Cuprins:

DE LA ADAM ŞI EVA Costel Cozorici - Pag. 2

MINI CURS PENTRU ÎNDRĂGOSTIŢI

Mihai Ghiurţu - Pag. 3

VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ!

Ştefan Mihai - Pag. 4

AŞTEPTÂND O MINUNE ÎN

VIAŢA NOASTRĂ

Cătălina Constantin - Pag. 5

“CE MIRARE CĂ EŞTI...”

cules Dana Lungu - Pag. 6,7

MAMA... ZEIŢA!

Mathias Stoica - Pag. 8

PUTEREA ALINTAROMEI

Vali Meiu - Pag. 9

PRIMII PAŞI ÎN ACEST VALS MĂREŢ

AL IUBIRII

Lavinia Clim - Pag. 10

BINECUVÂNTAREA FAMILIEI

Alina Tuduri - Pag. 11

FAMILIA, UN CADRU DE ÎMPLINIRE

Aura Vatamaniuc - Pag. 13

OMIDA ŞI FLUTURAŞUL

Adi Fule - Pag. 15

ROSE, FEMEIA

Patricia Krişan - Pag. 16

de muştar

N U MĂR U L

6 MA R T IE

148 REVIST Ă ED IT AT Ă

DE B ISERICA

N E E M I A , IAŞ I

Împărăţ ia cerur i lor se aseamănă cu un grăunte de muştar , pe care l -a luat un om ş i l -a semănat în ţar ina sa. Grăunte le

acesta , în t r -adevăr , este cea mai mică d in t re toate seminţe le, dar , după ce a crescut , es te mai mare decât zarzavatur i le ş i

se face un copac, aşa că păsăr i le ceru lu i v in ş i îş i fac cu ibur i în ramur i le lu i . Matei 13 .31 ,32

Grăunte

De la Adam şi Eva

Când mi s-a propus să scriu un articol pentru acest număr, am vrut să abordez două tematici separat: una despre familie şi cealaltă despre femeie, că tot o vom sărbători curând. Dar am sesizat – dacă nu eram deja convins – că ele vin la pachet, sunt inseparabile. Şi am mai observat că undeva se mai strecoară o greşeală, chiar dacă vina nu-mi aparţine. Ori am eu o problemă cu sărbătorile astea, ori îmi scapă mie ceva – şi îmi voi cere scuze public de la cei pe care îi

deranjez, mai ales „tradiţionaliştilor‖. De ce avem nevoie de această sărbătoare? Dacă e să traduc în limbaj creştin, există atât de multă substanţă într-o relaţie, încât ziua de 8 martie ar da pe dinafară. Dacă avem o poruncă să iubim femeia – că e vorba de soţie, mamă, fiică, egal – avem oare dreptul să o iubim doar într-o singură zi? [...]

Continuare în pagina 2

Costel Cozorici

P A G I N A

2 Grăunte de Muştar Nr. 148 - 6 Martie

Costel Cozorici

[...] Poate oare corpul nostru să funcţioneze doar cu o singură „coastă‖? Sau este vreun organ ce ar putea să le suplinească pe toate celelalte? Nu, pentru că aşa am

fost creaţi, într-o complexă interdependenţă. Dar am auzit voci care ar spune că 8 martie este o zi în care ar trebui să ne iubim soţiile, mamele, fetele într-un mod deosebit. Dar cum ar putea fi iubirea dacă nu una într-adevăr specială? Există mai multe nivele de manifestare a acestui sentiment atât de special şi de unic? Azi am mai mult chef de a-mi iubi soţia decât ieri? Pot să-mi porţionez sentimentele? Iubesc în leasing? Iată doar câteva întrebări care au un răspuns unic: nu. Am atât de multe idei despre familie (cu toată consistenţa şi potenţialul ce le implică), încât îmi vine greu să încep de undeva. Mă gândesc că prima dată Dumnezeu l-a creat doar pe Adam. Dar parcă pentru a se dezvinovăţi pentru singularitatea primului om, a creat-o mai apoi pe Eva. Cine L-ar putea acuza vreodată pe Dumnezeu de egoism? Pentru că, în umblarea Lui, El nu era singur. Şi totuşi, pe Adam aşa l-a făcut: singur şi gol. Şi ca să elimin această tentă de egocentrism, cine L-ar mai fi acuzat, dacă nu ar fi inventat familia? Era Dumnezeu în ceruri şi Dumnezeu pe pământ. Doar a fost creat după chipul şi asemănarea Sa. Era foarte simplu. Dar din exces de iubire, istoria pământeană nu începe de la unu, ci de la doi. Atunci familia primară nu e altceva decât o extensie a eului către doi. Este prima dezvoltare embrionară (pentru că tot am învăţat fazele dezvoltării fătului). Este ceva ce se naşte din sfinţenia lui Dumnezeu. De aceea îmi imaginez că stă la baza societăţii, bisericii şi, de ce nu, a Divinităţii. Dacă aş merge mai departe, în abisul începutului, îmi imaginez Trinitatea întocmai ca pe o familie. O familie plină de sfinţenie, de armonie, de dragoste şi pace cerească cum cu siguranţă îşi doreşte Domnul şi pentru noi. Şi dacă plecăm de la această asemănare cu embrionul şi transcedem în vremurile noastre, se ridică o întrebare: când ni se permite să ucidem acest embrion, în ce stadiu al dezvoltării lui?

Altfel formulată, această întrebare sună aşa: în ce condiţii putem înfăptui o crimă? Probabil că am imprimat o tentă de duritate acestui subiect, dar sunt copleşit de rata divorţurilor şi de cea a avorturilor din zilele noastre. Dacă fredonăm doar notele de pe portativul lui Dumnezeu, nu avem voie să falsăm. Şi dacă e o crimă să faci de bunăvoie o întrerupere de sarcină, de ce n-ar fi la fel şi pentru destrămarea unei căsnicii? Din pântecele mamei mele m-a creat Dumnezeu şi tot de acolo mă cunoaşte. Dacă El s-a implicat atât în relaţia dintre bărbat şi femeie, înseamnă că nu am fost singur niciodată. Am voie, deci, să iau singur deciziile? Nu, doar împreună cu El. Şi aş mai adăuga ceva: orice decizie să fie în asentimentul şi spre bucuria Lui. Cine eşti tu, omule, care distrugi creaţia lui Dumnezeu? Cine eşti tu, să spulberi această poezie divină ce a fost creată pentru desfătarea lui Dumnezeu? Pentru că , da, relaţia dintr-o căsnicie este aidoma unei poezii: uneori cu rimă, alteori în vers alb, uneori plină de înţeles, alteori lipsită de substanţă, uneori romantică şi alteori rece. Dar rămâne poezia lui Dumnezeu în care versurile suntem noi, oamenii. Şi aceste versuri nu le desluşim decât prin trăirea fără singular. Nu avem dreptul să ne aruncăm crucea când devine prea grea, ci să o purtăm până când se contopeşte cu trupul nostru, devenind una. Un prieten foarte drag îmi spunea că familia e ceva ce primim de la Dumnezeu fără instrucţiuni de folosire, indiferent dacă eşti adult sau copil. Dar cu siguranţă că Dumnezeu ne-a tipărit în inimă aceste instrucţiuni şi nu avem altceva de făcut decât să le citim cu atenţie şi să ascultăm de acel susur blând. Apoi, încetul cu încetul, vom renunţa la lapte şi vom mânca hrană tare. Şi ne vom bucura de armonia bucatelor de la masa lui Dumnezeu. Iertată să-mi fie ascuţimea peniţei, dar m-ar mustra conştiinţa dacă nu aş vorbi despre aceste extremisme ale înţelepciunii veacului acestuia. Poate nu sunt cel mai în măsură om să rostesc aceste gânduri. Chiar dacă nu sunt cel mai ascultător „familist‖ şi chiar dacă nu sunt un bun editorialist, am curajul să spun că în toate lucrurile voi încerca să fac voia Domnului!

De la Adam şi Eva

E d i t o r i a l

P A G I N A

3 Grăunte de Muştar

Nr. 148 - 6 Martie

Doamne, îmi aduc aminte cu ce ochi mă uitam la Liliana. Aţi simţit vreodată că vă ies ochii din orbite? Că nu vă puteţi gândi la nimic altceva? Că gândurile voastre sunt dominate de aceeaşi şi aceeaşi persoană până la saturaţie. Tinerilor, aşa trebuie să iubiţi!!! Să nu vedeţi soarele din cauza ei!!!

1. Cuvintele trebuie să fie încărcate de pasiune Doamneee, ce papagal aveam în perioada din jurul logodnei. Ce lucruri mai scormoneam. Vorbeam şi... câte o dată mă opream şi mă felicitam. Imi scuipam în sân! Doamne, ce băiat deştept mai sunt! Ptiu, să nu mă deochi! Vorbeam în şir! Lucruri vrute şi aparent …nevrute! Îi spuneam că o iubesc de 100 de ori pe zi! …Şi acum îi spun, dar mai rar… că s-a obişnuit deja! Făceam planuri împreună. Inima îmi spărgea pieptul. „Vorbeam‖ câte 10-15 pagini scrise pe mess. Îmi luam bilet de voie de la şef, o oră, că ea era liberă şi putea vorbi, si taka- taka-taka pe mess de mă dureau degetele...de la seriviciu bineînţeles. Pasiune! Multă pasiune!

