Cabalinkabul Wordpress Com 2015-01-31 Prut Port Originea Ira
GRUPARI TERORISTE: ETA SI IRA
-
Upload
cristian-paliu -
Category
Documents
-
view
192 -
download
8
description
Transcript of GRUPARI TERORISTE: ETA SI IRA
GRUPARI TERORISTE: ETA SI IRA
Cea mai simplă definiţie a terorismului ar putea fi formulată astfel: ,,terorismul
constituie săvârşirea unei crime sau a unui
delict printr-o metodă specifică caracterizată prin violenţă şi intimidare în scopul
atragerii atenţiei opiniei publice”. Scopul tactic sau obiectivul imediat al grupului
terorist îl constituie crearea terorii, pe când scopul strategic îl constituie folosirea
panicii, a dirijării nemulţumirii publice generate de starea de teroare pentru a
obliga puterea politică să facă concesii. Se poate spune, fără greşeală că
terorismul are nevoie de multă publicitate.
Clandestinitatea, violenţa, acţiunile în grup sau individuale, de regulă sinucigaşe
(aşa-zisele bombe umblătoare), precum şi globalizarea sunt alte caracteristici ale
fenomenului terorist contemporan care provoacă greutăţi mari în combaterea cu
succes a acestui flagel.
Terorismul contemporan a devenit ameninţare majoră a democraţiei sec. XXI, „cel
mai mare rău al lumii contemporane” sau „Bing Bangul unei noi ere istorice a
omenirii”. Definit de Vladimir Putin, „drept boala secolului XXI”, un pol al noii ordini
mondiale, terorismul este caracterizat de Bill Clinton drept „partea întunecată a
globalizării care divide lumea în bogaţi şi săraci, promovează competiţia, dar şi
conflictele, alimentează sentimentele de ură, alienare, durere, concomitent cu
crearea de noi relaţii şi interacţiuni de noi conglomerate sociale, politice şi
economice”.
Terorismul este un fenomen mai uşor de descris decât de definit. Analiza acestei
maladii trebuie făcută în contextul schimbărilor care au avut loc în Europa şi în
lume în ultimul deceniu, al noii ordini mondiale pe cale a se instaura, al politicilor
de securitate determinate de crimă organizată, terorism, extremism
politic etc. În accepţiunea Legii 535/2004, privind prevenirea şi combaterea
terorismului, terorismul reprezintă „ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări, care 1
prezintă pericol public şi afectează securitatea naţională”, având următoarele
caracteristici:
• sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini
extremiste, ostile faţă de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin modalităţi
violente şi/sau distructive;
• au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură
politică;
• vizează factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi instituţiilor
publice, populaţiei civile sau a oricărui alt segment aparţinând acestora;
• produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit să atragă
atenţia asupra scopurilor urmărite.
Teroristul se caracterizează printr-o planificare riguroasă a
loviturii. În trecut, ţintele teroriştilor erau în special suveranii,
oamenii politici, personalităţi ale vieţii politice şi sociale. În
prezent, ţintele au început să fie tot mai des victime nevinovate,
anonimi, o masă amorfă, teroriştii urmărind să producă de fapt
teroare pentru a impresiona (Oklahoma, New York);
• violenţa reprezintă un obiectiv strategic, în timp ce
ideologia rămâne un teren de testare pentru aderare a teroriştilor.
Trăsătura comună a teroriştilor o constituie tendinţa de a-şi justifica
eşecurile personale prin fapte externe care nu depind de ei. Pentru a le înţelege
comportamentul se impune studiul psihologiei
grupurilor, căutarea identităţii prin aderarea la grup facilitând
2
adoptarea unei gândiri radicale;
• Combaterea terorismului pe cale militară nu mai este
singura soluţie. Cea mai eficientă metodă este progresul economic
(de văzut şi „Conferinţa internaţională privind terorismul” –
Singapore, 2001). Războiul împotriva câtorva terorişti, dus fără
reforme de fond, nu ar avea efect pe termen lung. Războiul de idei
este mai important acum, mai mult decât oricând. Contracararea
ideologiei extremiste, discreditarea acesteia, confruntarea dintre
fundamentalism şi modernitate au consecinţe ce pot fi reprezentate
astfel:
− au determinat apariţia reţelelor – stat, stat – individ.
− au bulversat datele geopoliticii.
− securizarea centralelor nucleare şi a frontierelor naţionale
a devenit o problemă de importanţă strategică.
− actele comise au însemnat un test dur pentru Guvernul
S.U.A. şi serviciile sale secrete, determinând critici vehemente la
adresa variantei oficiale în ceea ce priveşte surprinderea realizată
prin atacul terorist.
− au solidarizat cetăţenii S.U.A. şi au făcut posibil, în rândul
acestora, un patriotism greu de imaginat.
− reprezintă debutul revizuirii relaţiilor mondiale între state
3
şi al formării de noi alianţe pe baza intereselor reciproce. În ceea ce
priveşte asigurarea securităţii, se acordă o atenţie sporită
angajamentelor de neproliferare a armelor de nimicire în masă,
pentru a restrânge posibilitatea procurării acestora de către terorişti.
− organizaţiile teroriste au renunţat în acţiunile lor la orice
interdicţie de ordin umanitar, producând cu intenţie asasinate în
masă, chiar dacă paradoxal se acţionează de cele mai multe ori în
numele unor comandamente religioase / morale;
− Al-Qaida a încercat să obţină antrax şi toxina botulinică
din spaţiul ex-sovietic. În ,,bazarurile” unor state se găsesc destule,,bombe
nucleare”. Conform estimărilor unor servicii secrete,,s-au
pierdut” până în prezent între 10.000 – 25.000 de focoase nucleare;
− a apărut bioterorismul ca o nouă formă a manifestărilor
terorii,
− au fost editate manuale de pregătire teroristă.
