Ghidul Consultantului în Agricultură Ecologică

Orice reproducere, chiar şi parţială, a acestei lucrări este interzisă fără acordul autorilor

CUPRINS Introducere Modul I. COMPETENŢE MANAGERIALE

1.1. Gestionarea conversiei de la agricultura convenţională la cea ecologică; 1.1.a. Regulamentele agriculturii ecologice; 1.1.b. Standarde internaţionale; 1.1.c. Planul de management al conversiei; 1.1.d. Bilanţul energiei la nivel de fermă;

1.2. Trasabilitatea lanţurilor trofice (alimentare) 1.2.a. Legile trasabilităţii alimentelor; 1.2.b. Certificarea trasabilităţii lanţurilor alimentare; 1.2.c. Controlul organismelor modificate genetic (OMG); 1.3. Certificarea calităţii, reprezentativităţii şi a realităţilor sociale şi de mediu 1.3.a. Certificarea calităţii; 1.3.b. Certificarea reprezentativităţii; 1.3.c. Certificarea realităţilor sociale şi de mediu; 1.4. Multifunctionalitate 1.4.a. Agroturism; 1.4.b. Managementul peisajelor; 1.4.c. Ferme didactice;

Bibliografie

Intrebări şi răspunsuri Modul II. COMPETENŢE COMERCIALE

2.1. Strategii de piaţă 2.1.a. Canale de comercializare a produselor agricole şi alimentare

ecologice; 2.1.b. Agricultura ecologică şi piaţa teritorială;

2.2. Piaţa şi noile tehnologii 2.3. Etichetare

2.3.a. Legislaţia internaţională privind etichetarea alimentelor ecologice; 2.3.b. Etichetarea Fair-trade labelling;

Bibliografie

Intrebări şi răspunsuri Modul III. COMPETENŢE TEHNICE

3.1. Principiile agriculturii ecologice; 3.1.a. Sistemul holistic de management al producţiei ecologice; 3.1.b. Principiile sănătăţii, ecologice, echităţii şi precauţiei;

3.2. Managementul fertilităţii solului

3.2.a. Fertilitatea solului;

3.2.b. Compostarea şi reciclarea biomasei; 3.2.c. Rotaţie, îngrăşăminte verzi şi culturi asociate (intercalate); 3.2.d. Îngrăşăminte autorizate;

3.3. Managementul protecţiei plantelor şi animalelor

3.3.a. Prevenire; 3.3.b. Combaterea biologică; 3.3.c. Controlul buruienilor; 3.3.d. Produse permise (autorizate);

3.4. Producerea de hrană şi prelucrarea produselor agricole şi alimentare

3.4.a. Cultura legumelor; 3.4.b. Creşterea animalelor; 3.4.c. Conservarea alimentelor şi prelucrarea produselor;

