Globalizare,_internationalizare,_transnationalizare

1.1 Pe scurt despre evoluţia sistemului economic mondial 1.2 Globalizarea – încotro? 1.3 Prin internaţionalizare şi transnaţionalizare către

globalizare 1.4 Evoluţii specifice comerţului internaţional 1.5 Proliferarea acordurilor comerciale regionale – trăsătură

distinctă a sistemului comercial multilateral în ultimul deceniu Probleme pentru reflecţie Bibliografie orientativă

1 GLOBALIZAREA ECONOMIEI

MONDIALE

Globalizarea economiei mondiale

1.1 Pe scurt despre evoluţia sistemului economic mondial

În momentul de faţă, apare cu evidenţă faptul că starea economiei mondiale preocupă pe toată lumea - evoluţiile indicatorilor macroeconomici din ţările dezvoltate sunt urmărite cu maximă atenţie (asemenea analizelor medicale în cazul unui bolnav), fiecare ţară fiind (mai mult sau mai puţin) conştientă că este o părticică (cu semnificaţie diferită însă) a unui uriaş mecanism, de evoluţia căruia trebuie să ţină cont şi la a cărui bună sau proastă funcţionare poate contribui.

Chiar dacă astăzi acest lucru pare de la sine înţeles, nu e lipsit de importanţă să subliniem faptul că relaţia de dependenţă, care se creează între modul de funcţionare al economiei mondiale şi cel specific fiecărei ţări în parte, a fost pusă în evidenţă relativ recent. În anii 70 ai secolului care tocmai s-a încheiat, autoarea Susan Strânge1 a oferit o foarte reuşită formulare a acestei dependenţe biunivoce, afirmând că succesul politic intern este direct dependent de performanţele economiei naţionale, iar aceasta, la rândul ei, este în mare măsură dependentă de factorii economici internaţionali; astfel, starea economiei internaţionale devine un factor cheie pentru politicile interne, iar acestea, la rândul lor, se transformă într-o preocupare centrală pentru politicile internaţionale.

Cu un secol în urmă, cele mai multe guverne respingeau însă ideea că ar fi responsabile pentru starea economiei, iar electoratul, aşa cum era el constituit la acea oră, nu contesta acest lucru. Chiar şi atunci când rolul managementului economic a fost recunoscut ca esenţial, acest lucru nu a însemnat implicit şi faptul că politicile trebuiau concepute de guverne în perspectiva unei gestionări colective a economiei mondiale – adesea, izolarea era scopul, iar alteori se considera că economia mondială se autoreglează şi, ca atare, nu necesită un management politic. Ceva mai

1 Susan Strange, States and Markets, 1988

Fundamentele comerţului internaţional

recent, după prăbuşirea aşa-numitului „sistem de la Bretton Woods”, acest aspect al guvernării globale a devenit cu adevărat semnificativ.

C.Brown2 afirmă că, alături de război, comerţul reprezintă, de milenii, o trăsătură a relaţiilor „internaţionale” – şi, într-adevăr, în cazul civilizaţiei greceşti, de pildă, distincţia între comerţ şi război era relativ dificil de făcut3. Cu toate acestea, existenţa simplului schimb de bunuri nu creează o economie şi cu atât mai puţin o economie mondială. În acest sens, ar fi poate util de amintit contribuţiile lui Immanuel Wallerstein4 în domeniu, el fiind cel care a început prin a defini „lumea” în termeni sociali şi nu geografici. Lumea, spune Wallerstein, este formată din cei care au stabilit contacte regulate între ei şi care, într-un anumit sens, formează un sistem social – dimensiunea maximă a lumii fiind determinată de eficienţa tehnologiei disponibile în domeniul transporturilor. Abia în secolul al X-lea, lumea geografică şi cea socială au ajuns să se contopească. În continuare, el identifică aşa numitele „microsisteme”, respectiv „lumi” mici, care trăiau închise în interior, schimburile cu exteriorul - realizate prin intermediul caravanelor, fiind rare şi, de regulă, limitate la bunurile de lux. Pentru constituirea sistemului mondial importante erau însă schimburile la distanţă, realizate, pe de o parte, de aşa-numitele „imperii” şi, pe de altă parte, de „sistemele-lume” (sau, în terminologia actuală, economii mondiale). În cazul Imperiilor, schimburile se realizau sub umbrela aceleiaşi structuri politice, sub forma „tributului”5. De asemenea, schimburile puteau avea loc şi între teritorii aflate sub control politic diferit, ceea ce presupunea existenţa unui schimb pe baze economice, respectiv a comerţului. Wallerstein sugerează că bazele unei asemenea economii mondiale au fost puse în Europa în „lungul secol al XVI-lea” (1492-1648) şi că s-au răspândit în secolele următoare. Chiar dacă lumea lui Wallerstein, divizată în centru, periferie şi semi-periferie, pare oarecum mecanică, abordarea propusă de el se susţine prin argumente.

2 Chris Brown, Understanding International relations, Second edition revised and updated, Palgrave, 2001

3 Flotile de vase ancorau într-un anumită zonă şi intrau în relaţii comerciale numai în cazul în care întâlneau rezistenţă

sau opoziţie sau se angajau în acte de piraterie în cazul în care adversarul se dovedea slab.

4 Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, Editura Meridiane, 1992

5 Astfel, Roma a cucerit Sicilia şi mai apoi Egiptul pentru a-şi procura grânele necesare hranei populaţiei; grânele

astfel transferate reprezentau un tribut plătit de cuceriţi, cuceritorilor.


Iniţial, mărfurile de bază tranzacţionate erau, pe de o parte, zahărul şi condimentele (în mare parte sub forma tributului către Imperiul Spaniol), şi, pe de altă parte, produsele manufacturate dinspre regiunile mai avansate ale Europei. În următoarele două secole economia lumii pare că a explodat. „Revoluţia agrară” din Anglia, creşterea productivităţii, extinderea Imperiilor coloniale, a dus la apariţia de noi bunuri pe lista celor tranzacţionate, precum ceaiul şi sclavii negri6. Ceea ce trebuie totuşi subliniat este faptul că în secolul al XVIII-lea majoritatea statelor lumii îşi satisfăceau nevoile în continuare, în cea mai mare măsură, singure, iar schimburile cu exteriorul erau marginale. Comerţul exterior era cu adevărat important numai pentru unele ţări, precum Anglia sau Olanda.

Revoluţia industrială din secolul al XIX-lea a modificat faţa lumii; până la jumătatea secolului, pentru prima dată în evoluţia umanităţii se creionase o diviziune a muncii la scară mondială. În centru, schimbărilor, în mare măsură s-a plasat Marea Britanie –singura ţară care, la acel moment, avea un grad de urbanizare ridicat, o populaţie rurală redusă şi o complicată reţea de schimburi comerciale7. Schimburile comerciale au fost facilitate de schimbările survenite în tehnologia comunicaţiilor şi transportului. Apariţia căilor ferate, a vapoarelor cu aburi, a congelării au făcut posibil transportul la distanţă al bunurilor perisabile, iar telegraful a permis transmiterea rapidă a informaţiilor. Multe din aceste inovaţii au depins de exportul de capital (căile ferate americane şi argentiniene au fost finanţate de capitalul britanic). Spre finalul secolului al XIX-lea se înscriu în competiţia mondială, alături de Marea Britanie, noi ţări, precum Franţa şi Germania (deşi, până în 1914, Marea Britanie rămâne în centrul acestui sistem).

