Petre Guran

Arhitectura sacra si constiinta ecleziala oglindite

in proiectul noii catedrale patriarhale

Lungă vreme dezbaterea pe tema unei noi catedrale patriarhale în Bucureşti s-a oprit asupra

întrebării dacă este oportună sau nu construcţia unei asemenea biserici şi asupra posibilului ei

amplasament. Cu câţiva ani în urmă scriam că era preferabilă construirii unei catedrale noi

reconstruirea mânăstirii Văcăreşti ca un act reparator pentru demolările de biserici din Bucureşti şi

ca un act de memorie spirituală şi culturală a oraşului1. Reconstruirea Văcăreştiului ar fi

reprezentat echivalentul actului de reparaţie relizat la Moscova prin reconstruirea catedralei din

vremea ţaristă „Hristos Mântuitorul”. Ideea reconstruirii Văcăreştilor sau a rememorării

monumentale a locului şi rolului mânăstirii în istoria oraşului Bucureşti n-ar trebui abandonată, dar

ea pare limpede disociată astăzi, în viziunea întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române ca şi a

oamenilor politici, de proiectul catedralei patriarhale2. Vointa Demersurile ferma ferme ale

Patriarhiei pentru realizarea acestui proiectconstruirea noii catedrale şi în cele din urmă

colaborarea guvernelor din ultimii patru ani par a fi dus la rezolvarea problemei amplasamentului,

dând un nou impuls acestui proiect. Noua conjunctură şi noul amplasament, terenul din colţul sud-

vestic al Casei Poporului, schimbă însă în mod radicala datele iniţiale. Pe de o parte opoziţia la

acest proiect nu mai este de actualitate, arguementele tehnice, artistice şi ecologice dispărând, pe

de altă parte ideea continuităţii cu un proiect din vremea regelui Ferdinand este anulată de noul

context urbanistic3.

In rândurile ce urmează aş vrea să aduc în dezbatere trei principii orientative in pentru

construirea noii biserici. Intâi aceasta ar trebui să evite asocierea cu discursul naţionalist şi mai larg

cu preocuparea pentru identitate naţională, apoi să nu intre în dialog arhitectural cu complexul de

clădiri publice construite de Ceauşescu (Casa Poporului, Ministerul Apărării şi Casa Ştiinţei, astăzi

Casa Academiei), în cele din urmă să se ferească de pastişarea stilurilor autohtone în arhitectura

sacră. La fiecarea caveat voi încerca să schiţez şi o soluţie pentru a sugera o posibilă cale prin care

aceste capcane ar putea fi evitate.

1 P. Guran, « Biserica mare şi Cetatea », Aldine, Supliment al cotidianului România liberă, iunie, 2002.2 Pictorul Paul Gherasim, care a urmărit cu atenţie evoluţia proiectului catedralei din anii 1990 încoace, a formulat propunerea de a îmbina cele două proiecte, reconstruind mânăstirea Văcăreşti astfel încât ea să devină noua catedrală patriarhală. 3 Pentru istoricul proiectului unei catedrale patriarhale în Bucureşti a se vedea site-ul Patriarhiei române, compartimentul Catedrala Mantuirii Neamului, http://www.patriarhia.ro/Administratia/CMN/cmn.html.

1

Petre Guran

O Biserica pentru guvernatorii generali ai Cis- si Trans-Carpatiei?

Numele pe care îl poartă proiectul, cel de „Catedrală a Mântuirii Neamului”, pare a

fi căzut deja în prima capcană. Deşi acest nume este venerabil, fiind folosit de regele Ferdinand cu

o rezonanţă istorică puternică în anii de după primul război mondial, el se pretează uşor unei

intepretări naţionaliste astăzi. Ce naţiune/neam trebuie să se vadă reprezenatată prin acest

monument? Naţiunea civică? Naţiunea etnică? Naţiunea religioasă, în sensul medieval al

cuvântului4? Contextul dezbaterilor politico-ideologice de azi aruncă în incertitudine, ba chiar în

derizoriu orice referire la naţiune5. Nu intru aici în detaliile acestei dezbateri devenită de o presantă

actualitate, deşi relativ ocultată în dezbaterea publică, după prezentarea proiectului Frunda la

Consiliul Europei6. Este suficient de constatat deocamdată că eficacitatea politică şi relevanţa

juridică a conceptului de „naţiune” scade de la o zi la alta. Argumentul fundamental al îndatoririlor

statului român faţă de Biserica Ortodoxă Română, şi mult mai eficient juridic, sunt bisericile

demolate sau deplasate în locuri care le diminuează, uneori până la anihilare, valoarea şi rolul

artistic şi religios, din perimetrul ocupat de Casa Poporului şi clădirile înconjurătoare (Spirea

Veche, Sf Nicolae Nicolae-Alba Postăvari, Izvorul Tămăduirii, Mânăstirea Mihai Voda, Schitul

Maicilor). Prin aceste demolări, Bisericii Ortodoxe i s-au adus prejudicii materiale, iar si a fost

expropriata ipso facto de terenul proprietate a bisericilor demolate. a fost ipso facto expropriat.

Statul român datorează reparaţii Bisericii Ortodoxe Române pentru aceste bunuri şi are ocazia să-şi

plătească datoria prin participarea la construirea noii catedrale. Această perspectivă reparatorie

asupra participării statului la acest proiect are avantajul de a evita o retorică de asumare şi

exploatare politică a acestui proiect din partea guvernanţilor, oricare ar fi ei.

Pe de altă parte, relevanţa naţională a Instituţiilor politice instalate de statul post-comunist

iliescian în clădirile lui Ceauşescu este neglijabilă sau chiar nulă (a se vedea rata de încredere

scazută în parlamentul României şi în partidele politice, conform tuturor sondajelor de opinie)7.