2. Dorinţa de a sta continuu în compania fiinţei iubite, în comuniune cu ea.

Când o conduceam pe Liliana acasă, nu-mi mai venea să plec în ruptul capului! Aş fi stat ghemuit pe preşul de la uşa ei, numai să-i mai aud glasul, măcar prin uşă. Măcar să-i mai simt parfumul de la distanţă. Dar nu a fost nevoie, norocul nostru (al meu! Sâc!) că viitorii mei nepoţi stăteau în acea perioadă la Liliana. Nici nu vă imaginaţi când a venit iarna, după logodnă, cât am binecuvântat cerul că Iuli, Oti şi Lavi locuiau acolo. Îmi venea să-i strâng în braţe de bucurie! Le-am cumpărat şi un televizor cu diagonală mare, numai să mai stea în casă şi să nu plece, să pot sta şi eu cu Liliana la un film!

3. Dorinţa de a asculta cuvintele, glasul fiinţei iubite Doamne, ce-mi mai placea să-i aud vocea Lilianei. O ascultam ore în şir. Mergeam în parc, şi ea vorbea. Calmă, caldă, spunea lucruri despre Dumnezeu la care eu rămâneam cu gura căscată! Parcă îl aveam pe Iuli cu mine. Talk, talk, talk, şi nu mă mai săturam. Dar să nu credeţi că a mers totul ca pe aţă. Nooo! Au fost momente când mă rugam seara: „Doamne,

a j u t ă - m ă , învaţă-mă să o cuceresc pe Liliana! Spune-mi Tu ce să fac, că eu nu mai ştiu!‖ Şi tăceam! Şi ce credeţi?! El îmi spunea, îi auzeam glasul, săream într-un picior prin casă la ideea genială ce o primeam. Îmbrăţişam aerul de parcă era EL. Auzeam în ureche cuvinte aievea. Aşa am învăţat să-i ascult vocea. Să mă rog şi să tac. Să-i sorb cuvintele, care înca nu-I ieşeau pe gură! Doamne, iţi multumesc!

4. Teama de a nu o pierde vreo clipă Dar să stiţi că aveam o teamă de a nu o pierde. M-am agăţat de ea ca înecatul de pai! Eram permanent în veghere, să nu o supăr, să nu o enervez. Iar când s-a întâmplat, căci s-a mai întâmplat, eram disperat, confuz , dezorientat. GPS-ul nu mai funcţiona! Am postit, m-am rugat. Mi-am cerut iertare în secunda unu. Numai să nu se amplifice lucrurile. Of , Doamne! Mă simţeam dependent de Dumnezeu 200%.

5. Capacitatea de a face orice pentru fiinta iubită Ştiţi câte kg aveam când ne-am logodit? Uitaţi-vă la mine, acum am 87 kg. Ştiţi că aveam 78 kg? Când m-am însurat aveam aceeaşi greutate ca atunci când am ieşit din armată, şi eram tinerel şi tras prin inel. Dar ce făceam? Mă chinuiam singur: flotări, abdomene, cu o greutate de 10 kg la spate. Jucam fotbal, tenis cu piciorul, ce mai, ca la 20 de ani. Mă tundeam funky, acum m-a mai tuns Dumenzeu. Îmi cumpăram ţoale suple şi negre, ca să par mai tânăr! Aş fi făcut orice pentru Liliana! Dacă mi-ar fi spus să stau într-un picior in Piaţa Unirii, ăla eram! Mă vedeaţi la ştiri precum cocostârcul pe statuia lui Cuza Vodă!

6. Dorinţa de a povesti celorlaţi despre fiinţa iubită Eh, când am ieşit prima oară cu Liliana, la restaurant, uaoou, ce ţanţoş eram! Mândru foc! Să ştiţi că am avut curajul să o rog să mă ia de braţ!! Ce mai, nu mai aveam aer în mine. Clipele se scurgeau atât de repede, că-mi venea să arunc ceasul, dacă asta ar fi rezolvat problema. Povesteam în fiecare zi la serviciu despre Liliana. Liliana încolo, Liliana încoace! Dacă mă sculai din somn, primul cuvânt[...]

Mini curs pentru îndrăgostiţi! Mihai Ghiurţu

M-am tot gândit cum să fac să împărtăşesc din experienţa mea, tinerilor, în special băieţilor care doresc să-şi caute jumătatea. Iată câteva lucruri care nu trebuie să lipsească din bagajul de „luptă” :

Continuare în pagina 4

P A G I N A

4 Grăunte de Muştar Nr. 148 - 6 Martie

Visul unei nopţi de vară! adaptare după Ştefan Mihai

– „Tu nu mă mai iubeşti!‖ îmi spusese ea î n t r - o b u n ă z i , dezamăgită. – „Ei, dragă, ce-ţi veni? De unde ai mai scos-o şi pe asta?‖ întrebasem eu, vădit panicat de remarca ei. – „Da. Tu nu mă mai iubeşti! Nu ştiu, dar nu mai eşti ca înainte!‖ concluzionă ea scurt.

Ca înainte? Cum „ca înainte‖? repetam întruna, blocat şi neştiind ce răspuns aş putea să aduc unei asemenea declaraţii. Cert este: acest „ca înainte‖ s-a dovedit o ameninţare reală şi iminentă la tot ceea ce construisem în şase ani de căsnicie alături de ea. Ceva dintre noi doi nu mai era ca înainte. Dar când a încetat să fie „ca înainte‖? Când s-a produs schimbarea şi cine a iniţiat-o şi de ce? Undeva sigur sunt nişte argumente şi raţiuni care să justifice lipsa nemotivată a acelui “ca înainte‖. Şi am început să caut. La început ea era cea mai frumoasă şi nimic nu întrecea zâmbetul ei suav. Astăzi am trecut pe lângă florărie şi am uitat să-i cumpăr un ghiocel! La început ea mă ţinea de mână şi eu mă jucam cu

bucurie cu mâna prin părul ei lung. Astăzi ea s-a tuns, iar mâna mea e plină de telecomenzi! La început noi doi ne plimbam mult, mult, mult şi niciodată nu aveam dureri de picioare. Astăzi serviciul e tot mai obositor şi afară e frig şi sunt mulţi câini! La început eu o păzeam zi şi noapte şi nu oboseam să o aştept ore întregi până ieşea de la cursuri. Astăzi am uitat să-i spun „noapte bună‖ şi nu înţeleg de ce durează atât de mult să îţi alegi o haină dimineaţa la plecare! La început i-am jurat iubire veşnică şi primăveri nelipsite de mărţişoare. Astăzi mă jur că nu mai arunc banii pe tinichele şi oricum florile se ofilesc! La început a fost un vis frumos. Astăzi m-am trezit confuz şi plin de teamă! Când am îmbrăţişat-o ultima oară, „ca înainte‖? Când am invitat-o ultima oară în oraş, „ca înainte‖? Când i-am scris ultima oară o poezie pe o frunză de toamnă, „ca înainte‖?

Când a fost ultima oară, „ca înainte‖?

* * * – „Tu nu mă mai iubeşti!‖ oftă ea cu ochii pierduţi pe scrisorile dăruite de mine acum ceva ani în urmă. Oftez la rândul meu, îmi lipesc obrazul de părul ei blond şi scurt, şoptindu-i la ureche: „Pentru totdeauna!‖ Pe chipul ei înflori un zâmbet plin de speranţă, luminând odaia. Exact ca înainte!

[...] pe care îl spuneam era, bineînţeles, Liliana! M-am lăudat la toţi! Le povesteam cum mergea relaţia. Eram împătimit rău.

7. Admiraţia faţă de persoana iubită Sunt multe lucruri pe care le admiram la ea: cum căuta cele mai potrivite cuvinte când vorbea cu cineva sau cu mine, pentru a comunica ceea ce doreşte să spună şi totuşi să nu producă o atingere a demnităţii celuilalt. Să nu supere pe nimeni. Dar cel mai mult o admiram pentru Scriptura ce o avea (are) în căpuşorul acesta frumos. Am testat-o în fel de fel de locuri din Biblie. E DOXA! Bărbaţilor, mulţumim Domnului că numai nouă ne-a dat permisiunea să predicăm, altfel nici la amvon nu am mai ajunge! Şi ştiţi cum de ştie atât de multe? S-a trezit ani şi ani la rând la ora 3 dimineaţa şi a studiat 4-5 ore pe zi. Da‘

studiu tăticu‘, cu notiţe , cu întrebări, schiţe logice. Este uimitoare! Daca mă framântă ceva, pot apela cu nădejde la memoria externă: Liliana. Iată câteva spicuiri din minunata relaţie cu Liliana. Începuturi şi prezent. Viitorul? Numai Dumnezeu îl ştie. Dar vreau să ştiţi toţi cei care aţi găsit ceva să învăţaţi din aceste rânduri, că nimic nu e pe tavă! Totul se câştigă cu greu, cu luptă. Nu renunţaţi după primul refuz. Eu am primit două, tot de la Liliana, şi m-am simţit de parcă mă lovise tramvaiul! Vai, Doamne! Şi când îmi amintesc mă ia cu ameţeli! Băieti, dacă iubiţi aşa cum am iubit eu, sau chiar mai mult, dacă da, sunteţi pe drumul cel bun. Nu renuntaţi! Daca dragoste nu e, nimic nu e!