MIC DICŢIONAR DE AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ

Bibliografie

Intrebări şi răspunsuri

Introducere Cursul „Consultanţa în agricultura ecologică” este varianta în limba română a lucrării „ORGANIC FARMING CONSULTOR” elaborată în cadrul proiectului „FORECOLOGIA”, număr de referinţă ES/03/B/F/PP-149080, finanţat cu sprijin de la Comisia Europeană prin programul „Leonardo da Vinci, care a fost tradusă, corectată şi adaptată situaţiei din România de catre Dr. Adrian Vladimir TONCEA, specialist în probleme de mediu şi membru al Asociaţiei Române pentru Agricultură Durabilă (ARAD) si Dr. Ion TONCEA, expert în agricultura ecologică şi responsabil naţional de proiect ECOLEARNING. În acest curs vom folosi, peste tot când este vorba de agricultură şi produse agricole şi alimentare, termenul „agricultură ecologică, respectiv „produse agricole şi alimentare ecologice”, deoarece termenul „agricultură ecologică” este protejat şi atribuit de U.E. României pentru definirea acestui sistem de agricultură şi este similar cu termenii „agricultură organică” sau „agricultură biologică” utilizaţi în alte state membre. De asemenea, această publicaţie prezintă punctele de vedere ale autorilor şi Comisia Europeana nu poate fi trasă la răspundere pentru informaţiile din acest curs. Cursul are menirea de a furniza cunoştinţe în domeniul agriculturii ecologice. Pentru a fi la îndemâna oricărui operator agricol din mediul rural, lucrarea conţine mai multe aspecte privind activităţile rurale de agricultură ecologică. Astfel, cursul conţine, în acelaşi timp, detalii preţioase la nivel tehnic, managerial si commercial. Consultantul în agricultura ecologică, altfel spus persoana careia îi este dedicat acest curs, poate deveni un expert de top in dezvoltarea eco-sustenabilă a mediului rural. Acest expert trebuie să aibă ca obiectiv principal îmbunătăţirea şi menţinerea metodelor agroecologice, fiind de asemenea, capabil să furnizeze consultanţă calificată tuturor agricultorilor implicaţi în producţia vegetală, animală şi/sau în prelucrarea produselor gricole. Sus-menţionatul “consultant” va avea cunostinţe minuţioase despre mediul înconjurător, piaţă si mediul rural. El trebuie să urmarească cu atenţie cum agricultorii respectă regulile şi legile naţionale şi internationale, care sunt într-o evoluţie continuă.

In special, din perspectiva competenţelor tehnologice, consultantul în materie de agricultură ecologică va fi capabil să acorde ajutor tehnic calificat fiecarui agricultor care si-a propus să treacă la agricultura ecologică, gestionând, de asemenea, mai departe activităţile agricole. Pentru a face asta, el se va baza pe principalele linii directoare care decurg din normele tehnice administrative si manageriale, precum şi din legislaţia obligatorie curentă referitoare la aplicarea acestora la nivel de fermă. De asemenea, el va analiza orice problemă ce se iveşte din activităţile curente efectuate în fermă, inclusiv prin intermediul unor interviuri cu responsabilii activitaţilor agricole.

În ceea ce priveşte competenţele comerciale, consultantul în agricultura ecologică va fi apt sa ofere consultanţă de afaceri agricultorilor pentru a obţine cele mai bune produse ecologice de pe piaţă. Consultantul trebuie să cunoască tehnicile de analiză a pieţii, canalele de vânzare a produselor alimentare, modul de selectare a furnizorilor şi a bunurilor, regulamentul de introducere pe piaţă, piaţa locală şi comunicarea privind piaţa teritorială. Consultantul trebuie să aibă cunoştinţe despre tehnologiile noi inovatoare de marketing a produselor ecologice ( comertul online, web-marketing, e-mail marketing). De asemenea, el trebuie să aibă cunoştinţe profunde de drept internaţional referitoare la etichetarea produselor ecologice.

Nu în ultimul rand, el va avea competenţe manageriale, fiind capabil să gestioneze într-o manieră eco-sustenabilă producţia agricolă. Consultantul va fi apt să echilibreze protecţia mediului înconjurător cu veniturile agricultorilor. El trebuie să cunoască ecosistemul în care este localizată ferma si relaţiile dintre organismele ce vieţuiesc acolo. El va fi constient că ferma ecologică poate fi considerată ca un sistem agricol închis, care va folosi, preferabil, resursele ce-i sunt la îndemână. Va da sfaturi de micşorare a intrărilor (resurse şi energii) şi a pierderilor acestora, nu doar la nivelul fermei, ci şi la nivel regional. Datorită sfaturilor primite de la consultant, agricultorul va putea sa aplice intocmai ideile ce privesc diferite tipuri de certificare agro-industrială.

Aşadar, consultantul în agricultură ecologică, trebuie să fie o figură impozantă, capabilă să ofere consultanţă adecvată tuturor fermelor ecologice. Aceasta se va realiza din, cel puţin, 2 perspective: tehnică şi administrativă. În acest context, consultantul îşi va direcţiona cunostinţele pentru a optimiza metodele ecologice la nivel de fermă şi a respecta normele juridice şi de mediu, datorită cunoştinţelor referitoare la regulile ce guvernează diferite aspecte ale activităţilor rurale.

