ca să nu se supere nici capra nici varza; evreu american mozaic –

româncă creştin-ortodoxă, mireasa trece la mozaism, ceremonie religioasă mozaică; român

creştin ortodox – chinezoaică creştină non-denominational sau non-specific, căsătorie civilă, fără

vreo ceremonie religioasă; arab musulman - finlandeză creştină, soția trece la islam etc. De

adăugat aici si cazuri (nu puţine) de creştini (ortodocsi, catolici, protestanți) care convieţuiesc pe

baza unei căsătorii civile sau nici măcar aşa, copiii (dacă sunt) rămânând nebotezaţi. Ȋn Vechiul

Testament, după ce Dumnezeu a făcut pe bărbat şi pe femeie i-a binecuvântat le-a zis: „Creşteţi

şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facerea I, 28). Ȋn Noul Testament, Iisus Hristos

n-a mai făcut referire la creştere şi înmulţire dar a spus: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la

Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.” (Matei XIX, 14)

Ȋn toate situaţiile exemplificate mai sus, credinţa creştină (câtă este) se atrofiază şi moare,

sufletele eliberate (oare aşa să fie?) de povara crucii contribuind la creşterea debitului hemoragiei

de suflete.

Numai că Dumnezeu are grijă să apese pe pedala binelui… Aşa că întâlnim şi situaţii

(exemple de cazuri concrete) de genul: american catolic - americancă creştin ortodoxă, soţul

trece la ortodoxie; iranian musulman – româncă creştin ortodoxă, soţul trece la ortodoxie; chinez

- româncă creştin ortodoxă, soţul devine ortodox; român creştin ortodox – chinezoaică, soţia

trece la ortodoxie etc.

Ȋn calitate de creştin-ortodox, a-L mărturisi pe Hristos, înseamnă a rămâne mădular viu şi

roditor în trupul Bisericii, prin credinţă şi prin faptele credinţei, în care se include şi aceea de a

învăţa neamurile (pe necreştini) şi pe creştinii rupţi din trupul Bisericii, asupra dreptei credinţei,

atunci când se ivesc ocaziile, când circumstanţele o cer, o impun. Nu-i vorba de a porni prin ţară

la evanghelizare cu Evanghelia, cu liturghierul, cu acatistierul etc. sub braţ, deşi n-ar strica având

în vedere că s-au înmulţit lupii în blană de oaie care umblă, doi câte doi, prin turma ortodoxă

propovăduind evanghelii stricate.

Nicuşor Gliga

Bucureşti

15.05.2014

Sf. Cuv. Pahomie cel Mare; Sf. Cuv. Ahile, Ep. Larisei