Gânduri - luminavechilorcarari.roluminavechilorcarari.ro/Martie2017.pdf · recunoaștem că și...

Cineva spunea: „Gândesc,

deci exist !” Gândirea este apanajul statutului de om. Cei ce au studiat

acest lucru spun că gândirea ne deosebește de animale. În concluzie se poate spune că de fapt

orice om gândește. Oamenii gândesc de la sine fără să-și

propună să facă asta. Gândesc atunci când vor să gândească și de asemenea gândesc și când nu vor

să gândească. Uneori este necesar un efort pentru a gândi la ceva

anume, alteori mintea omenească lucrează fără niciun efort special.

Oamenii gândesc și când nici nu-și dau seama că fac asta. Nici noaptea când omul doarme, mintea nu se

oprește din activitatea ei. Noaptea gândurile se transformă adesea în

visuri. (Eclesiastul 5.3). Mintea este asemănată adesea cu o moară care macină continuu. Macină

gânduri… Însă este foarte important

pentru om în general și pentru credincioși în special, la ce anume gândește mintea; ce macină

moara ! În general oamenii gândesc la ceea ce le-a captat

atenția. Când ceva ne-a impresionat, deseori mintea merge

mereu, mereu acolo fără voia noastră. Însă cel mai mult oamenii gândesc la ceea ce le place; la ceea

ce iubesc. Domnul Isus a spus: „Pentru că unde este comoara

voastră, acolo va fi şi inima voastră.” (Matei 6.21). De aceea capătă înțeles ceea ce spune

Scriptura în fragmentul din epistola către Galateni, luat pentru

cercetare: „şi se gândesc la

lucrurile de pe pământ.” Asta dovedește ce ne place mai mult:

pământul sau cerul ! Acum este adevărat că orice

credincios, oricât de duhovnicesc

ar fi, trebuie să se gândească și la lucrurile de pe pământ, atunci când

este necesar. Trebuie să recunoaștem că și dincolo de necesar, mintea oricui alunecă spre

cele de aici. Scriptura recunoaște asta. Dumnezeu înțelege asta. De

aceea găsim scris: „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime

care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de

Hristos.” (2Corinteni 10.5). Asta înseamnă război; război

cu propriile noastre gânduri. În ce constă în termeni practici acest război ? Cred că asta înseamnă mai

întâi să nu-mi provoc gânduri păcătoase prin ceea ce privesc sau

ascult. Ce rost are să ne plângem de gândurile care nu ne ascultă câtă vreme noi înșine le provocăm prin

ceea ce privim sau ascultăm ? Apoi înseamnă a face ordine între ele,

între gânduri. Omul credincios are o atenție în această privință; o

preocupare; este atent la gândurile lui. Și mai înseamnă să aducem înapoi gândurile care pleacă,

întocmai cum robii fugari erau găsiți și recuperați. Și din păcate

asta pare să fie o activitate zilnică. Dacă nu biruiesc în acest

război, fie că sunt conștienți de asta

sau nu, rezultatul este invers și este dezastruos: vor deveni „târâți de

visările lor,” (Iuda 8). Târâți…

Cum vi se pare ? Cum e aceea să fii târât ? Nu se mai pot opri. Și

asta datorită gândurilor… De aceea este așa de adevărată spusa care zice: „La ce gândești, aceea

devii !” Un alt fragment al Scripturii ilustrează astfel acest

dezastru: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat

în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au

ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie,

de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri

răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu,

obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere,

călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă.

Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte,

totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le

fac.” (Romani 1.28-32). Acesta este rezultatul. Oameni lăsați în

voia minții; târâți de visări… Într-o formă mai pronunțată și din păcate din ce în ce mai actuală, un sistem

de gândire rău conduce adesea la forme de devieri psihice.

„Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos

şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu

1 Lumina Vechilor Cărări

Gânduri ?

Cercetați Scripturile ! Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din

Epistola către Filipeni, cap. 3.18-19:

„Sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi

slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe

pământ.”

la cele de pe pământ.” (Coloseni

3.1-2). Este stilul de viață al omului credincios, indiferent de

vârstă sau de poziția bisericească pe care o are. Practic vorbind, asta înseamnă că un om credincios are

continuu în moara minții ceva duhovnicesc de măcinat. Fie că

este vorba de un verset din Scripturi, un anumit lucru din viața creștină sau altceva de felul acesta,

pentru momentele când mintea nu este solicitată exclusiv pentru

ceva. Consider că aceasta este unul din cele două lucruri de bază ale

vieții de creștin adevărat, alături de rugăciunea de tovărășie, adică rugăciunea în care ne rugăm unui

Dumnezeu care ne este tovarăș de viață și de drum spre rai. Insist

asupra acestui aspect. Pocăința cuprinde o mulțime de lucruri dintre care dacă unele lipsesc,

pierdem calitatea de om pocăit chiar dacă ne rămân încă o

mulțime de calități creștine. Astfel, de exemplu, nu mai putem să ne socotim oameni pocăiți dacă ne

îmbătăm cu alcool chiar dacă ne

dovedim a fi în continuare niște

oameni darnici. Tot astfel și mai mult decât oricare termen de

comparație, a fi creștin nu înseamnă în primul rând a merge la slujbele Bisericii sau a practica

virtuțile creștine sau a face altceva specific creștinismului, ci a

practica rugăciunea de tovărășie și a cugeta la lucrurile duhovnicești. Orice altceva, chiar și ferirea de

păcat, în lipsa acestor două lucruri de bază, ne va duce pe un drum

paralel cu creștinismul sau de-a dreptul departe de el.

De fapt, cugetarea la lucrurile duhovnicești este nestemata ascunsă a creștinismului.

Satisfacția care se poate găsi aici întrece cu mult mai mult alte

izvoare de bucurie duhovnicească. Nu degeaba zice Scriptura: „Cine cugetă la Cuvântul Domnului,

găseşte fericirea,” (Proverbe 16.20a). A scruta cu mintea

lucrurile lui Dumnezeu aduce multă bucurie sufletească din pricini pe care eu nu pot să le

explic dar prin îndurarea

Domnului le-am experimentat și

de când s-a întâmplat asta, alerg mereu, mereu la acest izvor de

împlinire sufletească. Aici sunt „Comorile mele” ! Desigur că se poate adăuga aici și folosul

dobândirii unei înțelegeri mai profunde a persoanei lui

Dumnezeu, ceea ce este de asemenea o foarte mare realizare. Și nu numai o cunoaștere a lui

Dumnezeu, ci și o cunoaștere mai corectă a lucrurilor duhovnicești,

bisericești, a rostului vieții și altele asemenea. Este greu de calculat

câștigul dobândit de omul care se străduiește să nu piardă ocaziile când nu este obligat să se

gândească la ceva anume și le folosește pentru a cugeta la

Dumnezeu și la lucrurile Lui. Pentru asta însă, este de trebuință să nu lăsăm mintea să

sălbătăcească hălăduind pe unde se nimerește…

Din „Comorile mele”


Isus modelul nostru desăvârșit

„Căci pe aceia pe care i-a cunoscut…. i-a hotărât… să fie asemenea chipului Fiului Său…”

(Romani 8:29).

Atunci când Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă un cort, un locaş sfânt pentru ca El să locuiască

în mijlocul poporului Israel, Dumnezeu i-a arătat pe

munte un model şi i-a spus să facă totul după chipul

pe care i l-a arătat. La fel când Dumnezeu a poruncit lui David să facă un templu în care El să locuiască în

Ierusalim, i-a arătat atât dimensiunile şi chipul

templului cât şi toate lucrurile care trebuiau făcute

pentru templu. Atunci când Dumnezeu l-a creat pe om pentru că nu avea un model (chip) mai desăvârşit, l-a

făcut după chipul Său. Pentru că de-a lungul istoriei

omenirii chipul original al omului s-a pierdut prin

păcat, Dumnezeu care avea în vedere lucrul acesta de la început, a întocmit un plan de reabilitare a omului,

plan pe care în cursul istoriei l-a făcut cunoscut prin

scrierile prorocilor. La împlinirea vremii, potrivit

planului Său, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, pentru a răscumpăra pe om din robia păcatului, a

deşertăciunii, şi să-i redea din nou chipul primului

om, Adam, creat de Dumnezeu.

Prin venirea în lume a Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, noi am avut printre noi chipul

original după care noi am fost creaţi: „Cuvântul s-a

făcut trup (Cuvântul care era la început cu

Dumnezeu), şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit Slava Lui, o Slavă întocmai

ca slava Singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14).

Prin viaţa pe care Domnul Isus Hristos a trăit-o, a fost

pentru contemporanii Săi şi pentru fiecare din noi, un exemplu (un model). Tot Ioan zice în epistola întâia:

„Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el

cum a trăit Isus.” (1Ioan 2:6).

În continuare doresc să amintesc câteva lucruri care au marcat viaţa Domnului Isus şi care constituie

condiţii necesare pentru fiecare din noi pentru a

deveni ca El (a fi fraţi cu El), a deveni copii ai lui

Dumnezeu şi a moşteni Împărăţia împreună cu Domnul Isus.

Având în vedere faptul că toţi oamenii sunt

născuţi din fire, adică în păcat, David zice în Psalmul

51: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (v.5). Primul lucru care se cere

pentru a deveni asemenea Domnului Isus este nevoia

de a ne naşte din nou… din Dumnezeu. În Ioan 1:12-13 scrie că: „Tuturor celor ce L-au primit adică celor

ce cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă copii

ai lui Dumnezeu, născuţi… din Dumnezeu.” Domnul

Isus, în discuţie cu Nicodim, un fruntaș al iudeilor, a spus: „Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu

poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” iar apoi

face o precizare: „Ce este născut din carne este carne

şi ce este născut din Duh, este duh.” (Ioan 3:5-6). Deci ca să devenim asemenea Domnului Isus trebuie

să ne naştem din Dumnezeu.

Urmărind în continuare viaţa Domnului Isus,

vom observa câţiva paşi care au marcat viaţa Lui dovedind deplina Lui ascultare de Dumnezeu,

întocmai cum apostolul Pavel le spune filipenilor: „S-

a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor… S-a smerit şi S-a

făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de

cruce.” (Filipeni 2:7-8). Ca o dovadă de smerenie şi

ascultare deplină de Dumnezeu, la vârsta maturității -30 de ani- s-a dus la Ioan Botezătorul pentru a fi

botezat în apă. La încercarea lui Ioan de a-L opri,

Domnul Isus a zis: „Lasă-Mă acum căci aşa se cade

să împlinim ce trebuie împlinit.” (Matei 3:15). Prin faptul că Isus s-a botezat, a dat tuturor urmaşilor din

toate generațiile exemplu că trebuie să calce pe

urmele Lui şi să se boteze. El nu a avut fire veche,

păcătoasă, nici nu a săvârşit un păcat pentru care ar fi trebuit să se pocăiască şi apoi să se boteze pentru

iertarea păcatelor, ci s-a botezat pentru a dovedi

supunere, ascultare de Dumnezeu, recunoscând prin aceasta că botezul lui Ioan venea (era poruncit) de la

Dumnezeu. Într-una din vorbirile Sale, Domnul Isus a

spus: „Tot norodul şi chiar vameşii au dat dreptate lui

Dumnezeu, primind botezul lui Ioan, în timp ce cărturarii şi fariseii au zădărnicit planul lui

Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui Ioan.”

Astfel botezul în apă este înscris în Scriptură pe lista

lucrurilor care în mod normal, condiţionează mântuirea. Domnul Isus înainte de a se înălţa la cer, a

poruncit ucenicilor: „Mergeţi în toată lumea,

propovăduiți Evanghelia la orice făptură, cine va crede şi se va boteza va fi mântuit iar cine nu, va fi

osândit.” (Marcu 16:15-16).

În ziua Cincizecimii, apostolul Petru le-a

predicat mulţimii adunate pe Isus cel omorât pentru păcatele lumii, înviat din morţi de Dumnezeu şi înălţat

în slavă, cuvânt care a străpuns inima mulţimii, astfel

ei au întrebat pe Petru şi pe ceilalți apostoli: „Fraţilor,

ce să facem?” iar Petru le-a răspuns: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus

Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi

primi darul Sfântului Duh.” Astfel înţelegem atât din

cuvântul inspirat de Duhul Sfânt prin apostolul Petru cât şi prin învăţătura şi practica Domnului Isus că la

baza zidirii Bisericii care urma să fie partea vizibilă a

împărăției lui Dumnezeu pe pământ, sau trupul Domnului Isus Hristos, stă învăţătura că oricine vrea

să fie mântuit, să intre în Împărăţia lui Dumnezeu,

trebuie să se pocăiască, (să se nască din nou, din

Dumnezeu) şi să se boteze în apă în moartea Domnului Isus.

În acelaşi timp iasă în evidenţă un al treilea pas

sau condiţie, şi anume botezul cu Duhul Sfânt. Ştim

din viaţa Domnului Isus, că atunci când a fost botezat în apă de Ioan, s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt s-a

coborât peste El în chip de porumbel şi din cer s-a

auzit glasul Tatălui care a mărturisit: „Acesta este

Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Înţelegem atât din cuvintele lui Petru din ziua

Cincizecimii, care a spus cu privire la Duhul Sfânt:

„Făgăduinţa aceasta este pentru... toţi ...în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.”

cât şi din cuvintele lui Ioan Botezătorul, care a spus

despre Domnul Isus: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt

şi cu foc.” că Dumnezeu are în vedere ca toţi cei ce doresc să fie mântuiţi, pe lângă nevoia de a se pocăi (a

se naşte din Dumnezeu) şi a se boteza în apă, în

moartea Domnului Isus, să dorească, să ceară şi să

caute să fie botezaţi cu Duhul Sfânt. Domnul Isus a fost botezat în apă şi cu Duhul

Sfânt, şi apoi a început o altă etapă a vieţii Lui care

este plină de semnificație şi un bun model de urmat

pentru fiecare din noi. După botezul cu Duhul Sfânt a fost dus în pustie unde a postit 40 de zile, n-a mâncat

şi n-a băut nimic iar la sfârşit a fost ispitit de diavolul

în toate felurile dar Domnul Isus l-a biruit în toate, fără să păcătuiască în vreun fel. Ceea ce învăţăm din

această perioadă a vieţii Domnului Isus este că pentru

a câştiga o biruinţă deplină asupra diavolului, nu este

suficient să fim botezaţi cu Duhul Sfânt, ci trebuie să ne dedicăm căutării stăruitoare a lui Dumnezeu prin

post şi rugăciuni stăruitoare, pentru a fi îmbrăcaţi cu

putere, pentru a putea ţine piept uneltirilor diavolului,

cum scrie apostolul Pavel efesenilor: „…luaţi toată armătura lui Dumnezeu ca să vă puteţi împotrivi în

ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi

biruit totul.” (Efeseni 6:13). Biserica, care este aleasă să Îl reprezinte pe

Domnul Isus în lume, trebuie să fie un organism viu, o

entitate care să se deosebească fundamental de lume,


o exprimare a Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul împărăţiilor

lumii acesteia. Cineva a scris:

„Atunci când Biserica nu se mai

deosebeşte de lume, şi-a pierdut lumina şi proprietatea de a săra.”

