Sub. 10 Relaţia autor-narator- cititor particularizată pe o povestire studiată

[ Naratorul este „vocea dechizată” („de hârtie”) a autorului, un intermediar între acesta şi cititor, care îşi asumă o serie de funcţii (de valori multiple) ce derivă din posturile de povestitor, regizor sau comentator al evenimentelor sau al comportamentelor personajelor. Povestirea, ca specie definită adesea în opoziţie cu nuvela, se remarcă printr-o naraţiune mai subiectivă, printr-o implicare afectivă mai ridicată a naratorului faţă de faptele evocate. Evenimentul i s-a întâmplt povestitorului sau unei persoane apropiate, fapt care permite naratorului o bună cunoaştere a evenimentului şi, implicit, o percepere subiectivă a acestuia. Naratorul povestirii poate fi:

- extradiegetic (nu este prezent în diegeză) şi atunci se prevalează de nişte voci de culise, de nişte martori anonimi (folosindu-se de sintagme cu verb impersonal „se zice / se spune că...”) sau cunoscuţi („I s-a întâmplat lui X”) – ex. unele povestiri de V. Voiculescu sau Gala Galaction;

- intradiegetic sau homodiegetic, corespunzând personajului implicat sau martor la acţiune.]

Cele 9 povestiri ale lui M. Sadoveanu din volumul Hanu Ancuţei, 1928 (povestiri „în ramă”, după modelul occidental al Decameronului lui Boccaccio, mai degrabă decât după modelul oriental al Halimalei), se încadrează celei de a doua situaţii – cu naratori în mare parte prezenţi în diegeză (naraţiune homodiegetică), de aici decurgând particularităţile următoare: focalizare internă, perspectivă „avec”, viziune actorială. Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanţei narative. Există, mai întâi, un povestitor la naraţiunii-cadru care asistă ca martor anonim la serile petrecute la han, devenind ascultător al fiecărei povestiri rostite de ceilalţi naratori. Acest, să-i zicem, supranarator sau narator scriptural este ipostaza cea mai evidentă a autorului însuşi, vocea sa delegată, după cum confirmă şi N. Manolescu: ”Vocea anonimă care înfăţişează obiceiurile de la Han, la începutul cărţii (n.n. şi nu numai, ci chiar mai frecvent în ultimele trei povestiri), este a autorului.” Conştient că, la rândul său, se adresează unui auditoriu abstract – cititorii, naratarul – acesta relatează sub forma unui monolog narativ cu unele pauze descriptive prin care prezintă cadrul, atmosfera specifică ramei: observă locul şi lumea hanului, introduce pe rând pe fiecare narator cu portretul şi gesturile ce-l individualizează,, după care, simulând că ia postura unui călător / mesean obişnuit ce se află întâmplător la han, se pregăteşte să asculte istorisirile alături de ceilalţi; nu are nume, ca mulţi alţii, dar e acceptat în mijlocul tuturor, semn al recunoaşterii şi preţuirii sale. Dublul său statut – de martor detaşat şi auditoriu – este o strategie de a convinge cititorul de veridicitatea celor povestite, de a conferi iluzia autenticităţii. Prezenţa lui este redată prin utilizarea persoanei I în naraţiunea-cadru: „Mă întorsei şi văzui privind pe sub sprâncene pe ciobanul de la Rarău. Adevărat este că şi eu şi ceilalţi doream prea mult să cunoaştem ce fel de maşinărie e aceea despre care vorbeşte negustorul.” (Negustor lipscan). În povestirea numită Fântâna dintre plopi supranaratorul intervine chiar dialogând stimulator cu căpitanul de mazili Niculai Isac, personaj al ramei şi narator al celei de-a patra povestiri a ciclului: „noi suntem aicea mai mulţi gospodari şi cărăuşi din Ţara de Sus care foarte dorim să cinstim cu domnia ta o ulcică de vin nou şi să ascultăm întâmplarea cea de demult”. În acelaşi mod, după povestire, ca într-un fel de epilog, întrebarea sa vine să refacă legătura cu timpul prezent, al relatării (revenirea la ramă): „Am îndrăznit şi eu să ridic glasul într-un târziu ş-am întrebat: < Mai este în fiinţă fântâna cu cei patru plopi?>”. [Răspunsul i-l dă moş Leonte zodierul, căci naratorul-personaj Neculai Isac nu intervine în tragerea concluziilor asupra calităţii exemplare a poveştii pe care tocmai o relatase. „Nu mai este. S-a dărâmat ca toate ale lumii...”] Toţi ceilalţi nouă naratori – chiar zece, de vreme ce Istorisirea Zahariei Fântânarul, ultima a ciclului, e relatată mai mult de liţa Salomia (narator activ, colportor), decât de fântânar (narator pasiv) – sunt personaje pitoreşti ale ramei / naraţiunii-cadru şi, pe rând, ascultători, auditoriu. În povestirile relatate de ei înşişi au roluri diferite – fie de narator-martor, fie de personaj-narator sau doar de martor de gradul II (colportor, adică cel care relatează o poveste auzită de la altcineva şi pe care o prezintă ca adevărată); din acest fapt decurge varietatea diegezei, a discursului narativ şi caracterul polifonic al volumului. Unii sunt persoanje-naratori, deci protagonişti ai întâmplării evocate: ex. comisul Ioniţă – Iapa lui Vodă (1), căpitanul da mazâli Niculai Isac – Fântâna dintre plopi (4), ciobanul Costandin Moţoc, deşi îşi relatează experienţa trăită la persoana a treia, ca şi cum ar fi fost a unui prieten apropiat – Judeţ al sărmanilor (6); şi chiar negustorul Damian care reface