Modul I.COMPETENŢE MANAGERIALE

1.1. Gestionarea trecerii de la agricultura convenţională la cea ecologică;

1.1.a. Regulamentele agriculturii ecologice; Agricultura ecologică este o cale de gestionare globală a agriculturii şi producţiei de bunuri agricole şi alimentare, precum şi de dezvoltare rurală durabilă. Modelul european de agricultură reflectă rolul multifuncţional pe care agricultura îl joacă în îmbunătăţirea si diversificarea piesajelor, hranei şi a patrimoniului natural şi cultural. Reforma politicii agricole comune (CAP) din 2003 si 2004 reprezintă cel mai important pas pentru îmbunătăţirea competitivităţii şi dezvoltării durabile a agriculturii in Uniunea Europeană (UE) şi stabilirea cadrului pentru viitoarele reforme. Aceste reforme succesive au contribuit la creşterea competivităţii agriculturii europene prin reducerea garanţiilor de sprijinire a preţurilor şi încurajarea ajustărilor structurale. Introducerea plaţilor directe încurajează fermierii să răspundă semnalelor pieţii generate de cererea consumatorilor, mai mult decât politica stimulentelor pentru cantitate. Includerea standardelor de mediu, siguranţă alimentară şi bunăstare întăreşte încerederea consumatorului şi totodată creşte sustenabilitatea sistemelor agricole1. Cadrul stabilit de Comisia Europeana (CEE) în domeniul agriculturii ecologice oferă o gamă largă de oportunitati economice producătorilor, asigurând, totodată integrarea protecţiei mediului în agricultură şi promovarea şi gestionarea calităţii si siguranţei producţiei de alimente. În particular, Regulamentul (CEE) No.2092/91 prevede, în detaliu cum se pot obţine produsele agricole ecologice în statele membre. Acest regulament a fost însă modificat de mai multe ori, apoi a fost elaborat si publicat pe siteul oficial (2) un ”text consolidat”2,3, care în anul 2007 a devenit noul regulament intitulat „Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice, precum şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91”. Acest nou regulament a intrat în vigoare la 01 ianuarie 2009, după aprobarea şi publicarea, în anul 2008 a „Regulamentului (CE) nr. 889/2009 din 5 septembrie 2008 al Comisiei de stabilirea a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 834/2008 al Consiliului privind producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice” Merită de accentuat că normele ce privesc etichetarea produselor ecologice se bazează pe un sistem facultativ, astfel încât pentru identificarea produselor ecologice se poate folosi logo-ul comunitar coroborat cu logo-urile naţionale publice sau private. Pentru ca un produs să fie etichetat ca ecologic, acesta trebuie să fie în conformitate cu prevederile regulamentelor sus-menţionate, care furnizează regulile minime ce reglementează, pe întreg teritoriul Uniunii Europene, producţia, prelucrarea şi importul produselor ecologice, incluzând procedurile de inspecţie, etichetarea şi vânzarea-cumpărarea. Aceasta etichetă poate fi folosită doar de producătorii care au fost găsiţi de organismele de inspecţie că respectă cerinţele regulilor europene. La nivelul Uniunii Europene, logo-ul pentru produsele ecologice există din anul 2000 şi poate fi folosit pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Acest logo poate fi folosit numai dacă produsele ecologice conţin, cel puţin, 95% ingrediente ecologice şi dacă aceste produse au fost procesate, ambalate şi etichetate în U.E. sau în alte ţări non – U.E. care au un sistem de inspecţie echivalent.

În România, alături de sigla comunitară poate fi folosită şi sigla natională „ae. Sigla ,,ae , proprietate a MAPDR , garantează că produsul, astfel etichetat, provine din agricultura ecologică şi este certificat de un organism de control. Regulile de utilizare a siglei ,,ae” sunt cuprinse în anexa nr.1 la Ordinul comun pentru modificarea şi completarea Anexei la Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 317/2006 şi al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr.190/2006 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice. Dreptul de utilizare a siglei ,,ae” pe produsele, etichetele şi ambalajele produselor ecologice îl au producătorii, procesatorii şi importatorii înregistraţi la MAPDR şi care deţin un contract, cu un organism de certificare aprobat de către MAPDR.