Cunoașterea vieţii Domnului Isus

poate să fie un izvor de inspiraţie

şi pentru generaţia noastră care credem că este generaţia cea mai

aproape de revenirea Domnului

Isus, pentru a-şi lua Biserica pe care aşa după cum scrie apostolul

Pavel efesenilor, vrea să o prezinte

înaintea cerului ca pe o fecioară

curată. Pentru a asigura această desăvârşire, a trimis în lume pe

Duhul Sfânt şi a îngăduit să fie

scrisă Scriptura inspirată de Duhul

Sfânt. O altă etapă din viaţa

Domnului Isus Hristos este

perioada de slujire, potrivit cu ceea

ce El Însuşi spune: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să

slujească.” (Matei 20:28). Domnul

Isus, plin de Duhul Sfânt, s-a întors în Galileea şi a început să

propovăduiască pocăinţa şi să

vindece şi să elibereze pe toţi cei

ce erau apăsaţi de Diavolul. Aceasta a făcut-o atât prin cuvânt,

vorbind direct cuvintele Tatălui

Său: „Cuvintele pe care vi le spun

Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în

Mine,” (Ioan 14:10). Cei ce Îl

auzeau se mirau de cuvintele pline

de har care ieșeau din gura Lui, căci El îi învăţa ca Unul care avea

putere nu cum îi învăţau cărturarii

lor. Dar El nu numai că învăţa cu putere dar şi manifesta putere prin

vindecarea oricărei boli a celor ce

veneau la El; elibera pe cei ce erau

stăpâniţi de duhuri, dădea vedere orbilor, vindeca pe ologi şi ciungi

şi învia şi pe cei morţi. Această

perioadă din viaţa Domnului Isus

evidenţiază cel mai puternic dumnezeirea Domnului Isus. Într-o

împrejurare Domnul Isus a zis:

„Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu să nu Mă credeţi, dar dacă le

fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe

Mine, credeţi măcar lucrările

acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este

în Mine.” (Ioan 10:37-38). Dar

Domnul Isus a dorit ca nu numai

El, ci şi urmaşii Lui să facă lucrările pe care le-a făcut El.

Astfel le-a dat putere celor

doisprezece ucenici pe care şi i-a

ales, peste toate duhurile rele şi să vindece bolile, şi le-a zis:

„Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe

morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii.” (Luca 1:9; Matei

10:8). Isus a dorit şi doreşte ca toţi

urmaşii Săi să manifeste această

putere: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face

şi el lucrările pe care le fac Eu; ba

încă va face altele şi mai mari

decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl; şi orice veţi cere în

Numele Meu, voi face.” (Ioan

14:12-13). Urmaşii Domnului Isus

şi ai apostolilor au beneficiat de această făgăduinţă, epistola către

Evrei confirmând lucrul acesta:

„… mântuire aşa de mare, care după ce a fost vestită întâi de

Domnul, ne-a fost adeverită de cei

ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu

întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu

darurile Duhului Sfânt, împărţite

după voia Sa !” (Evrei 2:3b-4).

Domnul Isus când a spus că a venit să slujească a mai spus şi lucrul

acesta: „ca Să-şi dea viaţa ca

răscumpărare pentru mulţi.” În

urma unei vieţi trăite fără păcat, a unei ascultări depline de Tatăl şi a

unei slujiri devotate cu toată

dăruirea pentru semeni, a fost

prins, judecat ca

un făcător de rele

şi condamnat la moarte prin

răstignire. Aşa s-

a sfârşit viaţa

pământească a Celui mai

desăvârşit „Om”

care a trăit vreodată pe

pământ dar care

în acelaşi timp

era şi Dumnezeu. Dar după ce şi-a dat viaţa pe cruce, a înviat și S-a

înălţat la cer şi S-a aşezat la

dreapta lui Dumnezeu.

Am încercat să schiţez pe scurt viaţa pământească a

Domnului Isus Hristos, Fiul lui

Dumnezeu, cu scopul de a ne

reaminti că Dumnezeu ne-a ales să fim asemenea Fiului Său şi pentru

că încă suntem în călătorie, adică

în procesul de schimbare, putem să ne înnoim hotărârea de a ne

rededica Domnului şi să grăbim

lucrarea de schimbare în vieţile

noastre potrivit cu ceea ce apostolul Pavel spune în Efeseni

4:21-24: „… potrivit adevărului

care este în Isus… să vă

dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele

înşelătoare… şi să vă îmbrăcaţi în

omul cel nou făcut după chipul lui

Dumnezeu de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.”

Iar dacă cineva care încă nu

Îl cunoaşte pe Dumnezeu, nu a încheiat legământ cu El prin botez,

ajunge să citească aceste rânduri,

să înţeleagă că doar prin credinţa

în Domnul Isus Fiul lui Dumnezeu, urmând exemplul Lui,

poate fi iertat de tot trecutul, fiind

înfiat în familia lui Dumnezeu ca

fiu, şi urmând pilda Domnului Isus, să ajungă să moștenească

Împărăţia lui Dumnezeu, la care

doresc ca Dumnezeu să ne ajute la

toţi.

Buliga Mihai – HD



Un verset bine cunoscut de

foarte mulți dintre noi și repetat

des de la amvoanele adunărilor.

Dar oare pentru câți dintre noi are

o înțelegere corectă, versetul

acesta?

Acest verset nu are menirea

de a completa capitolul 84 din

cartea Psalmilor cu numărul 10 și

nici versetul 1330 din versetele

psalmiștilor până aici, ci este o

constatare reală a unor oameni ai

lui Dumnezeu.

Oare cum este pentru noi?

Să-l adâncim puțin. Raportul de

peste 1000/1 este prezentat de

către psalmist. Oamenii din

lumea noastră își fac calcule la

investițiile lor: beneficii,

avantaje, procentaje și iarăși

calcule și dacă este pe plus (spun

ei) este bine. Dacă se ajunge la

200/100 este deosebit de bine.

Acest procent este amintit de

Domnul într-una din pildele Sale:

5 aduce 5 și 3 aduce 3...

Îmi aduc aminte de un

procent mai mare, care cu

aproximativ 25 de ani în urmă a

încercat România; de fapt acel

lucru a fost o cernere și un test

pentru credincioși. Vorbim despre

jocul de câștig numit „Caritas”.

Lucrurile au început să ia contur,

beneficiul a fost atractiv și mulți

oameni din dorința de a câștiga

mult și ușor, au căzut în plasa

aceia; pentru unii restabilirea a

fost destul de greoaie iar la alții

au rămas urme pentru toată viața.

Oamenii își făceau calcule și își

întindeau raportul pe 8/1 care era

desigur foarte bun. Cei mai mulți

dintre ei au rămas cu un gust

amar, răni adânci în suflet și

pierderi importante.

Nu tot așa este cu versetul

amintit, deoarece cuvântul

Domnului este încercat și dovedit

adevărat și mai mult decât atât, se

poate pune la încercare (la

început poate lucruri mai mici,

dar rezultatele și experiențele

personale ne împing să credem și

pe cele mai mari și apoi altele și

mai mari până ajungem la cea

mai mare care este: „HARUL

CARE NE VA FI ADUS LA

VENIREA DOMNULUI.”

Făgăduința amintită în

Psalmul 84 este grea de crezut

pentru cel firesc, deoarece el se

uită la ce are în mâini, la ce

pipăie sau poate atinge. Și aceasta

chiar dacă ceea ce putem avea în

mâini are un raport mult inferior

în comparație cu cel ce deriva din

versetul amintit în versetul 10 din

Psalmul 84. Unul foarte mic

(oricare ar fi el) comparând cu

peste 1000/1, cel din Scripturi.

Să facem un test practic:

Dacă în timpul de după

programul obișnuit de muncă ni s

-ar face oferta de a continua

lucrul plătindu-ni-se dublu sau

triplu. Poate stăm în cumpene,

facem socoteli: 2/1 sau 3/1 pare

atrăgător dar acest timp se poate

suprapune cu

ceasurile de slujbă

din casa de

rugăciune. Tentația

este să nu mă duc

la adunare pentru

că am o ofertă mai

bună și trebuie să

profit de ea.

Comparați acest

raport cu 1000/1.

Este incomparabil, doar că primul

este privit prin ochii firești și mă

bucur de ceea ce țin în mână,

măcar că cel luat pentru odihna

din Psalm, are făgăduințe pentru

viața de aici și pentru cea viitoare

(precum evlavia). Este creștinește

așa ?

Pentru viața viitoare privim

la răsplătirile care îi așteaptă pe

cei credincioși; privim prin

credință ca și Moise. Acesta a

privit spre răsplătire și a ales

bine. Dacă privim și noi spre

răsplătire precum Moise, vom da

dreptate celor scrise în acest

psalm. În acest fel, părtășia cu

frații și surorile nu va fi greu de

suportat, ci va fi o plăcere și dacă

cumva slujba se va prelungi peste

ceea ce ne-am propus, va fi

privită ca o binecuvântare și nu

un timp pierdut.

Cum este pentru tine o zi în

curțile Domnului? Ești una în

Duh cu psalmistul? Daca da,

privești bine, alegi bine, ajungi

bine, pentru că ai valorile așezate

corect după priorități. Dar dacă

nu – răspunde-ți !

Mallorca

„Căci mai mult face o zi în curțile Tale

decât o mie în altă parte” (Psalmi 84:10)

„Moleşeala este alungată de instrumentaţia modernă.” Alegerea, inclusiv a instrumentaţiei, este una dintre strategiile cel mai des folosite

la ora actuală şi, în acelaşi timp, cea mai plină de capcane. Câţi nu se înşeală crezând că prin introducerea bateriilor, tobelor, a arsenalelor tehnice în locurile de închinare (sintetizatoare, chitare electrice sau bas, aparatură de sonorizare și

amplificatoare, etc.), a trupelor de laudă şi închinare, a formaţiilor instrumentale, va fi schimbată atmosfera de moleşeală. Aceasta se schimbă numai datorită prezenţei Duhului Sfânt, pe fondul sfinţeniei produse de o convertire şi de o pocăinţă autentică, drept urmare a

aplicării cuvântului Sfintelor Scripturi în vieţile personale. Fără puterea Duhului Sfânt rezultă o închinare zgomotoasă, goală şi

artificială.

„Repertoriul de cântări este învechit, trebuie altul nou.” Schimbarea și răsturnarea vechilor

valori aduce un real succes. Iată o altă minciună. Adevăraţii compozitori şi interpreţi de melodii sacre evită total atât tehnica unei compoziţii moderne, cât şi limbajul melodiilor lascive cu răspunsuri frivole, salturile melodice mari, urmărind, în schimb, mișcările

calme și continue, unităţi metrice repetate și regulate care să conducă la atitudini de contemplare și de îndepărtare de tot ceea ce pare lumesc. De o vreme încoace, toate aceste principii sunt puse la zidul infamiei. Cântările armonioase,

creaţia polifonică, într-un cuvânt tot ceea ce sună sacru este respins, nefiind pe gustul melomanilor, fără succes comercial şi cu mică cerere pentru consum. Cine, în afară de Dumnezeu, este în măsură să respingă sau să accepte jertfa de laudă – cântările care sunt dedicate

în exclusivitate Lui? Oamenii o pot face numai raportându-se la Sfânta

Scriptură, dacă într-adevăr corespund sau nu Cuvântului Său. Dar adevărul este altul. Omul l-a substituit pe Dumnezeu, punând

înaintea Lui preferinţele şi gusturile sale personale şi acceptând o artă care mai degrabă sună a război, o adevărată poluare sonoră ce se răspândește în creștinismul de astăzi, în detrimentul muzicii sacre. Așadar, se poate vorbi de victorii

repurtate împotriva sacralităţii, pentru că au fost răsturnate diverse

valori, începând cu tactarea măsurii.

„Luther a împrumutat din muzica lumească!” Nu au folosit Martin Luther şi fraţii Wesley muzică de factură contemporană în biserică? Pentru a se promova o muzică creştină cu împrumut

secular, s-au răspândit argumente false care susţin acest fapt. În primul rând, cultura din vremea lui Luther era controlată de Biserică. El a realizat 37 de cântece corale din care 15 au fost compuse de el, 13 inspirate din cântări latine, 4 din

cântece populare, 2 necunoscute şi doar unul din populara laică, dar acestuia, mai târziu i-a adaptat o melodie creştină, mărturisind că s-a simţit „obligat să le dea înapoi diavolului”. (Charles K. Mooss,

„The Musical Reforms of Luther”).