E.T.A. – între politică şi război
Organizaţie Separatistă Bască E.T.A. a fost înfiinţată în
anul 1959 cu scopul de a crea un stat independent, în nordul
Spaniei (provinciile Vizcaya, Guipuzcoa, Alava şi Navara) şi în
sud-vestul Franţei (departamentele Labourd, Basse-Navarra şi
4
Soule), care să aibă la bază principiile marxiste.
ETA, abreviere pentru Euskadi Ta Askatasuna (în bască Pământul Basc și
Libertate sau Țara Bascilor și Libertate este un grup terorist armat din Spania,
care cere formarea unui stat socialist independent basc. Simbolul său este un
șarpe încolăcit pe un topor. Deviza sa este Bietan jarrai ("Continuă ambele").
Activităţile teroriste desfăşurate de organizaţie vizează
bombardarea şi asasinarea oficialilor Guvernului spaniol, în special
a forţelor militare şi de securitate, Poliţie şi Justiţie. E.T.A. îşi
finanţează activităţile prin acţiuni de răpire, furturi şi estorcări. De
la începutul anilor ’60, gruparea a omorât mai mult de 800 de
persoane.
Organizaţia numără mai multe sute de membri şi
susţinători. Iniţial, aria ei de operare a cuprins regiunile autonome
basce din nordul Spaniei şi sud-vestul Franţei, dar acţiunile
teroriste au vizat şi obiective ale Spaniei şi Franţei din alte zone ale
lumii. În diferite perioade de timp, E.T.A. a primit ajutoare din
partea Libiei, Libanului şi din partea statului Nicaragua.
În 26 august 2002, judecătorul spaniol pe probleme
antiteroriste, Baltasar Garzon, a decis suspendarea pe o perioadă de trei ani a
Partidului Separatist Basc (Batasuna), acuzat că sprijină
gruparea armată E.T.A. Tot la aceeaşi dată, Camera Inferioară a
Parlamentului spaniol a votat, cu o largă majoritate, scoaterea în
afara legii a acestei formaţiuni, pe baza unei prevederi legislative,5
adoptată în iunie 2002, după un şir de atentate ale E.T.A. care au
zguduit Spania. Astfel, Partidul Separatist Basc ar putea deveni
prima formaţiune politică scoasă în afara legii în Spania, după
dictatura generalului Francisco Franco, Batasuna fiind acuzat de
complicitate cu E.T.A. la comiterea de crime împotriva umanităţii.
Recent, în aprilie 2006, reprezentanţi ai E.T.A. s-au angajat să nu
mai folosească tehnici teroriste ca mijloace de presiune pentru
câştigarea drepturilor revendicate.
ETA (Euskadi Ta Askatasuna = Țara Bască și Libertate) forțează, pe plan local și
la nivelul administrației centrale, recunoașterea sa ca un partener imperativ de
negociere politică. Cum orice entitate politică are nevoie (mai ales) de o justificare
„metapolitică" – de invenția unei națiuni culturale, afinități spirituale și tradiții
comune –, ETA le-a născocit bascilor un prototip coleric de identitate care să-i
deservească politic grupării. Sigur, într-un procent firav, există simpatizanți ETA.
Însă identificarea vehemenței ETA cu naționalismul majoritar al Partidului
Naționalist Basc (PNB), de exemplu, este o confuzie paguboasă. Bascii susțin
independența (într-o proporție, poate, de 50%), dar nu anexați unei grupări armate
de eliberare (fictivă), ci ca suporteri ai unei ideologii democrate. Printr-un discurs
proindependență potent, partide ca PNB sau Aralar pot atrage voturi consistente
care le-ar legitima ulterioare exigențe politice. Orizontul unei Țări Basce
independente este o opțiune agreată de un procent important din populație, deși
nu se știe în ce măsură implicațiile afluente ale unui astfel de gest sunt complet
evaluate, ca și în cazul Cataloniei, în contextul unei Europe integrate și din ce în
ce mai federale. În orice caz, ocaua mică prin care se drămuiește independența
6
nu declanșează nemulțumiri severe cetățenilor comuni, cât irascibilitate în rândul
unei secte extremiste.
În megapixeli politici, poza Spaniei găzduiește 17 comunități autonome, între care
Catalonia, Țara Bască, Galicia, Navarra și Andaluzia au și statutul suplimentar
(sau, poate, inițial) de „comunități istorice". Descentralizarea s-a produs în 1978,
prin Constituția spaniolă postfranchistă, iar legea autonomiei lărgite acordate
Cataloniei în 2006 are, teoretic, aplicabilitate și asupra celorlalte comunități.
Contrar unei tendințe eugenice a grupării ETA, de a construi o rasă pură, bascii
cultivă cu succes ceea ce Habermas numea „communicative reason", pluralitate
spirituală. Bascii rulează agil valori internaționale (americane, europene, africane),
însă, bineînțeles, cu particularități culturale și cotidiene specifice. Universitățile
basce se implică harnic în programe de mobilitate studențească (Erasmus) în
interiorul Uniunii Europene. Într-un ghid de informații al Departamentului de
Cultură și Turism se poate afla, de exemplu, că „locuitorii acestei țări sunt
prietenoși și deschiși, bucuroși să primească vizitatori". Sigur, dincolo de aceste
stereotipii profitabile, bascilor chiar li se poate aproba un comportament sociabil și
salubru. Afectele microbiștilor se împart civilizat între echipe locale, Atletico de
Bilbao sau Real Sociedad, și fotbalul altor cluburi spaniole: F.C. Barcelona sau
Real Madrid.