Mini curs pentru îndrăgostiţi! Mihai Ghiurţu

Continuare din pagina 3

P A G I N A

5 Grăunte de Muştar

Nr. 148 - 6 Martie

Era în toamna anului 2008, când după mulţi ani

de tratament medical fără rezultat, medicul a

hotărat să intervină chirurgical. A fost o inter-

venţie nu foarte dificilă, însă putea aduce cu

sine imposibilitatea de a mai avea vreodată co-

pii. Îmi era teamă, mă rugam ca Dumnezeu să

intervină prin acei medici şi totul să fie bine.

În dimineaţa acelei zile, la ora 5:41, am primit

un mesaj : « Dumnezeu să aştearnă covorul

roşu, azi înaintea ta, pentru a păşi ca o prinţesă

specială pentru EL. Îngerii să te slujească la fie-

care pas şi Prinţul Slavei să te ţină de mână

neîncetat. Cel ce socoteşte numărul stelelor şi le

dă nume la toate este de partea ta. O zi cu mi-

nuni pentru tine, Doina. »

Domnul a fost permanent cu mine şi mi-a dat

putere, m-a ajutat să intru în sala de operaţie cu

fruntea sus şi deplin încrezătoare în EL. Imi

amintesc că pe perioada operaţiei am avut un

vis în care Domnul Isus era lângă mine şi mă

ţinea de mână. Îl simţeam acolo, la capul meu,

mângâindu-mă cu dragostea Sa. Apoi, la sfârşi-

tul operaţiei , când am fost dusă în salon, iar

asistentele mă strigau pentru a mă trezi, EL, s-a

ridicat, i-am văzut chipul şi ţinea în braţe un

copil pe care dăruindu-mi-l, mi-a spus : « Ia-l

acasă, e copilul vostru ! » L-am luat din braţele

Lui, apoi ajunsă acasă, în hol, langă uşa de la

intrare am văzut o mulţime de papucei pentru

copilaşi.

M-am trezit din anestezie şi ştiu că atunci am

plâns de bucurie că Prinţul Slavei a vegheat şi a

fost cu mine în orele acelea cât a durat interven-

ţia. Am avut apoi siguranţa că EL ne va dărui

un copil.

După aproape doi ani de la operaţie, în vara

anului 2010, în tabăra de la Moeciu Domnul

m-a anunţat că purtam în pântece un bebeluş de

o lună. A fost o surpriză pentru noi, pentru că,

aproape că ne luaserăm gândul că mai putem

aduce pe lume un bebe fără a face tratament

înainte.

Era o armată întreagă care se ruga pentru noi,

cel mai consecvent era Bunelu Grosu. Mereu

îmi spunea la

grup să mă

încred în

Domnul şi să

nu descurajez.

Îmi amintesc

că mai avea

câteva zile

până la întâl-

nirea cu Dom-

nul şi l-am

trimis pe Marius să-i dea vestea. Am dorit tare

mult să nu plece Acasă înainte de a primi vestea

că rugăciunile lui se împlineau. Marius a mers

la el, i-a spus că sunt însărcinată, iar el a zâmbit

şi a răspuns « Lăudat să fie Domnul ! », s-a pu-

tut bucura chiar şi în cele mai cumplite dureri.

După două zile a plecat la Domnul.

Stiu că mulţi s-au rugat pentru minunea ce o

port în burtică, iar de cand am aflat că ea este

acolo şi că în fiecare zi e altfel, mulţumesc me-

reu Domnului pentru felul extraordinar în care

EL a conceput Viaţa.

Trăim cea mai frumoasă perioadă din viaţă, fie-

care zi e diferită şi fiecare zi ce trece ne apropie

tot mai mult de clipa în care o vom ţine în brate

pe mogâldeaţa asta mică, ne apropie tot mai

mult de o nouă etapă în care mă rog Domnului

să ne ajute să luăm notă maximă (nu doar de

trecere).

Ce minune ! Ne-a dat-o în mâini şi ne-a spus:

« Luaţi-o acasă, este a voastră… dar nu uitaţi, e

doar pentru o vreme! » Aproape că nici nu pu-

tem înţelege cum va fi când o vom aduce acasă

la noi, un omuleţ pe care va trebui să-l iubim şi

să-l ajutăm să intre în viată.

Fie ca EL să ne ajute să fim aşa cum EL doreşte

în relaţia cu minunea ce ne-a dat-o în mâini, iar

relaţia dintre noi şi felul în care-L slujim pe

Domnul să fie un bun exemplu pentru fetiţa

noastră, ca încă din pruncie să-L poată alege ca

Domn al vieţii ei.

Cam atât din episodul în burtică, ne pregătim de

episodul nopţi albe.

Aşteptând o minune în viaţa noastră Cătălina Constantin

„Ce mirare că eşti...”

Într-o zi, ne întrebam în glumă ce-ar fi fost cu noi dacă nu ar fi venit Revoluţia din ‗89. Soţul meu a spus că probabil ar fi devenit inginer alcoolic la vreuna dintre nenumăratele fabrici comuniste din provincie. Dar eu? Probabil tot inginer, frustrat, suferind de lipsa cărţilor. Dar dacă ar fi trebui să semnăm „pactul cu Diavolul?‖, cu Securitatea? El zice nu, n-ar fi semnat, eu zic că cel mai probabil da, dacă s-ar fi găsit un securist care să prezinte lucrurile ca fiind o misiune de importanţă naţională. Ce mulţi de „dacă‖ sunt în viaţa noastră! Dar dacă nu ne-am fi întâlnit? Eu îmi doream enorm să continui studiile la Bucureşti sau Timişoara, fiindcă auzisem că poţi fugi mai uşor din ţară. Îmi dorisem atât de categoric să plec din Moldova.... Dacă nu ne-am fi întâlnit? M-am blocat. Mă văd în mătuşa mea, profesoară singură, cu dese accese de violenţă asupra băieţilor... Eu şi el suntem împreună ca şi cum am fi dintotdeauna aşa. Uit să-i mulţumesc lui Dumnezeu că a muncit să facă posibilă întâlnirea noastră, că nu m-a lăsat să plec în altă parte, că l-a ţinut şi pe el să nu plece în altă parte, aşa cum plănuiau toţi tinerii generaţiei noastre. Et si tu n’existais pas / dis-moi, comment j’existerais? Nimeni nu poate răspunde la întrebarea francezului. Şi totuşi, am dorit să provoc cu jocul meu de imaginaţie, cu întrebarea mea, pe fraţii care au ceva ani de căsnicie în spate. Mulţumesc tuturor celor care au avut curajul de a ieşi din banalitatea relaţiei şi ne-au putut scrie despre momentele de revelaţie asupra existenţei Celuilalt. (Dana Lungu)

Întrebarea a fost: Presupunând că nu aţi fi fost căsătorit în toţi aceşti ani, care credeţi că este cel mai important lucru pe care l-aţi fi pierdut?

dr. Rodica Nadolu: Dacă nu aş fi fost căsătorită în toţi aceşti 50 de ani ce s-au scurs, cred că cea mai valoroasă pierdere ar fi fost inegalabila şi nepreţuita dragoste pentru copiii şi nepoţii care au venit ca o binecuvântare cerească pentru a completa golurile vieţii, pentru a estompa intemperiile şi pentru a mângâia ochii şi obrajii înlăcrimaţi uneori. Cea mai mare fericire şi bucurie am găsit-o alături de drăgălăşenia, nevinovăţia şi iubirea lor. Costel Ghica: Cred că sunt două categorii de nuanţe. În primul rând, ţine de ceea ce este universal în această experienţă a căsătoriei. La acest

capitol aş sublinia comuniunea în doi pe care nu aş fi înţeles-o niciodată. Este un fel de a cuvânta fără rezerve tot ce mi-a fost dat să simt în adâncul sufletului. Acest sentiment este unic şi extrem de vindecător în momente de tot felul. În al doilea rând, cred că ţine de ceea ce este specific prin acel propriu fiecăruia. Astfel, comuniunea experimentată cu Doina este învăluită de un anume spirit în care plăcerea şi armonia relaţiei a însemnat împlinire irepetabilă.

Virgil Tabry: Această presupoziţie depăşeşte graniţele imaginaţiei mele. Însă, înainte chiar de a contempla această fami-liarizare, fie şi la nivel ipotetic, trebuie să considerăm dimensiunea morală a acestei

evadări imaginare din universul real. Uniunea în căsătorie este un univers suflat întru fiinţă de însuşi Dumnezeu, pe a cărui temelie este scris cu majuscule morale: ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă. Aşadar, inocenţa morală a acestei fantezii de a evada din universul familiei pe naveta „discovery‖ a imaginaţiei este, în sine, o fantezie. Imaginaţia noastră este destinată să orbiteze codul moral al universului în care trăim, nu să hălăduiască prin cosmos întru „travestire‖ ontologică. Şi pentru că trebuia să dau un răspuns.... cred că aş fi pierdut frâul! În cazul unei astfel de posibilităţi aş fi eu o imposibilitate, o altă persoană. Mulţumesc de provocare. Anca Netedu: Cu gândul la cererea ta, am recitit aseară câteva din scrisorile lui Adi de acum 20 de ani şi m-am convins că nu pot răspunde simplu la întrebare. Aşa că îţi scriu doar despre nişte mici şi banale întâmplări. Îmi vine în minte o întâmplare de demult, pe vremea când era Andrei mic de tot. Eu eram prinsă prin casă cu multă treabă, când sună Adi din oraş, venea de la cursuri, şi îmi spune să las treburile şi să vin urgent că avem de rezolvat o problemă. Las totul baltă, mă îmbrac în fugă şi alerg la întâlnire. Adrian mă aştepta cu popcorn, suc şi bilete la film! Apoi îmi amintesc de o minunată vacanţă petrecută