Memoria vie a oraşului este suficient de lungă pentru a nu putea asimila cu uşurinţă Casa

4 Petre Guran, « Neamurile în Sfânta Scriptură », Seminarul de marţi de la Biserica Stavropoleos, 1999.5 O analiza lucida si echilibrata a nationalismului religios la Ioan Ica Jr., “Destinul doctrinei sociale în Biserica Ortodoxă Română: radiografia unei dileme”, Gândirea sociala a Bisericii: Fundamente, documente, analize, perspective / Volum realizat şi prezentat de Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani, Deisis, Sibiu, 2002.6 Raport despre conceptul de « naţiune » realizat de senatorul Gyorgy Frunda în urma rezoluţiei nr. 1335/2003 a Consiliului Europei si adoptat de catre Adunarea parlamentara a Consiliului Europei in ianuarie 2006.7 Din actualitatea ultimelor zile reiese ca intre incompetenta, hotie si abdicare voluntara a prerogativelor suveranitatii institutiile politice ale poporului roman pastreaza prea putina relevanta pentru natiunea romana.

2

Petre Guran

Poporului, simbol al abuzului tiranic, cu un palatul al parlamentului, ce s-ar dori simbol al unei

renaşteri democratice a societăţii româneşti. Stafia lui Ceauşescu pluteşte peste « acropola

românească ». Ansamblul gandit de Ceasusescunumit „centru civic” este în mod obiectiv inestetic,

şi întruchipează crima comisa comisă de Ceausescu regimul comunist asupra Bucureştiului8. Acel

loc nu poate fi o acropolă, dar este la propriu şi la figurat o necropolă. Şantierul lui

CeausescuCasei Poporului a dus în numeroase cazuri la moartea fizică a propietarilor şi

locuitorilor evacuaţi cu forţa şi în condiţii de urgenţă din acea zonă, ca şi la moartea prin accidente

de muncă inadmisible a unui număr mare de muncitori. Ritmul cerut de Ceauşescu pentru

terminarea construcţiei este cauza acestor accidente de muncă, a căror grozăvie este accentuată de

abandonarea trupurilor moarte în temelii în unele cazuri9. Aceasta mMemoria macabra victimelor

recenta recente se adaugă cea asemnificaţiei macabre mai vechi a acestui loc, aceea legată de un

vechi cimitir al ciumaţilor, din timpul ciumei lui Caragea-vodă. Pentru toate aceste argumente

fostul „centru civic” al lui Ceausescu nu poate fi reprezenta o acropolă românească.

Acropola, adică cetatea din vârful dealului, era fie un loc rezervat în mod exclusiv sacrului,

politicul fiindu-i asociat doar în măsura în care îndeplinea funcţii sacre, fie era pur şi simplu un

spaţiu de retragere mai uşor de apărat, acaparat uneori de conducerea tiranică a cetăţii. Dacă dealul

Casei Poporului (dealul Arsenalului era numele uneia dintre colinele integrate în complexul Casei

Poporului) conţine vreun aspect sacru, atunci acela nu poate fi decât malefic, un loc al blestemului

şi al suferinţei (cuvântul latinesc sacer conţine această ambivalenţă). În schimb referinţa la citadela

unui tiran obsedat de segregarea de restul populaţiei din motive de securitate se potriveşte pe

deplin cu spiritul Casei Poporului.

Din toate aceste motive construirea catedralei în acel loc este o provocare majoră.

Asocierea cu acel loc şi semnificaţia lui tocmai evocată nu poate fi evitată decât printr-un contrast

estetic şi semantic puternic, zguduitor, care să anuleze orice urmă a impresiei, sentimentului,

„colaborationismului” semanticcă ar exista vreo legătură în plan politic şi simbolic între cele două

clădiri. România post-comunistă face acum eforturi disperate să se reconcilieze cu cei striviţi de

utopiile secolului XX, pentru care „Casa poporuluiPoporului” s-a înscris ca un ultim mod sângeros

de persecuţie, şi încearcă să-i reintegreze pe aceştia în sânul ei. O biserică în acel loc se cere,

strigă, astfel, a fi dedicată martiriului religios şi politic (în sensul cel mai nobil al cuvântului:

8 Pentru o imagine de ansamblu a fenomenului demolărilor, a se vedea Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului României, editura Museion, Bucureşti 1994.9 Ioan Popa, Robi pe Uranus, Humanitas, Bucuresti, 1992, passim, si pp. 110-113, 116, 126-129, este mărturia înspăimântătoare a unui subofiţer şef de pluton pe şantierul Casei Poporului despre condiţiile inumane de muncă.

3

Petre Guran

angajarea şi militarea pentru binele comun), suferinţei produse de acţiunea nedreaptă, violentă şi

nejustificată a puterii politice asupra românilor.

Prin ironia orientării geografice a locului ales, Casa poporului Poporului şi noua catedrală

patriarhală sunt obligate să-şi întoarcă spatele una alteia. Faţada principală a Casei Poporului este

spre răsărit. Amplasamentul viitoarei catedrale este, oricum am întoarce-o, în dosul Casei

Poporului. La rândul ei, viitoarea catedrală va trebui construită cu altarul la răsărit, şi cu intrarea

principală la apus, deci va întoarce spatele Casei Poporului. Cu câţiva ani în urmă, când nu era încă

vorba de amplasamentul din spatele Casei Poporului, circula o caricatură care prezenta noua

catedrală ca pe o Casă a Poporului cu turle şi cruci. În ipoteza unei clădiri cu turle foarte înalte

caricatura ar deveni realitate, dinspre partea de răsărit a oraşului s-ar vedea o Casă a Poporului cu

turle şi cruci. Dincolo de forţa evocatoare a acestei caricaturi, este inevitabil sentimentul că cele

două clădiri s-ar agresa reciproc, dacă ar intra în comunicare arhitectonică. Aşadar misiunea

majoră a proiectului noii catedrale este să separe sau chiar să izoleze cele două clădiri una de alta,