Atentatele de la Madrid din 2004
Sentimentul civic basc are, de asemenea, un metabolism robust. În 2004, după
atentatul din Madrid, spaniolii (inclusiv bascii) s-au manifestat public, cu o
sonoritate categorică, acuzând răzbunarea politică plătită de Al-Qaida guvernului
proamerican al lui Aznar. Ca reacție la noul atentat ETA, voci inflamate condamnă
7
din nou, cu majuscule, agresiunile. Spania este o zonă care, din 1986 încoace, s-
a stabilizat social, sub patrafirul Uniunii Europene, astfel încât liniștea existențială
poate acomoda și jocul ideilor, și autoreflecția, și principii ferme.
Viața zilnică.
Bascii trăiesc, fără schimbări brusce, ritmurile unei vieți egale. Sigur, bascii
mănâncă la ore diferite decât flămânzii altor nații; sunt temperamentali; au frezuri
bizare și tendințe vestimentare năstrușnice. La modul concret, bilbainii nu au un
comportament pietonal precipitat, preferă metroul, se plimbă vesperal pe Gran Via
(„strada principală") și vânează chilipiruri în magazinele cu reduceri. Cu toate
acestea, nu m-am simțit niciodată ireconciliabil străin de „alma vasca" (sufletul
basc) pe care Miguel de Unamuno, bilbain prin origine, îl poetiza pe la începutul
secolului XX. Ceea ce într-adevăr delimitează răspicat pe basci („raza vasca" –
Miguel de Unamuno) de alte seminții este probabil limba proprie, euskera, vorbită
astăzi mai puțin ca altădată, în favoarea spaniolei. Educația școlară se face totuși
bilingvă.
Începuturile terorismului în Spania
Terorismul, contrar opiniei generale, este un fenomen care datează de mai bine
de patru decenii, însă a cărui prezenţă este tot mai simţită începând din anul
2001, marcat de atacul asupra turnurilor gemene din New York. Lucrarea de faţă
îşi propune analiza unui alt tip de terorism, asemănător totuşi celui menţionat
anterior, fiind vorba în speţă de un conflict etnic.
Rădăcinile disensiunilor dintre populaţia bască şi cea spaniolă se afundă mult în
istoria relaţiilor dintre cele două tabere, sămânţa discordiei putând fi localizată la
începuturile secolului XIX, deşi diferenţele erau evidente cu mult înainte. De fapt,
neînţelegerile s-au acutizat în perioada menţionată, ele având o istorie mult mai
profund adâncită în trecutul istoric al Spaniei.
Prima ruptură dintre cele două tabere s-a produs în secolul XVIII, când Burbonii
au lichidat reglementările coroanei de Aragon, făcând din navari şi basci singurele 8
zone care mai aminteau de vechile orânduiri de autoguvernare. Mai târziu, în
secolul XIX, bascii s-au remarcat prin iniţierea unor dezbateri intelectuale care să
rezolve problema minoritară ce se contura tot mai acut.
Momentul cel mai semnifictiv care a dus la imposibilitatea de a mai resolva acest
conflict s-a produs probabil în urma razboiului carlist din 1872-1876, când bascii
au început să fie reprezentaţi şi percepuţi ca un popor barbar, legat puternic de
mediul agrar, ceea ce era o oglindă a societăţii liberale spaniole de la sfârşitul
secolului al XIX, adeptă a patriotismului anti-foral .
Caracteristicile particulare care se atribuiau bascilor cu referire la foruri se asociau
mitului barbarului îndepărtat de orice formă de civilizaţie liberală, şi implicit, de
identitate naţională. Priviţi ca fiind sălbatici, primitivi, arhaici, teocraţi, feudali,
oligarhi, matriarhali, rurali, analfabeţi, violenţi, şi nu în ultimul rând debili mental, ar
fi fost aproape imposibil să nu ia naştere un conflict etnic în condiţiile date.
Politicieni, intelectuali şi corespondenţi de război deopotrivă descriau zonele
locuite de basci ca fiind populate de oameni cu o limbă de neînţeles, cu obiceiuri
si comportament refractare modernităţii. Magnitudinea conflictului ce avea să
dobândească o întorsătură tot mai greu de controlat a fost oferită de însuşi regele
Spaniei, în 1876. Alfonso al XII-lea a concentrat într-o frază un conflict ce există şi
astăzi şi în mod cert va continua să „colorezeˮ societatea spaniolă: „...trebuie
menţionat că aceasta este altă ţară, diferită de restul Spaniei în obiceiuri şi tradiţii,
în idei şi gândire. O Sparta care întodeauna va fi împotriva a ceea ce Spania va
hotărî, chiar daca va fi şi în interesul săuˮ .
Euskadi ta Akatasuna
Pentru a facilita întelegerea statutului pe care bascii îl aveau la sfârşitul secolului
al-XIX-lea, se poate spune că pentru liberalii madrileni sau barceloneni, bascii
erau precum indienii în Statele Unite: un colectiv care trebuia civilizat.
Acţiunile desfăşurate de ETA (Euskadi ta Akatasuna) şi-au sporit gradul de
violenţă începând cu jumătatea deceniului şase al secolului XX, pe fondul 9
evenimentelor din Europa Occidentală cu privire la statutul minorităţilor. Astfel,
Europa a devenit teatrul unor provocări violente, avându-i ca precedent pe
naţinaliştii flamanzi din regiunea belgiană a Flandrei, cât şi austriecii de limbă
germană din Alto Adigio, aceştia manifestându-şi dezaprobarea faţă de regim prin
intermediul tablourilor, manifestaţilor, agresiuniunilor şi al bombelor.