cules de Dana Lungu

P A G I N A

6 Grăunte de Muştar Nr. 148 - 6 Martie

de noi doi la Paris. Eu strângeam de zor banii de renovări în apartament, iar Adi îmi dădea mesaje că e urgent, să vin în Franţa, că renovări mai facem noi….şi a avut dreptate! Cum mi-aş fi amintit de vacanţa aceea minunată, când ne-am simţit iar ca nişte adolescenţi, hoinărind fără ţintă pe străzile Parisului ? Dar cum să uit că Adi e cel care m-a luat de mână într-o dimineaţă de duminică, cu mulţi, mulţi ani în urmă şi, cu un aer plin de mister, m-a dus în casa familiei Ghica! Dacă n-aş fi fost căsătorită cu Adrian... E tare greu să fac o asemenea presupunere, dar, recunosc, uneori mi-am pus această întrebare. N-am găsit un răspuns de genul: ar fi fost mai rău sau mai bine… Pur şi simplu nu există un răspuns. Viaţa mea este completă şi împlinită alături de soţul meu. Pe vremea când nu era el în viaţa mea, mi se întâmpla deseori să am un sentiment acut de singurătate, de timp care se scurge fără rost. E greu de spus, în 20 de ani sunt aşa de multe lucruri…sunt o mulţime de trăiri...

Sebastian Ghica: Dacă nu m-aş fi căsătorit, nu aş fi ştiut niciodată cât de intens, cât de profund şi cât de ameţitor poate fi parfumul unei femei. Am fost învăluit de arome pe care nici nu bănuiam că există şi pe care doar o femeie care iubeşte le poate emite. Taina căsătoriei mi-a îngăduit să mă apropii

de misterul, imposibil de aşezat în cuvinte, al sufletului feminin. Nu ştiam că există parfum atât de puternic încât să-mi pătrundă în toate fibrele fiinţei. Recunosc. M-am lăsat ameţit până la beţie. Şi nu regret. Dacă nu m-aş fi căsătorit nu aş fi ştiut niciodată cât de frumos e să adormi îmbrăţişând parfumul celei care ţi-a dăruit totul pentru a primi totul. Şi cât de binecuvântate sunt toate dimineţile în care acelaşi parfum, de neînlocuit, mă trezeşte pentru aventura unei noi zile. Ce bine că m-am căsătorit… Ligia Boca: Când m-am căsătorit cu Daniel abia împlinisem 20 de ani. Eram foarte tânără, proaspăt intrată la facultate, abia ieşită din

casa tatălui meu, fără experienţă de viaţă. M-am căsătorit având aşteptări şi concepţii destul de nerealiste despre căsnicie, concepţii pe care le-am dobândit privind în jurul meu, citind cărţi, vizionând filme romantice. Când pronunţam cuvântul „căsătorie‖, îmi apărea înaintea ochilor EA foarte fericită, întrucât EL era acolo lângă EA şi o aprecia, îi spunea mereu „Te iubesc‖, îi ghicea aşteptările şi o surprindea cu tot felul de surprize. În fine, EA era foarte FERICITĂ întrucât EL o făcea fericită. Cu această gândire egoistă am intrat în căsătorie. Prin relaţia de căsătorie, am învăţat să mă „dezbrac‖ de mine însămi, de egoismul meu, mi-am dat seama că dacă nu accept această cale – calea dezbrăcării de egoism – nu voi putea clădi o relaţie durabilă. Prin căsătorie am fost vindecată de orbire....şi am început să văd nevoile celui de lângă mine, am gustat bucuria şi adânca recunoştinţă faţă de cel de lângă mine, care mă accepta aşa cum sunt, am învăţat cum să mă dăruiesc cuiva fără rezerve, cu toata fiinţa, fără ascunzişuri, fără temerea că voi fi respinsă. Dar, mai presus de orice, prin relaţia de căsătorie l-am putut cunoaşte pe Domnul nostru mult mai intim. Şi cred că acesta este cel mai mare câştig din viaţa mea: am fost dezgolită de mine însămi ca să pot avea parte de EL... Lili Chirilă: Am visat de copil la un model de familie ca cel al părinţilor mei: slujirea plină de drag a tatălui meu, veselia şi zâmbetul mamei mele, atmosfera de pace ce o simţeam, toate acestea erau vii în inima mea. Aş spune că am început căsătoria cu capul pe umeri, nu m-am aruncat într-o nebuloasă, chiar dacă inima mea era la propriu topită după Ioan. Ce aş fi pierdut dacă nu eram căsătorită? Minunea de a „cunoaşte‖ bărbatul de lângă mine! Nu este uşor, însă frumuseţea în asta constă, să fim atât de diferiţi şi totuşi să luptăm împreună pentru lucrurile importante. Amuzant este un aspect al sărbătorii în familie: el ştie şi serbează ziua prieteniei noastre în mod consecvent, eu ştiu şi serbăm ziua căsătoriei noastre la fel de consecvent. Îmi este foarte drag soţul meu, îl iubesc pentru că văd în el darul lui Dumnezeu pentru mine şi fii noştri.

„Ce mirare că eşti...”

P A G I N A

7 Grăunte de Muştar

Nr. 148 - 6 Martie

cules de Dana Lungu

P A G I N A

8 Grăunte de Muştar Nr. 148 - 6 Martie

M-am năs-

cut pierdut

în zăpadă şi

lumina îmi

c u t r e i e r a

ochii. Eram

pierdut, şi

printre la-

crimi am

zărit o zeiţă a vieţii, cu ochi strălucitori de stele.

Cu un zâmbet de lumină mă ridică, mă mângâie

pe spate şi parcă prin limbajul ei misterios vroia

să îmi spună că mă iubeşte. A fost un vis minunat

din care m-am trezit când mâinile ei angelice m-

au cuprins prin forme şi mă pusese pe picioarele

mele mici şi catifelate. Printr-o mică atingere

totul dispăruse ca un mister, ca un vis din care

m-am sculat îmbătat de dragostea mamei mele,

care m-a trezit la realitate. Ea m-a sprijinit pas cu

pas, până când am crescut şi a apărut iubirea de

familie care mă cuprinde zilnic şi mă poartă pe

valurile dragostei pure şi curate.

Mama…zeiţa! Mathias Stoica

Andrei Muscă

Într-un context actual, păstrarea unei căsnicii

curate şi pentru veşnicia anilor este rar precum

câştigul unui loz în plic. Chiar dacă intru în al 3-

lea an de căsătorie, pot spune că sinusoida

relaţiei nu a fost doar peste 0, ci cu ajutorul

Domnului şi al Cuvantului Său am reuşit să o

aducem cu mult peste 0, înainte ca soarele să

apună atât pe cer, cât şi peste sufletul nostru.

…totuşi, ce aş putea spune că am pierdut în

aceşti ani fiind căsătorit?

Pot spune că dacă nu eram căsătorit eram

probabil încă lângă familia mea, pot spune că

încă eram angajat la firma care mi-a plăcut cel

mai mult, că aş fi ieşit mai mult în oraş sau în

străinătate, ca nu aveam grija unui copil sau a

unei pâini puse pe masa, pot spune… Cine din

lumea acesta poate spune că aceste lucruri sunt o

pierdere? Până la urmă se pliază pe conceptul

deja devenit cultural ‗să îmi trăiesc viaţa‘... Deci

pot spune că am pierdut.

... dar ce aş putea spune că am câştigat în aceşti

ani fiind căsătorit?

În primul rând, sunt departe de familia mea, dar

aici, langă mine, sunt Carmen şi Mateo, şi pe

lângă ei comunitatea frăţească Neemia… atâţia

fraţi şi surori… deşi am lăsat o familie la

Timişoara, Domnul mi-a dat o familie extrem de

numeroasă aici. Nu lucrez, dar înţeleg de ce prin

lentila credinţei,

totuşi nu reuşesc

să ies destul în

oraş. Motivul: mă

joc cu Mateo, vor-

besc cu Carmen,

râdem, ne jucăm,

şi îi citim copilului

despre Domnul

nostru Isus. Stăm

împreună foarte

mult timp.

Aşadar, dacă nu aş fi fost căsătorit în toţi aceşti

ani, aş fi pierdut zâmbetul lui Mateo, atingerea şi

pisiceala lui Carmen, aş fi pierdut din experienţa

încercărilor în doi, aş fi pierdut tot ce am învăţat

de la Carmen şi poate, mai mult, nu aş fi reuşit să

mă cunosc atât de bine prin oglinda căsătoriei

cum mă cunosc acum. Dar cel mai important este

că nu cred că aş fi putut să-L cunosc în acest mod

pe Dumnezeu Tatăl dacă nu eram şi eu tată, şi nu

ştiam să cunosc dragostea Lui şi durerea Lui,

dacă nu experimentam toate aceste lucruri în

sânul familiei.

De aceea sunt bucuros că am pierdut toate

lucrurile pe care le-aş fi putut avea dacă nu eram

căsătorit şi că nu am pierdut lucrurile dobândite

în căsnicie.

Pierdere vs. Pierdere

P A G I N A

9 Grăunte de Muştar

Nr. 148 - 6 Martie

Luna aceasta se împlinesc patru ani de când, în faţa m a r t o r i l o r văzuţi şi nevăzuţi, am s p u s u n „ D A ‖ , tremurând de e m o ţ i e .