„Vom atrage tineretul!” Ideea că trebuie să atragem tineretul

prin muzică nu este biblică. Tineretul nu trebuie atras spre Dumnezeu cu momeala muzicii babiloniene, cu care este obişnuit, ci prin Cuvânt, prin lumina, sarea, mireasma pe care o răspândim. Nu trebuie sacrificat adevărul de dragul câştigării cuiva. În Biserică nu sunt

numai tineri, sunt mai multe categorii de vârstă. Tineretul creştin şi orice familie trebuie să ştie că aceea ce iese din om îl spurcă („Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile,

uciderile, furtişagurile, lăcomiile,

vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi spurcă pe

om” (Marcu 7:21-23). Muzica preferată a multora este una distractivă, pe plan spiritual având un efect distructiv („Arfa şi alăuta, timpana, flautul şi vinul le înveselesc ospeţele; dar nu iau seama la lucrarea Domnului şi nu văd lucrul mânilor

Lui” (Isaia5:12). Închinarea trebuie să aibă loc mai întâi în familie. Exersăm cântarea şi ascultăm mai puţin. Muzica înregistrată diminuează dorinţa şi plăcerea tinerilor şi a copiilor de a cânta în familie, etc. Pentru a introduce în biserică modalităţile păgâne și

sataniste, iubitorii culturii pop vin să amăgească și să mintă creștinii prin sloganuri precum „prin genurile muzicii rock ajungem cu Evanghelia mai uşor la tineri”. Adică să folosim tot arsenalul Diavolului pentru succesul lucrării lui Dumnezeu? Mai

degrabă, să vedem care sunt

realităţile din teren!

Într-un sondaj făcut printre tinerii creştini (Barna Research Group, „Third Millenium Teens Report” (Raport al tinerilor mileniului trei), p. 68) stă scris: „printre surprizele pe care le-am avut întocmind acest sondaj, se află faptul

că tinerii nu merg la biserică pentru că muzica intonată acolo nu este la modă”. La pagina 54, grupul amintit mai sus a alcătuit o listă care arată „ce caută tinerii să afle într-o biserică”. Astfel, dintre 18 puncte enumerate, la neînsemnatul punct 14 se află și tipul

de muzică! (Rata de eroare este de mai

puţin de 5%).

În cartea „La răscruce de drumuri” (Charlie Peacock, „At the crossroads”, p. 184), unul dintre promotorii rock-ului de la CCM („Muzica creștină contemporană”) admite că rock-ul creștin nu reușește să ajungă la inima oamenilor

necredincioși. El adaugă: „Trebuie


Închinare și laudă în Noul Legământ


să acordăm o atenţie deosebită posibilităţii ca evanghelismul și impactul cultural pe care îl

producem (prin muzica rock) să fie foarte slab”. Mai presus de aceste afirmaţii stă blestemul lui Dumnezeu, când se referă la cei ce pângăresc și spurcă masa Domnului prin plagiat – păşunatul de pe terenul caprelor („Voi ziceţi: „Ce mai osteneală!” şi o dispreţuiţi, zice

Domnul oştirilor; şi aduceţi ce este furat, şchiop sau beteag: „Iată darurile de mâncare pe care le aduceţi! Pot Eu să le primesc din mâinile voastre? zice Domnul. Nu! blestemat să fie înşelătorul care are în turma lui o vită de parte bărbătească,

şi totuşi juruieşte şi jertfeşte Domnului o vită beteagă! Căci Eu sunt un Împărat mare, zice Domnul oştirilor, şi Numele Meu este înfricoşat printre neamuri.” (Maleahi 1:13-14). În mod vizibil, conștient şi frontal, diavolul perverteşte închinarea adusă lui

Dumnezeu și o direcţionează spre el. Susţinerea acestei infiltrări, în mod pasiv sau deliberat, parţial sau total de către unii slujitorii ai bisericii, de către unele familii sau credincioşi, inclusiv prin mijloace mass-media, creează o deosebită responsabilitate, având în vedere, mai presus de

toate, reacţia lui Dumnezeu. Aceștia trebuie să denunţe aşa-zisul succes al muzicii idolatre, s-o localizeze, să

avertizeze și s-o elimine. (1Cor. 5:9-

13).

„Muzica lumii atrage necreştinii.” Slujitorii (o parte) cred că scopul programului muzical este de a-i

atrage pe cei pierduţi! – Fals! Scopul este lauda adresată lui Dumnezeu. Nu vom atrage oamenii la mântuire folosind genurile lumeşti care pot manipula psihic, căci nu este metoda lui Dumnezeu, ci a Diavolului. Cuvântul şi Duhul Sfânt îl conving pe

om! Pavel şi Sila au cântat în butuci o cântare de laudă Domnului. Temnicerul s-a deşteptat în urma cutremurului care s-a produs, el nefiind de faţă. Mântuirea lui s-a produs datorită vestirii Evangheliei de către Apostolul Pavel („Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau, şi

cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau.” (Fapte 16:15). În Psalmul 137:3-4 este scris: „Cântaţi-ne câteva din cântările Sionului”. Robii evrei au refuzat să cânte, pentru că ei ştiau că numai Dumnezeu trebuie lăudat. Iată

de ce noi trebuie să cântăm numai

Domnului şi niciodată oamenilor!

Aplauze pentru cântăreţi? Aplauzele pe care le dă publicul, în realitate, nu sunt adresate lui Dumnezeu, ci interpretului vocal şi instrumental, fiind rezervate lăudăroşeniei! Putem aduce, ca preoţi ai lui Hristos, orice fel de

jertfă, mai ales, adresată omului? Nu! Noi aducem doar lui Dumnezeu jertfa de laudă, adică rodul buzelor noastre care mărturisesc Numele Lui (Evrei 13:15). Biserica nu este locul potrivit pentru aplauze. În

sinagogi, în Bisericile istorice, în Bisericile protestante (reformate, luterane) şi în lista practicilor bisericeşti din Fapte 2:42 („Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.” (Fapte 2:42) sau

din întregul Noul Testament, nu există această practică! Altfel, ar fi creat un precedent. Dumnezeu nu Îşi împarte slava cu nimeni („Eu Sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea

idolilor” (Isaia 42:8). Este periculos să-ţi însuşeşti slava pe care o merită numai El. Nicio lucrare din Biserică

nu trebuie să fure slava lui Dumnezeu. Dirijoarea corului Brooklyn Tabernacle din New York spune: ,,Noi știm că închinarea cea mai adâncă nu se întâmplă atunci când ridicăm mâinile și strigăm ,,Aleluia” sau când cântăm acele cântece la care se bate din

palme. Închinarea cea mai adâncă se produce atunci când ne predăm mereu și mereu pe noi înșine lui Dumnezeu”. (Carol Cymbala, „El rămâne credincios”, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2004, p. 80). Prezenţa harului sau atmosfera din

biserică nu este dată de muzică, prezenţa sau absenţa Domnului este în funcţie de atitudinea, trăirea şi sfinţirea noastră. Nu muzica rezolvă problema, ci păcatul e cel care trebuie îndepărtat. Problema vizează sfinţenia noastră şi este ştiut că

Dumnezeu dă har numai celor

smeriţi.

„Cerinţele pieţei dictează muzica sacră?” Când creștinii nu au principii sacre după care să se ghideze, datorită faptului că gusturile şi preferinţele muzicale ale acestora sunt diferite şi în opoziţie cu închinarea sacră, vor căuta să

elimine caracterul muzicii bisericeşti și să impună ceea ce le place şi este în ton cu spiritul vremii. Apoi, în numele dorinţei de a-i aduce pe cei tineri la Hristos, prin muzica preferată ascultată şi iubită de ei, vor flutura sloganul chemării la mântuire a acestora sau a celor care

sunt tot mai puţin atașaţi de Evanghelie. În realitate, lupta se dă pentru a se decide muzica acelei biserici. Nu e de mirare că unele biserici se confruntă cu amestecuri și confuzii grave, numite în Biblie „Babel” sau „Babilon”, din care

trebuie să ieşim, nu să intrăm.

(Va urma…)

Buzduga Simion

Extras din cartea:

“Închinarea şi lauda în acord cu

Sfânta Scriptură”


Avem la dispoziție multă literatură creștină.

Avem acces la multe materiale creștine – audio

și video.

Avem parte de multă predică și multe slujbe în

adunare.

Nu evaluăm acum necesitatea acestor

materiale creștine și nici imperfecțiunile sau

neajunsurile pe care le au. Analizăm acum

comportamentul nostru vizavi de cele ce sunt bune, cu

rost, ne zidesc și ne îndeamnă la bine. Privind cu

importanță literatura creștină, nu înseamnă că

subestimăm Biblia, ci păstrăm Biblia ca autoritate

absolută și în funcție de învățămintele ei evaluăm

literatura creștină și orice alte materiale creștine.

Pentru a ajunge mai repede la subiect și pentru

ca citirea acestui articol să fie cu folos, analizați în

mintea dumneavoastră ce căutați în această revistă sau

în alta, atunci când o deschideți pentru prima dată.

Dacă răspunsul e „liniuțe de dialog” sau „povestiri”

înseamnă că pentru dumneata e articolul.

***

Sunt ani buni de când mi-am întrebat tatăl dacă

citește cineva articolele din reviste. Și atâta timp cât

am fost copil, m-am gândit că oricine primește o

revistă, caută în ea cartea în serial, povestirea și apoi,

dacă mai are timp, aruncă o privire fugitivă și la

celelalte articole. Acum am crescut, nu mai sunt copil,

dar mă tem că e un sâmbure de adevăr în ceea ce

ziceam atunci, doar un sâmbure…

Nu terminasem încă liceul și împreună cu alți

tineri am început să mă ocup de biblioteca Bisericii

din care fac parte. Căutam să avem cele mai bune

și cerute cărți și țineam evidența cărților care se

împrumutau. La momentul în care am preluat

biblioteca, am găsit în ea doar cărți de învățătură și

studiu. Urmărind cererea, în mai puțin de un an

mica noastră bibliotecă avea mai multe cărți ce

conțineau povestiri și întâmplări, decât cele de

învățătură care fuseseră înainte. Pe lângă asta, cele

mai răsfoite și uzate cărți erau cele de

beletristică…

Cu toată tehnologia ce e pusă acum la

dispoziția oricui și viteza cu care gonește

informația în această lume, rareori se întâmplă să

auzim de un predicator din alte țări că e însoțit de

Domnul în predicare. Dar mărturiile se traduc și se

subtitrează și au un succes deosebit, chiar și în rândul

nepocăiților. Și frații din adunări se bucură și plâng la

mărturii. Le așteaptă, le doresc și mulțumim Domnului

că le face.

***

Nu pot să subestimez povestirile pe care frații

le-au pus pe hârtie sau mărturiile ce le auzim din gura

unora care și-au adunat curajul câteva săptămâni, să se

ridice să spună câteva cuvinte în fața adunării.

Apreciez și citesc cu drag mărturiile și când am ocazia

motivez frații să laude pe Domnul în fața adunării,

pentru lucrările Lui în viața lor.

A. Condamn însă superficialitatea ce se

ascunde în viața noastră. Cu cât greu suntem dispuși să

digerăm ce ni se spune sau ce citim. Ne considerăm

stăpâni pe poziția ce o avem și nu luăm în calcul să ne

schimbăm opinia. Deci ce rost mai are să dezbatem ce

știm deja foarte bine…?

Pe frigiderul unei familii am văzut lipit un

magnet pe care scria așa:

„Mințile ilustre discută idei

Mințile medii discută fapte

Mințile înguste îi discută pe alții”

Un gând bun atunci când vreun cerc de bârfă ne

atrage sau când politica vrea să ne dea de vorbit.

Noi vrem să Îl cunoaștem mai mult pe

Dumnezeu și cu cât Îl cunoaștem, devenim mai setoși.

Uneori am avea ocazia să devenim invidioși pe cei ce

sunt mai aproape de Dumnezeu dar poate nu avem

Liniuțe de dialog


chef să ascultăm cum văd acești

oameni viața, pentru că e dincolo de

suprafața pe care ne-o permitem. Și

citirea sau ascultarea cu interes a

celor ce scriu sau vorbesc doar

teorie, ne pare pierdere de vreme.

B. În aceeași măsură și

strâns legată de superficialitate e

lenea.

Încercați un mic experiment.

Luați un subiect pentru studiu (de

exemplu „Siguranța mântuirii și

posibilitatea pierderii ei”), luați o

foaie de hârtie și cu Biblia

argumentați-vă opinia. Aduceți și

argumente contra celorlalte opinii.

Încercați să vă pregătiți ca și când ar

trebui să susțineți subiectul în fața

unei opoziții. Acesta nu e un

experiment pentru minte, ci pentru

foaie, pix și Biblie !!!

Știu că nu veți lua parte la

acest experiment dar asta dovedește

și mai bine cât de strașnic se țin de

mână superficialitatea și lenea.

Considerăm că știm rezultatul

studiului și avem o opinie formată.

Deja ne-au și venit în minte câteva

versete care ne susțin părerea …

Am încercat acest experiment.

Mi-a fost propus subiectul care l-am

amintit pentru studiu, de un grup de

tineri. Când am primit propunerea

mi s-a părut un subiect foarte ușor.

Aveam o săptămână la dispoziție.

Am început să studiez ținând cont

că trebuie să am nu doar argumente,

ci și contra argumente. Am constatat

că eram total nepregătit. Am studiat

aproape douăzeci de ore în acea

săptămână până am reușit să îmi

definesc și să îmi susțin opinia. Nu

îmi pare rău, mai degrabă aș vrea să

te fac gelos !

Frați și surori prețuiți

mărturiile – scrise sau auzite !

Mărturiile ne întăresc credința dar

Scriptura și învățăturile ni-l

descoperă pe Dumnezeu !

Şandra Adelman Cezar

Zorii credinței în Prahova

În zona Buzăului, în satul Greceanca, comuna Breaza, ar fi fost

primii pocăiți despre care s-a auzit în Prahova. Erau baptiști. Acolo

credința baptistă a ajuns prin 1924. Primul din zona de nord a județului

Prahova care a ajuns acolo a fost Costică Dima, din Cărbunești. El a

primit botezul la baptiștii din Greceanca numai că foarte curând a trecut

la penticostali. A cunoscut credința penticostală prin intermediul unei

fiice de-a lui, care fiind la București a ajuns să se căsătorească cu Ion

Jiloveanu, un foarte cunoscut propovăduitor, conducătorul mișcării

numite Ucenicii Domnului. Acolo la Greceanca era un frate pe nume

Vasile Gașfă. Mai târziu și el a trecut la penticostali. Mai era și unul

Patache. Apoi împreună cu Costică Dima mai mergea la Greceanca şi

un alt cetățean din Cărbunești, pe care-l chema Leonte Ion. Nu mergeau

des, pentru că era departe: cam 70 km de la Cărbunești și mergeau pe

jos.