Începutul ETA datează din prima jumatate a secolului XX, cand a fost creat
Partidul Naţional Basc (Partido Nacional Vasco) cu scopul declarat de a obţine
autonomia regiunii. În urma războiului civil, mulţi dintre membrii Partidului Naţional
Basc au plecat în exil în Franţa de unde plănuiau o lovitură de stat împotriva
regimului franquist. Însă ETA, ca organizaţie teroristă a luat naştere în urma
conflictelor ideologice din cadrul Partidului Basc. În 1957, grupul Ekin (un grup
studenţesc basc), în fruntea căruia se afla fostul lider al aripii tinere al Partidului
Basc, Jose Luis Alvarez Esparanza, s-a întâlnit cu liderii Partidului Basc aflat în
Paris . Grupul Ekin a refuzat ideile propuse de Partid, care mergeau pe o cale
mult mai pacifistă, luându-se hotarârea expulzării lor. În 1959, acelaşi Grup Ekin
reapare sub numele de Euskadi ta Akatasuna (Naţiunea şi Libertatea Bască), sau
ETA. Încă de la începutul activităţii lor, ETA a stabilit linii operative cu grupuri
straine asemănătoare: Facţiunea Armatei Roşii Germane, Armata Republicană
Irlandeză, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Frontul Eliberării Naţionale din
Algeria.
Primul program de atac elaborat de ETA a fost gândit în anul 1964, când s-au şi
autointitulat ca „anti-capitalişti şi antiimperialiştiˮ. Strategia lor se baza pe teoria
spiralei acţiune-represiune-acţiune, ceea ce se traducea concret prin atacuri
împotriva armatei spaniole, poliţiei şi gărzii civile care ar provoca, potrivit teoriei
lor, o reacţie a guvernului împotriva întregii populaţii basce, aceasta ducând
implicit la o reacţie din partea bascilor împotriva guvernului, finalizându-se cu o
revoluţie generală. ETA a început testarea acestui program din 1967, printr-o
serie de jafuri ale unor bănci, bombardarea clădirilor guvernamentale şi schimburi
armate cu poliţia spaniolă
10
.
Viziunea bască
Terorismul basc a luat naştere ca o reacţie directă la politicile Franquiste, deşi
aparătorii săi susţin că rădăcinile se afundă adânc în visele frustrate pentru
obţinerea independenţei. Ţinând cont de argumentele istorice pe care aceştia le
aduc în favoarea lor, cât şi privaţiunile şi politica agresivă pe care au suferit-o în
timpul lui Franco, cel mai probabil este vorba despre o combinaţie a celor două,
cu un rol preponderent al celui din urmă, fără însă a exclude primul argument.
Astfel, din punctul de vedere al bascilor, cultura lor a fost oprimată în favoarea
celei pur spaniole, ceea ce le-a provocat teamă vorbitorilor de limbă bască, mass
media desfăşurându-şi activitatea, de asemenea, exclusiv în limba spaniolă,
acestora adăugându-se imigrarea masivă a vorbitorilor de spaniolă .
Viziunea bască cu privire la opresiunile suferite nu este tocmai departe de
realitate, întrucât regimul franquist chiar a însemnat represiunea tuturor
activităţilor şi manifestărilor culturale basce. Franco a justificat toate aceste
acţiuni represive prin separatismul ireversibil pe care îl impun de la sine limba şi
cultura basce. Perioada franquistă a însemnat pentru basci interzicerea
obiceiurilor, porturilor tradiţionale, folclorului, cât şi predarea limbii euskera în
şcoli. Politica franquista aplicată bascilor a fost şi o consecinţă directă a susţinerii
oferite de către aceştia republicanilor în timpul războiului civil, fiind cazul
provinciilor Vizcaya şi Guipuzcoa declarate „provincii trădătoareˮ.
Primul act al „răzbunăriiˮ sale a fost revocarea autonomiei fiscale acestor două
provincii. În schimb, ca un semn de recunoştinţă pentru „fidelitateaˮ din timpul
războiului civil, Alava şi Navarra şi-au păstrat autonomia fiscală.
Numărul execuţiilor din ordinul lui Franco a fost semnificativ, de ordinul miilor
după 1937, victimele fiind lideri ai Partidului Naţionalist. Cei care au scapat
omorului, au fost ţinuţi în închisori speciale.
11
Argumentele istorice pe care le invocă bascii, pe lângă cele strict de ordin cultural
şi lingvistic, fac apel la vechimea lor în zonă: prezenţa lor e atestată încă din
neolitic, mai târziu, în Evul Mediu fiind parte a Regatului Basc al Navarrei,
devenind treptat parte a Regatului Castiliei, dominant în Iberia. Alte argumente cu
care au încercat să-şi câştige autonomia au vizat simbolurile „decadenţeiˮ
spaniole din zonă: cinematografe, baruri, discoteci, traficanţi de droguri, bascii
remarcând-se printr-un catolicism sever şi moralist. Conflictul dintre basci şi
spanioli pare iremediabil din punctul de vedere al celor dintâi, dacă luăm în
considerare declaraţiilor lor potrivit cărora ei şi imigranţii spanioli ocupă două lumi
socio-culturale complet diferite. Judecând din această perspectivă, reconcilierea
pare întradevăr de neatins, conflictele culturale fiind unele dintre cele mai violente
şi greu de rezolvat, cum istoria a demonstrat-o de atatea ori. Bascii privesc
imigrantul spaniol ca pe o persoană arogantă, superficial culturalizată, de
neîncredere şi extrem de egoistă. Percepţia aceasta a devenit cu atât mai
răspândită cu cât preoţii înşişi au susţinut-o şi chiar au propagat-o. Tagma
preoţilor din Guipuzcoa a semănat suspiciune în rândul populaţiei cu privire la
acestă atitudine anti-religioasă a imigranţilor, pe care îi văd ca o reală ameninţare
asupra comunităţii. Drept pentru care, bascii refuză categoric renunţarea la limba
lor maternă, euskera, care pentru ei reprezintă esenţa comunităţii basce şi a
etnicităţii lor.