1

itinerarul călătoriei sale din Polonia spre Moldova – Negustor lipscan (7). Prezenţa acestora este redată prin utilizarea persoanei I în naraţiune, fapt ce susţine veridicitatea, autenticitatea celor relatate. Alţi naratori sunt personaje secundare sau doar martori involuntari la întâmplarea pe care o relatează, fără să înfluienţeze devenirea celorlalţi eroi – precum Ienache coropcarul, din povestirea Cealaltă Ancuţă (5), sau Zaharia fântânarul, din ultima povestire a ciclului, tot cu temă erotică – Istorisirea Zahariei fântânarul. În acest caz alternează folosirea persoanei I cu persoana a treia în naraţiune. Restul celorlalţi sunt simple personaje de figuraţie (adică nu participă activ la întâmplări) ori doar colportori, de aceea relatează la persoana a treia: călugărul Gherman relatând aventura haiducului Haralambie (2), moş Leonte zodierul ce relatează o întâmplare auzită de la tatăl său – Balaurul (3) şi liţa Salomia, care povesteşte în locul Zahariei fântânaru, ceea ce acesta îi povestise mai de mult. La aceştia se adaugă orbul cerşetor Constantin, un homer moldav al secolului trecut, care ar părea singurul povestitor de profesie, dacă putem spune astfel, aşa cum Leonte e zodier, Ienache coropcar, etc. El povesteşte din vremea lui Duca-Vodă în Orb sărac (8).*** Ei au diferite ocupaţii / meserii, sugestie a diversităţii umane pe care o găzduieşte hanul, topos sacru, mitică imagine, la scară redusă, a lumii întregi (imago mundi). Implicarea totală a povestitorului în actul relatării evocatoare - scopul său prioritar fiind să capteze şi să menţină trează curiozitatea cititorului, să câştige credibilitatea, să convingă de adevărul/ autenticitatea celor relatate - implică şi o mai strânsă relaţie afectivă între cel ce relatează şi auditoriu. Primul semn al acestei apropieri este modul ceremonios de adresare al fiecărui narator ieşit în prim plan: „domnilor şi fraţilor, ascultaţi ce mi s-a întâmplat…” Impresia de spunere e puternică, oralitatea fiind particularitatea de bază a textului, concretizată prin prezenţa elementelor de limbaj popular şi regional cu iz arhaic, a interogaţiilor şi exclamaţiilor retorice etc. Arta narativă se dovedeşte prin desfăşurarea unui veritabil ritual sau ceremonial de cucerire a publicului, fiecare povestitor fiind supus parcă unei probe pentru a-şi demonstra calităţile de rapsod, arta sa constând nu doar în alegerea unei povestiri cât mai insolite şi spectaculoase, ci şi în aceea de a valorifica aromele limbajului / graiului şi de a combina variate tehnici ale conversaţiei persuasive: adresarea ceremonioasă, întreruperile cu rol de a crea suspans / tensiune, de a menţine interesul ascultătorilor, tergiversarea (amânarea) acţiunii, etc. Toţi cei nouă povestitori se află într-o competiţie la scenă deschisă, căci acela a cărui povestire va fi mai frumoasă, şi care va spune povestea cu mai mare talent „va avea laudă mai mare”. De aceea auditoriul este mereu cu sufletul la gură pentru a putea compara, analiza povestirile, ca un juriu. Competiţia a lansat-o comisul Ioniţă, un fel de personaj animator sau impulsor, de ordonator al celorlaţi, impunând un model, un etalon prin povestirea sa, prima a ciclului (Iapa lui Vodă) şi menţinând mereu viu interesul, trezind orgoliul / pofta celorlalţi potenţiali naratori, prin promisiunea, mereu reînnoită, a unei noi întâmplări „mai minunate” decât toate, dar care rămâne neonorată (sugestie a faptului că povestea poveştilor este aceea niciodată rostită, acordând tăcerii valoarea absolută a misterului inaccesibil). Tot el este şi cel mai important evaluator al povestirilor ascultate – citat. Dealtfel, toţi cei nouă naratori sunt însetaţi da harul povestirii, cuprinşi de aceeaşi voluptate a evocării şi cu aceeaşi nostalgie după timpuri apuse (”în vremea veche s-au întâmplat lucruri care azi nu se mai văd”). Actul evocării este, pentru ei, un mod de a reînvia acele timpuri, dar şi un mod de a supravieţui, prin creaţie (orală), timpului istoric, de a retrăi dimensiunea baladescă a timpului de altădată, de a recupera timpul mitic. Ei au venit la acest „divan al înţelepciunii”, desfăşurat într-un loc privilegiat, al hanului ca topos cu funcţie simbolică (oază de sacru într-o lume prozaică şi depozitar al memoriei colective, centru spiritual al lumii în care timpul real este abolit, totul e suspendat în illo tempore), spre a se împărtăşi de sacru. Aşadar, critica e de părere că trei categorii de fapte narative probează şi evidenţiază harul de povestitor. Pe de o parte, trezirea interesului, menţinerea curiozităţii şi împlicarea ascultătorilor în evenimente. Pe de altă parte, cufundarea povestitorilor în timpul întâmplărilor, retrăirea evenimentelor pe parcursul relatării evocatoare. În sfârşit, a treia categorie de fapte narative o constituie dramatizarea naraţiunii (prin dialog, refacerea cadrului etc). Istorisirea propriu-zisă, în cazul tuturor celor celor 9 acte ale întregului spactacol, este treptată, pregătită şi aşteptată cu deosebit interes, iar vocea fiecărui narator are o tonalitate specifică, a. î. întregul pare o structură orchestrată şi dirijată polifonic. În majoritatea cazurilor, după anunţarea evenimentului ce urmează a fi povestit, naratorii trec direct la depănarea firului, după o scurtă pauză cu efecte de captare a atenţiei auditoriului, când îşi pun tutun în pipă, ori