şi prin consecinţă catedrala de întreg ansamblul ceauşist. Nu este realist, ca să nu spunem că este

ridicol de-a dreptul, să gândim că noua biserică ar putea fi semnificativ mai înaltă şi/sau mai

masivă decât Casa Poporului, astfel încât să se impună prin dimensiuni în peisaj, strivind simbolic

Casa Poporului. Nu rămâne decât să fie semnificativ mai mică, adică „invizibilă” din sau dinspre

Casa Poporului. În aceeaşi măsură Casa Poporului trebuie să nu existe pentru cel ce s-ar afla în sau

lângă noua catedrală. Cu toate acestea nu trebuie renunţat la una din raţiunile proiectului noii

catedrale, anume să fie mai încăpătoare decât orice altă biserică din Bucureşti şi să devină un

monument semnificativ pentru Ortodoxia românească a secolului XXI. Misiunea arhitectului este

aşadar să facă biserica mare pe dinăuntru şi mică pe dinafară. Această perspectivă dinspre interior

asupra bisericii ar întruchipa, după cum vom arăta, în modul cel mai fidel esenţa arhitecturii sacre

bizantine.

Tradiţia bizantină în arhitectură

Rostul major şi sensul spiritual al catedralei de pe Dealul Arsenalului va fi acela de

martirium al victimelor inocente şi al locaşurilor bisericeşti dărâmate de Ceauşescu. Pare să se

4

Petre Guran

apropie momentul când vom îndrăzni să-i onoram la nivel civic10 şi să ne lăsăm îndrumaţi spiritual

de cei care au avut curajul să fie martiri. În acest fel noua catedrală va căpăta cu siguranţă o

semnificaţie naţională.

In Imperiul roman începând cu secolul al IV-lea, întâlnirea dintre spaţiul cultului public şi

civic al „Dumnezeului întrupat şi răstignit” şi spaţiul cultului adresat mărturisitorilor Lui

desăvârşiţi, numiţi cu termenul grecesc martiri, a dat naştere formelor celor mai înalte de

arhitectură antică târzie şi bizantină. Biserica constantiniană a Învierii de la Ierusalim; vechea

basilică tot constantiniană închinată Sfântului Petru la Roma, construită în apropierea locului unde

acesta a fost răstignit cu capul în jos şi exact deasupra locului în care a fost îngropat; biserica

Sfinţilor Apostoli la Constantinopol; complexul arhitectural din jurul coloanei sfântului Simion

Stâlpnicul la Qalat Sem’an, sunt diferite exemple de îmbinare a unui locus sanctus, un spaţiu al

comemorării apostolilor, martirilor, sfinţilor, şi al comunicării cu Dumnezeu prin funcţia liturgică,

adică adunarea publică periodică menită să facă vizibilă coeziunea comunităţii religioase. Pentru

lumea creştinismului antic şi bizantin intâlnirea catedralei şi martirium-ului în acelaşi spaţiu

eclezial s-a petrecut în mod firesc. Împrumutând o metaforă a istoricului britanic al antichităţii

târzii, Peter Brown, coeziunea comunitaţilor creştine a primelor secole s-a clădit în jurul

mormintelor, necropolele lumii romane păgâne au devenit acropolele creştinismului11.

Catedrala Sfânta Sofia de la Constantinopol a fost de-a lungul istoriei bizantine o clădire

unică. Nici o încercare de a o copia sau imita la scară mai mică sau mai mare nu este atestată timp

de aproape o mie de ani. Primii imitatori ai Sfintei Sofia au fost Otomanii. Structura şi forma

Sfintei Sofii a devenit dupa 1453 un element de identitate arhitectonică otomană. În mod

paradoxal, în secolul naţionalismelor, statele balcanice eliberate din Imperiul otoman au prelungit

tradiţia arhitectonică otomană construind replici mai mici sau mai mari ale Sfintei Sofii, de multe

ori aplicând variantele arhitectonice inventate pentru construirea moscheilor moscheelor cópii ale

Sfintei Sofii. Astfel modelul Sfânta Sofia a devenit un fetiş identitar, pierzând sensul unicităţii

istorice, funcţionale şi simbolice ale acestei biserici12.

10 Ma refer aici la raportul-rechizitoriu cerut de preşedintele României, Traian Băsescu, unei comisii istorice speciale organizate cu scopul de a putea condamna oficial comunismul ca un regim politic criminal, răspunzător de crime împotriva umanităţii. 11 Peter Brown, Cultul Sfinţilor, CEU Press & Amarcord, 1995, traducere de Doina Lică după ediţia în engleză The Cult of Saints. Its Rise and Function in Latin Christianity, Univ. of Chicago Press, 1981, capitolele 1 şi 2.12 Slobodan Ćurčić, The Minaret and the Belfry. Ottoman and Christian Architecture in the Balkans after the Fall of Constantinople, comunicare ţinută la Princeton in ianuarie 2006.

5

Petre Guran

Sfânta Sofia a fost dintru-nceput ataşată funcţiei imperiale împreună cu alte biserici

importante din Constantinopol. Ea a fost construită astfel încât să evidenţieze triumful politic al

creştinismului, aşa cum îl înţelegea împăratul Iustinian, un triumf al unui proiect imperial. Clădirea

a fost concepută cu o structură simbolică bazată pe numerologie, nu pe proporţii. Sistemul

numerelor sacre înfăţişa simbolic funcţia sacră a clădirii. Ea nu putea fi construită decât la aceste

dimensiuni, iar dimensiunile de care vorbim sunt exclusiv interioare. Forma exterioară nu

contează, ea este numai o funcţie a spaţiului interior. Practic, Sfânta Sofia nu avea faţadă. Masivele

structuri de rezistenţă, foarte vizibile din exterior, au început, de la prima reconstrucţie a clădirii

sub Iustinian, să înece structura mai zveltă a primului proiect. Intrarea imperială în Sfânta Sofia în

loc să fie prin atriumul vestic, care ar fi putut împlini rolul de faţadă, se făcea printr-o deschidere

directă în pronaos (nartex) de pe latura sudică printre zidăria masivă a contraforţilor, deoarece

corespundea căii de acces cea mai directă dinspre palatul imperial. Esenţial este să înţelegem că

bisericile bizantine sunt construite din perspectiva interiorului. Biserica este uterul divin în care se

formează omul nou pentru viaţa veşnică. Nu există un exterior al uterului. Precum acesta este

cuprins în trupul femeii, la fel biserica se cuprinde în cosmos, în creaţia materială. Interiorul

dezvăluie însă o altă realitate, prezentă şi viitoare în acelaşi timp, cea a împărăţiei lui Dumnezeu.