S-a remarcat faptul că, până la primul război mondial, expansiunea schimburilor de bunuri, servicii, capital şi persoane a fost neplanificată şi nepregătită în vreun fel, sistemul mondial părând a se regla de la sine (chiar în absenţa unei asemenea planificări) (C.Brown, 2001, p.150). După 1914 însă, evoluţiile au luat o cu totul altă turnură.

6 În Atlantic se formase „triunghiul de aur”, care marca tranzacţiile cu sclavi din Africa de Vest, zahăr din Caraibe şi

produse manufacturate din Anglia. În Est, se desena un alt triunghi, care unea opiumul indian cu ceaiul chinezesc şi

produsele manufacturate din Anglia.

7 În care textilele, maşinile erau schimbate pentru bumbac şi grâne din SUA, carne vită din Argentina, carne de oaie din

Australia etc.


O posibilă explicaţie (nu exhaustivă însă) rezidă în modul în care se realizau fluxurile monetare. Până în 1914 au fost relativ puţine probleme tehnice deoarece toate monedele erau convertibile în metale preţioase (în principal aur şi uneori argint). Sistemul mono şi bimetalist nu impunea mecanisme speciale pentru a opera, dar putea ridica probleme politice. Astfel, dacă o ţară exporta mai mult decât alta, acest lucru putea modifica sensul fluxurilor monetare (al aurului). Putea deveni acest lucru o sursă de îngrijorare ? În secolul al XVII-lea, când a devenit posibil să fie măsurate aceste fluxuri (chiar dacă nu cu exactitate, ci doar ca magnitudine), noii adepţi ai „aritmeticii politice”, mercantiliştii, argumentau că intrările de metale erau bune, iar ieşirile erau rele. În secolul al XVIII-lea, David Hume a demonstrat că fluxurile, atât negative cât şi pozitive, se pot regla reciproc, deoarece intrările pot determina creşteri de preţuri, scumpind astfel exporturile şi ieftinind importurile, în vreme ce ieşirile de metale preţioase produc o mişcare inversă.

După 1914 au apărut însă noi probleme. Începând cu această dată, cele mai multe monede nu au mai fost direct convertibile în aur (deşi până în 1973 monedele au rămas încă legate, în mod indirect, de preţul aurului). Din momentul în care aurul nu a mai fost centrul sistemului monetar, politica cursului de schimb a fost cea care a înlocuit mecanismele auto-reglatoare ale sistemului monetar, astfel încât problema politică a stabilirii unui curs de schimb corespunzător nu a mai putut fi evitată. Ca atare, politica comercială s-a contopit cu cea a balanţei de plăţi şi a cursului de schimb, transformându-se într-un subiect faţă de care statele lumii au fost obligate să aibă o poziţie, chiar şi lipsa unei poziţii semnificând însă o atitudine anume.

Majoritatea analiştilor consideră că analiza evoluţiei relaţiilor economice internaţionale se poate face din două perspective distincte: una liberală şi una naţionalistă (cu observaţia că abordarea naţionalistă poate îmbrăca forme sociale şi politice diferite). Din punct de vedere istoric, prima abordare a relaţiilor economice internaţionale a fost cea naţionalistă. Mercantilismul poate fi considerat o politică de auto-apărare şi, oricum, de atunci începând, poziţia unei naţiuni în plan comercial nu a mai fost disociată de situaţia ei economică. Naţionalismul economic a devenit o componentă a retoricii comune, specifice vieţii politice, demonstrând dorinţa universală a statelor de a avea o balanţă comercială excedentară


(fapt imposibil de realizat de către toată lumea, de vreme ce surplusul uneia înseamnă deficitul alteia).

Chiar dacă naţionalismul economic are întâietate din punct de vedere istoric, liberalismul economic exprimă poziţia intelectuală dominantă în ultimele două secole şi mai bine. Premisa liberală de bază este aceea că, deşi în anumite domenii poate fi util un anumit grad de reglementare, piaţa liberă reprezintă singura soluţie economică care duce la maximizarea bunăstării la nivel de sistem, considerat ca întreg. Până a se ajunge la această concluzie, evoluţia liberalismului economic a fost marcată de trei momente importante:

• primul este reprezentat de David Hume, cel care a reuşit să demoleze poziţia mercantilistă;

• al doilea de către Adam Smith, care a demonstrat avantajele care derivă din diviziunea muncii şi care pot fi sporite prin participarea la schimburile comerciale externe;

• al treilea, şi cel mai important, i-a aparţinut lui David Ricardo şi teoriei avantajului comparativ.

O trecere în revistă a teoriilor susţinute de către aceştia este prezentată pe larg în cadrul capitolului următor. Amintim totuşi că David Ricardo a căutat să demonstreze că, deşi o ţară poate fi mai eficientă decât altele în producerea tuturor bunurilor (avantaj absolut), este mult mai eficient pentru ea să se specializeze în ceea ce ea produce, în mod comparativ, mai eficient, aşa cum şi cele mai puţin eficiente ţări se vor specializa în producerea acelor bunuri pentru care, la rândul lor, au un avantaj comparativ. Ca atare, Ricardo a demonstrat că schimburile comerciale sunt profitabile pentru toţi participanţii, concluzie aflată în mod evident în contradicţie cu filozofia dominantă în secolul al XVIII-lea, mercantilismul, conform căreia comerţul era o activitate care, în mod necesar, genera câştigători şi perdanţi. Începând cu Ricardo, economiştii liberali au putut afirma că eliminarea barierelor din calea schimburilor comerciale este benefică pentru toată lumea, de vreme ce ea conduce la creşterea bunăstării, atât la scară individuală, cât şi globală. O asemenea credinţă a stat în centrul gândirii liberale şi în secolul al XX-lea, punând bazele sistemului comercial modern.

Evident, teoria lui D. Ricardo nu a avut numai susţinători, principala obiecţie ridicată fiind cea a modelului de specializare propus. În cazul în care o ţară se specializează în bunuri industriale, iar alta în produse agricole, desigur,


sistemul economic mondial în ansamblu câştigă, este însă acest lucru valabil şi pentru ţara care se specializează în bunuri de natură agricolă? Întrebarea este evident retorică şi, pentru a demonstra inechitatea schimburilor comerciale, numeroase ţări în dezvoltare, considerate a aparţine aşa-numitului „Sud”, au adus în sprijinul argumentaţiei lor aspecte legate de evoluţia „termenilor de schimb” în relaţiile comerciale cu ţările dezvoltare („Nordul”).