Rememorând acele clipe împreună cu regina mea, mi-am adus aminte de un verset pe care-l trăiam din plin în acea perioadă: „Cerboaică iubită, căprioară plăcută; fii îmbătat tot timpul de drăgălăşiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei‖ (Proverbe 5v19). Încercând să-mi analizez inima şi să văd în ce măsură mai trăiesc cele exprimate în acest verset, mi-au atras atenţia cuvintele de alint şi cele două verbe folosite de înţeleptul Solomon aici. Cuvintele de alint au o semnificaţie irepetabilă, unică, valabilă doar în relaţia dintre cei doi. În afara relaţiei, conceptele din spatele acestor cuvinte par puerile, de neînţeles, ele nu pot fi justificate în limbajul comun. Dar între cei doi, aceste cuvinte nu pot fi niciodată arbitrare, semnificaţia lor este întotdeauna plină de iubire

şi de viaţă. Cuvintele de alint au o putere incredibilă: lumea creată de ele este una de vis, în care domneşte împlinirea şi bucuria. Puterea alintului aduce vindecare şi dă speranţă în deznădejde. Cuvintele de alint reprezintă marca de netăgăduit a dragostei. Ele izvorăsc din profunzimea iubirii şi o exprimă doar pentru celălalt. Lumea cuvintelor de alint rămâne închisă celorlalţi, dar este o confirmare atât de binecuvântată pentru alesul sau aleasa inimii. Dar ca să poţi rosti cuvinte de dragoste, ca să poţi mângâia, inima trebuie să fie plină de iubire. De aceea, înţeleptul foloseşte două verbe pline de semnificaţie. Traducătorul român le-a redat prin termeni ca ―fii îmbătat‖ şi ―fii îndrăgostit‖. Însă, în original, cuvântul are semnificaţia de ―fii intoxicat‖ sau ―fii înghiţit‖ de dragostea şi de alintările ei. Este incredibil modul în care alintul şi îmbătarea de dragoste pot păstra vie experienţa perioadei de logodnă cu toate trăirile şi emoţiile ei. Doar o inimă în care curge iubire din Izvor în fiecare zi poate să transmită impulsul mai departe, amplificându-l odată cu trecerea timpului. Fă-mă, Doamne, să fiu „intoxicat‖de dragoste după regina mea în toate zilele, până când amândoi vom fi înghiţiţi cu totul în Marele Izvor.

Puterea alintaromei Marius Clim

Primii paşi în acest vals măreţ al iubirii Lavinia Clim

O poveste şi-a deschis primele pagini pe data de

10.-8.2—8, când am rostit sfios, timid, acel ‖Da‖

care ne-a condus spre lumea iubirii. De la un

‖Da‖ rostit plăpând a urmat apoi un ‖DA‖ rostit

cu toata bucuria, încrederea şi admiraţia pentru

cel ce avea sa-mi fie soţ, pe data de 8.08.2009. Aşa

au început să fie scrise primele capitole din

povestea noastră de dragoste. Ne-am aruncat

amândoi în acest dans al iubirii, fără să ştim ce ne

aşteaptă. Privind doar la mai marii noştri, care

ajunseseră deja la multe alte capitole din

povestea lor, ştiam că simfonia iubirii îşi va

schimba ritmul din când în când.

Primul an. Primul capitol. (Logodna fiind cu-

prinsă în partea de Cuvânt înainte a poveştii

noastre)

Primele 6 luni

de căsnicie au

fost o amuzantă

descoperire a

d i f e r e n ţ e l o r

dintre mine şi

Benu. Printre

petale de tran-

dafiri, surprize,

cadouri, seri petrecute în plimbări romantice... ne

mai izbeam din când în când de ceea ce alţii au

numit ‖El de pe Marte‖ şi ‖Ea de pe Venus‖. Îmi

aduc aminte cu haz de ziua când am pornit [...]

Continuare în pagina 10

Primii paşi în acest vals măreţ al iubirii

[...] împreună să cumpărăm robot de bucătărie.

După o zi toridă de vară, după o umblătură fără

sfârşit, luasem decizia: robotul X este perfect

pentru noi.

Ne încadram chiar şi în bugetul nostru. Pentru că

era foarte cald, eu m-am întors acasă şi soţul meu

drag s-a dus să facă achiziţia. Aşteptam cu

nerăbdare să ajungă Benu acasă, să montăm

robotul, să îi facem câteva teste, să ne bucurăm

împreună de primul nostru lucruşor. Nu peste

mult timp se aude uşa de la intrare, o voce

veselă, plină de entuziasm: ‖Iubita, am cumpărat!

E aşa de frumos.. perfect pentru noi: un

ASPIRATOR!!‖ Nu vă pot spune şocul ce l-am

trăi în interiorul meu. ‖Un aspirator????...

probabil că taie şi legume!!!‖, îmi strigau

gândurile în inima mea. Cum e cu putinţă ca în

mai puţin de 30 de minute să treacă de la robot

de bucătărie la aspirator?? (care depăşise şi

bugetul nostru, ca povestea să abia hazul cât mai

mare). Doar miracolul iubirii mi-a dat putere să

înăbuş şocul meu interior şi să îl iau în braţe pe

iubitul meu soţior, fără să îi reproşez nimic.

Trăiam unul din momentele minunate în care

descopeream taina din inima celui cu care mă

căsătorisem. Iată-ne aici... îmbrăţişaţi în parfum

de iubire.. un El spontan în decizii şi o Ea

calculată şi organizată în luarea deciziilor. Dar ce

frumos, oh, ce frumos este să ne lăsăm

îmbolnăviţi de admiraţie şi dragoste mai ales în

astfel de clipe unice ale marilor descoperiri dintre

‖Marte‖ şi ‖Venus.‖

Dar capitolele continuă şi a venit clipa

când Benu s-a trezit cu coşul de cumpărături

plin, iar eu fără portofel şi fără bani, după ce

primisem trei telefoane să nu uit banii şi

portofelul. Dar eu, grăbită să mă întâlnesc cu

dragostea mea, am uitat cu desăvârşire că la

supermarket încă nu s-au inventat bancnotele pe

bază de zâmbet şi iubire :). Iată-ne din nou aici,

ameţiţi de miroznele iubirii... în aceeaşi prelungă

îmbrăţişare... dintre un El calculat în ceea ce

priveşte finanţele şi o Ea zăpăcită şi uitucă.

Primul an de căsnicie a fost presărat cu

multe astfel de momente, pe care am ales să le

privim cu haz şi bucurie, pentru ca nu cumva în

această îmbrăţişare să se strecoare aerul rece al

frustrărilor sau al dezamăgirilor.

Dar poate cel mai greu este să rămâi sub

cupola acestor braţe ale iubirii atunci când fără să

vrei simfonia vieţii te înspăimântă şi te ia pe

nepregătite. Iată că noi am avut parte de o astfel

de perioadă în a doua parte a primului an de

căsnicie. De data aceasta printre petale de

trandafiri, surprize, cadouri am fost întâmpinaţi

de cea mai dificilă confruntare a vieţii noastre de

până acum. Cele trei luni şi jumătate de agonie..

privind cum pe zi ce trecea mama se pierdea tot

mai mult din lumea noastră, au adus sfâşieri

cumplite in inimă. Oboseala, truda, consumul

psihic, refuzul de a accepta adevărul izbitor al

morţii, zbateri adânci greu de explicat în

cuvinte... toate acestea puteau crea platforma

perfectă pentru ca această îmbrăţişare a iubirii să

fie înfiorată de stropii de ploaie, să se

zgribulească şi în cele din urmă să se transforme

într-o atingere distantă şi rece. Dar miracolul

iubirii este atunci când cei doi aleg să danseze în

paşi de iubire chiar şi pe ritmul unei astfel de

simfonii. Ce frumos ca şi în vremuri de linişte,

dar şi în vreme de tulburare să poţi rosti fără nici

o ezitare: ‖Am fost ca una care a găsit pace în

privirile tale!‖ Îţi mulţumesc, dragul meu soţ,

pentru ca ai fost Regele meu, în braţele căruia am

găsit odihnă.

Iată-ne aici... aşteptând următorul capitol

al poveştii noastre, următoarea simfonie, dar

hotărâţi să rămânem învăluiţi în iubire în această

neoprită îmbrăţişare, ca nu cumva tulburările

mici de zi cu zi să ne arunce nepregătiţi în marile

tulburări de mâine. Îmbrăţişaţi în parfum de

iubire suntem o poveste de dragoste ce abia şi-a

rostit primele pagini!