Urmare a principiului U.E. al subsidiarităţii, fiecare ţară membră este responsabilă de elaborarea efectivă şi monitorizarea sistemului de inspecţie. Punerea în practică, supravegherea şi sancţionarea sunt stabilite la nivel local. Fiecare ţară este responsabilă de implementarea regulilor de bază ale Regulamentului U.E. corespunzător contextului său naţional. Produsele ecologice importate in U.E din tarile din alte ţări trebuie sa fie obţinute, prelucrate si certificate în concordanţă cu standardele echivalente. Regulile U.E. prevăd ca fiecare membru comunitar să-şi înfiinţeze propriul sistem de inspecţie ce opereaza cu ajutorul autoritaţilor de inspecţie create special pentru a supraveghea organismele de inspectie (Anexa 1), care la rândul lor trebuie să întrunească cerinţele standardelor internaţionale de calitate EN45011 sau ISO 65. Conform anexei 1.1, la începutul anului 2008, în România erau înregistrate 14 organisme de inspecţie şi certificare, dintre care numai „ECOINSPECT” este originar din România. Orice operator, care produce, prepară sau importă bunuri produse in conformitate cu metodele ecologice va trebui sa “declare” activitatea sa autorităţilor competente în statul membru in care acesta activizează. Sistemul de control prevede ca producătorul să

întocmească o descriere completă a unităţii de producţie, identificând spaţiile de depozitare, zonele de recoltare şi condiţiile de ambalare. Odată ce acest raport a fost intocmit, producătorul va informa organul de inspecţie despre programul de producţie anual. Sistemul de certificare constă în audierea operatorului şi aprobarea modului de gestionare a procesului de productie implementat de operatorul care doreşte să obţină produse ecologice, urmat de monitorizarea permanentă a conformităţii procesului de producţie şi analiza a mostrelor luate fie în momentul realizării producţiei/procesării fie direct de pe piaţă. Scopul certificării, prin evaluarea iniţială şi monitorizarea ulterioară, este sa ofere cumpărătorilor o garanţie independentă a calităţii produselor, ce atesta ca aceste produse corespund cerinţelor legislaţiei în vigoare privind produsele ecologice. Activitatea organismelor de inspecţie şi certificare este finanţată din taxele de inspecţie pe care operatorii sunt obligaţi sa le plătească. Aceste taxe sunt proporţionale cu marimea şi tipul afacerii, precum şi cu numarul si specializările unitaţilor de producţie. In orice caz, criteriile urmate asigură acoperirea cheltuielilor cu activităţile de control şi certificare. Costurile de certificare nu trebuie să includă doar taxele pe care le plătesc operatorii. Standardele de certificare şi procedurile atrag după sine schimbări pentru diferite nivele manageriale implicate în lanţul de aprovizionare. Implicatiile asupra costurilor şi asupra aptitudinilor manageriale necesare agricultorilor depind mult de schema de certificare. Din punct de vedere administrativ, cea mai importantă însuşire a sistemelor de agricultură ecologică este gama largă de angajamente ale producătorilor, precum documentaţia care trebuie prezentată cu ocazia inspecţiilor periodice ale organismelor de certificare acreditate. Pentru a certifica produsele obţinute prin metode ecologice, este obligatoriu a fi parcursă următoarea procedură:

1. Înştiinţarea privind producţia prin metode ecologice; Această notificare trebuie depusă la Autoritatea şi organismul de certificare numite la nivel naţional. Conţinutul documentaţiei depuse trebuie actualizat ori de câte ori au loc schimbări în activitatea de producţie, sau în cazul apariţiei unor probleme administrative, precum achiziţiile sau renunţarea/schimbarea titlurilor de proprietate.

2. Primul document de evaluare Organismul de certificare efectuează prima evaluare a documentaţiei care este depusă de către fermier. Dacă rezultatul evaluării este negativ (ex. documentaţie incompletă sau inadecvată), producătorul va fi rugat să furnizeze, intrun timp bine stabilit, documente suplimentare, pentru a nu fi exclus din sistemul de producţie ecologică.