Ceea ce este însă foarte interesant este că aceste observaţii, obiecţii, privind faptul că nu orice specializare este a priori şi eficientă, fuseseră conceptualizate cu mai bine de un secol în urmă de Friedrich List (1841, în „The National System of Political Economy”). List a demonstrat că liberul schimb promovat de Marea Britanie era avantajos numai pentru aceasta (datorită poziţiei deţinute în plan industrial), în vreme ce, pentru ţări mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, precum Germania, era totalmente dezavantajos, de vreme ce obliga aceste ţări să accepte poziţia de furnizori de materii prime şi bunuri mai puţin prelucrate pentru ramurile industriale mult mai sofisticate din Marea Britanie. Deoarece Marea Britanie a fost şi „primul sosit” în domeniul industriei grele, ea deţinea un avantaj comparativ în acest domeniu. Ca atare, era mai ieftin pentru o ţară ca Germania să cumpere de aici produse prelucrate, decât să le producă ea însăşi, dar această dependenţa transforma Germania într-o putere de mâna a doua. În plus, arăta List, Marea Britanie nu a atins nivelul de performanţă respectiv urmând prescripţiile liberului schimb, ci, dimpotrivă, apelând în timp la diverse mijloace protecţioniste8. Ca atare, soluţia propusă era de a dezvolta industria germană la adăpostul barierelor tarifare.

Foarte pe scurt prezentate, acestea sunt argumentele aşa-numitei teorii privind industriile incipiente („infant industry”), conform căreia, în stadiile timpurii, dezvoltarea industrială se poate realiza numai în măsura în care industriile locale sunt protejate de concurenţa internaţională. Pe măsură ce industria respectivă va creşte şi se va întări, s-ar putea ca aceste bariere protectoare să nu mai fie necesare, deşi List, asemenea neo-mercantiliştilor de mai târziu, avea în vedere o continuare a protecţiei, în măsura în care ramurile respective vor asigura puterea economică a 8 Precum: Actele de navigaţie, care i-au obligat pe comercianţii englezi să folosească numai nave britanice sau

celebrele Legi ale grâului (Corn Laws), care au protejat agricultura britanică.


ţării, drept care nu ar trebui supuse riscurilor concurenţei. Conform celor exprimate de List, liberul schimb şi liberalismul economic vor fi promovate numai de acele ţări satisfăcute de modelul existent al specializării, în vreme ce ţările care, dintr-un motiv sau altul, sunt nemulţumite de această diviziune, nu vor susţine o asemenea abordare9.

Pe de altă parte, şi adepţii liberalismului economic sunt conştienţi de necesitatea adaptării la schimbare, precum şi de costurile pe care această schimbare le implică (uneori costurile sociale pot fi foarte mari)10. Pe fondul acestei realităţi, susţinerea măsurilor prin care se limitează liberul schimb are de partea ei, şi în ţările dezvoltate, grupuri puternice. Se are în vedere faptul că, pe de o parte, câştigurile protecţionismului sunt întotdeauna concentrate la nivelul unui anumit grup, în vreme ce câştigurile generate de liberul schimb sunt dispersate la nivelul întregii societăţi; pe de altă parte, costurile protecţionismului sunt dispersate la nivelul întregii populaţii, în vreme ce costurile liberului schimb sunt concentrate la nivelul grupurilor cele mai vulnerabile şi nu la nivelul întregii societăţi. Ca atare, apare cu evidenţă faptul că, din punct de vedere politic, protecţionismul va fi mult mai popular în rândul electoratului decât liberul schimb.

1.2 Globalizarea – încotro?

Indubitabil, caracteristica dominantă a acestui sfârşit de secol o reprezintă creşterea gradului de integrare, a interdependenţelor la scară planetară – trăsătură caracteristică globalizării.

Globalizarea – patru definiţii, un singur concept Se consideră că termenul de globalizare îşi are originea în literatura consacrată firmelor multinaţionale, la început desemnând un fenomen limitat, ulterior extinzându-şi sensul până la a se identifica cu noua fază a economiei mondiale. 9 Conform argumentaţiei lui List, modelul specializării se schimbă relativ greu. Cu toate acestea, o altă obiecţie adusă

liberalizării economice se bazează pe presupunerea opusă, conform căreia deschiderea pieţelor permite schimbări

rapide. Acest lucru a devenit cu atât mai vizibil spre sfîrşitul secolului al XX-lea, pe măsură ce „noile ţări

industrializate” au reuşit, prin jocul liber al concurenţei, să mineze anumite sectoare industriale din ţările dezvoltate.

10 Se poate lua ca exemplu industria carboniferă din Marea Britanie unde, pe fondul transformărilor iniţiate în anii 70,

au dispărut peste 200.000 locuri de muncă.


1. În 1983, Theodor Levitt propune acest termen pentru a desemna convergenţa pieţelor în întreaga lume. Cei doi factori modelatori ai relaţiilor economice internaţionale sunt globalizarea şi tehnologia. „Societatea globală” acţionează ca şi cum lumea întreagă (sau principalele ei regiuni) constituie o unică entitate: vinde aceleaşi lucruri, în acelaşi fel, pretutindeni. Firma se adaptează şi la specificităţile naţionale în cazul în care nu a reuşit să manipuleze, se recompună cererile specifice. Termenul se aplică mai ales în cazul administrării companiilor multinaţionale şi vizează exclusiv schimburile internaţionale.

2. În 1990, Kenichi Ohmae extinde noţiunea la ansamblul lanţului de creare a valorii (CD, proiectare/inginerie, producţie, marketing, servicii, finanţe). În acest caz, firma îşi creează servicii de vânzare în străinătate, apoi produce local şi acordă ulterior filialei întregul control al lanţului valorii. Acest proces duce la apariţia unei noi etape, a integrării globale, care apare atunci când firme din acelaşi grup îşi conduc compartimentele de CD, finanţare a investiţiilor şi recrutare a personalului la scară mondială. În acest caz, globalizarea desemnează o anumită formă de gestiune, integrată la scară mondială, specifică firmelor multinaţionale.

3. A treia definiţie pune accentul pe redefinirea regulilor jocului, reguli impuse anterior de statele-naţiune şi care acum sunt remodelate de firmele multinaţionale. Prin această definiţie se trece de la planul gestionării interne a firmelor la arhitectura sistemului internaţional. Definiţia evocă evoluţiile în plină desfăşurare şi nu starea finală a sistemului internaţional.

4. În fine, conform celei de a patra definiţii, globalizarea desemnează o nouă configuraţie a economiei internaţionale. Dacă înainte economia era inter-naţională, respectiv determinată de interacţiunea unor procese care se desfăşurau mai ales la nivelul statelor-naţiuni, actuala perioadă este specifică economiei globalizate, în care economiile naţionale sunt descompuse şi apoi rearticulate în cadrul unui sistem de tranzacţii şi procese, care operează direct la nivel internaţional. Definiţia subliniază saltul calitativ în raport cu etapele anterioare: statele-naţiuni, guvernele, îşi pierd capacitatea de a mai influenţa evoluţiile economiilor naţionale, cedând locul unor entităţi regionale, care reprezintă puncte de sprijin în reţeaua multinaţionalelor. În plus, interdependenţele între teritoriile supuse acestui model cresc atât de puternic încât duc la evoluţii sincrone, dacă nu chiar identice, în orice caz omogene.