Lavinia Clim

P A G I N A

10 Grăunte de Muştar Nr. 148 - 6 Martie

Continuare din pagina 9

P A G I N A

11 Grăunte de Muştar

Nr. 148 - 6 Martie

Binecuvântarea familiei Alina Tuduri

―O familie nu e o formulă. Nu, nu! O familie e o ţesatură adâncă, făcută din cele mai tari fire, mai fierbinţi şi mai nevăzute: din fire de sânge‖. Lucia Demetrius Îi multumesc din toată inima Bunului Tată pentru familia în care m-a aşezat pe pămîntul acesta ca într-un laborator al unui bijutier care, după ce s-a sters pe mâini de praf si murdărie, admiră diamantul şlefuit cu atâta trudă. Pentru mine familia era odată un concept idealizat, de neatins, pe care doar cei mari îl puteau avea; asta poate şi pentru că am fost mereu o fire militantă, trebuia să simt că am un cuvânt de spus, că ceea ce cred eu este cu adevărat important. Dar uneori adulţii nu iau în seamă copiii care oricum nu prea ştiu ei ce spun... aşa că m-am aşezat comod într-o prea puţină implicare faţă de părinţi sau surori, gândindu-mă mereu ce frumos va fi cand voi fi mare şi voi avea FAMILIA MEA. Laboratorul ce poartă numele meu de familie nu a fost întotdeauna cel în care să-ţi doreşti să intri: tata a plecat din ţară prima oară când Alex avea 3 ani, mama a plecat când Alex avea 7 ani (eu aveam 13), apoi Roberta a plecat cu bursă pentru 4 luni în Danemarca, apoi Paula care s-a căsătorit şi s-a mutat în Italia... pe mine m-a luat vârtejul lumii acesteia şi, ca o sangvinică ce sunt, l-am primit din plin: aveam numeroase activităţi extraşcolare în care eram implicată (volei, teatru, voluntariat), ajungeam acasă şi-mi făceam partea mea de treabă şi mă culcam seara fără să mă gândesc că aş avea un rol de jucat în această familie. În acest timp Roberta mergea deja la grupuri de casă, apoi a mers şi Alex şi Domnul a lucrat atît de frumos în ele. Veneau împreună de la grup şi discutau până târziu. Roberta îmi spunea să merg , iar eu spuneam că nu vreau („am să vin pentru că vreau eu, nu pentru că-mi spui tu‖)... Domnul m-a cercetat mult în clasa a 12-a. Ș i uite-aşa am trecut BAC-ul şi am intrat la facultate. M-am hotărât să merg la grup în decembrie 2009, după ce surorile mele s-au întors dintr-o excursie la munte. Pentru mine grupul Emmanuel a fost o adevărată binecuvântare! Am înţeles cu adevărat, pentru prima oară, că o familie nu înseamnă doar nişte oameni care convieţuiesc o vreme împreună şi împart toată viaţa, din întâmplare, o jumătate de ADN. Am înţeles că o familie împarte sângele

lui Hristos care i-a iubit şi pe cei care I-au bătut cuiele în palme. Am înţeles că familia este contextul cel mai potrivit în care Domnul ne aşează ca să învăţăm lecţii despre El, pentru examenul final. Iar pentru mine, profesorul care a jucat rolul cel mai important a fost surioara mea, Alexandra! Ea m-a învăţat răbdarea! Mă aşteaptă mereu acasă după o zi lungă şi mă îmbrăţişează şi-mi spune „Alinaaa, mi-a fost dor de tine!‖ Ea m-a învăţat smerenia! De câte ori nu a venit, după o discuţie în contradictoriu, să mă întrebe dacă sunt supărată pe ea; să-şi ceară iertare chiar şi atunci când nu era cazul. Ea m-a învăţat slujirea! E tare dificil să fii cel mai mic şi să te trimită sora mai mare la cumpărături sau la poştă, sau chiar până la bucătărie să-i aduci un pahar cu apă când ea nu are chef să se ridice de la masa de scris. Dar la capitolul slujire, pot spune că anul acesta m-a impresionat cu totul. Pentru mine, sesiunea acesta a fost cea mai grea, şi ca să fie plin tot paharul, am racit cumplit chiar inainte de examenele cele mai importante. Iar Alex a fost alături de mine: mi-a făcut ceai, m-a invelit când dormeam şi mi-a spălat picioarele(!) la propriu, când eu abia mă puteam mişca. Ea m-a învăţat iubirea necondiţionată! Stau uimită în faţa cerului pentru iubirea pe care Dumnezeu a pus-o în inima ei pentru mine, chiar şi atunci când nici măcar eu nu m-aş iubi; atunci când sunt obosită şi nu am putere să o ascult până la capăt sau când sunt irascibilă şi-i spun să treacă mai repede la subiect.

Continuare în pagina 12

P A G I N A

12 Grăunte de Muştar Nr. 148 - 6 Martie

Binecuvântarea familiei Alina Tuduri

Ea m-a învăţat regulile dialogului! Am învăţat de la Alexandra că atunci când un om vorbeşte trebuie să-l asculţi până la capăt (până când zice „punct!‖), şi abia apoi poţi să continui conversaţia. Ea m-a invăţat să mulţumesc pentru natură! M-a învăţat să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru lumină, să-I multumesc pentru copaci şi pentru pisici, să-I mulţumesc pentru fiecare răsărit de soare, care este în fiecare zi unul nou. Ea m-a învăţat acceptarea! M-a învăţat să nu mă plâng când lucrurile devin grele. Ea m-a învăţat curajul! Eu sunt o fire mai fricoasă din fire, dar Alex... ea este cea care, atunci când s-au curăţat copacii din faţa geamului meu, a coborât şi i-a luat la rost pe angajaţii de la primărie pentru că-i tăiau copacii. Ea s-a dus la vecina de la etajul 3 şi a rugat-o să dea televizorul mai încet şi s-a dus odată la o doamnă pe care n-o cunoştea şi i-a spus că-i stă minunat în rochia verde pe care o purta. Dar cel mai important lucru pe care l-am învăţat

prin surioara mea este că Domnul poartă de grijă! Că El este cel care creşte copiii şi pune în ei o inimă curată. La 10 septembrie 2010 m-am hotărât să-mi schimb viaţa şi să mă leg de Domnul. La 31 octombrie am împărţit apa botezului cu cealaltă surioară a mea, cea mai mare decât mine cu 6 ani... Cea care „m-a bătut la cap‖ în momentele cele mai importante din viaţa mea, cea care m-a susţinut mereu în faţa mamei şi care a avut mereu încredere în mine. Cea care mi-a pus întrebări incomode ce mi-au descoperit adevărate revelaţii despre Domnul. Cea care mi-a stabilit prima şedinţă de pregătire pentru admiterea la facultatea visurilor mele. Cea care găteşte mereu când intru în sesiune şi care mă ajută să n-o iau la fugă când responsabilităţile devin prea apăsătoare. Aceştia sunt vitejii mei de fiecare zi! Acum FAMILIA MEA, este FAMILIA NOASTRĂ! Este refugiul meu de odihnă în furtună. A, incă ceva! Familia noastră s-a mărit: Biserica Neemia! Pentru toate acestea, Îi mulţumesc Tăticului ceresc!

Articol apărut pe blogul D-nei Ruxandra Krişan

Mărţişorul meu de anul acesta este un zâmbet. Zâmbetul unui copil de 5 ani, internat într-un mare spital din Iaşi, unde băieţelul stă singur într-un salon mic. Ieşise pe holul spitalului într-o recunoaştere scurtă asupra a ceea ce se putea întâmpla luni dimineaţa pe-acolo. Feţişoara rotundă şi rumenă, în contrast cu paloarea generală a copiilor pe care-i întâlnisem până la el, sugera mai degrabă veselia decât suferinţa. Prima care l-a reperat era doctoriţa care ne însoţea. Ni l-a prezentat. Sigur că i-a spus numele, dupa care l-a întrebat dacă a terminat de citit Biblia. Şi aici s-a produs un stop cadru. Nu mai contau secvenţele premergătoare: diagnostic, nume, perioada de când e internat. Nimic. Lumina din ochişorii lui când a spus că mai are "oleacă" a cuprins tot holul lung şi semiobscur al spitalului. Pentru că el, la cinci ani stătea singur în salonul lui mic şi citea Biblia. Nu ştiu când a învăţat să

citească sau cum ajunsese tocmai la Biblie; chiar nu contau aceste detalii. El era un om care avea doar Biblia ca însoţitor într-o experienţă de viaţă. Însă acest omuleţ mai avea un scop pentru care să iasă din "salonul de lectură": aştepta un mărţişor. Asistenta îi spusese într-o doară că o să primească el unul până la urmă. Şi el a crezut. În momentul în care i-am dat mică jucărie de pluş cu şiretul alb-roşu, pe faţa lui s-a ivit o revelaţie extraordinară. Ca şi cum, "minunea" se produsese pentru că el a crezut în ea. Primise mărţişorul pe care el şi numai el ştia că-l va primi în dimineaţa primei zile a unei primăveri care se pregăteşte să vină după o iarnă prea grea şi prea lungă pentru un sufleţel singur. Am plecat prea repede. Am plecat fără să intru în micul lui salon şi fără să-i citesc versetul în care Iisus spunea "Lăsaţi copiii să vină la mine". Sau am plecat fără ca el să-mi citească versetul "Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!" Am plecat. Mă voi întoarce.