Mai târziu, peste ani, prin 1935-36, când în zona Surani – Șoimari,

în Prahova, s-a înființat un grup mai numeros de credincioși, din când în

când aceștia s-au întors la Greceanca pentru părtășie cu frații de acolo și

chiar și pentru sprijin la slujire sau evanghelizare prin sate. În 1946 pe

timpul foametei, au fost acolo cu o echipă de evanghelizare. Au fost 12

inși. Au luat-o peste dealuri, prin păduri. 70 km pe jos și s-au întors tot

pe jos. Au fost doi frați bătrâni și zece tineri și tinere care cântau. Dar li

s-a făcut foame. Și au bătut prin porți, pe la toate magazinele cum era

atunci, să cumpere un covrig sau un biscuit dar n-au găsit nimic, nimic

de mâncare. Asta după 70 km de mers pe jos în afară de cei parcurși de

acum la întoarcere, încă vreo 40. Așa au ajuns în comuna Salcia. Acolo

frații au avut îndemn să mai bată la o poartă. Asta pentru că se vedea un

om în grădină. Era spre seară pe la patru - cinci. Fratele Vasile Borș era

mai îndrăzneț; a bătut și i-a spus că vrea să pună o întrebare.

_ Noi suntem pocăiți și venim de departe. Nu am mâncat nimic,

copiilor le e foame. Nu aveți ceva de mâncare?

_ Ba da, dar să întreb soția.

Era în grădină. S-a dus şi şi-a întrebat soția:

_ Oamenii ăștia sunt 12 persoane. Le dăm ceva de mâncare?

Îi și auzeam vorbind împreună.

_ Cheamă-i măi. – a decis ea.

Ne-a chemat acolo pe toți. A întins o masă mare. Era toamna,

cădeau frunzele. La masă ne-a pus fasole. Făcuse o ciorbă de fasole și

câteva verze murate și-o mămăligă mare, care a făcut-o la toarta

tuciului. Mâncând cu noi ne povestesc:

_ Nouă nu ne trebuie mâncarea asta. Nu avem copii, nu avem

nimic. Am pus-o la foc ca să fie pentru cineva, nu am știut că veniți voi.

Am mâncat toată oala cu fasole și mămăliga lor și am venit acasă.

Aceea a fost mâncarea de la Greceanca până acasă și se vede că a fost

pregătită de Dumnezeu.

Numai acești doi oameni din Cărbunești, Costică Dima și Leonte

Ion, au mers o vreme la Greceanca. Apoi, povestind despre credință cu

cine se mai întâlneau prin zona Prahovei, s-a convins și Gheorghe

Stanciu să-L caute pe Dumnezeu. După mai puțin de doi ani au început

să facă adunări aici în zona Cărbuneștiului, prin case. Aicea se adunau

la Aricești. Costică Dima era din Cărbunești dar nu se făcea la el

adunare. Se făcea la Oprea Stanciu,

zis Mielu, la Aricești. Aceștia au

primit credința de la Dima și de la

Leonte.

În zona Cărbuneștiului a venit

un om, credincios penticostal,

numit Borlovan Solomon. Era în

1936. Era originar din Arad. El a

fost impiegat la o gară în Bucovina.

Când s-a pocăit, a fost mutat

disciplinar la gara din Inotești de

Prahova. Acolo a aflat că ar fi frați

la Greceanca. De acolo l-au

îndrumat la Cărbunești, fiind mai

aproape de Inotești. Era bun

evanghelist; era un bun credincios

penticostal. Era plin de foc în

slujire și mai ales în rugăciuni.

Fratele Borlovan Solomon era

primul penticostal care a venit între

niște baptiști. Și baptiștii s-au făcut

penticostali !

_ Așa era obiceiul creștin

zilnic al părinților mei - spune

fratele Cornel Stanciu: dimineața se

sculau, cântau o cântare, două și

tata spunea un psalm. După aceea

era rugăciune. Asta era zilnic; era

slujbă în casă. La noi în casă și la

ceilalți credincioși penticostali, asta

era o regulă în fiecare dimineață.

Dar în fiecare seară era la fel. Și

după ce se încheia seara astfel, se

ducea la fratele Iliuță (un apropiat)

și se înțelegeau la care frate să se

adune la rugăciune mai departe.

Luau un copil, doi; nu mai mulți

pentru că se temeau să nu fie prinși.

Totuși s-a întâmplat să-i și prindă.

Într-o asemenea împrejurare,

poliția i-a dus în arest la primărie.

Acolo i-au ținut până dimineața.

Rugăciunea de seară în case ținea

cam o oră însă deseori rugăciunile

prindeau foc și puteau ține și până

și la patru ore. Se rugau și cântau.

După aceea fratele Borlovan le

vorbea din Cuvânt. Era singurul

care știa carte și era cu liceu. Îmi

aduc aminte de spusele lui și de

cuvântul lui. Ne învăța, așa ca

dumneavoastră cei din Alianța

Bisericilor Conservatoare; de ce

anume să se păzească. Mă rog, de

toate moravurile păcătoase.

Se făcea stăruință în vremea

aia. Fratele Cornel Stanciu își

aduce aminte de vremea când a fost

botezată cu Duhul Sfânt mama lui.

Era și fratele Borlovan acolo.

_ Eu când am stăruit – zicea el

- aveam o vacă cu lapte și aveam în

dulap acolo oalele cu lapte. Și am

stăruit până când satana s-a supărat

pe noi și a răsturnat dulapul cu

toate oalele cu lapte dar nu am

tăcut niciunul; am mers înainte cu

stăruința. Când ne-am sculat de la

rugăciune, erau toate pe jos dar nu

era niciuna vărsată. Era laptele în

ele. Asta-i minune.

În Aricești-Zeletin s-a pocăit

Mielu Stanciu în 1929, Tudor

Stanciu în 1930, Ion Stanciu în

1931. După aceea Gheorghe Toma

tot în 1931-32. După el s-a pocăit

Gheorghe Stroe. Apoi Lina

Stanciu. Erau pocăiți cu multă

hotărâre. Cei mai mulți nu știau

carte, ca mai toți sătenii de altfel,

dar cântau din memorie fără să

greșească.

Stănceștii erau mai păcătoși.

Erau bețivi și bătăuși. Cam asta era

apucătura lor. Au fost săraci.

Stanciu Ion a fost cu carnet de

calificare ca și meșter dulgher,

pentru case și binale. Cum era

societatea atuncea, cu școală de

meserie dar fără carte, adică fără a

învăța să citească și să scrie. La

război a fost mobilizat pe loc pe

baza carnetului de meșter, calificat

în meseria respectivă. La război a

fost mobilizat ca cetățean de

comună, adică ca om care cunoaște

să facă orice. Vara făcea case prin

sate, nu numai local, ci și în

împrejurimi. Din lemn, din

cărămidă, din orice. Plata însă nu

era cine știe ce. Boierii erau bogați

pe vremea aceea. La Ion Stanciu

acasă veneau adesea boierii după

mână de lucru fiindcă avea copii

mulți. Erau vreo opt boieri care

aveau pământuri câte 100 de

hectare pe zona Aricești. Boierii au

făcut avere pe munca altora.

Adesea când veneau la fratele Ion

Stanciu îi spuneau:

_ Măi, îți dăm un sac de

porumb dacă ne dai copiii la prune

la toamnă.

Și Ion lua un sac de porumb,

că nu avea ce să le dea să mănânce

la copii. Pe vremea aceea avea vreo

6-7 copii. Boierii făceau comerț cu

produsele cultivate. Țuica și

porumbul se vindeau în comună.

Aveau și sute de pogoane în câmp.

Acolo produceau grâu și porumb.

Grâul îl vindeau pentru fabrici de

pâine. La oameni le dădeau câte un

sac de porumb pentru munca lor.

Erau şi oameni cu proprietăți

medii. Stanciu Ion și Mielu au fost

săraci. Dumnezeu a ales lucrurile

slabe ale lumii. Dar Duhul Sfânt

vorbea la rugăciuni. Era un proroc

care se numea Iliuță. Cu foc, adică

cu putere venea Duhul Sfânt și îi

mângâia: „Nu vă neliniștiți că

sunteți puțini, că o să vă înmulțesc.

Și o să adaug la numărul vostru

încă mulți oameni la care nici nu vă

gândiți la ei. Boierii comunei o să

se pocăiască.” Și prin anii 50,

dintre ei, cel puțin vreo cinci s-au

pocăit ! Era vremea când

comuniștii i-au deposedat de averi

și pe unii i-au băgat în pușcării.

Unul dintre ei care se numea Ion

Dănescu avea pretenții mari de la

muncitorii care lucrau la el; era

foarte pretențios și plătea prost.

Boierii făceau ciorbă la cazan.

Scoteau afară tot ce-i bun din

ciorbă și mâncau ei iar oamenilor

de pe ogor le dădeau zeama de la

ciorbă. Acesta era obiceiul la

boieri. Dar când s-a pocăit Ion

Dănescu, a venit la fratele Stanciu

și i-a zis:

_ Ioane, trebuie să-ți spun că

m-am pocăit, suntem frați acum.

Apoi s-a pocăit Ion Roșu,

Florea Roșu, Ionel Roșu. Toți

dintre boieri. Nu se mai ocupau cu

nimic după ce le-au fost luate

pământurile; trăiau cu ce le-a mai

rămas pe acasă. Unii au fost duși la

muncă silnică la construcția

canalului ce leagă Dunărea de

Marea Neagră. După câțiva ani s-

au întors la casele lor, unii dintre ei.

În 1930 când a pornit

pocăința, prima reacție a ortodoxiei

a fost prigoana. De la popa a plecat

prigoana. Gheorghe Stoicescu era

popa în Zeletin, profesor era Jean



Stoicescu și Sandu Stoicescu.

Puterea locală a comunei era în

mâinile lor. Frații popii erau

oameni cu vază în comună. Se

făceau cinci clase atunci la școală.

Se scria pe tăbliță. Prigoana a durat

până în 38-39. A durat ani de zile.

Pocăiții nu puteau să-și îngroape

morții. Erau socotiți ca lepădătura

satului. Așa erau priviți pocăiții în

vremea respectivă. Popa a organizat

împotriva familiei lui Ion Stanciu

felurite blestemății. Casa lui era la

numai 30 de metri de un deal

stâncos. Se întâmpla și nu rar ca

jandarmii să prindă hoți de pe unde

îi găseau și-i foloseau - la

propunerea popii - să îi bată pe

pocăiți. Veneau la casele lor

noaptea și le spărgeau geamurile, le

rupeau porțile și asta cu știrea lor.

Jandarmii veneau mai apoi și

spuneau că nu știu cine sunt

vinovații și că nu i-au putut găsi.

_ Dacă-i prinzi, adă-i la noi –

le spuneau jandarmii.

O perioadă de timp a trebuit să

ne mutăm de acasă la un vecin care

era nepocăit. Asta din pricina

pietrelor care loveau noapte de

noapte de după deal. Pietrele

treceau prin acoperiș și ajungeau în

cameră. Nopțile cu pietre țineau

câte o săptămână, două după care

urmau pauze. În timpul pauzelor

Ion Stanciu repara acoperișul la

casă ca mai apoi să ajungă spart din

nou și tot așa. Asta a durat ani !

Însă prin 1939-40 s-a pocăit

nevasta unui polițai; se numea

Drăguna. Așa s-a aflat ceea ce de

altfel se bănuia dar nu se putea

spune sau nu aveai cui spune. Până

la urmă unul dintre jandarmii aceia

care se ocupa cu bolovănitul casei

lui Ion Stanciu a înnebunit și a fost

dat afară din poliție.

Prin 1938 a murit o fetiță

dintre frați și au fost obligați s-o

înmormânteze într-o gârlă care

trecea prin sat. Pe fetiță o chema

Aneta. Prin 1941 însă situația s-a

schimbat. Asta pentru că a luat foc

casa popii. Și casa lui era aproape

de școală, unde lucrau în ziua aceea

mai mulți dintre credincioși la ceva

reparații împreună cu Ion Stanciu

care era meseriaș. Pocăiții au sărit

și au scos din foc multe lucruri de

valoare fără să fure nimic. Când a

venit popa și a văzut binele pe care

i l-au făcut pocăiții, i-au dat

lacrimile și a spus:

_ Eu v-am făcut mult rău și

voi mi-ați făcut bine. Eu am

ordonat atâția ani să fie spartă cu

pietre casa lui Ion Stanciu.

_ Bine, dar de Dumnezeu nu

te-ai temut să faci asta ?

_ Nu, că eu sunt slujitorul lui

Dumnezeu și pentru credință am

făcut ce-am făcut. Prea v-ați

înmulțit…

Între timp i-a murit lui Ion

Stanciu un copil pe nume Aron. Era

al 15-lea. Popa a devenit prieten cu

pocăiții. Pe copilaș l-a primit în

cimitir, dar noaptea. În 1941 era

război și funcționa legea marțială

care permitea armatei să intervină

în treburile comunelor. Nu era voie

să se adune laolaltă persoane care

nu erau din

familie. Așa că

popa i-a zis:

_ Nu te duci cu

nimeni la

înmormântare

dacă vrei să-ți

dau voie în

cimitir. Tu și

nevastă-ta și

dacă vrei să mai

iei ceva copii.

După tine nu

merge nimeni ca

să te aresteze, că

te arestează

primăria imediat.

Și așa au făcut. Au cântat o

cântare la groapă, tatăl a făcut o

rugăciune și l-au lăsat în groapă.