Astfel arhitectura interioară devine ea însăşi o icoana, o fereastră deschisă spre necuprinsul divin.

Micul spaţiu interior devine infinit, în pofida limitării observabile din exterior. Dimensiunile

exterioare sunt irelevante în acest proces. Ideea negării arhitecturii ca mijloc de exprimare diferit

de pictură este perfect exprimată şi în arhitectura sacră românească, în bisericile bucovinene, unde

pictura exterioară anulează zidul, ea continuându-se neîntrerupt şi organic din interior. In cazul

acestor biserici nu există nici zid, nici fereastră, ci o transparenţă totală. Arhitectura s-a identificat

total cu icoana, a fost transfigurată şi comunică plenar cu cealaltă lume13.

Profesorul Slobodan Ćurčić a demonstrat într-o lucrare recentă felul în care discretele

decoraţii exterioare ale bisericilor bizantine simbolizau lumina dumnezeiască. Imbrăcămintea de

piatră a bisericii era astfel concepută ca o mandorlă de lumină, nimbul radiaţiilor luminoase

emanate de natura îndumnezeită a omului ce se împărtăşeşte din Hristos în spaţiul liturgic interior.

Caracterul imaterial şi atemporal al acestui spaţiu era simbolizat prin încercarea de a disimula până

la negare forma arhitectonică exterioară a clădirii.

Din perspectiva arhitecturii sacre bizantine, noul proiect isi poate da ca scop sa faca

cladireanoua biserică patriarhală din Bucureşti ar trebui să rămână „invizibilă” ochiului profan, 13 R. Krautheimer, S. Curcic, Early Christian and Byzantine Architecture (Yale University Press; 1992).

6

Petre Guran

deci din exterior. In acelaşi timp haosul exteriorul profan trebuie să nu interfereze cu armonia

interioară şi să rămână deci invizibil din interiorincinta bisericii. Biserica ar fi în acest fel opusul a

ceea ce sunt clădirile dimprejur. Relevanţa urbanistică a unui astfel de spaţiu eclezial poate să fie

zero din punctul de vedere al sacralităţii. De fapt viitoarea catedrală va avea această relevanţă

numai când va înceta s-o caute.

Funcţia modelează spaţiul

Pentru identificarea corectă a formelor artistice ale viitoarei catedrale este necesară

definirea cu exactitate a funcţiei respectivului spaţiu eclezial.

La ce va folosi această biserică? O catedrală este în primul rând locaşul episcopului

locului14. Aici se adresează episcopul comunităţii credincioşilor din cetate, aici îşi îndrumă el

turma. Pentru a sublinia rolul simbolic al episcopului ca icoană liturgică a lui Hristos şi cap vizibil

al comunităţii locale în primul mileniu creştin episcopul ocupa locul din centrul absidei estice, al

cărui tron era inconjurat de locuri pentru clerul care slujea împreuna cu el. În cazul unei catedrale

mitropolitane, absida estică reunea în adunare sinodală întregul corp episcopal al unei mitropolii,

de unde provine termenul grecesc sintronos, adica tronul comun, care întruchipa unitatea

bisericească într-o regiune mitropolitană. În perioada medio-bizantină liturghia arhierească s-a

dezvoltat aspectul procesional al intrării episcopului în biserică (procesiune ce se numeşte cu un

termen liturgic latinesc introit, în greceşte eisodos). Pătrunzând în biserică, episcopul se oprea în

faţa porţilor împărăteşti ale altarului în aşteptarea momentului când trebuia să intre în altar. Locul

acestei opriri procesionale, ce corespunde aproximativ mijlocului distanţei de la altar la pronaos,

era marcat de amvon în biserica Sfintei Sofia de la Constantinopol. Amvonul central, pe care îl

găsim în diferite alte biserici din primul mileniu creştin, simbolizează, conform exegezei Sf.ântului

Gherman patriarhul Constantinopolului (†730), piatra de mormânt răsturnată de înger şi pe care

acesta stătea când a anunţat femeilor mironosiţe Învierea Domnului15. In Sfânta Sofia amvonul a

căpătat noi semnificaţii, fiindcă era locul de unde episcopul înalţa crucea pentru a o arăta tuturor

credincioşilor pe data de 14 septembrie (dată liturgică ce sărbătoreşte descoperirea lemnului Sfintei

14 Referinţa la termenii greceşti episcopos tou topou, de unde un alt termen grecesc toparh, stăpânitor al locului.15 Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, Historia ecclesiastica et mystica, Migne, P.G., XCVIII, 383-454.

7

Petre Guran

Cruci de către sfânta Elena la Ierusalim). De asemenea, amvonul era locul unde era încoronat

împăratul, corespunzand exact centrului cupolei.

Altă funcţie a viitoarei catedrale este cea sinodală, deoarece arhiepiscopul Bucureştiului

este şi întâistătătorul adunării episcopilor de pe teritoriul României. Noua clădire va trebui deci să

pună în evidenţă unitatea bisericii prin concelebrarea periodică a tuturor episcopilor ortodocşi ai

României. Mai mult decât atât ar putea fi avută în vedere posibilitatea ca un sinod panortodox să se

adune într-o zi în această biserică. În acest scop ar fi interesantă înconjurarea altarului în partea

estică de un sintronos lărgit, un mic amfiteatru de aproximativ trei sute de locuri (mă gândesc

simbolic la faptul că la Niceea, unde a avut loc primul sinod ecumenic, s-au adunat 318 episcopi).