Atacurile teroriste întreprinse de ETA
Paradoxal, Constituţia noului regim al Spaniei, din 1978, care a acordat
autonomie provinciilor spaniole (începând cu anul 1979, în urma unui
referendum), nu a dus la o detensionare a relaţiilor dintre basci şi spanioli, ci la
sporirea atacurilor teroriste din partea ETA. Explicaţia rezidă în dorinţa de neclintit
a bascilor de a nu se mulţumi cu o autonomie limitată, ci vizarea permanentă a
obţinerii independenţei totale.
Problemele grave cu care se confrunta poliţia spaniolă datau încă de la începutul
deceniului şapte, când un sfert din forţele de ordine spaniole erau localizate în
12
Pais Vasco. În general, atacurile ETA vizau integritatea fizică a persoanelor
publice, a politicienilor, deşi victimele au început să fie din ce în ce mai
numeroase şi în rândul civililor, însă începând cu 1974, când 12 civili şi-au pierdut
viaţa într-un atentat . Astfel, primul asasinat care a cutremurat scena politică
spaniolă l-a avut ca victimă pe Luis Carrero Blanco, preşedintele guvernului, în 20
decembrie 1973.
Răspunsul dat de Franco atacurilor din ce în ce mai violente a fost vizibil în
contextul eliminării fizice a trei membrii ai Frontului Revoluţionar Antifascist şi
Patriotic, la care s-au adăugat doi membrii ETA. Violenţa grupării teroriste a luat
amploare începând cu 1968, prin asasinarea unui poliţist, găsit mort la uşa
apartamentului său, Meliton Manzanas, cunoscut pentru metodele de tortură
aplicate deţinuţilor. Franco a reacţionat cu o forţă extraordinară din august 1968
până în aprilie 1969: mii de arestări cărora le-au căzut pradă aproape toţi liderii
ETA.
În decembrie, 1969, 15 membrii ETA au fost judecaţi public de o curte militară
pentru asasinarea lui Manzanas, ETA răspunzând prin răpirea unui consul vest
german, Eugen Biehl, ţinut ostatic, cerinţa lor fiind abolirea pedepsei cu moartea
pentru cei 12 acuzaţi .
Căderea regimului franquist a adus cu sine, după cum am menţionat anterior, în
afară de autonomie, amnistii regale care au golit practic închisorile de detinuţi
politici, un foarte mare număr fiind de origine bască. Paradoxul de care vorbeam
la început s-a manifestat violent în anul acordării autonomiei, 1978, ETA
producând mai multe victime decât în toţi anii precedenţi, de la înfiinţare, făcând
din Pais Vasco regiunea cea mai violentă din Europa de Vest. O dată cu
schimbarea regimului, ETA şi-a modificat abordarea problematicii minoritare,
spunând că nu este o simplă organizaţie anti-Franco, ci o organizaţie socialistă
revoluţionară orientată spre obţinerea „dictaturii proletariatuluiˮ , preferabil fără a
recurge la violenţă, dar fără s-o excludă dacă scopurile o cereau.
13
Tot anul 1978 a adus o schimbare în ceea ce priveşte folosirea violenţei de către
ETA, inovarea aparţinându-i lui Herri Batasuna, braţul politic al organizaţiei, care
prevedea ca violenţa să fie utilizată ca instrument pentru a face menţinerea în
interiorul Spaniei, din punct de vedere economic al Pais Vasco, într-un fapt politic
intolerabil. În perioada 1976-1986, ETA a provocat moartea a zece generali şi
admirali, la care s-au adăugat 300 de militari şi poliţişti . Cu toate acestea,
numărul victimelor provocate de atacul organizaţiei a scăzut constant începând cu
1979, în deceniul 8 atingând o medie de 34 de asasinate anuale (15). Nici anii 90
nu au adus cu sine mai mult decât o reducere a numărului victimelor, atacurile
teroriştilor continuând cu asasinarea procurorului Carmen Tagle, în Madrid. În
1993, au provocat 4 explozii masive, dintre care două în Madrid, pe 21 iunie,
omorând 7 oameni şi rănind 22, şi alte două în Barcelona, pe 29
octombrie. Planurile de a-l asasina pe regele Juan Carlos, în august 1995 a fost
dezavuat de forţele spaniole în cooperare cu cele franceze, supus eşecului fiind şi
planul de asasinare al lui Jose Maria Aznar (PP), provocându-i doar uşoare răni
primului ministru de la vremea aceea. Din nefericire, în 1997 cât şi în 2000, ETA a
reuşit să ducă la bun sfârşit alte două asasinate, avându-i ca victime pe şeful
Curţii Supreme de Justiţie, Rafael Martinez Emperador. Împlinirea a 25 de ani de
la restaurarea monarhiei a fost şi ea însângerată prin asasinarea de către ETA a
unui fost ministru al Sănătăţii, în Barcelona.
Practic, fiecare an a fost presărat de incidente de acest gen, care deşi nu erau
numeroase, aveau rolul de a reaminti conducerii că bascii nu au renunţat la ideea
de a câştiga independenţa totală.
De-a lungul istoriei sale, ETA a demonstrat o capacitate surprinzătoare de a-şi
reorganiza conducerea după succesele înregistrate de poliţişti, menţinându-şi
liderii şi centrele de decizie în afara închisorilor.
În ceea ce priveşte ramura sa politică, reprezentată de Partidul în fruntea căruia s-
a remarcat Herri Batasuna, a fost prezent pe scena politică spaniolă începând cu
14
1978, până în 2003, fiind interzis la 30 iunie 2002 pentru promovarea violenţei
politice.