Înainte de război au fost

arestați de patru ori și au fost

condamnați la ani grei de

închisoare. În 1936 a fost primul

arest. I-au găsit la rugăciune la

fratele Oprea, la Zeletin. Numai

femeile cu copii mici au putut pleca

acasă. Erau aproape 30. I-au arestat

și i-au dus la primărie iar apoi la

județ, din post în post. Județul era

la Ploiești, la Prahova. I-au dus la

Șoimari, apoi la Bâlțești, apoi la

Măgurele și tot așa din comună în

comună. Jandarmii îi mai loveau,

mai asmuțeau câinii pe ei dar câinii

s-au dovedit mai umani ca oamenii

pentru că deși erau dresați pentru a

rupe oameni, pe credincioși nu i-au

mușcat, oricât se chinuiau

jandarmii să-i asmută. La Ploiești i-

au amendat și le-a dat drumul

acasă. Amenda era cam prețul la o

vacă. Unii au vândut vacile și au

schimbat pe amenzi. Dar dragostea

de Dumnezeu i-a făcut să se adune

în continuare. În anul următor au

fost prinși iar, cu toate măsurile lor

de precauție. A doua oară au fost

judecați și condamnați la pușcărie

dar au scăpat pe cauțiune. Unul

dintre ei care se numea Leonte,

avea pământ mai mult și a vândut

pământ și i-a scăpat și pe frați. Prin

casele fraților, jandarmii intrau de

multe ori pentru a-i prinde la

rugăciune. Îi arestau numai când

aveau în casă și persoane din afara

familiei care locuia acolo. De aceea

uneori jandarmii se păcăleau. Asta

pentru că frații obișnuiau să se

roage și să cânte cu voce tare în

casele lor și cum ușile și geamurile

se închideau cum se închideau, se

auzea în drum. Când auzeau glas de

rugăciune sau cântare, jandarmii

intrau cu arma în poziție de tras.

Aşa s-a întâmplat să intre de mai

multe ori și la Ion Stanciu. Când a

intrat în casă, fratele Ion nu și-a

întrerupt rugăciunea. Jandarmii l-au

așteptat să-și termine rugăciunea,

apoi i-au zis:

_ Vreau să știu pe cine ai


străin.

_ N-am pe nimeni străin.

_ Păi se auzeau voci multe,

unde i-ai pitit ?

Și au început să-i caute în

dulapurile cu haine, pe sub paturi și

n-au găsit pe nimeni.

Pe cei ce i-au prins laolaltă în

1939, i-au dus la Brașov, la

tribunalul militar. I-au condamnat

la ani de închisoare. Au fost

condamnați cinci frați: Leonte,

Dima, Nelu Stanciu, Stroie

Gheorghe și încă unul. Când i-au

prins, între ei era un frate care

făcea stagiul militar și era acolo în

uniformă militară. Se numea

Bălănescu. L-au bătut rău de tot

apoi l-au trimis la unitatea militară.

Au fost judecați, și condamnați de

la doi la cinci ani. După ce le-a

rostit sentința, avocatul s-a ridicat

și a făcut recurs cum se face și

acum.

_ Domnilor, acestea sunt oi

pierdute de turmă, ce au făcut rău ?

Au hoțit, au spart, au înjurat? Ce au

făcut? S-au rugat la Dumnezeu. Ei

sunt oi pierdute din turmă. Înțeleg

să-i amendați că au plecat din

turma de bază dar nu să-i arestați.

Sunt nevinovați în fața legii.

Și avocatul i-a scăpat. Atunci

au plătit amenzi... Dacă cineva nu

avea nici vacă nici pământ, plăteau

ceilalți credincioși pentru el.

La începutul lucrării, când

deja au ajuns la peste 30 de

persoane botezate, fratele Borlovan

și cu fratele Gașpar l-au pus păstor

pe Oprea Stanciu căruia i se zicea

Mielu. Însă nu după mult timp,

sărăcia l-a împins să meargă la

lucru la schela de petrol, de unde

venea acasă foarte rar. Atunci a fost

pus păstor Gheorghe Toma.

Gheorghe Toma avea mai puțin de

30 de ani și a fost păstor până în

anii războiului. El a murit pe front.

Prelucrare după

relatarea fratelui Cornel Stanciu.

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

După ce au trecut de deal, Adam a privit spre răsărit ca și cum ar fi

cunoscut ruta. Ceea ce știa el cu toată ființa era faptul că Dumnezeu a vorbit dinainte despre toate acestea… Dar jertfa ?

Odată ajunși la Tiraspol, paza s-a întețit în jurul lor și a căruțelor care i-au adus. Sătenii care s-au oferit să-i transporte au devenit îngrijorați

sau chiar speriați de-a binelea gândindu-se că s-ar putea să nu se mai poată întoarce nici ei acasă. Se povestea că s-a mai întâmplat așa, când

pentru a da liber cuiva care a plătit bine, era luat în locul lui un oarecare om de pe drum. După ce intrai în coloana de deportați, nu mai aveai

nume, ci deveneai un simplu număr ! În spatele gării i-au așteptat alți militari cu gradații lor și, deportații

uitându-se la fețele lor crunte, au înțeles repede că lucrurile se vor

schimba curând, și nu în bine. Într-adevăr, li s-a spus să formeze grupe de câte zece, luând cu ei doar ceea ce se putea lua în mâini, eventual în spate.

Și asta repede și fără să te mai poți răzgândi. Primul care a intrat pe invers a fost un bărbat voinic care provenea dintr-un alt sat; nu-l cunoșteau. Era

și el în mulțimea de deportați și a vrut să se întoarcă la căruța cu care a venit, pentru că una dintre fetițele lui a spus că și-a uitat papucii acolo.

Era în brațele mamei, desculță. Mai întâi i s-a spus să nu se mai apropie de căruțe dar fiindcă n-a ascultat, câțiva militari s-au repezit pe el, l-au

tras târându-l pe jos până la un camion mic care era alături și l-au închis acolo. Au mai fost câteva tentative care fie că au sfârșit la fel, fie că cei în cauză s-au ales cu lovituri date cu un fel de bastoane din lemn. Așa,

majoritatea lucrurile lor au rămas în căruțe. Asta a creat un fel de zarvă, pentru că cei mai mulți strigau la căruțași spunându-le ce să facă cu

bunurile lor care au rămas în căruțe. Dar toate lucrurile acelea n-au mai plecat niciodată din Tiraspol; căruțașii le-au dat bucuroși celor ce au fost

puși să le încarce în mai multe camioane mici, numai să fie siguri că vor fi liberi să plece.

De fapt atenția oamenilor a fost deplasată repede de la cele rămase în căruțe, cu toate că erau lucruri alese cu grijă de acasă, lucruri de care

mai târziu și-au adus adesea aminte, când nevoia i-a răzbătut. O altă zarvă s-a creat pentru că grupele de câte zece nu potriveau cu numărul fix al familiilor lor și timp de gândire pentru asta nu era. Cine s-a strâns repede

în număr de zece bine, cine nu, militarii apucau pe câte cineva de mână și-l plasa în altă grupă, fără să-l întrebe dacă îi convine sau nu. Pentru cine

nu se conforma, pedepsele au crescut în intensitate: era lovit cu cizmele din picioare chiar și dacă era căzut jos. Dincolo, în fața gării, pe peron,

grupele de câte zece compuneau altele mai mari, de câte șaizeci. De îndată ce o grupă de șaizeci era gata, flancată de militari înarmați, trebuia

deplasată de-a lungul terasamentului de cale ferată, spre o garnitură de tren de marfă, care staționa. Fiecare grupă ocupa un vagon.

Adam Morun a înțeles că trebuie să judece rapid lucrurile, așa că toată gruparea creștină din satul Evghenia, era acum în același vagon. Dintre credincioșii din sat erau 47 de persoane, părinți și copii, ba chiar și

cinci bunici. În sat, din motive neștiute de ei au mai rămas câțiva, mai puțin de zece persoane majore. Dintre celelalte 13 persoane care

completau numărul, doar trei mai erau credincioși: o mamă cu două fete mari, din alte sate; ceilalți zece proveneau dintre ortodocși. După ce

obloanele s-au închis, o vreme fiecare a stat unde a apucat, privind în gol

(Continuare din numărul trecut)


prin semiîntunericul întreținut de câteva deschizături

mici din tavan. Dar când trenul s-a pus în mișcare, Adam a reluat inițiativa deși acasă nu era el cu treburile

micuței lor Biserici. I-a așezat în grupe de câte trei - patru persoane roată pe lângă peretele vagonului, astfel

încât pe mijloc să fie un culoar pe care să se poată circula. A găsit la pasageri niște curmeie pe care le-a

legat din perete în perete în colțul unde se găsea gaura pentru wc și a agățat niște haine pe ele. Apoi l-a întrebat

pe nea Grigoi, cel care îngrijea de treburile Bisericii în sat, dacă n-ar fi bine să se facă o rugăciune. Acesta a tresărit cumva ca luat prin surprindere dar îndată după

aceea, la îndemnul acestuia, toți s-au plecat pe genunchi, chiar și ortodocșii și s-au rugat vreme

îndelungată. Chiar și când rugăciunea s-a terminat, destui de mulți încă se mai rugau. Adam a mai cerut o

dată atenția oamenilor, după care s-a dus la grupa lui: nevasta și cei doi băieți, unul de patru și altul de șapte

ani. Potrivit ultimei lui intervenții, fiecare grupă trebuia să se deplaseze în fiecare zi spre dreapta, astfel încât

locurile considerate mai bune sau mai puțin bune, să nu stârnească nemulțumirea cuiva și nimeni să nu fie nedreptățit. Din acel moment, Adam Morun a fost privit

ca şi cineva de care trebuia să asculți, măcar că avea doar 27 de ani.

Călătoria a durat aproape o lună și jumătate. În prima parte a fost mult prea cald dar după aceea s-a răcit

destul de mult și au început a suferi de frig. Spre sfârșitul călătoriei, căldura s-a resimțit iar, dar nu ca în

prima parte. Denia era de părere că au trecut munții Ural. Dar de ce era iarăși cald ? Toți știau că după Urali

se întinde Siberia. O undă de speranță s-a împrăștiat printre călători: poate că se întorc în Basarabia acasă ! Poate s-o fi întâmplat ceva și s-au schimbat ordinele.

Poate a murit Stalin. Unii s-au prins de aceste speranțe și au început să-și facă planuri. Câțiva au început a se

întreba cine oare le-ar fi putut intra prin case, acolo în sătucul Evghenia și ce le-ar fi putut fura din casele lor

lăsate în voia sorții. _ Eu n-o să le las nimic ! – a spus cu năduf o

femeie mai voinică, și ea dintre credincioși. – Am patru copii; nu pot să le las. Mă voi duce să le caut și în

gropile de cartofi și-mi voi aduce înapoi toate lucrurile. Bărbatul meu a muncit pentru ele… Și eu… m-

am spetit lucrând. Bărbatul ei tăcea

alături. Privea la ea dar părea să n-o audă.

În zilele acelea unul dintre militarii care le

aducea mâncarea a rezolvat problema. Din

neatenție a călcat consemnul și la întrebarea lor repetată a răspuns:

_ Kazahstan. _ Kazahstan,

Kazahstan – se șoptea din gură în gură. – Ne duc în

Kazahstan. Însă aproape nimeni nu știa nimic despre

Kazahstan. L-au căutat pe Denia. _ Tu trebuie să știi. Ești rus. Unde e

Kazahstanul ? Denia însă provenea din sudul Caucazului și a

plecat de acolo de copil. Auzise despre Kazahstan dar nu putea să le spună ceva anume despre această țară

înglobată de acum în Uniunea Sovietică. Un lucru însă era sigur: nu mai trebuiau bieții frați să caute prin gropile de cartofi lucrurile lăsate acasă în Basarabia.

Când acea femeie a fost întrebată de asta, a răspuns liniștită:

_ Acum le las pe toate. Facă fiecare ce vrea cu ele !!

Mâncarea – mereu aceeași, adică un fel de terci de ceva ce părea a fi mămăligă de cartofi. Și apă.

Obloanele vagoanelor nu s-au mai deschis decât numai dacă cineva murea. Și s-a murit. Mai întâi au murit pe

rând trei din cei cinci bunici; adică toți bătrânii. Celelalte două persoane erau femei în vârstă. Toată călătoria au suferit de dureri de burtă. Apa care li se

dădea avea aspect de apă din râu: când priveau la ea în vreo rază de lumină care străbătea printre scândurile

pereților sau din găurile din tavan, în ea se vedeau o mulțime de vietăți minuscule. Dar fără apă nu se putea

și apa totdeauna era puțină. Când unul dintre acești muribunzi zăcea pe câteva haine întinse sub el, a fost

încurajat de cineva din familia lui, el a răspuns liniștit și senin:

_ Eu merg la odihnă; voi mergeți la chin… Un altul dintre cei trei bătrâni care au murit de

dizenterie, într-o împrejurare asemănătoare a răspuns cu

același calm: _ Mie Dumnezeu mi-a dat o viață binecuvântată.

De tânăr mi-am văzut liniștit de treburi și întotdeauna am avut ce-mi trebuie. Chiar și când a trebuit să mă tot

mut dintr-un loc în altul, din pricina războaielor și tulburărilor de tot felul care chinuie lumea. De vreo

douăzeci de ani Dumnezeu mi-a descoperit credința și acum mă duc la cer. Câtă binecuvântare…

Au mai murit și câțiva copii de diferite vârste din

aceeași pricină. Copiii au prins și o

răceală din cauza curentului din timpul mersului dar au dus-o cu ei

așa netratată. Morții rămâneau între vii până ce venea mâncarea. Atunci

militarii întrebau dacă au morți sau alte probleme. Și cum mâncarea se

aducea de două ori pe zi, morții stăteau destul de puțin între ei. Uneori doar câteva minute, dacă

cineva murea chiar înainte de a se deschide vizeta pentru mâncare. Cel

mai tragic însă a fost cu o femeie tânără care era însărcinată și i-a

venit vremea să nască în timpul călătoriei lor. Aceasta mai avea trei

copii mici și aceștia, împreună cu soțul ei erau acolo împreună. Când i

-au venit durerile, femeile au înconjurat-o într-un capăt de vagon iar toți ceilalți în restul spațiului se

rugau. În asemenea situații se rugau chiar și ortodocșii. Unii se mai

opreau din rugăciune și ascultau gemetele femeii. Între ei nu era

nicio femeie care să se priceapă să moșească. La un moment dat una

dintre femei a strigat: _ Moare… moare…

Femeia țipa din ce în ce mai slab. Apoi sub ea s-a făcut o baltă de sânge care se lățea pe podeaua

plată. A născut. _ Este ruptă toată și curge

mult sânge. – a spus una dintre femei care se întorcea spre ceilalți.

Cei ce povestesc toate acestea nu știu să spună din ce pricină

copilașul acela a murit după numai câteva minute după ce a fost născut.