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române sau cel panortodox aşezat pe băncile de piatră ale acestui

sintronos înălţat ar căpăta o vizibilitate maximă privind din biserică, ca o continuare în prezent şi

în icoana umană a iconografiei din registrul întâi al absidei, anume adică a imaginileor sfinţilor

ierarhilor liturghisitori.

Această insistenţă, pe care o propune prezentul proiect, pe asupra institutia instituţiei viie a

Bisericii, pe asupra omului ca icoană supremă ridică însă problema rolului iconostasului înalt. Este

acesta absolut indispensabil tradiţiei ortodoxe? Iconostasul înalt cu multiple rânduri de icoane, cea

a apostolilor, a profeţilor şi a sărbătorilor împărăteşti culminând cu răstignirea a apărut întâi în

Rusia în secolele XIV-XV şi s-a răspândit şi la noi şi în Balcani în timpul dominaţiei otomane.

Iconostasul separă ca un zid spaţiul altarului de naos. Sensul acestui zid nu este însă separarea

celor două spaţii, ci traducerea iconică a ceea ce reprezintă altarul: tron al împăratului ceresc

(reprezentat de icoana lui Hristos Pantocrator sau Împărat în dreapta uşilor împărăteşti), peştera

naşterii de la Betleem anunţată de profeţiile mesianice (semnificate prin icoanele profeţilor), masa

a cinei celei de taină (înfăţişată de reprezentarea apostolilor), altar al jertfei (întruchipat de

Răstignirea pe Golgota). Ar putea acest discurs iconografic despre seminificaţia altarului să fie

redat într-alt fel, aşa încât icoana umană a a slujirii îngereşti reprezentată de ierarhii, preoţii şi

diaconii din jurul jertfelnicului să nu-şi ascundă semnificatia sensul duhovniceasca

credincioşilor16 ? Da! În cazul unei biserici de mari dimensiuni, temele iconografice ale

iconostasului ar putea fi transpuse pe zidurile mai încăpătoare ale altarului, care ar fi vizibile din

biserică în cazul absenţei iconostasului. Atunci zidul împrejmuitor al altarului ar putea reveni, fără

16 Numeroşi ierarhi ortodocşi în zilele noastre, atât din Biserica Ortodoxă Română cât şi din alte Biserici Ortodoxe, au decis să citească cu voce tare rugaciunile de la masa altarului, care se citeau de obicei în taină, tocmai pentru a-i apropia pe credincioşi de misterul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor.

8

Petre Guran

nici o pierdere simbolică, la dimensiunile şi decoraţiile din bisericile bizantine timpurii: un singur

rând de icoane, a Mântuitorului şi a Maicii Domnului, a sfântului Ioan Botezătorul şi a Hramului

Bisericii, eventual cea a sfântului ale cărui moaşte se află în altar. Aceste icoane nu acoperă cu

desăvârşire spaţiul altarului şi nici nu depăşeasca înalţimea omului.

În cele din urmă nu trebuie uitată funcţia catehetică şi euharistică a spaţiului. Acea

catedrală va fi locul unde Bucureştenii se vor împărtăşi din acelaşi potir cu episcopul lor şi vor

asculta cuvântul lui de învăţătură. Pentru a împlini acest scop biserica trebuie să aibă un naos

spatiosîncăpător, să poată primi întreaga congregaţie într-un singur spaţiu unificat. Altarul la

rândul lui trebuie să fie uşor accesibil şi central din motive de utilitate, în cazul participării masive

la liturghie trebuie prevăzută posibilitatea împărtăşirii sutelor de credincioşi şi deci spaţiu suficient

pentru desfăşurarea acesteia, inclusiv eventualitatea împărtăşirii din multiple potire simultan.

Funcţionalitatea complexă a viitoarei catedrale nu poate fi nicicum împlinită de planul

tradiţional al bisericilor munteneşti.

Tradiţia dincolo de stilul arhitectural muntenesc

Stilul arhitectural muntenesc este rezultatul unor conjuncturi funcţionale şi istorice. El a

apărut din la incrucisareaîmbinarea modelului bisericii de mânăstire cu o biserica capelă având

funcţie funerară pentru familia ctitoruluiprinciara cu rol funerar. Pronaosul lărgit, după modelul

mânăstirii Curtea de Argeş (plan ce a fost repetat la vechea catedrală de la Targovişte, în actuala

biserică patriarhală, în biserica mânăstirii Radu Vodă şi în numeroase alte ocaziibiserici) isi are

orginea ins-a format pentru a acomoda funcţia funerară a acestuiaîntregului edificiu. In cazul

planului moldovenesc structura bizantină s-a complicat şi mai tare prin adăugarea spaţiului funerar

între naos şi pronaos segmentând şi mai mult spaţiul interior. Pe de alta parte în stilul muntenesc s-

a impus structura trilobată, care este tot o soluţie funcţională pentru biserica de mânăstire17. Este

vorba de fapt de un plan basilical cu o singură navă dilatat în apropierea altarului pentru a crea

spaţiul necesar pentru cantăreţi şi pentru un ceremonial redus la comunicarea dintre altar şi mica

17 N. Iorga, Cuvântare la şedinţa inaugurală a primului congres internaţional de studii bizantine, Bucureşti, aprilie, 1924, republicată în N. Iorga, Sinteza bizantină, BPT, Bucuresti, 1972, p. 163: „Biserica, afară de rare excepţii, părăseşte tipul basilicii cu transepte şi galerii pentru a-l adopta pe acela al bisericii monastice de la Muntele Athos, făcând din el, încet-încet, cu elemente luate din fondul local, o creaţie jumătate-ţărănească, adaptată lumii mici a satelor şi târgurilor, venind din aglomerarea de sate, care e pecetea tuturor Româniilor istorice.”