Noua situaţie creată a produs din nou panică în relaţiile dintre cele două tabere,
întrucât în perioada electorală au fost asasinaţi candidaţi şi membrii ai celor două
partide, Partidul Popular şi Partidul Socialist al Muncitorilor Spanioli( Partido
Socialista de los Obreros Espanoles). Sediile de partid erau atacate, campaniile
boicotate şi un număr deloc neglijabil dintre votanţi se vedeau forţaţi să
părăsească Pais Vasco. Anularea voturilor Partidului Naţional Basc a fost văzută
de către aceştia drept o ilegalitate, o măsură care încălca dreptul
reprezentativităţii, ceea ce bineînţeles era fals, bascii producând pabube materiale
şi mai ales umane semnificative.
Singura situaţie în care ETA a fost acuzată pe nedrept de atentat la adresa
siguranţei naţionale a fost cu ocazia bombardării căilor ferate din Madrid, la 11
martie 2004, când Aznar a acuzat fals ETA, atacurile fiind de fapt provocate de
militanţi islamici. Probabil că şi în prezent mai există o bună parte a populaţiei
spaniole, şi nu numai, care acuză ETA de atentatele din 2004, pe fondul situaţiei
tensionate dintre basci şi spanioli.
ETA - In oglinda principalelor partide. Prezent şi viitor
Conflictul etnic care îi înfruntă pe basci, pe de-o parte, şi pe spanioli, de cealaltă
parte îşi are seva în însăşi constituţia Spaniei, agravată de dorinţa de nestrămutat
a bascilor de a obţine ruperea totală de Spania. Astfel, Constituţia spaniolă nu
oferă un statut formal minorităţilor în Parlamentul spaniol, în timp ce în Senat
utilizarea lor este permisă doar o singură zi pe an, spre deosebire de Finlanda,
spre exemplu, unde suedeza are statut de limbă oficială. De acelaşi tratament se
bucură şi catalana alături de galiciană, care sunt oficiale doar în interiorul
comunităţilor autonome respective. Constituţia de asemenea, are o singură
versiune, cea scrisă în spaniolă.
15
În ceea ce priveşte maniera în care principalele partide au încercat să aplaneze
conflictul, au existat două tendinte principale, corespunzătoare fiecăruia dintre ele.
În timpul mandatului lui Jose Maria Aznar , bascii au fost evident defavorizaţi pe
fondul promovării unei identităţi lingvistice pur spaniole, ceea ce a determinat
comunităţile autonome să promoveze învăţământul şi literatura strict în limba
spaniolă. Liderii politici, în principal Aznar, respingeau chiar şi o formă moderată
de naţionalism basc, văzută ca periculoasă pentru unitatea ţării, prin insistenţa sa
asupra autodeterminării şi cererea de modificare a Constituţiei în favoarea
autonomiei totale a Pais Vasco. În timpul în care Aznar a deţinut funcţia de şef al
guvernului, Constituţia a dobândit un statut aproape sacrosanct, orice sugestie din
partea catalanilor şi a bascilor pentru amendarea documentului fiind respinsă
brutal.
Atitudinea adoptată de Partidul Popular faţă de problemele minoritare ale Spaniei,
şi faţă de ETA în special au avut ecou în rândul spaniolilor, imaginea folosită de
oficialităţi fiind cea de luptă bine versus rău, iar adepţii ETA nu depuneau eforturi
pentru a dezminţi teoria. Politicienii Partidului Popular încă mai fac trimiteri la
recucerirea contra maurilor când vorbesc despre dezvoltarea naţiunii spaniole ..
Mai mult, statisticile au demonstrat că majoritatea bascilor nu se identificau cu
măsurile teroriste ale ETA, cu mijloacele şi ţelurile sale. Mulţi dintre ei nici nu s-au
născut în Euskadi, dacă ne gândim la migraţia pe scară largă din anii 60 .
În ceea ce-l priveşte pe Jose Rodrigo Zapatero şi partidul pe care îl conduce,
viziunea lui faţă de ETA este mai docilă în comparaţie cu politica dusă de Aznar,
însă nu atât de permisivă încât să le ofere bascilor autonomia completă.
Pe fondul cerinţelor grupării ETA, s-au realizat studii care au ca punct de plecare
analiza din perspectivă economică e unei eventuale separări a Pais Vasco de
Spania, iar rezultatele nu sunt deloc în favoarea dezlipirii. Concluziile tuturor
studiilor economice au demonstrat că „povaraˮ fiscală pe care ar trebui s-o preia
Pais Vasco ar fi cu mult peste posibilităţile ei financiare reale. Costurile pentru a
prelua toate funcţiile pe care le are un stat în diverse domenii, printre care al
16
relaţiilor internaţionale, apărare, sistem juridic şi financiar ar fi imposibil de
administrat de Pais Vasco. Mai mult, ar fi nevoiţi să abandoneze zona euro, ceea
ce ar crea un dezechilibru în comerţul intern şi mai ales în relaţiile economice
externe. Dependenţa sa economică faţă de Spania este demonstrată de cifre,
care arată că Pais Vasco face comerţ cu Spania de 11 până la 16 ori mai mult
decât cu oricare altă ţară europeană .
Zona de nord est a Spaniei suferă consecinţele unei îmbătrâniri a populaţiei, ceea
ce face ca sistemul actual de pensii să nu funcţineze în cadrul unui stat
independent.
În consecinţă, secesiunea nu ar aduce decât contrariul prosperităţii: mai puţine
posibilităţi de angajre, şomaj, servicii publice mai modeste, diminuarea pensiilor.