3. Începerea vizitei de inspecţie Tehnicienii organismului de inspecţie şi certificare trebuie să verifice dacă întreaga organizaţie şi procesele de producţie corespund normelor agriculturii ecologice. De asemenea, ei au sarcina de a-l îndruma pe fermier să-şi îndeplinească angajamentele asumate.

4. Admiterea în sistemul de control Comisia de certificare evaluează documentele fermierului şi rapoartele vizitelor de inspecţie. În consecinţă, aceasta decide dacă va admite ferma în sistemul de producţie ecologică.

5. Declaraţia de conformitate

Acest pas are ca obiectiv specificarea evaluării pozitive, tipul producţiei, numărul de înregistrare în registrul de control al operatorilor şi data de începere şi încetare a valabilităţii atestării.

6. Planul anual de producţie Acest document trebuie trimis organismului de certificare de către responsabilul unităţii de producţie până la 31 ianuarie a fiecărui an. Orice schimbare substanţială privind culturile agricole, susprafaţa sau producţia estimată, care a survenit după trimitirea planului anual de producţie, trebuie notificată organismului de inspecţie şi certificare.

7. Planul anual de procesare Acest document trebuie să conţină toate produsele pe care operatorul intenţionează să le proceseze în ferma sa, într-o unitate terţă sau în numele unei unităţi terţe, în conformitate cu normele agriculturii ecologice.

8. Certificarea produselor şi emiterea autorizaţiei de etichetare; Emiterea autorizaţiei pentru etichetarea oficială a produsele ecologice, poate fi cerută de orice operator care a fost acceptat în sistemul de inspecţie.

Operatorul supus inspecţie trebuie să respecte regulamentele naţionale şi comunitare privind agricultura ecologică, să furnizeze documentaţia cerută de sistemul de inspecţie, să permită accesul angajaţilor organismului de inspecţie la locurile de producţie, la registrele de casă şi la alte documente (ex. facturi, registrele de TVA etc.). De asemenea, operatorul trebuie să permită echipei de inspecţie accesul la produsele de origine vegetală şi animală şi la toate incredientele de origine agricolă şi neagricolă pentru a stabili dacă sunt cele dorite şi trebuie să le notifice dacă s-au schimbat substanţial. Uniunea Europeană sprijină fermele ecologice prin măsurile de Agro-Mediu, la început prin regulamentul Consiliului (CEE) no. 2078/1992 şi apoi prin regulamentul Consiliului (CEE) No. 1257/1999. În anul 2003, programele de agro-mediu au sprijinit cu fonduri circa jumătate din suprafaţa cultivată în sistem ecologic în cele 15 ţări membre. De acest sprijin au beneficiat 86 000 ferme certificate ecologic şi în conversie, care, procentual, reprezinta circa 64% din numărul total de ferme ecologice5. Regulamentul prevede că pentru a beneficia de sprijin comunitar, fermele trebuie să se angajeze că vor practica agricultura ecologică timp de 5 ani, iar acest sprijin se face anual şi în funcţie de suprafaţă şi tipul culturii. Valoarea maximă a fondurilor care pot fi primite de la Uniunea Europeană variază între 600€/ha la culturile anuale, 900€/ha la culturile perene specializate şi 450€/ha pentru alte folosinţe prevăzute de Regulamentul No. 1257/1999 şi sunt semnificativ mai mari decât cele prevăzute prin regulamentul No. 2078/1992. 1.1.b. Standarde internaţionale Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultură Organică (IFOAM) este o asociaţie privată care a fost înfiinţată în anul 1972 pentru a încuraja agricultura ecologică şi comerţul cu produse agricole şi alimentare ecologice. Având în jur de 700 de membri, reprezentanţi ai asociaţiilor naţionale, comercianţi si procesatori, IFOAM este cea mai mare şi cea mai influentă organizaţie de acest gen. De asemenea, trebuie să avem în vedere că "ecologic" nu înseamnă acelaşi lucru în întreaga lume şi că, la nivel internaţional, standardele de producţie şi de prelucrare a alimentelor ecologice nu sunt armonizate între ţări. În acest context, Federaţia Internaţională de Mişcărilor de Agricultură Ecologica (IFOAM), în "normele (standardele) de bază" defineşte modul cum produsele ecologice trebuie să fie

obţinute, prelucrate şi distribuite (Standardele IFOAM se găsesc pe siteul IFOAM: www.ifoam.org şi în publicaţia 1).