Cu Biblia, suntem doi! cules de Dana Bulgariu

Continuare din pagina 11

P A G I N A

13 Grăunte de Muştar

Nr. 148 - 6 Martie

Familia, un cadru de împlinire Aura Vatamaniuc

Ce aş fi pierdut dacă nu aş fi fost căsătorită (cu Adi). Dacă nu ar fi fost el iubitul inimii n-ar mai fi fost la fel de frumos ... Mă gândesc în primul rând că m-aş fi simţit singuraă dacă nu era el. Apoi nu aş fi avut siguranţă, protecţie. În al doilea rând copiii minunaţi pe care îi avem sunt bucuria noastră. Pe drumul căsniciei nu ştii niciodată ce te aşteaptă... Însă deviza noastră a fost mereu aceea de a trăi fiecare clipă în prezenţa Domnului nostru, cu toată încrederea în El. Dumnezeu ne-a ascultat atâtea rugăciuni şi pas cu pas ne-a lărgit hotarele. Şi chiar dacă uneori am întrebat, cine sunt eu Doamne ca să mă bagi în seamă? Ce taine ai pus în mine şi eu nu ştiu ? Primul pas în încrederea totală în Dumnezeu în familia noastră l-am făcut atunci când ne-am rugat împreună pentru un loc al nostru, un apartament. L-am primit după un an de zile. Domnul a creat contextul. Dar rugăciunea împreună ne-a cimentat relaţia. Apoi în biserică am învăţat să dăruim. Din tot câştigul nostru indiferent că era mare sau mic am pus partea Domnului deoparte, fie pentru nevoile bisericii sau ale oamenilor aflaţi în nevoie. Dumnezeu a crescut responsabilităţile noastre şi ne-a încredinţat slujbe tot mai înalte. Când am înfiinţat fundatia Star Of Hope Romania a fost nevoie de foarte multă muncă şi dedicare din partea mea. Ce-i drept m-am implicat cu drag în această misiune de a ajuta copiii cei mai nevoiaşi în special pe cei cu nevoi speciale. Eu de fapt am avut două familii: familia Star Of Hope şi familia noastră care au fost nedespărţite. Când au venit copiii în familia noastră, a trebuit mereu să mă împart între fundaţie şi ei. Dacă Adi nu mi-ar fi acordat toata susţinerea eu n-as fi putut să ajung unde suntem astăzi cu serviciile oferite in cadrul fundaţiei. El de 12 ani în fiecare dimineaţă a dus copiii la grădiniţă sau la şcoală. Nu s-a plâns de oboseală. Este extraordinar. Nu mai vorbesc de felul cum se îngrijeşte de treburile casei. Eu nu am grijă de plata facturilor, reparaţii în baie, bucătărie. Şi ce frumos Centru a reuşit să construiască, nu singur, o clădire cât 3 case! Dacă ar fi să fac o declaraţie aşa după cum păstorul nostru ne-a încurajat prin întâlnirile din luna familiei de anul acesta aş spune: “Ca iubitul meu nu este altul!”

Cel mai greu mi-a fost când ne-am mutat din Suceava la Iaşi pentru a deschide fundaţia. În anul următor m u t ă r i i n o a s t r e Domnul a îngăduit ca sora mea Cica să plece la El. A fost greu, dar timpul a trecut şi Domnul mi-a dăruit o alta soră –Doina Ghica, şi o mare familie în Biserica Neemia. Dacă nu ar fi fost această familie minunată, am fi fost deja plecaţi din Iaşi. Ce frumos a ştiut Domnul ca să compenseze

dispariţia sorei mele de sânge. Am avut o perioadă frumoasă apoi în care am învăţat multe lucruri: să păstrez echilibrul - familie, biserică, serviciu. Tot din biserică avem persoane dedicate cu care lucrăm împreună la împlinirea misiunii de a ajuta familiile copiilor cu dizabilităţi. Astăzi privesc cu uimire că Domnul ne-a dat în grijă peste 500 persoane care au nevoie de speranţă, dragoste şi încredere în El. Este aşa un mare seceriş. Mă bucur din toată inima de Împlinirea visului nostru de a avea un Centru de Reabilitare în Iaşi pentru copii cu retard mintal, autism şi sindrom Down. Şi lucrarea se extinde în toată Moldova din România şi de peste Prut. Ne rugăm să vedem cât de mult Domnul ne lărgeşte iar hotarele. Avem loc pentru oricine vrea să slujească. Nu oricine poate lucra în acest domeniu însă. Trebuie să ai o chemare specială. Dar şi satisfacţia e una pe masură... Au venit valuri destule, ca salcia ne-am aplecat, dar nu am renuntat la luptă. Am trecut şi prin boală , atacuri şi jigniri din partea oamenilor. Însă Domnul a ştiut întotdeauna să compenseze. El îşi aduce aminte de fiecare gest făcut din dragoste pentru El. Cât despre copiii noştri, mi-aş fi dorit uneori să fiu mai mult cu ei. Însă Adi a ştiut să compenseze . Şi Domnul a ştiut să compenseze. Mereu le-am spus copiilor că ei au o misiune şi o binecuvântare specială. Am invaţat că e bine să-ţi implici copiii tai în munca pe care o faci, şi i-am cooptat tot timpul la acţiunile iniţiate de fundaţie. Şi ei au învăţat să dăruiască. Astăzi mărturiile celor din jur cu privire la trăsăturile de caracter ale copiilor mei, mă încurajează să cred că tot ce-am făcut nu e în zadar. “Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile !”

P A G I N A

14 Grăunte de Muştar Nr. 148 - 6 Martie

Am aşteptat-o 38 de săptămâni. Ştiam de câteva

luni că va fi fată şi primul lucru la care m-am

gândit a fost protecţia de care o fată are nevoie

din partea tatălui ei. Ce nerăbdare, ce temeri, ce

speranţe, ce bucurie! Oare cu cine o să semene,

dar oare ce fel de personalitate va avea, oare

cum e să creşti un copil care vine din tine, care

genetic este parte din tine? Toate aceste întrebări

îţi vin natural în minte, nu trebuie să te omori să

le găseşti. Şi nu apar aşa, din când în când, ci tot

timpul cât trăieşti cu aşteptarea acelei comori

nevăzute.

La întrebarea „cum e să fii tătic?‖ am răspuns

foarte des cu „nu ştiu‖. Şi asta pentru că nu am

reflectat prea mult la ea, ci mai degrabă m-am

transformat în tătic aşa cum un adolescent

devine aproape fără ştire adult. Acţionez mai

mult decât reflectez la semnificaţii. Şi totuşi una

îmi este natural aproape, trăiesc în ea cu toată

fiinţa şi, cel puţin, mă raportez la ea ca la o mare

schimbare de percepţie cu privire la

„proprietatea părinţilor asupra copilului‖, dacă

mă pot exprima astfel. De aproape doi ani de

când Ancuţa şi-a început existenţa, Dumnezeu

m-a surprins continuu cu grija Lui de Tată

pentru mititica noastră. Oricât ne-am străduit

noi să asigurăm toate condiţiile medicale ca fătul

să se dezvolte normal, oricât am hrănit-o şi

îngrijit-o după naştere, Dumnezeu a făcut ca ea

să crească şi să se dezvolte.

Mă uit cu admiraţie ca la o minune cum îşi

revelează Ancuţa personalitatea proprie, cum

alege cu ce jucărie să se joace, cum încearcă să

obţină lucruri interzise, cum se supără, cum

râde, cum, mai nou, îmbrăţişează şi iubeşte pe

tata şi pe mama. Are abia un an şi în căpuşorul

acela micuţ sunt tot felul de idei şi dorinţe pe

care nu le-aş fi putut anticipa. Îmi amintesc că

înainte de a se naşte, reflectam la tema educaţiei

şi credeam că în primii cinci ani nu prea ai cu

cine te înţelege, pentru că micuţii nu au cum să

îşi dea seama ce vrei tu să le spui, ce vrei să îi

înveţi ş.a.m.d.

D a r A n c u ţ a

înţelegea încă de

la câteva luni

semnificaţia unei

îmbrăţişări, a

unui zâmbet, a

unei interdicţii în

legătură cu vreo

carte sau obiect

din casă, şi asta

m-a surprins enorm de mult.

Îmi aduc aminte că pe la vreo opt luni, avea

tendinţa să îmi ia cărţile din bibliotecă.

Interdicţia a venit prompt, iar mititica a pus un

„botic cât China‖, dar acum ştie că acolo, la

cărţi, nu trebuie umblat. Zilele trecute am fost

surprinşi de o nouă reacţie incredibilă. Obiectul

interzis era o carte. Atât eu, cât şi Lăcry i-am

spus pe cel mai neutru ton posibil „Ancuţa, nu

umblăm cu cărţile‖. Mititica s-a botoşit brusc, s-

a lăsat în jos, a început să plângă nervoasă şi,

minune, a plecat de-a buşilea spre camera „ei‖,

ca o adolescentă de 15 ani. Am rămas muţi.

Personalitate, nu glumă. Când aproape să

ajungă în cameră, s-a răzgândit şi şi-a schimbat

traiectoria direct spre mămica.

Creşte, dar sentimentul meu interior îmi spune

că nu nouă ni se datorează acest lucru.

Dumnezeu se îngrijeşte de ea, chiar dacă şi noi

depunem efortul nostru în dreptul acestei

creşteri. În felul acesta, învăţăm că „mărunţica

noastră‖ este a Creatorului, iar noi avem

responsabilitatea de a ne îngriji material şi

spiritual de ea. În schimb, „Ţuşca‖ ne consideră

ca fiind „ai ei‖. Noi suntem părinţii ei într-un

sens instinctual, ne-ar domina dacă ar putea şi

nu are cum să înţeleagă încă că ea este a

Altcuiva şi că va trebui să accepte într-o zi acest

ultim adevăr. Cred că ţine mult de noi, de

părinţi, să o ajutăm să ajungă la această

înţelepciune.