Sursa: Robert Boyer, Cuvintele şi realităţile, din volumul Mondializarea dincolo de mituri, coordonator Serge Cordellier, Editura Trei, 2001


Globalizarea reprezintă un fenomen complex, care descrie, în acelaşi timp, atât fenomenele economice cât şi consecinţele lor politice, sociale etc. Aspectul economic al globalizării poate fi, în mod concret, măsurat prin dimensiunea fluxurilor de mărfuri, servicii, capitaluri şi forţă de muncă. Conform aprecierilor OCDE, globalizarea s-a realizat în trei etape:

1. prima fază, a internaţionalizării, s-a desfăşurat în primele trei decenii postbelice, caracterizându-se prin intensificarea schimburilor comerciale, ţările lumii păstrându-şi caracterul naţional;

2. a doua etapă, a transnaţionalizării, specifică perioadei 1970-1990, se caracterizează printr-un dinamism extraordinar al fluxurilor de investiţii străine şi al implantărilor în străinătate;

3. a treia etapă, a globalizării propriu-zise, care a debutat în anii ’90 şi a marcat apariţia economiei fără frontiere sau a economiei globale, se caracterizează prin apariţia unor reţele (fluxuri) mondiale de producţie, informaţii şi schimburi financiare.

În unele lucrări mai recente11 se propune o altă ierarhizare a fazelor evolutive ale acestui proces, în cadrul căreia se regăsesc elementele specifice tuturor celor trei arii de cuprindere, economice, politice şi culturale. Din acest punct de vedere, pot fi descrise următoarele faze semnificative:

- faza germinală (Europa, 1400 – 1750 ): apar primele hărţi ale planetei, ca urmare a noilor descoperiri geografice, oamenii începând să devină conştienţi că locuiesc pe o planetă (glob) care nu mai este situată în centrul sistemului solar (revoluţionarea astronomiei de către Copernic), se adoptă calendarul universal, cu alte cuvinte, încep a se contura hotarele viitoarelor puteri coloniale ;

- faza incipientă (Europa, 1750 - 1875 ): apar statele – naţiune, începe să se dezvolte diplomaţia formală dintre ele, apar primele convenţii legale internaţionale, precum şi primele idei despre internaţionalism şi universalism ;

- faza decolării (take off, 1875 – 1925): are loc un proces de conceptualizare a lumii în termenii existenţei unei singure societăţi internaţionale şi a unei singure umanităţi, proces favorizat de amplificarea legăturilor comerciale dintre naţiuni independente, dezvoltarea comunicaţiilor, migraţii de masă (mai ales dinspre Europa spre America);

11 Vezi Ioan Bari, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti 2003


- faza disputelor privind hegemonia mondială (1925 – 1969): declanşată de primul război mondial şi reconfirmată prin al doilea război mondial, temperată, într-o anumită măsură, de înfiinţarea Ligii Naţiunilor şi apoi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care a implementat conceptele de crime de război şi crime împotriva umanităţii şi a atras atenţia, prin intermediul unor organisme specializate, asupra pericolelor ce decurg din ignorarea unor probleme cu caracter global, precum poluarea, explozia demografică, epuizarea resurselor naturale, malnutriţia, subdezvoltarea economică;

- faza globalizării propriu-zise (ultimele decenii ale secolului al XX-lea): au loc progrese uriaşe în explorarea spaţiului economic şi în telecomunicaţii, apar noi forme de integrare regională, pe fondul adâncirii fără precedent a diviziunii internaţionale a muncii (specializării internaţionale).

Adesea, în literatura de specialitate, regăsim utilizat şi conceptul de mondializare. Deşi, aparent, termenii sunt similari, ei sunt totuşi utilizaţi în contexte diferite – mondializarea pentru a sublinia dimensiunea geografică a procesului, globalizarea pentru a sublinia existenţa lumii ca sistem geo-economic organizat. Armand Mattelart arăta că : „noţiunea originară de globalizare trimite în primul rând la o logică managerială a organizării firmelor pe o piaţă având dimensiunile lumii, respectiv pe o global marketplace. Aceste firme sunt organizate în reţele, iar lozinca lor strategică este integrarea, în acelaşi timp, a spaţiului (prin reunirea localului cu globalul, de unde neologismul glocalizare), a concepţiei, producţiei şi comercializării (consumatorul devine un „pro-sumator” sau un „co-producător”), a sferelor de activitate.”12

Din punct de vedere economic, scopul globalizării îl reprezintă creşterea profitului şi menţinerea în viaţă a diferitelor firme pentru care spaţiul naţional se dovedeşte insuficient, în condiţiile creşterii costurilor legate de cercetare-dezvoltare, reducerii duratei de viaţă a produselor, creşterii exigenţelor de calitate etc. Globalizarea activităţii economice oferă avantaje ce decurg din diferenţele existente între economiile ţărilor lumii, diferenţe care constituie sursa profiturilor. Pentru valorificarea acestor avantaje, mobilitatea geografică a firmelor a crescut foarte mult, delocalizarea producţiei reprezentând un aspect al

12 Serge Cordellier (coordonator), Mondializarea dincolo de mituri, Editura Trei, 2001, p.78


realităţilor contemporane13. Se consideră că globalizarea economică va fi formal încheiată atunci când bunurile, serviciile, capitalurile şi forţa de muncă vor circula pe deplin liber, iar guvernele şi autorităţile locale din orice ţară vor trata egal firmele, fără deosebire de naţionalitate sau origine. Cu alte cuvinte, procesul va lua sfârşit atunci când diferenţele între economiile ţărilor lumii nu vor mai fi generatoare de avantaje suficiente pentru a permite existenţa profitului. Cum o asemenea situaţie este încă foarte îndepărtată, este de aşteptat ca procesul de globalizare să se intensifice.

Factorii cei mai importanţi care acţionează în favoarea globalizării sunt:

1. progresul tehnic, care a permis creşterea gamei de produse, diminuarea costurilor de transport, creşterea vitezei, a siguranţei, transmiterea cu rapiditate a informaţiilor etc. Dezvoltarea reţelei Internet reprezintă, din acest punct de vedere, un factor decisiv în procesul globalizării;

2. liberalizarea comerţului internaţional şi a investiţiilor internaţionale, care a permis realizarea schimburilor internaţionale cu tot mai puţine obstacole, la această evoluţie favorabilă contribuind, în mod hotărâtor, sistemul GATT/OMC.

3. liberalizarea pieţelor de capital, ceea ce a permis creşterea ISD şi a firmelor transnaţionale. Firmele multinaţionale şi transnaţionale au un rol foarte important în procesul globalizării, cea mai mare parte a acestora provenind din TD.

Pro şi contra globalizării:

Globalizarea reprezintă tema favorită a cercurilor liberale de dreapta, care consideră piaţa drept unic factor reglator al economiei, atât în plan naţional cât şi internaţional. Exprimând, de regulă, poziţia marii finanţe internaţionale şi a corporaţiilor internaţionale, acestea susţin dezvoltarea neîngrădită a schimburilor internaţionale, circulaţia rapidă a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, accesul tuturor ţărilor la resursele financiare necesare dezvoltării.