Fig. 2 Logoul IFOAM

Acestea sunt prezentate ca principii generale şi recomandări şi reflectă stadiul actual al producţiei ecologice şi al metodelor de prelucrare, oferind un cadru pentru organismele de inspecţie şi certificare şi organizaţiile de standardizare din întreaga lume. În particular, standardele IFOAM au rolul de a preveni folosirea standardelor naţionale ca bariere comerciale6. IFOAM susţine elaborarea standardelor regionale care sunt elaborate conform obiectivelor de bază ale IFOAM. După aprobarea de către IFOAM, standardele regionale au şansa de a se armoniza cu cele internaţionale. Un ghid armonizat cu privire la producţia agricolă a fost elaborat şi de Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). Ghidul FAO & OMS este o sursă utilă pentru stabilirea setului de reguli pentru furnizorii publici şi producătorii, care doresc să dezvolte regulamente în acest domeniu. În special, Codex Alimentarius, o combinare a programului de Standarde Alimentare FAO şi OMS, care a fost iniţiat în anul 1991 (cu participarea de observatori din partea diferitelor organizaţii, inclusiv din partea IFOAM şi U.E.) pentru a elabora ghidul de producţie agricolă, procesare, etichetare şi marketing al alimentelor ecologice. Cerinţele acestui Codex sunt în acord cu standardele de bază IFOAM şi regulamentul U.E. pentru alimente ecologice. Îndrumările cu privire la comerţul alimentelor ecologice au în vedere şi pun preţ pe câteva norme şi reguli existente care operează în mai multe ţări (regulile U.E. având rol prioritar). De asemenea, aceste îndrumări definesc natura producţiei de alimente ecologice şi previn plângerile ce ar putea surveni datorită inducerii în eroare a consumatorilor cu privire la calitatea produsului şi modul său de obţinere. Acest Codex constituie o bază relevantă pentru armonizarea regulilor internaţionale, în vederea sporirii încrederii consumatorului. Acesta este important şi pentru hotărâri echivalente supuse regulilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO). Conform prevederilor din Codex, îndrumările pentru alimentele produse ecologic vor fi în mod regulat revizuite, cel puţin odată la 4 ani7 (Informaţii suplimentare se găsesc pe www.codexalimentarius.net şi pe siteul FAO: www.fao.org/organicag/). Din păcate, ultima versiune a Codexului, datorită unor prevederi care contestă calitatea produselor ecologice, trebuie utilizat cu mare grijă. Merită menţionat că în câteva ţări din U.E. au fost elaborate regulamente, cât şi logo-urile naţionale pentru produsele ecologice. Nu este neobişnuit că acest gen de regulamente asupra producţiei ecologice, apărute mult înaintea regulamentului UE, a revenit în actualitate. În câteva ţări europene, asociaţiile de fermieri au formulat deja standardele lor private şi schemele de etichetare mult înainte ca regulile europene şi naţionale să revină în actualitate. Aceste etichete şi branduri (de ex. din Anglia, Italia, Danemarca, Austria, Ungaria, Suedia şi Elveţia) sunt, de obicei, de încredere pentru consumatori.