Femeia a fost acoperită cu un cearșaf alb dar care s-a înroșit de sânge. Nu era moartă dar nu mai

vorbea și ochii îi păreau duși. Alături era copilașul mort. Oamenii

au început a trece prin fața ei s-o vadă. Bărbatul ei s-a așezat alături

și cei trei copii mici pe care-i avea stăteau în picioare lipiți de spatele

lui. Se uitau pe după umerii tatălui la mama lor. În mai puțin de

jumătate de oră trenul s-a oprit și militarii au deschis vizeta.

_ Pitaniye. – a chemat un glas dogit în limba rusă, să vină cineva să ia mâncarea.

Aproape toți înțelegeau rusește chiar dacă cei mai mulți

vorbeau românește. Ostașului i s-a

explicat ce s-a întâmplat și care este situația în vagon. Au cerut un

doctor sau măcar apă curată. Militarul a plecat să raporteze și s-a

întors împreună cu un gradat. După ce și acesta a ascultat de la capăt

povestea, a plecat să raporteze și el șefului lui. Într-un târziu s-a întors doar militarul care le-a adus

mâncarea: _ Șefii spun că femeia poate

coborî. Numai repede că trenul trebuie să pornească !

Oamenii se uitau prostește unii la alții. Femeia poate să rămână

dar trenul va pleca… _ Poate coborî și bărbatul ei

cu copiii? _ Numai ea poate coborî. – a

repetat cel de jos, vizibil enervat.

_ Dar femeia nu se poate ridica…

_ Duceți-o până la ușă și de aici o iau eu în spate…

Bărbatul ei ar fi înclinat să accepte dar între timp o femeie

dintre cele ortodoxe, a strigat de după capetele bărbaților înghesuiți

în fața vizetei: _ Este mai bine. Rămâne aici

și va merge cu noi mai departe…

Ostașul a dat din umeri ca și cum puțin îi pasă și a trântit ușița

vizetei, punându-i mai apoi zăvorul. Nu mult după aceea trenul s-a pus

iarăși în mișcare, cu tot cu copilașul mort. Când la următoarea oprire au

raportat că au un copil nou-născut și mort, unul din cei doi militari de jos

s-a uitat pe un afișier dintr-o bucată de scândură, prinsă de peretele vagonului în exterior și a întrebat:

_ Aici scrie că în vagon sunt 52 de oameni. Voi câți sunteți

acum? _ Noi suntem 52. Copilul

acesta abia a fost născut. Nu l-a scris nimeni. Și-i mort…

_ Dați-l afară. Când au dus la ușa care s-a

deschis, trupul acela de câteva kilograme, învelit în cămașa tatălui

său, militarii au prins de cămașă lăsând să cadă conținutul jos, după care l-au împins cu bocancii sub

tren. _ Poate de asta o să mai aveți

nevoie. – au mai spus, aruncând

cămașa înapoi în vagon, trântind mai apoi oblonul vagonului.

Cei din vagon au mai apucat să audă mârâitul unor câini care se

luptau pentru grămăjoara de carne proaspătă. Apoi huruitul puternic al

roților de tren a redevenit stăpânul ceasurilor care nu se mai sfârșeau. Înăuntru, oamenii nu mai spuneau

nimic; doar priveau triști în podea. Fiecare se gândea la sălbătăcia din

jur și la ceea ce va mai putea urma. Totuși, femeia aceea a trăit !

A trecut mai mult de o lună de când n-au coborât din vagon

decât morții. Au început să devină îndoielnici cu privire la destinația

lor. _ Probabil că militarul acela a

mințit. N-are cum să fie

Kazahstanul așa departe. Era totuși destul de cald

pentru ceea ce știau ei că ar trebui să fie toamna în Siberia. Și nimeni

nu era dispus să le dea vreo lămurire. Dacă insistau, primeau

înjurături în schimb. De fapt timpul lor pe calea ferată s-a lungit din

pricina deselor și lungilor opriri. Însă într-o zi pe la amiază,

imediat după ce trenul lor a oprit

iarăși, oblonul vagonului a fost deschis larg și au fost strigați să

coboare. Era momentul de mult așteptat dar acum că a venit, teama

de necunoscut i-a făcut să stea cu toții nemișcați. La strigătele celor de

jos, Adam Morun a pășit spre decupajul luminos al oblonului dat

la o parte. Afară îi așteptau o duzină de militari înarmați, așezați în două rânduri între care un culoar pornea

de la vagon și se sfârșea la doar câțiva pași, unde aștepta un camion

parcat cu spatele. A coborât împreună cu familia lui și apoi și

ceilalți. _ Peste tot grabă. – mormăi

cineva. – Toată armata rusească este grăbită…

Asta pentru că singurul cuvânt al însoțitorilor lor era:

„buistra”, adică „repede”. Afară era cald. Acest lucru a

încurajat călătorii să coboare cu mai

multă speranță. Aveau din nou cerul deasupra capului.


Camionul însă era cu mult

mai mic decât un vagon. Și totuși trebuiau să încapă toți în el. S-au

înghesuit cât au putut dar tot mai erau câțiva lângă oblonul din spate.

Soldații zbierau la ei dar mare lucru nu se rezolva. Atunci un gradat cu

fața întunecată și plină de păr neîngrijit a ridicat automatul de pe umăr și a tras o rafală în plin, în cei

rămași jos în spatele camionului. Șase oameni au căzut deodată în

praf. Apoi omul acela a strigat să se ridice oblonul și ceilalți militari s-au

repezit să execute ordinul. În clipa aceea doi dintre cei împușcați s-au

ridicat șchiopătând și s-au agățat de cine au nimerit. Cei de sus i-au tras

înainte ca să fie împinși unul în altul de oblonul masiv care se închidea în spatele lor. Din nou în

semiîntuneric. Camionul s-a pus în mișcare și curând se balansa în toate

direcțiile. Totuși nimeni nu putea cădea pentru că erau strânși ca un

mănunchi de nuiele legate în snop. Și-au dat ușor seama că sunt pe un

drum foarte denivelat. Toți gândeau la același lucru: „Unde vor fi duși ?”

Un alt lucru era clar: după felul în care se purtau cu ei, viața lor nu valora nimic pentru autoritățile

rusești. Părerea cea mai împărtășită era că sunt duși la moarte.

_ Unde altundeva să fim duși pe un așa drum ? Sau poate că

mergem pe câmp… _ Nu cred că ne vor omorî.

Dacă aveau de gând să ne omoare, o făceau de mult. Nu ne cărau atâta cu

trenul. – s-a auzit glasul sonor al lui Adam.

_ Are dreptate. – au răspuns

peste puțin timp câțiva bărbați. Cei de la margine au transmis

că pe pereții de scândură ai camionului sunt prinse capete de

lanțuri. Informația asta a avut menirea să inspire și mai multă

frică. _ Cred că ne duc la o mină de

cărbuni… - au reflectat alți câțiva. _ Dacă va mai ajunge cineva

viu până acolo. – s-a văitat o femeie.

Și se pare că a avut dreptate.

După vreo jumătate de oră au început să leșine. Erau înfometați;

se făcuse foarte cald, așa cum erau

lipiți unul de altul. Dar nici cei câțiva bărbați leșinați nu cădeau jos

pentru că erau prea îngrămădiți. Nu leșinase nicio femeie. Cei doi răniți,

lipiți de oblonul care-i împingea în mulțime au simțit o vreme sângele

curgând dar au rămas pe picioare. Și așa au mers ceasuri în șir.

Când camioanele s-au oprit

era deja întuneric de mult. Oblonul s-a desprins și cei care erau aproape

au căzut grămadă unii peste alții și au rămas acolo așa din pricină că

erau înțepeniți de pe drum. Unii au coborât la ordinul militarilor dar

unii nu se puteau mișca din același motiv. Fie că se țineau de marginile

interioare ale camionului, fie că de îndată ce cel de aproape s-a depărtat, au căzut înțepeniți pe

podeaua de scândură groasă. Militarii au rezolvat rapid și această

problemă și au rezolvat-o în stilul lor: au urcat sus și i-au aruncat jos

grămadă pe toți cei care nu au putut coborî ei înșiși. Toate acestea s-au

petrecut destul de repede și apoi camionul a plecat. După ce huruitul

motorului nu s-a mai auzit, în jur a rămas o liniște sinistră și… întuneric gros. Nicio stea pe cer.

O vreme au stat așa, neștiind ce să facă sau dacă au voie să facă

ceva. Cei dintâi s-au mișcat răniții și cei care s-au trezit din leșin din

pricina aerului foarte rece. Mormăind cu glas încet ca și cum se

temeau să nu fie auziți, au început a se căuta unii pe alții. Așteptarea

generală era aceea că trebuie să vină cineva să le spună ce să facă. Așa au fost obișnuiți deja din timpul lungii

lor călătorii. Dar nimeni nu venea de nicăieri.

_ Unde-i Adam Morun ? – au început să se audă glasuri.

Dacă nu venea nimeni străin să îi

îndrume, considerau că cel puțin Adam ar

trebui să spună ceva, măcar că era doar un

tânăr de 27 de ani. _ Nu știu ce să

zic. Dar cred că va

veni cineva. Poate dimineața. Noaptea

asta nu poate să țină la nesfârșit.

Poate au avut o misiune grabnică și apoi se vor întoarce. Nu cred că s-au

cheltuit să ne ducă până aici degeaba.

_ Am auzit că în Siberia noaptea ține câteva luni… - a spus

cineva. _ Nu știu ce Siberie e asta.

Iarba este verde. Pare să fie un fel

de toamnă ca la noi, după cum arată iarba… - a spus cineva.

_ Dar e tare frig… Câțiva bărbați s-au depărtat

prin întuneric, cercetând împrejurimile, apoi s-au deplasat

câțiva zeci de metri, după o dungă de pământ unde curentul rece nu se

simțea așa tare. Acolo s-au strâns unii în alții și au așteptat dimineața. Nu era nevoie de strajă fiindcă toată

lumea era trează; mai trează ca în plină dimineață. Necunoscutul ce se

întindea în întunericul din fața lor inspira o teamă sinistră. Nu mult

după aceea și-au dat seama că întunericul prinde glas: mai întâi

noaptea a fost sfâșiată de un urlet prelung care le-a trezit fiori în oase.

Apoi au urmat alte urlete… _ Lupii… _ Am numărat mai mult de

zece urlete. Trebuie să fie o haită flămândă…

_ Ne-au adus aici să ne sfâșie lupii…

Tot felul de păreri sinistre circulau în șoaptă de la gură la gură.

_ Nu sunt în haită. Urletele se aud din diferite părți. Și dacă nu

sunt în haită nu vor ataca un grup. - a fost părerea unui bărbat mai trecut de vârstă care se numea Simidaru.

_ Și se pare că sunt și altfel de urlete decât de lup…

####



O zi deosebită în viaţa fratelui

Rusu Jenică din Cernăuţi. În sfârşit, o dorinţă ce o purta în inimă de mulţi

ani, era pe cale să se împlinească. Primise aprobarea de a face o vizită

în România, lucru care începând cu anii de după război şi până la acea

vreme nu era prea des întâlnit. Privea cu bucurie actul care spunea că de pe

data de … până pe data de … pe o perioadă de 15 zile, cetăţeanul

sovietic, Rusu Jenică poate vizita România.

Dar ciudat, cu cât se apropia de casă, cu atât bucuria sa lăsa loc

îngrijorării şi gândurile care deja plecaseră spre România lăsau loc

altor gânduri cu privire la situaţia de acasă. Avea deja un băieţel şi trei

fetiţe şi soţia era însărcinată, aproape de sorocul naşterii. Ceea ce era însă

mai îngrijorător, soţia lui avea de mai mult timp o boală de rinichi. Mai

mult decât atât, între apropiaţii familiei, cu puţin timp în urmă, o

femeie suferind de aceeaşi boală, în momentul naşterii a murit din cauza

blocajului de rinichi. Datorită acestui fapt, rudele,

vecinii, cunoscuţii, n-au încetat de îndată ce au aflat de posibilitatea

venirii unui alt copil în familia Rusu, să-i sfătuiască să întrerupă sarcina.

Această campanie de intimidare nu şi-a avut efectul scontat. Sarcina şi-a

continuat cursul, părinţii punându-şi nădejdea în Dumnezeu, au rămas

ascultători de El. Însă o oarecare teamă şi-a făcut loc în inimile lor.

Vestea posibilei plecări din ţară a soţului, a fost primită cu

îndoială de soţia acestuia. În discuţia purtată în familie însă, în cele din

urmă s-a căzut de acord că Dumnezeu avea mai multă trebuinţă

de robul său în lucrul Lui, decât în situaţia familială creată, unde şi aşa

nu putea face mai mult decât s-o ducă la spital, în caz de nevoie. În

această situaţie au convenit să fixeze un ceas, la care să se roage amândoi

în acelaşi timp: fratele în România şi sora la Cernăuţi, pentru problema lor.

În prima duminică în care fratele Rusu se găsea pentru prima

dată în România, a participat la

slujba de dimineaţă, care era o slujbă

de căsătorie, în Biserica din Vicovul de Sus. Se căsătorea fratele Repta din

Şerbăuţi (actualmente emigrat), cu o fată a fratelui Matei Cornea.

După ce s-a sfârşit căsătoria, împreună cu alţi fraţi s-au îndreptat

spre Bilca, unde au participat la slujba de seară. La ceasul hotărât

(orele 21 seara), fratele Costan Puha care conducea slujba în acea seară,

fiind înştiinţat, a făcut apel pentru rugăciune, pentru o soră din Cernăuţi

care urma să meargă la maternitate. La acea rugăciune, fratele Vicovan

din localitate a avut o vedenie, pe care a mărturisit-o când s-au ridicat,

aproximativ în termenii următori: “S-a văzut o palmă albă, pe care erau

doi rinichi. Dintr-unul au ieşit două pietre mai mari, iar din celălalt trei

mai mici, după care s-a spus: Nu mâna omului va lucra, ci mâna lui

Dumnezeu, iar persoana în cauză va simţi aceasta.” Telefon pentru a afla

vești nu era la îndemână. Mobile nu existau iar convorbirile internaționale

se făceau cu programare de la oficiile telefonice județene.