9

Petre Guran

comunitate monastică adunată în naos. Bisericile bizantine de dimensiuni mai mari urmează planul

de cruce înscrisă, care este de fapt un plan basilical cu trei nave redus şi acoperit cu o cupolă.

În cazul unui plan muntenesc mărit, majoritatea credincioşilor s-ar afla în pronaos, departe

de altar, iar vizibilitatea acţiunii liturgice din naos şi din altar ar fi restrânsă de pereţii despărţitori

ai naosului şi pronaosului (sau cel puţin îngustarea spaţiului înspre naos, aşa cum este în actuala

catedrală patriarhală) ca şi de distanţa şi de grupul compact al credincioşilor din naos. Numai

apelul la marea tradiţie bizantină poate aduce soluţii la problemele funcţionale pe care le prezintă

noua catedrală.

Sinteza neo-bizantină

Astfel, propun alegerea unui plan bazat pe un naos octogonal acoperit în partea centrală de

o cupolă de înalţime medie sprijinită pe opt coloane formând un octogon interior înscris concentric

în octogonul exterior. Spaţiul dintre coloanele centrale şi zidul exterior poate fi împărţit în două pe

înălţime, construind un etaj de galerii, ca la Sfânta Sofia din Constantinopol, care să înconjoare

octogonul numai pe şapte laturi, cea de a opta latură fiind rezervată absidei altarului care să se

ridice pe întreaga înalţime18 . Octogonul are caracteristica numerologică excepţională, ca dacă

diametrul cercului ce înscrie octogonul este multiplu de opt, distanţa dintre doua unghiuri ale

octogonului este multiplu de trei. Astfel simbolisticii numarului 8, ziua a opta a eternităţii, sau altă

interpretare patristică fiind aceea a două pătrate suprapuse reprezentând creaţia transfigurată, i se

adaugă semnificaţia treimică a numărului 3.

Viitoarea catedrală va avea nevoie de un altar foarte larg şi cât mai central, astfel încât

liturghia arhierească slujită de mai mulţi episcopi să capete un maxim de vizibilitate, creând trăirea

Împărăţiei lui Dumnezeu într-adevăr în mijlocul credincioşilor, şi nu ascunsă în spatele acelui tip

de iconostas înalt, care în secolul al XIX-lea a devenit aproape aniconic din cauza ponderii

decoraţiilor şi a îmbrăcăminţilor din argint reliefat ale icoanelor.

În octogonul mare s-ar profila spre răsărit o absidă, care ar adăposti sintronos-ul

semicircular cu diametrul spaţiului dintre două coloane ale octogonului interior. Spaţiul altarului s-

18 Majoritatea cupolelor vechilor biserici muntenesti si moldovenesti este in forma de octogon. Cazurile in care turla este dodecagonala se datoreaza transpunerii arhitecturale a picturii. Cei 12 apostoli pictati in interiorul turlei se reflecteaza in exterior prin cele 12 laturi.

10

Petre Guran

ar extinde spre centrul bisericii până la o treime din diagonala cercului ce înscrie octogonul

interior, răspunzând astfel exigenţei formulate mai sus ca altarul să aibă un caracter central. Masa

altarului s-ar afla astfel în spaţiul definit de coloanele octogonului interior. Sub altar şi-ar găsi

locul o criptă cu intrare de-a dreapta şi de-a stânga din zona acoperită cu galerii. Această criptă ar

putea fi dedicată venerării moaştelor sfinţilor Brâncoveni şi a unui cenotaf reprezentând simbolic

martirii prigoanei comuniste. În aceeaşi criptă, amplasate exact sub sintronos, îşi vor găsi locul

mormintele patriarhilor României, creând astfel o continuitate pe verticală între sfinţii ierarhi

liturghisitori de pe pereţii absidei, episcopii aşezaţi în sintronos şi trupurile episcopilor din criptă,

predecesori ai episcopilor slujitori, semn al continuitaţii episcopale nenîntrerupte în timp. Modelul

acestui tip de spaţiu sacru sunt cele două basilici constantiniene, cea a Sfântului Petru de la Roma

şi cea a Sfinţilor Apostoli de la Constantinopol. În ambele cazuri, mormântul sfântului Petru şi

cenotafurile sfinţilor Apostoli se aflau în spatele altarului. Acelaşi model se regaseşte în basilica

mânăstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, unde capela rugului aprins se află în spatele

altarului, având accesul prin cele două nave laterale ale basilicii.

Proscomidiarul şi diaconiconul ar trebui să fie spaţii anexe absidei sintronos-ului, cu acces

direct în naos astfel încât ieşirea cu Sfintele Daruri să dea ocol coloanelor centrala centrale prin

spaţiul acoperit de galerii, să ajungă până la intrarea vestică în naos, iar apoi să parcurgă drumul

până la altar prin centrul bisericii. În mijlocul bisericii, exact sub centrul cupolei, s-ar afla

amvonul, care ar fi astfel pivotul relaţiei între slujitorii altarului şi comunitatea credincioşilor. Din

cupola Pantocratorului cuvântul coboară şi se întrupează sonor prin citirea Evangheliei din acest

amvon. Din acelaşi amvon se adresează patriarhul credincioşilor, fiind literal în mijlocul turmei

sale. Tot în acest amvon se opreşte procesiunea Sfintelor Daruri, iar distanţa de la amvon la porţile

împărăteşti ale altarului ar fi parcursă sub intonarea parţii a doua a imnului heruvic „Ca pre

Împăratul tuturor să-L primim, pre Cel nevăzut, înconjurat de cetele îngereşti”. Astfel liturghia ar

deveni mai dinamică prin sublinierea traseelor procesionale, iar intrarea lui Hristos în lume,

semnificată de procesiunea Sfintelor Daruri, ar fi întruchipată cu un spor de solemnitatea prin

amploarea traiectoriei descrise astfel.

Masa cinei celei de taină şi a jertfei celei fără de sânge, prin amplasarea ei avansată în

biserică, ar fi înconjurată de întreaga adunare creştină, iar accesul vizual la altar şi la ceremonialul

procesional ar fi la fel de direct din toate parţile naosului.