13 În aceste condiţii, numărul produselor care mai pot fi realizate competitiv, folosind numai factori de producţie

autohtoni, a scăzut foarte mult. Astfel, la realizarea unui autoturism american participă cel puţin 9 ţări: 30% Coreea,

cu montajul, 17,5% Japonia, cu tehnologia şi componentele, 7,5% Germania, cu activitatea ce concepere a

produsului final, 4% Taiwan şi Singapore, cu piesele mărunte, 2,5% UK, cu publicitatea şi comercializarea şi 1,5% Irlanda, cu prelucrarea informaţiei. Prin urmare, numai 37% din produsul final provine efectiv din SUA.


Pe de altă parte, economiştii sau politologii de stânga au în vedere dimensiunea socială a globalizării, considerând globalizarea ca fiind un proces de distribuire a puterii economice, de accentuare a decalajelor economice şi a diferenţelor sociale la nivel mondial. Procesul globalizării duce la accentuarea inegalităţilor economice şi sociale, în plan naţional şi internaţional, la intensificarea concurenţei, dar şi a şomajului, la creşterea fără precedent a rolului pieţelor de capital, în raport cu puterea organelor administrative naţionale, ceea ce afectează suveranitatea naţională.

Fără a căuta să oferim un răspuns tranşant, pronunţându-ne pentru unul sau altul din cele două puncte de vedere, menţionăm numai necesitatea ca acest proces să se desfăşoare pe baza unor reguli valabile pentru toţi participanţii la fluxurile economice internaţionale, care să asigure o mai echitabilă repartizare a rezultatelor globalizării.

1.3 Prin internaţionalizare şi transnaţionalizare către globalizare

Procesul globalizării a fost accelerat în ultimul timp de dereglementările privind mişcările de capital şi de deschiderea marii majorităţi a ţărilor globului spre economia de piaţă, manifestându-se, înainte de toate, prin diversificarea formelor de internaţionalizare economică. Cea mai veche formă de internaţionalizare este reprezentată de comerţul mondial, în această privinţă distingându-se două mari tipuri de comerţ.

1. Primul tip de comerţ se bazează pe complementaritatea economiilor naţionale, specializarea fiecăreia dintre ele regăsindu-se în soldul comerţului exterior, uneori excedentar, alteori deficitar, în funcţie de avantajul comparativ pus în evidenţă de diferenţele relative de productivitate realizate.14

14 David Ricardo a descris în detaliu mecanismul după care se desfăşoară acest tip de comerţ, bineînţeles el

fiind tributar nivelului de dezvoltare al ştiinţei economice de atunci. Mai târziu a fost completat cu elemente

noi, specifice economiei moderne, potrivit cărora avantajul comparativ derivă din gradul de inovare

microeconomică a întreprinderii prezentă într- un anumit spaţiu competitiv sau poate rezulta din diferenţele

de înzestrare cu factori microeconomici de producţie, aşa cum sunt tratate de analiza neoclasică

reprezentată de Heckscher , Ohlin şi P. Samuelson.


2. Al doilea tip de comerţ se bazează pe similaritatea economiilor care au acelaşi nivel de dezvoltare, intersectarea fluxurilor de export şi import materializându-se în schimbul intra-sectorial sau intra-productiv (priveşte mai ales mărfurile manufacturate produse într-un regim de concurenţă monopolistică).

O formă mult mai nouă de internaţionalizare este reprezentată de investiţiile străine directe (ISD), care vin să răspundă unor exigenţe noi, precum:

• imposibilitatea de a produce cantităţi suficiente de marfă în ţările de origine, mai ales în sectorul primar, din cauza rarităţii resurselor naturale;

• imposibilitatea de a vinde cantităţi suficiente de marfă în ţările de destinaţie din cauza existenţei unor bariere protecţioniste (în sectorul secundar);

• posibilitatea de a satisface mai bine cererea în ţările de implantare, în special în ţările dezvoltate, unde filialele de producţie permit o apropiere maximă de pieţele de desfacere;

• posibilitatea de a beneficia de avantaje comparative macroeconomice în ţările de implantare, în particular în cele aflate în curs de dezvoltare, datorită costurilor salariale mici.

În ţările în curs de dezvoltare, ISD au urmărit nu doar accesul la resursele naturale sau la pieţele protejate, ci şi beneficiul derivat din unele avantaje comparative macroeconomice. Cea mai recentă formă de internaţionalizare constă în apariţia aşa-numitelor „reţele de întreprinderi”, deoarece devine mult mai convenabil a se încheia şi dezvolta raporturi contractuale cu parteneri ce acţionează în ţările de implantare (de regulă ţările aflate în plină ascensiune industrială) decât a se crea filiale de producţie controlate de un sistem puternic structurat şi ierarhizat. Acest sistem, numit sistem de partnership, are numeroase avantaje, permiţând concomitent reducerea aportului de capital şi a numărului de cadre expatriate, dar şi gestionarea mai uşoară a problemelor apărute în plan local. În concluzie, procesul internaţionalizării firmelor şi mişcării internaţionale a capitalurilor reprezintă manifestări dintre cele mai evidente ale globalizarii economiei mondiale, fiind accentuate atât de deciziile adoptate de către state (măsuri de dereglementare), cât şi de mutaţiile tehnologice care permit atât difuzarea instantanee a informaţiilor, cât şi reducerea costurilor. Într-o viziune globală asupra evoluţiei pieţelor şi condiţiilor de cost, unele întreprinderi iau în considerare numai propriul lor interes,


localizând producţia (direct sau indirect) în interiorul a diferite ţări. Deci, conceptul de “internaţionalizare” a firmelor reprezintă un proces evolutiv în cadrul căruia sistemele productive naţionale tind să se contopească într-un sistem productiv mondial unic.

1.4 Evoluţii specifice comerţului internaţional

Creşterea comerţului internaţional a fost mereu mai accelerată decât creşterea economică globală, cel puţin în ultimii 250 de ani, excepţie făcând doar perioada 1913 -195015. Între 1720 şi 1913, creşterea comerţului internaţional a fost de circa o dată şi jumătate mai ridicată decât cea a PIB. Slaba creştere a PIB între 1913 şi 1950 – perioada cu cea mai redusă creştere economică medie de după 1820 – a fost însoţită de o creştere încă şi mai redusă a comerţului internaţional, stânjenită de război şi protecţionism. În această perioadă s-a produs marea criză (1929-1933), în care comerţul internaţional a scăzut în volum cu circa 60%, ceea ce a reprezentat o contracţie fără precedent a schimburilor comerciale în perioada modernă, ţările încercând să depăşească propria criză economică şi şomajul prin intermediul barierelor protecţioniste.