Cu toate acestea, nici cele mai detaliate studii nu l-au oprit pe preşedintele
Partidului Naţional Basc să afirme că „suntem dispuşi să plătim orice preţ pentru a
dezrădăcina o dată pentru totdeauna ocupaţia spaniolă. Am fi dispuşi inclusiv să
suportăm o diminuare a nivelului de viaţă.ˮ Tipul acesta de delcaraţii aminteşte
mai mult de zona Orientului Mijlociu, de conflictele civilizaţionale dintre islamici şi
nord americani, decât de două etnii ale unei ţări membră a Uniunii Europene.
Concluzii
Analizând societatea spaniolă şi relaţiile interpersonale, în special pe cele din Pais
Vasco, s-a ajuns la concluzia că ETA nu a reuşit să mobilizeze basquismul
favorabil independenţei, nici să-şi asocieze statul spaniol ca să accepte
revendicările bascilor. ETA şi-a pierdut din puterea ideologică în momentul în care
a fost declarată duşman nu al statului spaniol, ci al egalităţii, solidarităţii şi
libertăţii. Terorismul a cauzat o pierdere a activităţii economice a zonei, a
participării la întregul economic statal, atât în termeni de PIB, cât şi de populaţie şi
angajări.
Pentru a câştiga credibilitate, ETA ar trebui să întreprindă mai multe acţiuni de
genul celor din 2006, care să facă ireversibilă întoarecerea la violenţă şi să
17
permită să se vorbească, în sfârşit de o normalizare politică totală. Pentru ca
aceasta să devină realitate, trebuie ca atât partidele, cât şi populaţia să
promoveze respectul pluralităţii etnice în interiorul unui stat. Însă realitatea arată
complet diferit, dacă analizăm anii 90, când cucerirea culturală a bascilor a fost un
succes: euskera aproape că a înlocuit complet spaniola în şcoli, televiziunilor şi
radiourilor de asemenea li s-a cerut să folosească euskera, în ciuda faptului că
doar un sfert din populaţia este fluentă.
Conflictul rămâne deschis, fiind un fenomen în continuă mişcare şi schimbare,
sensibil la apariţia de noi idei şi concepte, şi mai ales la mişcările etnice
asemănătoare de pe întregul teritoriu al Europei.
IRA
Armata Republicană Irlandeză Temporară este o organizaţie
teroristă radicală, înfiinţată în 1969 ca aripă armată, clandestină,
a partidului republican irlandez Sinn Fein. Acest partid, de
orientare marxistă moderată, are ca principal punct al
programului său eliminarea forţelor militare britanice din Irlanda
de Nord şi unirea acestei provincii cu Republica Irlanda. Partidul
are un organism specializat, numit Consiliul Militar, care se ocupă
de coordonarea activităţilor IRA.
Paleta mijloacelor de luptă ale IRA este foarte largă, incluzând
atacuri cu bombă, asasinate, răpiri, bătăi aplicate loaialiştilor,
protestanţilor sau altor oponenţi-pe care nu consideră necesar
să-i ucidă-extorcări de fonduri şi jafuri armate. Ţintele cele mai
des vizate sunt înalţii oficiali britanici, membrii forţelor militare şi
de poliţie britanice, staţionaţi în Irlanda de Nord, precum şi
activişti ai grupurilor para-militare, loialiste, nord-irlandeze.
Atacurile cu bombe au fost îndreptate asupra instalaţiilor
18
feroviare din Marea Britanie, staţiilor de metrou şi a centrelor
comerciale; au fost raportate atacuri şi asupra trupelor britanice
dislocate în Europa Occidentală, în special în Germania de Vest.
O primă încetare a focului a fost declarată, în mod unilateral de
către IRA, la 1 septembrie 1994, fiind încălcată în februarie 1996.
O altă încetare a focului a fost propusă în iulie 1997.
Majoritatea membrilor IRA sunt specialişti în armament şi în
fabricarea de bombe artizanale, mulţi dintre ei fiind instruiţi în
taberele de antrenament ale organizaţiilor teroriste din Orientul
Apropiat. Metoda preferată de acţiune este de a plasa o maşină,
de obicei furată, în apropiere ţintei vizate, de multe ori fiind
anunţată poliţia, pentru a-i prinde în capcană pe membrii forţelor
de ordine veniţi la faţa locului. Altă metodă des folosită este de a
plasa pachete cu explozivi în toaletele publice, fiind preferate în
acest scop barurile frecventate de loialişti sau de militarii britanici.
Cronologie:
23 februarie 1998, o maşină capcană explodează la
Portadown, în chiar ziua în care trebuiau reluate, fără
participarea IRA, negocierile de pace în problema irlandeză. Nu
se înregistrează victime, ci doar pagube materiale.
15 iunie 1996, un camion încărcat cu exploziv este detonat
într-un centru comercial din Manchester, fiind rănite 206
persoane şi producându-se mari daune clădirii; printre cei răniţi
au fost şi doi turişti germani. IRA a revendicat acest atentat.
9 februarie, deflagraţia unei încărcături explozive, plasate într-
o parcare subterană din cartierul londonez Dockland se soldează
cu doi morţi şi peste o sută de răniţi, printre care şi doi turişti
19
americani.
9 martie 1995, teroriştii IRA au deschis focul cu mortierele
asupra Aeroportului Internaţional Heathrow, din Londra. Au avut
loc trei atacuri, dar nu s-au înregistrat victime sau pagube
materiale, proiectilele folosite neexplodând la impact.
24 octombrie 1990, un atentat sinucigaş mai puţin obişnuit a
avut loc la punctul de control Londonberry, din Irlanda de Nord:
un cetăţean, a cărei familie era ţinută ostatecă de IRA, a fost
obligat să intre cu o maşină capcană în respectivul punct de
control şi să o detoneze. În atentat au murit cinci militari britanici
şi nefericitul şofer.
30 iulie, Ian Gow, membru al Parlamentului britanic este ucis
de explozia unei bombe plasate de IRA în faţa reşedinţei sale.