2

mai închină o cană de vin, licoare cu efect euharistic. Sunt şi situaţii în care naratorii interpretează câte un preludiu narativ cu funcţia de a transpune, în egală măsură pe povestitor şi pe ascultători, în atmosfera faptelor evocate. Aşa procedează şi căpitanul Niculai Isac: înainte de a începe istorisirea unei poveşti de dragoste, încearcă să trezească nostalgia timpurilor trecute printr-o exclamaţie retorică (citaţi), o ia de mână pe hangiţa cea tânără, care seamănă izbitor cu maică-sa, parcă pentru a reface contactul cu alte vremi, apoi îngână viersul lăutarilor: „Trage, mândro cu bobii / Trage, mândro, şi-mi ghiceşte, / Codru de ce-ngălbeneşte, / Omul de ce-mbătrâneşte?” Cântecului i se poate atribui funcţia ispititoare, de intrare în rolul de povestitor, având o funcţie similară cu evocarea muzelor de către rapsozii epopeilor antice. O dată cu intrarea în rol (în vecinătatea focului, ce poate trimite la flacără sacră a inspiraţiei), o linişte plină de mister se instalează, iar transpunerea în demersul fictiv poate avea loc. Cât priveşte spunerea, procesul în sine al povestirii, aceasta are atribute scenice, este aşadar, spectaculară, iar limbajul se încarcă de oralitate. Povestitorul nu spune pur şi simplu o întâmplare, ci o joacă, interpretează spunerea, folosindu-se de procedee actoriceşti.

*** Ciclul celor nouă istorisiri este împărţit în trei serii de câte trei, legate prin vocea naratorului anonim din povestirea-cadru (un fel de supranarator), dar şi prin intervenţia a două personaje centrale, cu rol de liant între planuri: comisul Ioniţă care organizează abil „scenariul viitoarelor mărturisiri” (Ion Vlad) şi hangiţa Ancuţa cea tânără care, semănând leit cu maică-sa, le creează celor prezenţi impresia unui salt în trecut. Comisul Ioniţă (introdus în scenă de naratorul principal: „un răzăş străin care mie îmi era drag foarte”) inaugurează seria povestirilor în ramă, având o poziţie privilegiată de amfitrion (gazdă), de prezentator al noilor naratori, dar şi de personaj animator, întrucât, prin promisiunea mereu reînnoită a povestirii unei istorisiri „mai minunate”, instaurează o competiţie între cei veniţi la această confrerie. Prin întâmplarea cu Iapa lui Vodă, el impune un etalon (un caracter anecdotic, umoristic), iar următorii doi (călugărul şi zodierul) au avut ca model narativ povestirea comisului, la care s-au raportat ca istorie / diegeză şi discurs. Căpitanul de mazili este nou venit, nu a ascultat povestirile anterioare şi, la rândul său, are o anumită condiţie de deschizător de serie în

3

naraţiunea-cadru. Povestirea lui (Fântâna dintre plopi, a patra a ciclului) are caracter tragic, iar titlul* sugerează finalul dramatic prin asocierea a două simboluri ale singurătăţii şi sacrificiului. Acelaşi statut de iniţiator al celei de-a treia serii îi revine negustorului Damian, ultimul intrat pe porţile hanului, el oferind o imagine mai legată de dimensiunea real-profană a existenţei, relatându-şi impresiile de călătorie.

[Naraţiunea ca discurs, implică două categorii, timpul (raportul dintre timpul istoriei şi timpul discursului) şi modalităţile prin care se aduce la cunoştinţă istoria (care sunt prezentarea şi reprezentarea). Reprezentarea constă în punerea în scenă a evenimentelor prin dialogul personajelor. – puteţi aminti care sunt principalele scene dialogate ale povestirii propriu-zise]

4