Ritmul de creştere a exporturilor (medie anuală în % ) Tabel 1

1960-1970

1970-1980

1980-1990

1990-2000

1960-2002

Plan mondial 9.2 20.5 6.0 6.7 10.7 Ţări în dezvoltare 6.7 26.0 3.1 9.1 11.6 Africa 8.6 21.6 -1.7 3.1 7.7 America 5.6 20.9 1.7 10.3 9.7 Asia 6.3 30.2 4.7 9.7 13.4 Oceania 11.2 13.5 4.3 2.9 8.4 Ţări din Europa Centrală şi de Est

8.5 18.1 2.2 8.2 7.4

Ţări dezvoltate 10.1 19.0 7.6 5.7 10.7 America de Nord 9.0 17.5 6.0 7.5 10.1 Europa 10.1 19.4 8.0 5.2 10.7

Sursa: UNCTAD, Development and Globalization: Facts and Figures, 2004, cap.4, p.51 15 Pentru informaţii detaliate, vezi N. Sută, S. Sută-Selejan, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane,

Editura Economică, 2003, vol.I


Ritmul mediu de creştere înregistrat în perioada 1960-2002 (de 10.7%) nu a produs mutaţii semnificative în ceea ce priveşte ponderea ţărilor dezvoltate în total exporturi mondiale, dar a dus la modificări semnificative în cazul ţărilor din Europa Centrală şi de Est, a căror pondere în exporturile mondiale a scăzut de la circa 10%, în 1960, la circa 5% în 2002, modificarea fiind evidentă începând cu 1990.

Evoluţia exporturilor mondiale de bunuri şi servicii, în volum absolut şi relativ, pe grupe de ţări (miliarde dolari şi %)

Tabel 2

Regiunea 1960 1970 1980 1990 2000 2002

Mărfuri Nivel mondial (mld.$) 130,1 316,4 2 031,2 3500,3 6426,9 6414,1 Tări în dezvoltare (%) 24.7 19.2 29.4 24.1 32.0 31.7 Ţări din Europa Centrală şi de Est 10.6 10.1 8.0 5.0 4.2 4.9 Ţări dezvoltate 64.7 70.7 62.6 70.8 63.8 63.5 Servicii Nivel mondial (mld.$) ... ... 385,4 824.7 1511.9 1610.6 Tări în dezvoltare ... ... 17.9 18.1 23.1 22.6 Ţări din Europa Centrală şi de Est ... ... ... ... 3.6 4.2 Ţări dezvoltate ... ... 79.1 79.9 73.2 73.2 Sursa: UNCTAD, Development and Globalization: Facts and Figures, 2004,

cap.4, p.49

În decursul ultimilor 50 de ani, comerţul internaţional a crescut în mod evident mult mai repede decât producţia, ceea ce a crescut dependenţa activităţii economice globale a ţărilor faţă de schimburile internaţionale. Ca medie anuală, exporturile de mărfuri au crescut cu circa 6% între 1948 şi 1997, în timp ce creşterea medie a producţiei a fost de numai 3,7%. Cu alte cuvinte, comerţul s-a multiplicat de 17 ori (fizic, nu valoric) în vreme ce producţia nu a crescut decât de 6 ori, în aceeaşi perioadă de timp. În cazul produselor manufacturate, comerţul a crescut de 30 de ori în timp ce producţia de numai 8 ori. În perioada 1995-2000, ritmul de creştere al exporturilor mondiale a fost de peste două ori mai rapid decât cel al producţiei mondiale, tendinţă care nu se regăseşte însă şi în anii următori.


Creşterea volumului exporturilor de mărfuri şi al producţiei pentru principalele categorii de produse în perioada 1995-2002

(modificare procentuală) Tabel 3

1995-2000

2000 2001 2002

Exportul mondial de bunuri Produse agricole Produse miniere Produse manufacturate

7.0 3.5 4.0 8.0

11.0 4.5 6.0

13.0

-0.5 2.5 -0.5 -1.5

3.0 2.5 0.5 3.0

Producţia mondială de bunuri manufacturate Agricultura Minerit Produse manufacturate

4.0 2.5 2.0 4.0

5.0 1.5 3.5 6.0

-0.5 1.5 -0.5 -1.0

1.0 0.5 0.5 1.0

PGB mondial 3.0 4.0 1.5 2.0 Sursa: WTO Report 2003

Toate aceste valori globale ascund diferenţe semnificative între regiuni. Ponderea Europei Occidentale a crescut cu peste 10 p.p. (de la 31% la 42%), în vreme ce ponderea Americii de Nord a scăzut cu peste 10 p.p (de la 27% la circa 15%). Scăderi semnificative au înregistrat şi regiuni precum America Latină (o scădere de circa 6 p.p, de la 12% la 5.6%) şi Africa (o scădere cu 5 p.p, de la 7% la circa 2%). În schimb, zona Asiei a înregistrat o adevărată explozie, dublându-şi ponderea în cadrul exporturilor mondiale (de la 13% la 26%). Europa Centrală şi de Est a cunoscut o creştere între 1948 şi 1968, apoi o relativă menţinere. Începând cu anii ’90, ponderea acestei zone a scăzut dramatic. Trebuie subliniat faptul că, în ciuda declinului relativ al anumitor zone geografice, valoarea absolută a comerţului lor exterior a crescut.

Volumul exporturilor mondiale de bunuri pe regiuni Tabel 4

1948 1953 1963 1973 1983 1993 2002 Nivel mondial (mld dolari)

58.0 84.0 157.0 579.0 1835.0 3671.0 6272.0

Nivel mondial (%) 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 America de Nord 27.3 24.2 19.3 16.9 15.4 16.6 15.1 America Latină 12.3 10.5 7.0 4.7 0.0 4.4 5.6 Europa de Vest 31.5 34.9 41.4 45.4 38.9 44.0 42.4 Africa 7.3 6.5 5.7 4.8 4.4 2.5 2.2 Orientul apropiat 2.0 2.7 3.2 4.1 6.8 3.4 3.9 Asia 13.6 13.1 12.4 14.9 19.1 26.1 25.8 Sursa: Raportul OMC 2003, p.32


În fine, structura comerţului internaţional a evoluat profund pe parcursul perioadei considerate, în special în ceea ce priveşte agricultura şi produsele manufacturate. Exportul produselor agricole reprezenta aproape 47% din totalul exporturilor de mărfuri în 1950 şi numai 12% în 1996. În schimb, produsele manufacturate, care reprezentau 38% din exporturi în 1950, urcă la 77% în 1996. Ponderea industriilor extractive în totalul exporturilor de mărfuri a rămas mult mai stabilă, fluctuaţiile datorându-se numai variaţiei preţurilor, în principal pentru petrol.

Exporturile mondiale de bunuri şi servicii în perioada 1990-2002 (miliarde dolari şi %)

Tabel 5 Valoarea Modificarea anuală procentuală

2002 1990-2000 2000 2001 2002 Mărfuri 6270 6.5 13.0 - 4.0 4.0 Servicii comerciale

1570 6.5 6.0 0.0 6.0

Sursa: WTO Report, 2003

O altă tendinţă notabilă se înregistrează în rândul ţărilor OCDE, unde, între 1980 şi 1995, comerţul cu servicii a crescut de două ori mai repede decât comerţul cu mărfuri. Astfel, în 2002, comerţul cu servicii depăşea 1500 miliarde dolari, respectiv circa 20% din comerţul mondial16. De notat faptul că aceste cifre privitoare la comerţul internaţional cu servicii nu vizează decât comerţul transfrontalier, fără să includă şi vânzările efectuate de firmele străine prezente în ţările importatoare.