2 iunie, un ofiţer britanic de artilerie este împuşcat mortal de
trei terorişti, la Dortmund, în Germania, în timp ce se întorcea
acasă, cu soţia, de la o petrecere. Într-un comunicat, dat
publicităţii la Dublin, IRA şi-a asumat responsabilitatea pentru
atentat.
27 mai, doi turişti australieni au fost împuşcaţi mortal de către
teroriştii IRA, în Olanda la Roermond. Într-un comunicat al
organizaţiei s-a arătat că cei doi au fost ucişi din greşeală, fiind
confundaţi cu doi soldaţi britanici.
26 octombrie 1989, în Germania, la München-Gladbach, un
comando IRA a asasinat un soldat englez şi pe copilul acestuia.
28 septembrie, eşuează încercarea IRA de a detona o
încărcătură explozivă, amplasată în maşina unui militar britanic
20
dislocat în Germania.
12 septembrie, un poliţist este rănit într-o ciocnire cu
separatiştii irlandezi, în portul belgian Antwerp. Nimeni nu a
revendicat atentatul, bănuielile căzând asupra IRA sau a Frontul
Popular de Eliberare Irlandez, o altă organizaţie teroristă de
stânga, din Irlanda de Nord, de orientare catolică.
28 august, o bombă plasată în maşina unui ofiţer britanic din
Hanovra, în Germania, refuză să explodeze, militarul scăpând
astfel nevătămat.
9 iulie, este ucisă, la Dortmund, soţia de origine germană a
unui ofiţer britanic care se afla într-o maşină parcată pe marginea
drumului. Este primul asasinat efectuat în Germania, de către
IRA, asupra unei persoane care nu are cetăţenie britanică.
19 iunie, cinci bombe sunt plasate într-o cazarmă a armatei
britanice din Ossnabruk, în Germania, patru dintre ele fiind
descoperite la timp şi dezamorsate, a cincia explodând şi
provocând pagube însemnate clădirii. Atentatul a avut loc după
cinci zile de la încarcerarea, în penitenciarul din Ossnabruk, a doi
activişti IRA.
7 februarie, două bombe sunt plaste în maşinile unor militari
britanici de la o bază din Hanovra, una fiind găsită şi
dezamorsată, cealaltă explodând şi omorând un militar englez.
Mai mulţi membrii ai familiei acestuia au fost răniţi.
9 ianuarie, un comando IRA împuşcă, la Munster, în
Germania, doi militari într-un complex de clădiri aparţinând
armatei britanice. IRA a revendicat atentatul şi a ameninţat cu
intensificarea atacurilor contra obiectivelor guvernamentale şi
21
militare britanice.
Nu se cunoaşte cu precizie numărul membrilor organizaţiei dar,
în mod cert, are câteva sute de luptători, la care se adaugă alte
câteva mii de susţinători şi simpatizanţi. Puterea organizaţiei a
fost grav afectată de plecarea unora dintre membrii cu vechime şi
experienţă, care s-au alăturat nou-înfiinţatelor grupări, mai
extremiste şi mai radicale.
Gruparea operează cu predilecţie în Irlanda de Nord, în
Republica Irlanda, Marea Britanie şi Europa Occidentală.
În decursul timpului, a primit sprijin de la mai multe grupări şi
chiar de la unele state. Mari cantităţi de armament au venit din
Libia, tot acolo si in alte zone ale Orientului Mijlociu, fiind
antrenaţi unii dintre membrii comandourilor IRA. OEP-ul a fost, la
un moment dat, sprijinitor şi furnizor de echipamente militare
pentru teroriştii irlandezi. În prezent, se primesc arme şi bani de
la comunitatea irlandeză din Statele Unite, iar unele similitudini
cu acţiunile grupării basce ETA ne fac să considerăm că există
legături între cele două organizatii.
CONCLUZII
Terorismul este astazi o grava amenintare a pacii si intelegerii
intre popoare. Este una dintre cele mai grave infractiuni ce pune
in pericol siguranta si viata cetatenilor folosind violenta ilegala
impotriva ordinii de drept.
Indiferent de motivatie, forme sau manifestari, actele de terorism
sunt considerate ca fiind de natura criminala, iar teroristii sunt
etichetati drept criminali in serie.
Ca realitate sociala, fenomenul terorist face parte din acea
22
categorie de criminalitate ce cuprinde fapte constand in
savarsirea unor acte de violenta, menite sa induca o stare de
panica in randul opiniei publice, in scopul satisfacerii unor
revendicari etnice, politice, ideologice, sociale, religioase ori de
alta natura. Terorismul este un fenomen negativ.
BIBLIOGRAFIE:
ANDREESCU, Aurel - Terorismul internațional - flagel al
lumii contemporane (Ed. MAI, București, 2003);
ANDREESCU, A.; Radu, N. - Terorismul european (TE – SAT
2007) și crima organizată, în Simpozionul “Gestionarea
situațiilor critice – vulnerabilități și riscuri”, 11 iulie 2007,
M.I.R.A., revista “Geopolitica;
ANDREESCU, A.; Radu, N. - Terorismul – războinicii de
nișă și intimidarea openenților, în Conferință Științifică
Internațională, Secțiunea «Științe militare», Academia Trupelor
Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 23-25 noiembrie 2007;
BAYLEI,R. – Jihadul: inataturile islamului de la sursele primare
Coran si Hadith, Bucuresti, 2001;
BERGEN, P. – Razboiul sfant, Ed Alfa, Bucuresti, 2002;
SIMILEANU , Vasile - Radiografia terorismului, Ed. Top Forum,
Bucuresti, 2004;
VADUVA, Vasile – Terorism contemporan –factori de risc, Ed.
Universitatea Nationala de Aparare, Bucuresti, 2005.
23
24