11

Petre Guran

Biserica în cauşul mâinii lui Dumnezeu

Revenind la ideea „invizibilităţii” noii bisericii, în dealul artificial al lui Ceauşescu ar putea

fi săpată o mică depresiune (poate chiar adâncă de 15 metri), iar catedrala să fie construită pe

fundul acestei depresiuni. Se ridică aici firesc întrebarea: nu se construiesc, în mod tradiţional,

bisericile pe înalţimi? Cum poate fi justificată o biserică într-o vale, şi cu atât mai mult o vale

artificială? Practica construirii spaţiilor sacre pe înalţimi precede creştinismul. Nu este un principiu

creştin, ci este moştenit de acesta de la religiile antichităţii în momentul în care creştinismul a

devenit religie de stat, în foarte multe cazuri înlocuind material templele existente, fie instalând

biserici în templele existente, spre exemplu biserica Maicii Domnului în templul Parthenon de pe

acropola Athenei, fie prin construcţii noi deasupra ruinelor vechilor temple.

Primele locuri de adunări ale creştinilor au fost însă case particulare. Într-un astfel de loc s-

a desfăşurat cina cea de taină. În schimb locul de rugăciune înaintea jertfei a fost o grădină,

Grădina Ghetsemani, care se afla într-o depresiune, după cum este ea identificată astăzi lângă

Ierusalim, în Valea Kedronului. De asemenea primele locuri de cult creştine s-au dezvoltat pe locul

mormintelor de martiri, iar mormântul este prin definiţie un loc îngropat în pământ. Faţă de

Ierusalim-ul din vremea lui Irod, Golgotha şi mormântul lui Hristos erau în afara oraşului şi într-o

depresiune. În Ierusalim-ul din vremea lui Constantin, deplasat spre nord, antiteza între vechiul şi

noul templu, la nivel simbolic arhitectural, între înălţare şi smerire, a integrat această topografie:

înalţimea pe care se afla templul lui Solomon, era depaşită spiritual prin locaţia exterioară şi în

vale a sfântului mormânt. Nu era nevoie ca biserica creştinilor să fie construită pe dealul templului.

Mormântul era centrul. Ceea ce era înainte exterior şi marginal a devenit interior şi chiar central.

Aceeaşi logică s-a repetat la Roma cu basilicile sfântului Petru şi cea a sfântului Pavel din afara

zidurilor, construită pe mormântul sfântului Pavel19.

Amplasamentul de lângă Casa Poporului joacă rolul de mormânt al demnitaţii şi libertăţii

poporului român. Din mormântul acesta, care este adânc îngropat în dealul artificial al lui

Ceauşescu, se înalţă noua viaţă. Antiteza vechi/nou este astfel respectată, de asemenea antiteza

polis/necropolis, definitorie pentru primele manifestări monumentale ale creştinismului.

19 Este de remarcat că şi majoritatea ctitoriilor domnilor români au fost amplasate în vale, ascunse de dealuri şi de păduri. Nu este suficient să explicăm această particularitate prin nevoia de apărare. Dacă ar fi existat un imperativ de ordin simbolic acesta ar fi prevalat.

12

Petre Guran

Cimitirele, oraşe ale morţilor, amplasate în afara cetăţilor, au devenit oraşe ale celor vii în

eternitate şi s-au dezvoltat monumental în consecinţă20.

Acolo unde vom săpa, vom găsi mormântul sfinţilor martiri necunoscuţi ai teribilului secol

XX. Din punct de vedere arhitectural această amplasare a bisericii în căuşul unei depresiuni, ca

într-o mână protectoare uriaşă, este soluţia ideală pentru proiectul bisericii „invizibile”. În plus

această depresiune ar permite crearea unui context de proporţii şi măsuri naturale proprii (un val de

pământ, un arbore, o pantă uşoară), în cadrul cărora biserica şi-ar desfăşura nestingherită măreţia.

Propunerea de faţă nu anulează în nici un fel efectul natural impunător al clădirii şi ansamblului

născut dintr-un proiect interior coerent teologic.

Pe întreaga suprafaţă a terenului ce înconjoară biserica sa fiear putea fi acoperita sădit un

parc şi, în mijlocul parcului, deo grădină. Scopul acestora ar fi să creeze o serie de brâuri simbolice

succesive, care să izoleze catedrala de exterior, dar să reprezinte în acelasi timp praguri care să

marcheze drumul spiritual parcurs spre biserică, transformarea interioara graduală a omului ce se

apropie de locul sfânt, dezbrăcarea de omul exterior şi îmbrăcarea omului interior. Parcul ar fi

brâul exterior, inaintând spre inima parcului în care s-ar afla biserica, credinciosul ar trece printr-

un peristil cu dublu şir de colonade, care ar înconjura în formă perfect pătrată biserica. De la

peristil accesul spre biserică s-ar face din toate parţile printr-o grădină în trepte coborând spre

biserică. Acest peristil ar avea o poartă pe latura vestică, corespunzând intrării vestice în naos şi

deci pe axa altarului. Această axă a altarului s-ar prelungi cu o alee până la marginea parcului,

reprezentând intrarea arhierească în complexul catedralei patriarhale. Dar aşa cum biserica va avea

intrări pe cinci din cele opt laturi ale octogonului, tot aşa şi accesul spre biserică se va putea face

din orice direcţie prin parcul, peristilul şi grădina amintite. Este simbolul unui spaţiu închis şi

permeabil în acelaşi timp, strict orientat (în sensul etimologic al cuvântului) dar accesibil de

oriunde21. Peristilul şi grădina pe care o delimitează ar face astfel parte din spaţiul sacru propriu-