Fluxul intrărilor de investiţii străine directe (miliarde dolari) Tabel 6

1970 1980 1990 2000 2001 2002 Plan mondial 12.9 54.9 208.7 1392.9 823.8 651.2 Ţări în dezvoltare 3.4 8.4. 36.9 246.1 209.4 162.2 Africa 0.9 0.4 2.4 8.5 18.8 10.9 America 1.6 7.5 9.7 95.3 83.7 56.0 Asia 0.8 0.4 24.3 142.1 106.8 94.9 Oceania 0.14 0.12 0.56 0.12 0.16 0.14 Ţări din Europa Centrală şi de Est

... 0.03 0.64 26.37 25.01 28.71

Ţări dezvoltate 9.5 46.5 171.1 1120.5 589.4 460.3 America de Nord 3.1 22.7 56.0 380.76 172.78 50.62 Europa 5.2 21.4 103.3 709.9 400.8 384.4 Sursa: UNCTAD, Development and Globalization: Facts and Figures, 2004, cap.2,

p.33 16 OMC (1997). Ponderea serviciilor va creşte în continuare, de vreme ce ele reprezintă deocamdată

doar un sfert din comerţul internaţional, dar peste 60% din producţia mondială.


În ultimul timp globalizarea a fost asociată cu creşterea fluxurilor private de capital înspre ţările în curs de dezvoltare (pe parcursul anilor ’90), după o perioadă caracterizată prin slabe mişcări ale capitalului în această direcţie, în anii ’80. În ultimii ani, structura mişcării de capital privat s-a modificat semnificativ. Categoria cea mai importantă o reprezintă investiţiile străine directe; investiţiile de portofoliu şi creditele bancare au scăzut dramatic ca urmare a crizei financiare din a doua jumătate a deceniului al zecelea.

Cifrele referitoare la fluxul investiţiilor străine directe (ISD) confirmă această intensificare a interdependenţelor economice internaţionale. Din păcate, nu dispunem de date pentru întreaga perioadă postbelică, drept care, oprindu-ne asupra perioadei 1970-2002, constatăm că fluxul ISD s-a multiplicat de circa 50 de ori, de la circa 13 miliarde dolari la circa 650 miliarde dolari. Această dinamică corespunde unei creşteri anuale medii de peste 12%. Ca urmare, stocul ISD a trecut de la 165 miliarde dolari la sfârşitul anului 1973 la 3205 miliarde dolari în 1996, 6147 mld în 2000 şi 7122 mld în 2002.

1.5 Proliferarea acordurilor comerciale regionale – trasătură distinctă a sistemului comercial multilateral în ultimul deceniu

Acordurile comerciale regionale (prescurtat ACR) sunt acorduri interguvernamentale, între două sau mai multe ţări, prin care părţile semnatare cad de acord asupra unor condiţii avantajoase în cazul schimburilor comerciale reciproce, altele decât cele aplicate cu restul ţărilor membre OMC17.

Numărul lor a crescut permanent, astfel încât, în iunie 2002, circa 250 de astfel de acorduri erau notificate la GATT18. De remarcat creşterea explozivă a acestor acorduri începând cu anii ’90 (129 din cele 250 de acorduri fiind notificate după ianuarie 1995). În prezent sunt în vigoare peste 170 dintre acestea; în plus, alte circa 70 de acorduri se estimează a fi operaţionale deşi nu au fost încă notificate. Numărul lor va continua să crească, astfel încât, în cazul în care vor fi încheiate atât ACR planificate a se realiza cât şi cele acum în curs de negociere, la finele lui 2005 numărul ACR în vigoare va fi de circa 300.

17 Conform WTO Report 2003, p.26, nota 64

18 În fapt, la acea dată, numai patru ţări membre OMC, respectiv Japonia, Hong Kong –China, Macao –China şi Mongolia, nu erau parte într-un ACR.


Se consideră că ACR sunt complementare sistemului comercial multilateral, în ciuda faptului că natura lor este discriminatorie, de vreme ce ele reprezintă o derogare de la principiul CNCMF. În acelaşi timp, efectele lor asupra liberalizării schimburilor comerciale şi a creşterii economice nu sunt foarte clare, opiniile experţilor asupra impactul economic al acestora fiind deseori contradictorii19. Oricare ar fi însă concluzia, avantajele aşteptate de statele semnatare pot fi puse sub semnul întrebării în cazul în care nu vor fi minimizate distorsiunile în alocarea resurselor, precum şi efectele de deturnare de comerţ şi/sau investiţii. Desigur, impactul economic al unui ACR depinde de modul în care acesta a fost conceput, de arhitectura sa, de modul în care au fost aleşi parametrii interni, în special cei privind gradul de liberalizare a schimburilor comerciale.

Creşterea numărului de ACR, în paralel cu preferinţa tot mai accentuată către acorduri bilaterale de liber schimb20, a generat un fenomen de paralelism la nivelul statelor membre. Deoarece fiecare ACR tinde să-şi creeze propriul său regim comercial, a devenit deja un fapt comun coexistenţa în cadrul aceleiaşi tări a unor reguli comerciale diferite, aplicabile partenerilor din diferitele ACR. Acest lucru este de natură să împiedice fluxurile comerciale, în special datorită costurilor suplimentare implicate de nevoia asigurării compatibilităţii între seturi diferite de reglementări comerciale.

Riscul creşterii lipsei de coerenţă şi uniformitate la nivelul politicii comerciale dintr-o anumită ţară creşte pe măsură ce „arhitectura” unui ACR este mai complexă. ACR de „ultimă generaţie” nu se mai opresc în mod exclusiv asupra aspectelor tarifare, ci au în vedere şi alte elemente de politică comercială, precum clauza de salvgardare, normele tehnice, formalităţile vamale etc., sau chiar un cadru comun pentru comerţul reciproc cu servicii. Cele mai sofisticate ACR merg chiar dincolo de mecanismele tradiţionale specifice politicii comerciale pentru a include reguli privind investiţiile, competiţia, mediul înconjurător sau forţa de muncă.

19 În ultimii ani au fost realizate numeroase analize privind efectul economic al ACR, rezultatele acestora fiind însă

contradictorii. Pentru o prezentare detaliată a literaturii privind efectele ACR asupra comertului internaţional, vezi

OECD (2001), Regional Integration: Observed Trade and Other Economic Effects, Working Paper of the Trade

Committee, TD/TC/WP(2001)19/Rev.1. Studiul menţionat anterior arată că impactul economic al ACR asupra

creşterii economice la scară mondială este redus.

20 Cel mai întâlnit şi cunoscut tip de acord comercial regional îl reprezintă acordurile de comerţ liber, mult mai uşor de

negociat şi încheiat decât cele care vizează realizarea unei uniuni vamale. În acelaşi timp, acordurile bilaterale sunt

şi ele mult mai uşor de negociat şi implementat decât cele multilaterale.