Fitzushca Emil Juverdeanu

P A G I N A

15 Grăunte de Muştar

Nr. 148 - 6 Martie

Rose, Femeia Patricia Krişan

Pentru că e martie, luna femeilor, doresc să v-o

prezint pe Rose Warmer: o femeie cu adevărat

pusă deoparte pentru Dumnezeu, al cărei model

de viaţă ma face sa realizez tot mai mult chemarea

extraordinară pe care El o are pentru fiecare

femeie.

Câţi oameni nu se confruntă măcar o dată în viaţa

lor cu dileme legate de potrivirea lor în rolul de

gen? Eu recunosc că m-am confruntat cu astfel de

"dileme" şi nu de puţine ori m-am simţit

dezavantajată de Dumnezeu prin faptul că sunt

fată şi nu băiat.

Insă, în timp, Dumnezeu a scos în viaţa mea (prin

persoane concrete, de langă mine, sau prin

"eroine" ale credinţei, despre care am citit) femei

care mi-au demontat toate "părerile de rău" şi m-

au confruntat cu planul Lui pentru noi, diferit, dar

egal în importanţă cu planul Lui pentru orice

bărbat. În categoria acestor femei intră şi Rose, [...]

Omida şi fluturaşul Adi Fule

Într-o noapte ploioasă

de septembrie, mă

aflam în sala de

aşteptare a unei clinici

din Cluj şi stăteam cu

urechea ciulită, să aud

un scâncet de nou-

născut. Dar, în ciuda

mea parcă, nimic de

acest fel.

Într-un târziu, zăresc

o siluetă alergând pe

hol dinspre sala de

operaţie înspre salonul de nou-născuţi, iar inima

mea începe să bată cu putere. Ochii îmi erau plini

de lacrimi şi eram copleşit de emoţiile care mă

învăluiau, una câte una tot gândindu-mă la Karla

şi la copilaşul nostru ce urma să se nască. Nu

după mult timp, apăru o asistentă care mă invită

să văd primul rod al dragostei dintre mine şi

Karla, minunea înfăptuită de Dumnezeu în familia

noastră.

Am pornit în pas vioi spre salon, alături

de asistentă, şi ne-am oprit lângă un incubator în

care se afla un mic ghem de piele acoperit de păr

şi puf negru. Eram uluit de cât de neatrăgător

putea fi un astfel de nou-născut şi mă gândeam ce

trebuie să fi simţit părinţii acelui copil când l-au

văzut pentru prima dată! În timp ce eram

cufundat în aceste gânduri, asistenta îmi şopteşte

cu o voce caldă: „Frumoasă, nu? Este fiica

dumneavoastră! Felicitări!‖ În aceeaşi clipă am

simţit cum mi se înmoaie picioarele şi mă trec

toate căldurile. Nu-mi venea să cred ce tocmai

auzisem din gura asistentei, anume, că acel „arici‖

la care mă holbasem mai devreme stupefiat era

chiar propria-mi fiică!

Când mi-am mai revenit, am fugit puşcă

la salonul în care se afla Karla, să-i dau „vestea cea

mare‖: că în locul unui copil avem un puişor de

maimuţă, şi cu mintea mea slabă de bărbat

disperat mă gândeam să-i cer şi unele explicaţii

(de parcă ea ar fi avut vreo vină…), de ce aşa şi nu

altfel, de ce tocmai copilul nostru?... Karla, ca o

femeie puternică ce este, zâmbea amorţit, din

cauza operaţiei prin care tocmai trecuse şi îmi

spunea şoptit: „Ai să vezi ce frumoasă va fi când

va mai creşte!‖ Dar eu, ca un bărbat adevărat ce

eram în acele momente, ziceam în sinea mea: „Să

o vad şi pe asta!‖

Astăzi, la 3 ani şi jumătate de la acele

momente, pot să spun doar atât: Lăudat fie

Domnul Dumnezeu pentru că micuţa „omidă‖ s-a

transformat într-un fluturaş atât de frumos şi

jucăuş, numit Camelia-Noemi!

P.S. În aceste zile frumoase, când oferim o

floare, un mărţişor, un cadou, un zâmbet soţiilor,

prietenelor, surorilor, mamelor sau fiicelor

noastre, să nu uităm că ele sunt un cadou de la

Domnul pentru noi, bărbaţii, şi că această fiinţă

minunată care este Femeia ne stă alături la bine şi

la greu şi merită toata iubirea, tot respectul şi toată

aprecierea noastră!

Va mulţumim că existaţi şi că ne iubiţi!

Continuare în pagina 16

Redactori:

Mihai Ghiurţu, Dana Lungu, Oana Bilan, Irina Beschieriu, Ioana Boancă, Irina Andriciuc,

Patricia Krişan, Mariana Pricope, Ada Dumitriu, Emil Juverdeanu, Costel Cozorici, Ştefan Mihai

Echipa de serviciu:

Mihai Ghiurţu – responsabil de număr Silviu Bulgariu – tehnoredactor Oana Bilan – corector Ada Dumitriu – revizor grauntedemustar@yahoo.com

Tehnoredactare:

Daniel Bosîncianu, Silviu Bulgariu, Bogdan Bosîncianu

Secretar de redacţie:

Dana Bulgariu

P A G I N A

16 Grăunte de Muştar Nr. 148 - 6 Martie

o evreică de origine ungară, care s-a născut cu

putin timp înainte de începutul Primului Război

Mondial. A avut o copilărie fericită, Dumnezeu a

înzestrat-o cu mult talent artistic, talent prin care a

reuşit să-şi atragă admiraţia multor personalităţi

ale acelor timpuri. Tânără fiind şi doritoare să

"guste" viaţa din plin, Rose a făcut câteva alegeri

extrem de nocive. Urmările acestor alegeri au fost

diminuate de-abia în momentul în care, ajunsă la

limita disperării, îl alege pe Hristos ca Domn al

vieţii ei.

Nu o să vă surprindă când o sa vă spun că acest

moment a schimbat tot cursul existenţei ei. În

pragul unui nou război mondial, Rose începe o

altfel de luptă, a cărei miză era câştigarea a cât

mai multor evrei pentru Domnul. M-a uimit râvna

şi dragostea ei pentru ca Evanghelia să ajungă şi

în cele mai izolate sate populate de evrei, curajul

de a împărţi Biblii, literatură creştină, curajul de a

vorbi despre Hristos oricărei persoane care era

dispusă să o asculte, renunţarea la orice fel de

auto-menajare (dragostea a împins-o până la a-şi

împărţi mereu locuinţa cu oricine avea nevoie de

adăpost, de a-şi împărţi ad literam şi ultima

bucată de pâine etc.). Extraordinar, nu credeţi?

Insă adevăratul test al credinţei a venit în

momentul în care nazismul s-a răspândit în toată

Europa, iar sub presiunea Germaniei, şi evreii

aflaţi pe teritoriul ungar au trebuit să

împărtăşească aceeaşi soartă cu evreii germani.

Rose ajunge la Auschwitz, iar experienţa pe care o

trăieşte acolo este prea greu de rezumat în câteva

rânduri. Ororile la care a fost supusă, mizeria,

foametea îndurată, munca epuizantă, iernile

nespus de geroase, păduchii, dizenteria nu au

reuşit să îi răpească lui Rose acea bucurie lăuntrică

oferită de Domnul Hristos. Chiar şi în acele

condiţii, ea încearcă să-şi îmbărbăteze colegele de

suferinţă prin rostirea atâtor profeţii şi promisiuni

pe care Dumnezeu le făcuse poporului evreu în

Biblie. Dragostea

e i p e n t r u

Hristos, Mesia,

în care evreii nu

credeau, i-a atras

ura din partea

colegelor care o

a c u z a u d e

trădare. Este

uimitor cum în mijlocul atâtor suferinţe ea rămâne

fidela până la capăt, trăind realmente ceea ce

Pavel spunea: "Pentru mine a trăi este Hristos, iar

a muri e un câştig.".

Supravieţuieşte lagărului şi iese mai mult un

schelet, fără păr, fără nici o formă umană, o umbră

umblătoare. Te intrebi: cum poate o astfel de

persoană să se mai gândească la misiune, la

strategii de evanghelizare? Nu mai avea nimic.

Cea mai mare parte a familiei sale nu

supravieţuise Holocaustului. Mai trăia doar o soră

de-a ei, la care reuşeşte să se adăpostească un

timp. Deşi extrem de bolnavă, Dumnezeu o

întăreşte pe Rose astfel încât ea îşi poate îndrepta

atenţia spre evreii supravieţuitori, ale căror vieţi

trebuiau să ia un cu totul alt curs...

Rose Warmer a existat cu adevărat. A fost o

simplă femeie, fără influenţă, fără relaţii, care s-a

împărtăşit în cel mai concret mod cu suferinţele

Domnului ei. A fost o femeie care, din mijlocul

tuturor încercărilor, a ieşit mai mult decât

biruitoare!

Iar eu, la câteva decenii distanţă, mă plec în faţa

unui astfel de model şi Îi mulţumesc Lui pentru

forţa pe care EL o dă tuturor celor care o cer

pentru a face voia Lui. Mă aplec cu reverenţă în

faţa Lui Dumnezeu şi Îi mulţumesc pentru că m-a

creat femeie şi că are un plan atât de frumos

pentru viaţa mea!

Doamnelor, domnişoarelor, avem o misiune atât

de frumoasă! Prin noi, Domnul poate realmente să

aducă Cerul mai aproape!

O primăvară minunată tuturor!

Rose, Femeia Patricia Krişan

Echipa de

redacţie

Continuare din pagina 15