Glossa

Poezia “Glossa” a aparut in volumul de “Poesii” editia I de Titu Maiorescu in decembrie 1883. Potrivit precizarilor lui Perpessicius,poezia “Glossa” dateaza din timpul studiilor berlineze (1873-1874). Este o poezie gnomica deoarece abordeaza probelema cunoasterii si a autocunoasterii prin analiza raportului eu-lume. Lirismul din aceasta poezie este prin excelenta reflexiv.

Titlul poeziei “Glossa” vine de la cuvantul latinesc”glosa” care are sensul de nota explicativa. In spatiul poetic desemneaza o poezie cu forma fixa. In forma ei clasica glosa era alcatuita dintr-un catren de forma strofa-tema la care se adauga dezvoltarea explcativa a fiecaruia dintre cele patru versuri initiale in cate o strofa ce numara 10 versuri. Eminescu inoveaza forma clasica a Glossei, dubland in primul rand numarul de versuri ale strofei-tema si reluand fiecare vers cu explicatie pe larg in cate o strofa de opt versuri si facand ca strofa finala sa inverseze ordinea versurilor din strofa-tema. Tema “Glossei” se constituie ca un cod etic al omului superior care trebuie sa renunte, pe baza autocunoasterii si a experientei filosofice la amestecul in tumultul social al vietii oamenilor comuni. Poezia debuteaza cu strofa-tema, alcatuita din cugetari filosofice, in care se observa tonul sententios al versurilor, continand adevaruri verificate si deci incontestabile. I n p r ima s t r o f a , se regasesc cugetari si aforisme, poetul prezinta spectacolul lumii din care insa omul de geniu trebuie sa retina doar pe cele mai importante;"Vreme trece, vreme vine,/Ce e rau si ce e bine"sunt o meditatie pe tema timpului,opunand timpul universal celui omenesc. De la onologie se trece la morala, omul de geniu trebuind sa deosebeasca "binele" de "rau". St r o f a a doua prin "vreme trece, vreme vine" figureaza pericolul disolutiei timpului sacru in cel profan: punctul de maxima repetabilitate, devine linie, cu toate limitele impuse de o evolutie liniara, care nu mai rezolva problemele existentiale si indreapta omul catre preocupari marunte si nedemne de originea sa arhetipala, insusi cuvantul "vreme"dobandeste un sens greoi, sugerand o roata a timpului miscata incet spre apocalipsa unei omeniri ce nu mai poate sa aduca noul.

St r o f a a t r eia prin metafora balantei, inedita si deosebit, indeamna omul de geniu la o viata rationala in detrimentul fericirii, care este ephemera. Geniul trebuie sa se izoleze si astfel sa tinda spre autocunoastere "Tu aseazate deoparte,/ Regasindu-te pe tine, ". St r o f a a pa t r a -Recunoastem aici ideea indiana a reincarnarii sufletului, preluata de Eminescu din filozofia lui Schopenhauer. Acesta din urma compara lumea cu o „scena" pe care apar „actorii" (oamenii) care isi ,Joaca rolul" (traiesc viata) si apoi dispar in culise. Dupa o vreme, aceeasi „actori" apar in alte „roluri"(sufletul migrand, dupa moarte si traind o noua viata). Toti sunt miscati in scena de Regizorul universal (Schopenhauer: Vointa de a trai). Rezulta ca, fiecare om este doar reprezentarea vremelnica si neinsemnata a vointei universale. Ve r s u r ile u r matoa r e : Geniul este sfatuit sa ramana surd la amagitoarea chemare a lumii comune, caci numai astfel isi va putea pastra esenta eterna:„ Tu pe-alaturi te strecoara, Nu baga nici chiar de seama,." Lumea este o structura statica, intepenita, in care nimic nu se schimba si putine lucruri merita sa fie bagate in seama:„Multe trec pe dinainte, in auz ne suna multe, Cine tine toate minte Si ar sta sa le asculte? De acest spectacol al zadarniciei geniul trebuie sa se detaseze; Solutia o constituie regasirea sinelui propriu, prin autocunoastere:„ Tu aseaza-te deoparte, Regasindu-te pe tine ". Renuntarea la tumultul unei lumi care nu este decat un joc al mastilor, i-ar aduce geniului linistea atat de ravnita: „De te-ndeamna, de te cheama, Tu ramai la toate rece." S i tuat deasupra lumii si ignorandu-i framantarile vane, geniul o poate privi cu o rece seninatate (asa cum o face Luceafarul). Ideea prezentului etern in care traim este preluata tot din filozofia lui Schopenhauer; in „Glossa", aceasta apare in strofele a IlI-a si a V-a, la realizarea ei contribuind doua imagini: cumpana gandirii (care-si inclina axul spre clipa suspendata intre trecut si viitor) si foaia de hartie (ale carei fete sunt doua timpuri iluzorii identice). Clipele fiind „vechi" si „noua" nu alcatuiesc decat niste secvente, clipa efemera se poate

transforma in fericire, dar aceasta nu este decat o masca, nefericirea fiind trama vietii. Ne f e r icit e s te s i geniul , care nu confunda mastile, intrucat mintea lui luminata ii permite sa vada raul din lume.

Sarcasmul eminescian se intrevede, dupa cum observa Calinescu, in strofele a VII- IX-a.

Satira este integrata mecanicii lumii, in care cantecul „de sirena" reprezinta principiul universal al mortii. Versul „ Vreme trece, vreme vine" ocupa o pozitie aparte, incadrand poezia si incheind strofa I: asemenea codrului din „Revedere", geniul priveste nepasator la curgerea vremii, conditia sa fiind aceea de flinta eterna.

Tudor Vianu, referindu-se la tema vietii ca spectacol,precizeaza ca aceasta este una dintre cele mai vechi teme care apare in toata filosofia greaca. “Glossa” lui Eminescu se incadreaza intre marile creatii universale si ale literaturii romane, avand ca tema fundamentala timpul, iar ca motive: fugit irreparabile tempus(timpul fuge fara sa se mai intoarca);fortuna labilis(soarta schimbatoare) si vanitos vanitatum(desertaciunea desartaciunilor). “Glossa” este poezia care graviteaza in jurul conditiei geniului care datorita conceptiilor sale superioare este nevoit sa se sustraga lumii inguste in care traieste omul comun. Desi Eminescu se autodefineste ca fiind poet romantic,maiestria artistica a acestei creatii poetice consta intocmai in clasicitatea ei, ce reiese in primul rand din respectarea regulilor pe care le impune o poezie cu forma fixa cum este „Glossa”.