Pentru a ilustra complexitatea şi dificultatea compatibilizării diferitprevederi incluse în aceste ACR, vom lua ca exemplu regulile de origaspect care reprezintă un punct esenţial în orice acord de acest tip (puţin în cele vizând crearea unor uniuni vamale). Singurele reglementăacest domeniu în cadrul OMC sunt cele incluse în Anexa II la Acoprivind regulile de origine, respectiv „Common Declaration with RegarPreferential Rules of Origin”, reglementări de natură mai degrabă normadecât restrictivă. Ca atare, regulile de origine între diferitele ACR difermod substanţial, iar coexistenţa unor reguli de origine diferite, în caaceleiaşi ţări, nu mai miră pe nimeni. De observat că cele mai multe rede origine sunt mult mai stricte decât regulile de origine din CNCMF, cce creşte riscul apariţiei de distorsiuni în alocarea resurselor între ţcare beneficiază de un regim preferenţial, precum şi de deturnări de flucomerciale sau investiţionale21.

Creşterea explozivă a numărului de ACR poate fi pusă pe seama aconsiderente decât cele tradiţionale privind integrarea economică în caunei regiuni. Este evidentă apariţia unei „regionalizări a la carte”, bazatăselectarea partenerilor şi sectoarelor care vor fi liberalizate, ceea cpermis apariţia de acorduri comerciale regionale cu parteneri situaţi nimediata vecinătate geografică, dar semnificativi din punct de vedstrategic. Acest nou tip de regionalism pare a fi dezvoltat aşa numitul e 21 Creşterea semnificaţiei acordate regulilor de origine îi poate eventual determina pe producători să se consid

factor de producţie în sine, de importanţă egală cu costurile materiale, salariale etc. În acest fel, regulile de o

pot influenţa deciziile investitorilor, atât în privinţa localizării producţiei cât şi a procurării factorilor de pro

ducând la deturnări de fluxuri investiţionale.

Tabel 7

elor ine, mai ri în rdul d to tivă ă în drul guli eea ările xuri

ltor drul pe e a u în ere fect

ere un

rigine

ducţie,


de „band-wagon”, conform căruia ACR sunt văzute ca acţiuni defensive necesare, menite să protejeze pieţele: ţările negociază acorduri preferenţiale, renunţând la CNCMF, pentru a preveni posibila discriminare în relaţiile comerciale cu diverşi parteneri. Acest lucru duce însă la apariţia unui veritabil mozaic al reglementărilor comerciale, în detrimentul clarităţii şi uniformităţii sistemului global.

În mod particular, la toate aceste evoluţii, sunt vulnerabile statele cu nivel mediu sau scăzut de dezvoltare şi asta datorită dimensiunii reduse a pieţei interne şi nevoii vitale de pieţe de desfacere externe. De regulă, statele în dezvoltare încheie ACR-uri între ele, numărul acestora reprezentând în prezent circa 30-40% din ACR-urile în vigoare. Cu toate acestea, în ultimul timp se poate observa o creştere a numărului de acorduri încheiate între statele dezvoltate şi cele în dezvoltare, un exemplu reprezentându-l de pildă Acordurile Euro-mediteraneene, dintre Europa şi ţările din Nordul Africii, care înlocuiesc acordurile mai vechi de nereciprocitate, semnate în anii ’70. De asemenea, acordurile Cotonou, între UE şi ţările ACP (Africa-Caraibe-Pacific) se negociază pe baza reciprocităţii privind pieţele. Rămâne însă adevărat faptul că, pentru o ţară în dezvoltare, beneficiind de capacitate administrativă limitată, poziţia în negocierea unui ACR este, de la bun început, una dezavantajoasă22.

Unul din ultimele Rapoarte OMC atrage atenţia asupra riscurilor care decurg din creşterea numărului de ACR-uri, deoarece „proliferarea acestora va creşte incoerenţele între reglementările diferitelor ACR, dar şi între acestea şi sistemul comercial multilateral. Acest lucru ar putea genera confuzie la nivelul reglementărilor comerciale, distorsiuni ale pieţelor, dar şi probleme de implementare, în special atunci când se produc suprapuneri între ACR”23.

22 WTO Report 2003, p.28

23 Idem


Probleme pentru reflecţie

1. Comentaţi următoarele aserţiuni:

a. „Există un punct de vedere care predomină cel puţin în lumea vorbitorilor de limbă engleză, pe care eu l-am denumit fundamentalism de piaţă. Conform acestuia, este mai bine ca alocarea resurselor să fie lăsată pe seama mecanismelor pieţei, deoarece interferenţa cu aceste mecanisme ar reduce eficienţa economiei.” (G. Soros, Despre globalizare, 2002, p.24-25);

b. „Globalizarea este în acelaşi timp o realitate şi un proiect. Este, de asemenea, o doctrină ce consacră o concepţie despre noua ordine mondială.” (S. Cordellier coordonator, Mondializarea dincolo de mituri, 2001, p.79);

c. „Un articol academic de la sfârşitul anului 1998, despre furtuna financiară, a reamintit un discurs tinut de Woody Allen unui grup de absolvenţi: „Acum, mai mult ca oricând în istorie, omenirea se află la o răscruce. O cale duce către disperare şi către amarnică lipsă de speranţă. Cealaltă, către distrugere totală. Să ne rugăm să avem înţelepciune să alegem bine.” (Diane Coyle, Guvernarea economiei mondiale, 2001, p.32).

2. Comentaţi evoluţii specifice comerţului internaţional, utilizând statisticile şi informaţiile oferite de ultimele rapoarte ale OMC (2002, 2003).


Bibliografie orientativă

BAL, A. DUMITRESCU, S.

Economie mondială, Bucureşti, Editura Economică, 2002

BARI, IOAN Probleme globale contemporane, Bucureşti, Editura Economică, 2003

BROWN, C. Understanding International Relations, Palgrave, 2001

CEPII L´économie mondiale 2002, La Découverte, 2001

CORDELLIER, S. (coordonator) Mondializarea dincolo de mituri, Editura Trei, Fundaţia Concept, 2001

COYLE, D. Guvernarea economiei mondiale, Editura Antet, 2001

DRĂGAN, G. ZAHARIA, R.

Relaţii economice internaţionale, Bucureşti, Editura ASE, 2000

FUKUYAMA, F. Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002

KRUGMAN, P. La mondialisation n´est pas coupable. Vertus et limites du libre échange, La Découverte, 2000

MIRON, D. Comerţ internaţional, Bucureşti, Editura ASE, 2003

SOROS, G. Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie, Bucureşti, Editura Polirom, 1999

SOROS, G. Despre globalizare, Bucureşti, Editura Polirom, 2002

SUTĂ, N. SUTA-SELEJAN, S.

Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Bucureşti, Editura Economică, 2003

Globalizare,_internationalizare,_transnationalizare

Documents

Transcript of Globalizare,_internationalizare,_transnationalizare