După mai multe zile petrecute între fraţi, în lucrul Domnului, fratele

Jenică s-a întors acasă. Încă de pe drum s-a întâlnit cu cineva dintre

rudele sale care l-a înştiinţat că soţia lui a născut două fetiţe gemene şi

este în maternitate. Când a ajuns acolo, soţia lui văzându-l venind şi

gândindu-se la faptul că s-au mai adăugat două fete la cele trei pe care

deja le aveau, l-a întrebat: - Nu eşti supărat?

Răspunsul a fost că mai multe fete sau mai mulți băieți este o

problemă în mâna lui Dumnezeu, ceea ce era cu adevărat important

fiind sănătatea. Atunci sora Zâna i-a mărturisit că în seara duminicii fixate

pentru rugăciune, la ora convenită, fiind acasă pe genunchi, a trăit

momente deosebite, întreg trupul fiind cuprins de o putere

dumnezeiască, binefăcătoare şi mângâietoare. Din acea clipă durerile

de rinichi care în ultima vreme deveniseră chinuitoare, au încetat.

În timpul nopţii însă, la un

moment dat s-a trezit cu dureri mai

crunte decât cunoscuse vreodată. Orice mişcare era însoţită de noi

chinuri. Cu greu s-a dat la marginea patului unde a îngenunchiat înaintea

Celui ce s-a dovedit ani în şir alinarea celor fără alinare. În timp ce

se ruga cu lacrimi, înconjurată de chipurile liniştite ale copiilor ce

dormeau, a căpătat convingerea că de fapt, situaţia în care se găsea era o

operă a diavolului. Atunci şi-a mărturisit pe genunchi convingerea

că era vindecată şi s-a decis să se culce din nou, necedând durerii

cumplite ce o încerca, ceea ce a şi făcut. În cele din urmă cu buzele

strânse de durere şi cu ochii înlăcrimaţi a adormit.

Dimineaţa s-a sculat fără nicio urmă de durere, şi nici acum după

ani de zile, rinichii ei n-au mai cunoscut durerea… O mână albă…

mâna Medicului Suprem, Isus Hristos, a vindecat boala. În zilele

următoare a eliminat pietrele, lucru ce l-a simţit, aşa cum fusese vedenia.

A urmat o naştere uşoară şi au venit pe lume Lidia şi Lilia.

Parcurgând aceste rânduri, aş dori să observi situaţia critică în care

se găsea această familie. De asemeni aş vrea să observi că pe acest front s-

au luptat două puteri: cea a lumii, care sub presiunea dorinţelor de

comoditate şi frică de moarte, căuta să sugrume două fiinţe încă înainte

de a veni pe lume şi cea a ascultării de Dumnezeu, care a apreciat la

adevărata valoare lucrul Domnului pe de o parte (de meditat pentru

soţiile slujitorilor lui Dumnezeu care uneori pentru motive neînsemnate

pretind prezenţa soţilor în preajma lor) iar pe de altă parte şi-a asumat

riscul morţii de dragul Celui ce a zis: “Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi

pământul”. Împrejurarea expusă mai sus

este reprezentativă, întrucât situaţii asemănătoare se întâlnesc destul de

des. Întrebarea care se pune este: “În viaţa ta care putere biruie? “

Consemnat de ####

Iulie 1979


HMK: Soră Amber, cum ai

ajuns să lucrezi între nomazii din

Tibet?

La vârsta de treizeci de ani

am devenit o creştină convinsă. Am

frecventat o şcoală biblică şi ştiam

că Dumnezeu mă cheamă într-o

misiune. În timpul studiilor am

simţit o chemare deosebită pentru

Tibet şi mi-am amintit de faptul că

încă de la vârsta de doisprezece ani

am fost fascinată la orele de

geografie de această ţară şi încă de

pe atunci mi-am propus să vizitez

cândva aceste locuri. Acum am

înţeles că Dumnezeu a vrut să mă

trimită acolo.

HMK: Povesteşte-ne, te

rugăm, câte ceva despre cultura

acestor nomazi.

Popoarele nomade ale

Tibetului trăiesc într-o zonă aflată

la o altitudine de 5500 până la 6000

de metri. Acolo se dă în fiecare zi

lupta pentru supravieţuire. Pe tot

parcursul anului, aceştia cresc iaci,

oi şi capre. Ei trăiesc în corturi care

sunt confecţionate din piei de

animale. Nu folosesc banii, ci îşi

rezolvă problemele printr-un

comerţ bazat pe schimb de produse.

Limba lor există doar într-o formă

vorbită (nu este scrisă), fiind nişte

fantastici povestitori de întâmplări.

Nomazii sunt budişti dar au preluat

şi o credinţă străveche din Tibet, pe

care au amestecat-o cu budismul.

HMK: Cum li se aduce

nomazilor Evanghelia?

Acest lucru este foarte

dificil. Însă ei iubesc foarte mult

poveştile şi au respectat faptul că şi

eu credeam în ceva. Viaţa mea

trebuia să slujească ca o Evanghelie

trăită în afară şi să fie un exemplu a

dragostei Domnului Isus.

HMK: Cum s-a ajuns după

mulţi ani la această descoperire

duhovnicească?

Un sigur nomad şi-a

deschis inima pentru Domnul Isus.

Din cauza aceasta el a fost exclus

din familia sa şi o dată chiar bătut

până aproape de moarte. Acesta a

vrut să pătrundă în mijlocul iernii

într-una din taberele nomazilor ca

să le povestească despre Isus. Am

mers şi eu cu el, astfel încât la data

de 25 decembrie 2012, am ajuns

într-una din taberele de iarnă. Ne

aşteptam ca acolo să găsim poate o

familie dar - surpriză mare - aici

erau adunate 25 de familii ! Fratele

meu în Domnul a simţit în acel

moment călăuzirea lui Dumnezeu şi

le-a spălat tuturor picioarele.

Nomazii sunt cei ce fac baie doar o

singură dată pe an – în august.

Această spălare a picioarelor le-a

provocat acestora o mare impresie.

A fost ca o mare descoperire şi

iluminare în minţile şi în inimile lor

şi lucrul acesta l-a făcut Însuşi

Domnul Isus. De multe ori le-am

povestit despre Domnul dar de

fiecare dată au ascultat doar ca

nişte budişti religioşi. Acum Isus

Hristos li s-a revelat plin de

dragoste, într-un mod concret şi

acest lucru a schimbat totul.

HMK: Puţin timp după aceea

a început prigoana chinezilor. Ce s

-a întâmplat mai exact în zilele

următoare?

Pe 5 ianuarie 2013 aceştia m-

au arestat şi m-au interogat. Apoi m

-au silit să recunosc şi să declar

nişte lucruri pe care nu le-am făcut

niciodată. Atunci Dumnezeu mi-a

amintit următorul lucru: „Eu sunt

cei pe care ei Îl prigonesc!” Acest

lucru m-a încurajat să rămân mai

departe tare în credinţă. Domnul mi

-a dăruit o dragoste deosebită

pentru schingiuitorii mei, dragoste

pe care n-am mai simţit-o până

atunci pentru nimeni. De fiecare

dată când mă loveau primeam o

nouă putere şi le spuneam:

„Domnul Isus vă iubeşte!” Domnul

Isus mi-a dat puterea să mă rog:

„Tată, iartă-i căci ei nu ştiu ce

fac !” Era pentru mine ca un fel de

izvor de putere care m-a ajutat să

înţeleg mai bine crucea Domnului

Isus şi prin ceea ce a trecut El

atunci.

HMK: Ţi-a fost sigur şi

frică. De ce nu ai putut spune:

„Dumnezeule, voia Ta să se facă?”

Chiar în primele zile mi-a

fost tare frică şi nu eram sigură

despre ceea ce trebuie să fac. Nu

puteam vorbi cu nimeni despre

acest lucru, doar cu Domnul. Dar

El mi-a spus clar: „Scrie declaraţia

şi recunoaşte pentru ce eşti cu

adevărat în Tibet. Eu îi iubesc pe

aceşti oameni şi doresc ca şi ei să

intre cândva în Împărăţia Mea.” În

Evanghelizare pe acoperişul lumii

Tibet (Interviu HMK)

Sora Amber a petrecut șaisprezece ani în Tibet şi le -a adus oamenilor de acolo Evanghelia.

După mulţi ani de slujbă cu jertfe şi implicaţii sufleteşti deosebite, ea a avut posibilitatea să trăiască

momentul în care Dumnezeu i-a dăruit bucuria unei descoperiri duhovniceşti. Totuşi după câteva

zile de la data acestui eveniment deosebit, ea a primit vizita poliţiei chineze.

fiecare zi Domnul îmi arăta ce trebuie să declar în

scris. În fiecare zi aceştia veneau şi rupeau hârtia

cerându-mi s-o iau de la capăt. Apoi au devenit tot mai

ameninţători începând chiar să mă lovească şi eu mă

rugam întruna: „Dumnezeule, te rog lasă-mă să mor !”

Atunci Domnul Isus mi-a zis: „M-au prigonit pe Mine.

Nu-mi împrumuţi Mie trupul? Ei Mă urăsc, nu vrei să-i

iubeşti în locul Meu?” Acesta a fost momentul în care

Dumnezeu mi-a dat putere ca să rezist. Simţeam cum

curg loviturile una după alta dar acestea nu mă mai

dureau aşa de tare. Domnul Isus mi-a spus: „Aşa sunt

cu ucenicii Mei când aceştia sunt prigoniţi. Şi iată că

aşa voi fi mereu şi cu tine. La fiecare lovitură poţi să le

arăţi dragostea Mea. Eu sunt cu tine.” Astfel că la

fiecare lovitură pe care o primeam puteam striga:

„Domnul Isus te iubeşte!” Au vrut să mă înjosească ca

femeie…

HMK: În Evanghelia după Matei Domnul Isus

ne făgăduieşte că vom primi cuvintele potrivite atunci

când vom fi schingiuiți. Ce înseamnă pentru tine acest

verset?

Acest verset m-a încurajat mult, astfel încât nu

am putut recunoaşte ceva fără aprobarea lui

Dumnezeu. El mi-a dat putere să tac, cu toate că

aceştia îmi aduceau nişte acuzaţii grave. Dar

Dumnezeu mi-a ţinut inima şi mi-a închis gura. El mă

cunoaşte şi în faţa Lui sunt neprihănită. Aceşti bărbaţi

nu mă cunoşteau de fapt. Diavolul făcea tot posibilul să

mă silească la o mărturisire falsă însă Dumnezeu a stat

între noi ca un scut. Am putut să mă încred în El

complet.

HMK: La sfârşitul perioadei de arest aceştia te-

au lăsat liberă şi ţi-au spus că nu mai ai voie să te

întorci niciodată. Ce aveau de gând prin această

declaraţie?

Eram uşurată că Dumnezeu a lucrat în aşa fel

încât eram liberă. Era însă foarte dureros ordinul de a-i

părăsi pe nomazii cu care m-am obişnuit aşa de mult.

Inima mi-e era frântă deoarece nu mai aveam voie să

mă întorc în această ţară. Întrebarea mea era: de ce s-au

petrecut toate aceste lucruri. Învăţasem limba şi

investisem aici ani la rând. Dar Dumnezeu mi-a spus:

„Încă nu a trecut totul. Am un plan şi mai mare cu

viaţa ta şi munca ta va fi şi mai măreaţă.”

HMK: Cum se face că astăzi lucrezi din nou cu

nomazii?

La Kathmandu am întâlnit pe proprietarul unei

agenţii de turism. Acesta mi-a dat un DVD despre

Nepal. „Ştiu că dvs. iubiţi oamenii din Tibet”, spuse el.

„Ştiaţi că aici în Nepal trăiesc aceleaşi popoare de

nomazi ca şi cele din Tibet?” Nu puteam pricepe! Apoi

am aflat că guvernele celor două ţări au hotărât de

comun acord să redeschidă după mulţi ani un traseu

comercial pentru triburile de nomazi, pentru ca aceştia

să se poată mişca liberi între cele două ţări.

HMK: Cum putem să ne rugăm pentru creştinii

din închisoare?

Ca Dumnezeu să-i capaciteze prin Duhul Său cel

Sfânt cu tot ceea ce au nevoie şi ei să rămână în

prezenţa lui Dumnezeu pe care trebuie să o simtă clar.

Pentru ca Dumnezeu să le dea o dragoste adâncă

pentru prigonitori. Să nu ne rugăm ca prigoana să se

termine. Prigoana solicită credinţa şi prin prigoană

Evanghelia se răspândeşte.

În româneşte de

Breabăn Vasile

Din „Vocea Martirilor”

Nr. 03/2016


Regulamentul concursului: „Cercetaţi Scripturile”

* Concursul „Cercetaţi Scripturile” se desfăşoară lunar, pe diferite secţiuni Biblice.

* Sunt premiaţi doar copiii cu vârsta maximă 18 ani.

* O întrebare conţine 2 puncte. Primii 10 participanţi care acumulează 100 de puncte în decursul mai multor secţiuni,

vor fi premiaţi.

* Fiecare participant, când trimite răspunsurile să specifice, vârsta şi domiciliul, corect.

* Premiile constau în cărți şi jocuri Biblice.

* Se iau în considerare doar răspunsurile trimise la una din adresele de mai jos, până la data specificată în concurs.

* Răspunsurile care constau doar în referinţe biblice, fără o explicaţie ataşată, nu sunt punctate.

* Concursul se desfăşoară după Biblia, ediţia Dumitru Cornilescu.

* Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

* Vă mulţumim că alegeţi o participare corectă şi abia aşteptăm să vă răsplătim interesul fiindcă „Cercetaţi

Scripturile”!

Căpitan, era ofițerul garnizoanei romane sub comanda căruia erau o mie de soldați.

În Ierusalim era mare zarvă. S

-au adunat o mulțime de oameni din toate părțile. Au scos pe apostolul Pavel din templu și au încuiat imediat ușile, sub pretext că le-a spurcat sanctuarul. Însă ei îl urau pentru credința lui în Mântuitorul Isus. Și cum l-au văzut au și pus

mâna pe el. Au început să-l bată și voiau chiar să-l omoare.