20 Peter Brown, Cultul Sfinţilor, CEU Press & Amarcord, 1995, traducere de Doina Lică după ediţia în engleză The Cult of Saints. Its Rise and Function in Latin Christianity, Univ. of Chicago Press, 1981, p. 19: „La începutul secolului al V-lea oraşul Tebessa a fost flancat de un imens loc de pelerinaj, construit în zona cimitirului, probabil în jurul mormântului Sfintei Crispina. Locul sfânt era în stilul viguros, public, propriu renaşterii Theodosiene. Drumul pelerinilor, lung de 150 de metri, trecea pe sub arce mari de triumf şi de-a lungul unor curţi cu arcade, imitînd, printre mormintele din afara Tebessei, porticurile şi străzile unei cetăţi clasice. În aceeaşi ani, Paulin de Nola se putea felicita că a construit în jurul mormântului Sfântului Felix, într-o zonă de la periferie încă numită Cimitile, „cimitirul”, un complex atât de impresionant încât călătorul îl putea lua drept un alt oraş.”21 Sorin Dumitrescu, Chivotele lui Petru Rares si modelul lor ceresc, Bucuresti, 2002, dezvolta pe deplin convingator idea dialogului simbolic intre biserica, ansamblul monastic ce o inconjoara si peisajul natural in cadrul careia este amplasata manastirea. In cazul particular al noii catedrale patriarhale, peisajul urban fiind iremediabil ostil, cadrul natural benefic bisericii trebuie conceput si realizat ca parte a proiectului de arhitectura sacra.

13

Petre Guran

zis, jucând rolul de pronaos. Peristilul ar sugera în aceeaşi vreme un cub ideal format între pământ

şi cer pe urma pătratului terestru. Cubul face parte din formele simple cu încărcătură simbolică ale

arhitecturii bizantine. El este, dupa Cosmas Indicopleustes, cosmosul, lumea creată de Dumnezeu,

prototip al templului vetero-testamentar.

O biserica este imagine a Ierusalimului ceresc, această semnificaţie cu atat mai mult o

bisericaeste exprimată prin in forma de octogon, figură ce evocă ziua a opta a Imparaţiei cereşti . Î,

de aceean consonanţă cu această dimensiune mistică, grădina ce o înconjoară biserica trebuie să fie

o grădină a Paradisului.

Nu este greu de imaginat o seră discretă în parcul ce înconjoară biserica, în care să se

adăpostească în timpul iernii portocalii, lămâii, măslinii, chiparoşii, leandrii care ar compune din

primăvară până în toamnă o grădină evocând prin vegetaţie climatul paradisiac al Ierusalimului

pământesc, valea Kedronului, muntele măslinilor, grădina Ghetsemani. Trecătorul ignorant s-ar

lăsa atras de mirosul lămâilor, portocalilor şi al leandrilor spre o grădină miraculoasă înauntrul

căreia ar descoperi treptat, ca prin minune, şi minune ar fi, o „mică biserică”, o biserică mormânt,

simbol prin excelenţă al mormântului lui Hristos, iar intrând înăuntrul acesteia ar asista aevea la

învierea Domnului, prin explozia de lumină concentrată spre centrul bisericii din ferestrele mari

ale tamburului cupolei, şi ar descoperi un spaţiu fără sfârşit şi fără timp.

Tema acestui proiect de arhitectură sacră ar trebui să fie Noul Ierusalim, temă arhitecturală

ce se regaseşte atât în creştinismul apusean cât şi în cel răsăritean. Voi aminti doar în trecere

mânăstirea Noul Ierusalim construită de patriarhul Moscovei Nikon în anii 1654-56. Sacralitatea

unui spaţiu este dată de capacitatea lui de a se mula pe realităţile spirituale, de a participa la efortul

duhovnicesc de a regăsi centralitatea prezenţei divine. Hramul unui astfel de program de

arhitectură sacră ar fi cu siguranţă Învierea Domnului.

Am încercat în prezentul proiect să îmbin într-o sinteza armonioasă şi coerentă simbolic,

elemente de arhitectură sacră din întreaga lume creştină din perioada unităţii Bisericii creştine:

Ierusalim, Constantinopol, Roma, Ravenna, Sinai, basilica octogonală, astăzi distrusă, din

Antiohia, Sfânta Sofia de la Kiev, şi în cele din urmă referinţe la lumea ortodoxă a celui de-al

doilea mileniu creştin, bisericile octogonale ruseşti din secolul al XVI-lea, spre exemplu biserica

Fericitului Vasile (Vasilii Blajenâi), iniţial denumită a Noului Ierusalim, sau mânăstirea Noul

Ierusalim de lângă Moscova. Proiectul manifestă astfel o deschidere ecumenică în sensul bun al

cuvântului, arătând că România în secolul XXI poate integra şi exprima fără complexe caracterul

14

Petre Guran

universal al creştinismului. Această strategie artistică trimite un mesaj: unitatea creştinismului se

regăseşte prin adăparea la izvoarele comune ale creştinismului antic, medieval şi bizantin. În

acelaşi timp trebuie amintit că revenirea Ortodoxiei în atenţia lumii contemporane s-a petrecut cu

ajutorul reînnoirii spirituale prin resursele patristice. Gândirea teologică neopatristică a eliberat

teologia ortodoxă de şcoală din capcana manualelor scolastice ale contrareformei, introduse pe

calea Poloniei şi a Ucrainei în secolul al XVII-lea. Ceea ce este Filocalia pentru viaţa mistică a

fiecăruia în parte poate deveni această catedrală pentru viaţa liturgică a întregii comunităţi creştine

a României. Răsadul pus de părintele Stăniloaie prin monumentala sa traducere a Filocaliei ar

înflori în piatră şi în duh, iar catedrala României s-ar citi vizual ca o grădină duhovnicească

(Leimonarion).

Sper ca aceste rânduri să convingă cel puţin că pentru a construi o nouă catedrală este

nevoie de un proiect spiritual înainte de cel arhitectural şi de utilitatea apelului la întreaga tradiţie

de arhitectură sacră a creştinismului pentru a răsapunde provocărilor locului şi timpului nostru.

Petre GURAN

15