Vestea aceasta a ajuns la căpitanul Claudius Lisias care era responsabil cu liniștea capitalei. El comanda garnizoana romană din Ierusalim și avea în subordine o mie de ostași. Căpitanul Lisias împreună

cu ostașii și sutașii săi l-au smuls pe Pavel din mâinile iudeilor furioși. L-a legat cu lanțuri și a dat ordin ca Pavel să fie dus în cetățuie și cercetat prin bătaie cu biciul. Pavel care era evreu, din seminția lui Beniamin (Filipeni 3:5) avea și

cetățenie romană, și când a aflat căpitanul acest lucru, a poruncit să fie dezlegat imediat și să nu mai fie bătut. Legea romană, nu permitea pedepsirea unui om înainte de a fi judecat.

Pavel a cerut

permisiunea căpitanului Lisias să vorbească iudeilor adunați acolo și căpitanul i-a permis; potrivit legii, avea drept să se apere. Pavel, în cuvântul lui de apărare le-a spus

iudeilor cum i s-a revelat Domnul pe drumul spre Damasc, când era prigonitor al creștinilor. Le-a mai spus și despre misiunea pe care a primit-o de la

Dumnezeu, de a duce mesajul mântuirii celor

care nu sunt evrei. Iudeii s-au supărat și mai tare când au auzit că Pavel predică Evanghelia și celor care nu sunt evrei, adică neamurilor

și au uneltit să-l omoare. Peste 40 de oameni s-au unit și le-au zis preoților: „împreună cu soborul, spuneți căpitanului şi rugaţi-l să-l aducă mâine înaintea voastră, ca şi cum aţi vrea să-i cercetaţi pricina mai cu de-amănuntul; şi până să

ajungă el, noi suntem gata să-l omorâm.” (Faptele Apostolilor 23:15).

De acest plan ucigaș a aflat însă nepotul lui Pavel, fiul sorei apostolului. El a mers la căpitanul Lisias și în secret, i-a spus totul. Când au venit preoții cu cererea la

căpitan, el i-a refuzat fiindcă știa de conspirația lor. Căpitanul Lisias a chemat doi sutași și le-a spus să-și pregătească 200 de ostași, 70 de călăreți, 200 de sulițari și animale pe care să călărească Pavel, ca să-l escorteze la Cezarea, în siguranță,

chiar în noaptea aceea. Distanța era de aproximativ 100 de km. Apoi i-a scris o scrisoare guvernatorului Felix: „Claudius Lisias către prea alesul dregător Felix: Plecăciune! Acest om pe care l-au prins iudeii

era să fie omorât de ei; şi eu m-am dus repede cu ostaşi şi l-am scos din mâna lor, căci am aflat că este roman. Am vrut să aflu pricina

pentru care-l pârau, şi l-am adus înaintea soborului lor. Am găsit că era pârât pentru lucruri privitoare la legea lor dar că nu săvârșise nicio nelegiuire care să fie vrednică de moarte sau de lanţuri. Mi s-a dat însă de ştire că iudeii îl pândesc ca

să-l omoare; l-am trimis îndată la tine şi am făcut cunoscut şi celor ce-l învinuiesc să-ţi spună ţie ce au împotriva lui. Fii sănătos!” (Faptele Apostolilor 23:26-30).

Pavel a ajuns cu bine la Cezarea. Știa că trebuie să spună despre Mântuitorul Isus și

guvernatorului Felix și altor demnitari. Domnul a fost cu Pavel în aceste încercări. El se folosește de oameni pentru scopurile Lui.

Căpitanul Claudius Lisias a fost omul prin care Domnul l-a izbăvit pe Pavel din mâinile

ucigașilor. Căpitanul și-a făcut datoria respectând legea și drepturile omului și nu s-a amestecat în problemele care nu făceau parte din responsabilitatea lui.

Învață de la acest căpitan să fii un om integru.

(corect, incoruptibil). Fă-ți datoria cu responsabilitate și nu te amesteca în lucrurile care nu te privesc! „Un trecător care se amestecă într-o ceartă care nu-l privește, este

ca unul care apucă un câine de urechi.” (Proverbe 26:17).

L. Ungureanu


Claudius Lisias – căpitan Faptele Apostolilor 21:30-40; 22; 23

1. Ce funcție avea Claudius Lisias, dar Felix? În ce

orașe își exercitau ei activitatea?

2. Care tânăr evreu a fost demnitar imperial pe

vremea a 4 monarhi ai lumii? Care sunt aceia? (27)

3. Cine și despre cine, a zis: „Binecuvântat să fie

astăzi Domnul care a dat lui … un fiu înțelept drept

căpetenie a acestui popor mare!”? (11)

4. Care tânăr evreu a dobândit o funcție înaltă în

guvernul egiptean datorită înțelepciunii cu care a fost

înzestrat de Dumnezeu? Ce funcție a avut el? (1)

5. Cine și cui a zis: „Tu ești ca un domnitor al lui

Dumnezeu în mijlocul nostru”? (1)

6. Ce calități deosebite avea Hanania, primarul/

căpetenia Ierusalimului prin care se distingea de mulți

oameni din vremea lui? (16)

7. Despre care monarh a zis Domnul Dumnezeu: „El

este păstorul Meu, și el va împlini toată voia Mea, el va

zice despre Ierusalim: Să fie zidit iarăși! Și despre

Templu: Să i se pună temeliile!” (23)

8. Cine era marele preot în vremea Mântuitorului

Isus și ce cuvinte a rostit acesta, echivalente unei

profeții? (43)

9. Cum se numește judecătorul care a rostit

condamnarea la moarte a Mântuitorului Isus, deși a

recunoscut că nu are dovezi care să justifice sentința?

Cum se numește locul unde exista scaunul de judecată?

(43)

10. Cum se numește evreul care a fost paharnic –

funcție de onoare și de mare influență asupra deciziilor

imperiale la curtea unui renumit monarh? Cum se

numea împăratul? (16)

11. Care tânăr evreu, devenit prin adopție prinț

egiptean, a renunțat la șansele de realizare și favorurile

de la palat, alegând să sufere împreună cu poporul lui

Dumnezeu? (58)

12. Cine a zis și în ce împrejurare: „Pe mai - marele

norodului tău să nu-l grăiești de rău”? (44)

13. Un împărat a rostit o pedeapsă pentru un

cetățean evreu, locuitor al Ierusalimului, condiționată

de părăsirea domiciliului - acuzatul a respectat

convenția 3 ani. a) Cum se numea împăratul, dar

acuzatul?; b) Ce faptă săvârșise acel om? (11)

14. Ca buni cetățeni, e necesar să știm cum să ne

purtăm față de conducerea statului, a orașului, și/sau al

satului în care locuim. Citește Romani 13 și scrie: a) Ce

atitudine să avem față de conducere?; b) Cine stabilește

funcțiile în care ajung oamenii?; c) Care este

ingredientul principal în împlinirea Legii?

15.Ca și copii avem și noi o poruncă care ne indică

de cine să ascultăm și, faptul că încălcarea ei ne

afectează starea de bine. Citește Efeseni 6 - Care este

porunca și ce promisiune avem pentru împlinirea ei?


CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „Demnitari în vremea Bibliei”

„Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui

Dumnezeu pentu binele tău.” (Romani 13:3b-4a)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De căutat și citit din cartea (nr.cărții) şi povestirea de la „Rubrica copiilor – Claudius Lisias – comandant”

Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se

punctează.

Premianţii acestei luni:

Breabăn Ionuț - Vicovu de Jos; Brăgărea Viorica – Bughea de Jos;; Deac Lavinia –

Orțișoara; Naia Miriam – Remetea Mare; Burlă Vasilică – Vicovu de Jos; Iorgovan

Naomi – Lugoj.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.05.2017!


1. Saul Faptele Apostolilor 9:1

2. Confecționer de corturi, colegi de breaslă: Acuila și Priscila

3. Seminția lui Beniamin, fariseu. Filipeni 3:5

4. Născut – Tarsul Ciliciei, crescut – la Ierusalim Faptele

Apostolilor 22:3

5. Gamaliel. Faptele Apostolilor 22:3

6. Să fie arestați și duși la Ierusalim cei ce urmează calea

credinței în Isus. Faptele Apostolilor 9:2

7. În Antiohia Pisidiei - Șă știți dar, fraților, că în El vi se

vestește iertarea păcatelor; și oricine crede, este iertat prin

El de toate lucrurile de care n-ați putut fii iertați prin Legea

lui Moise. Faptele Apostolilor 13:37-39

8. Nepotul lui Pavel – un plan de ucidere pus la cale de iudei –

căpitanului Claudius Lisias Faptele Apostolilor 23

9. Timotei Faptele Apostolilor 16:1

10. Eutih – la Troa Faptele Apostolilor 20:6-7

11. a) Filipi, b) fiindcă a eliberat-o de un duh rău pe o ocultistă,

c) Sila. Faptele Apostolilor 16

12. A vindecat un olog – în Listra cu Barnaba. Faptele

Apostolilor 14: 8-18

13. Faptele Apostolilor – doctorul Luca – 1. La învierea lui

Eutih, 2. În vizită la Filip evanghelistul.

14. Faptele Apostolilor 19:12 – „…peste cei bolnavi se puneau

basmale sau șorțuri, care fuseseră atinse de trupul lui și-i

lăsau boalele și ieșeau afară din ei duhurile rele”.

15. Felix – dregător, Agripa – împărat, Festus – dregător,

Drusila, Berenice, Cezar – împărat roman

16. Pe drumul spre Damasc, Domnul i-a ieșit înainte printr-o

lumină orbitoare și un glas i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce

mă prigonești”? - descriere personala

17. 13 epistole – Romani, 1Corinteni, 2Corinteni, Galateni,

Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1Tesaloniceni, 2Tesaloniceni,

1Timotei, 2Timotei, Tit, Filimon.

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: BIOGRAFIA APOSTOLULUI PAVEL

După anunțul făcut în luna octombrie referitor la apariția revistei în anul 2017, au apărut reacții care au

determinat pe frații din colectivul de redacție să revină asupra hotărârii luate și, în consecință, vom continua să

scoatem 11 numere pe an mărind prețurile datorită creșterii taxelor poștale.

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2017 se pot face la următoarele preţuri:

32 RON pentru 1 abonament în România.

30 EURO pentru 1 abonament în Europa.

32 EURO pentru 1 abonament în alte continente.

La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit.

Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament.

Preţurile fixate includ şi taxele poştale.

Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente doriți, chiar

dacă nu aveți posibilitatea să le achitați până la data de 10 ian. 2017.

Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625; 0722.558243.

Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele

Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe, tel.: 0722.558243.

Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa:

Gică Vişan

OP. 1 CP. 13,

Rădăuţi 725400

Jud. Suceava

Alianța Bisericilor Conservatoare propune o întrunire de slujbă pentru Bisericile românești din

Europa, în zilele de 29 și 30 mai. Gazda va fi Biserica „Maranata” din Londra, la adresa Dollis Hill Lane,

nr. 306; Nw26hh. Slujbele vor începe sâmbătă de la ora 10 dimineața, fiind zi de post. Cuvântul Scripturii

în jurul căruia ne propunem să ne strângem este cel din epistola întâia a apostolului Petru, cap. 4.7:

„Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi, deci, şi vegheaţi în vederea rugăciunii.”

Telefon de contact: Costel Moțac: 0044 7540 633706. Și Numele Domnului să fie binecuvântat !

Aşa vorbeşte Domnul:

Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele

vechi, care este calea cea bună,

umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie

Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

GÂNDURI ?

ISUS MODELUL NOSTRU DESĂVÂRȘIT

CĂCI MAI MULT FACE O ZI...

ÎNCHINARE ȘI LAUDĂ ÎN NOUL LEGĂMÂNT

LINIUȚE DE DIALOG

ZORII CREDINȚEI ÎN PRAHOVA

ACOLO ÎȚI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR!

IULIE 1979

EVANGHELIZARE PE ACOPERIŞUL LUMII

CLAUDIUS LISIAS CĂPITAN

CONCURS BIBLIC

CÂNTEC DE LUPTĂ

Cântec de luptă

„Puteți să ne chinuiți, să ne țineți pe cruci, să ne osândiți, să ne striviți… toate vor fi de prisos. Dimpotrivă, vor fi un îndemn în plus pentru credința noastră. Ne facem chiar mai numeroși, ori de câte ori suntem secerați de martirajul

vostru. Sămânța este chiar sângele creștinilor.” Tertulian (Apologeticum 50:12-13)

Noi vrem să ne păstrăm credința,

Cu orice preț ne-ar fi cerut-

Chiar dacă-n lanțuri umilința Ne-ar cere cel mai greu tribut!

Noi vrem să alergăm 'nainte

În alergarea ce-am pornit-

Chiar dacă o lacrimă fierbinte

Ne-ar sta în ochi necontenit!

Căci vrem sub arcurile Porții Spre nemurire să pășim -

Chiar dacă reci fiorii morții

Ar fi cu groază să-i simțim!

Căci știm că acesta-i drumul care Au mers toți sfinții pân-la noi -

Chiar dacă încercări amare I-au copleșit cu-a lor șuvoi!

Hristos le-a fost Tărie-n toate

Și „Dor și Țel” sub asprii nori Și-n toate luptele purtate

Au fost și sunt biruitori!

Căci nicio lacrimă sub soare, Nici sângele ce-a curs curat-

N-a stins a lor încredințare

În cel Preasfânt și- Adevărat!

Din toate jertfele aduse, Cu sânge semănat din plin

Spre veșniciile nespuse

Se-nalță numele creștin!

Și-oricât au vrut prigonitorii

Să șteargă seminția lor- Jos, în țărână luptătorii

Au biruit cu Domnul lor!

Căci sângele le-a fost sămânța

Ce încolțea spre veșnic rod Și crește azi spre biruință

În orice limbă și norod!...

De-aceea vom rămâne-ntruna

Cu-același cuget neclintit,

Pân' vom primi și noi cununa Cu sfinții care-au biruit!...

Gh. Crăciun

Gânduri - luminavechilorcarari.roluminavechilorcarari.ro/Martie2017.pdf · recunoaștem că și...

Documents

Transcript of Gânduri - luminavechilorcarari.roluminavechilorcarari.ro/Martie2017.pdf · recunoaștem că și...