Pentru ca etichetele private pentru produsele ecologice să fie acceptate, este necesar ca toţi operatorii străini (producători, procesatori şi comercianţi) să îndeplinească atât cerinţele regulamentelor U.E. sau cele naţionale, dar, să se supună şi standardelor private de etichetare. Acele etichete private sunt supuse unei verificări suplimentare privind competenţa şi certificarea. Câteva organisme de inspecţie europene acreditate de Ministerul Agriculturii al SUA şi Japoniei, pot să ofere certificate valide şi recunoscute pentru operatorii europeni de produse ecologice, care vor să exporte aceste produse în ţările respective. Astfel de certificări sunt: NOP8 - Programul Naţional de Agricultură Organică al SUA9 (Anexa 1.2 şi www.ams.usda.gov/nop/indexIE.htm) şi JAS9 – Standardul Japonez de Agricultură Ecologică(Anexa1.3 şihttp://www.maff.go.jp/soshiki/syokuhin/hinshitu/e_label/index.htm) Serviciul Internaţional de Acreditare Ecologică (IOAS) este o organizaţie independentă, non-profit înregistrată în Delaware, SUA care oferă supraveghere internaţională pentru certificarea ecologică, printr-un proces de acreditare voluntar prin organismele de certificare active din sectorul agriculturii ecologice (http://www.ioas.org)10. IOAS implementează programul IFOAM de acreditare care este un mecanism care se bazează pe garantarea globală a integrităţii ecologice, neîmpovărat de bariere naţionale şi care este implementat de un organism care nu are alte interese.

1.1.c Planul de management al conversiei Normele comunitare care reglementează agricultura ecologică cer ca fiecare fermă care doreste să adopte metodele ecologice să urmeze o perioadă de conversie de doi ani pentru culturile anuale şi de trei ani pentru culturile perene. Organismul de inspecţie poate prelungi sau scurta acest termen, în funcţie de istoria fermei susţinută de documente justificative. În nici un caz, conversia nu se poate face în mai puţin de un an. De asemenea, toate planurile trebuie să fie aprobate în prealabil de către organismul de inspecţie, începând cu planificarea conversiei. Din punct de vedere tehnic, conversia este perioada în care o fermă convenţională stabileşte bazele pentru aplicarea corectă şi profitabilă a metodelor agroecologice. Prin urmare, această perioadă poate fi denumită "conversie birocratică", deoarece în perioada de conversie produsele agricole şi alimentare nu pot fi comercializate ca ecologice, şi "conversie agronomică”, deoarece unul din obiectivele acestei perioade este optimizarea metodelor agricole ecologice, din punct de vedere tehnic Operatorul şi consultantul cel asistă, trebuie să evalueze atent potenţialul şi dezavantajele fermei, pentru a stabili perioada si modul de ”conversie agronomică”. Regulamentul prezintă şi posibilitatea societăţilor agricole de a converti o parte din terenul agricol. Scopul „planului de conversie” este să călăuzească producătorii ecologişti în perioada de conversie şi să-i ajute să realizeze obiectivele pe care şi le-au propus. Un plan de conversie este o „fotografie” a unităţii agricole făcută pe baza analizei şi examinării încrucişate a tuturor datelor existente, în vederea stabilirii soluţiilor tehnice. Atunci când se organizează munca, se discută cu operatorii si consilierii sau se stabilesc activităţile, este essenţial să accentuăm că agricultura ecologică este o metodă complexă de producţie, care constă nu numai în înlocuirea îngrăşămintelor chimice si a altor principii active utilizate până la acel moment cu substanţe naturale. Dacă acest concept nu este bine înţeles, ne putem aştepta la un eventual eşec. Transformarea unei societăţi agricole în una ecologică înseamnă mai înainte de toate îmbunătaţirea fertilitatii solului şi echilibrarea ecosistemului fermei. Aşadar, planul de conversie presupune evaluarea atentă a următoarelor aspecte:

Istoria câmpului/fermei; Este o sarcină importantă pentru fermierul (producătorul) ecologist care presupune colectarea tuturor informaţiilor posibile privind practicile agronomice, problemele din procesul de producţie şi recoltele obţinute. Starea de fertilitate a solului; Este un pas important pentru programul de fertilizare care se materializează prin efectuarea cartării agrochimice şi dacă se poate, pedologice. Mediul social; În perioada de conversie, orice producător agricol trebuie să cunoască bine comunitatea în care îşi desfăşoară activitatea şi dacă în zona respectivă mai sunt alte unităţi agro-ecologice, sau se desfăşoară proiecte de protecţie a mediului. În acest fel el poate face schimb de informaţii şi primeşte sugestii folositoare şi nu se simte ca un pionier. De asemenea, el trebuie să afle unde sunt punctele de vânzare sau/şi agenţii care comercializează produse şi servicii de interes pentru agricultura ecologică şi să cunoască comercianţii care ar putea pot sa-i cumpere produsele. Producătorii agricoli care nu deţin toate echipamentele necesare este bine să-i cunoască pe ceilalţi operatori sau procesatori din zonă care ar putea să le dea echipamente şi consultanţă şi să se oferă voluntar pentru a executa orice operaţie de care au nevoie. Nivelul de pregătire teoretică şi aplicativă a producătorului; Aceste aspecte joacă un rol important în stabilirea timpului şi a metodelor pentru introducerea noutăţilor în fermă şi pentru a se asigura sprijinul tehnic necesar. Motivaţia producătorului este cel mai important factor de succes, astfel încât dacă un producător nu este convins sau nu a „digerat” îndeajuns o propunere, această iniţiativă are şanse să nu reuşească. Este, de asemenea, adevărat că persoanele care au alte preocupări, în special cele din afara fermei, cum ar fi procesatorii, urmăresc mai degrabă propriile interese decât pe cele ale fermei. Dotarea cu echipamente şi dorinţa de a investi; Timpul necesar pentru implementare opţiunilor agronomice depinde nu doar de convingerea operatorului exprimată anterior dar şi de inputurile şi echipamentele disponibile în fermă şi în teritoriu. Dorinţa operatorului de a investi bani în fermă are, de asemenea, o influenţă asupra timpului de implementare a planului de conversie. Sfaturile experţilor vor sugera desigur soluţii alternative temporare care, pe de o parte, vor convinge producătorul că operaţiile sunt practicabile şi că merită investiţia, iar, pe de altă parte, nu vor întârzia excesiv deciziile tehnice importante ale acestuia. Constrângeri; Câteva restricţii de natură organizatorică şi de mediu, pot afecta foarte mult opţiunile tehnice şi pot cere chiar mai multă atenţie în acţiunile care trebuie efectuate pentru atingerea obiectivelor. Cele mai frecvente sunt: restricţiile de mediu şi politice, autostrăzile şi alte surse de poluare din vecinătate, lipsa serviciilor de specialitate, nerecunoaşterea prin planurile regionale.

Toate aceste informaţii adunate şi bine analizate, vor ajuta producătorul să elaboreze un plan de conversie care va include soluţii tehnice considerate ca cele mai adecvate pentru ferma/compania sa.

Un plan de conversie este necesar şi pentru a evidenţia faptul că în agricultura organică nicio acţiune nu se termină de la sine şi întotdeauna vizează mai multe obiective. Acţiunile vor fi eficiente în măsura în care echilibrul solului şi al ecosistemului agricol este asigurat şi respectat. 1.1.d. Bilanţul energiei la nivel de fermă Bilanţul energiei la nivel de fermă este important pentru evaluarea impactului asupra schimbarilor climatice (emisia gazelor de sera) şi a consumului de energie fosilă. Scopul este de a estima necesarul de resurse neregenerabile pentru a obţine un produs, de a evalua conţinutul de energie în acel produs şi de a verifica eficienţa energetică. Această analiză permite:

- inventarierea energiei mobilizate pentru estima situaţia consumului de energie pe bază ierarhică; - măsurarea eficienţei energetice a sistemului de producţie.

De asemenea, aceasta analiză se face la nivelul fermei si presupune inventarierea fluxurilor de energie (intrări şi ieşiri). Există o mulţime de legături între practicile agricole, efectul de sera şi consumul de energie fosilă. De exemplu, marind suprafaţa unei pajişti permanente putem economisi energie (mai puţină mecanizare = un consum mai mic de combustibil fosil) şi reduce emisiile gazelor cu efect de seră. De asemenea, gestionarea impactului agriculturii asupra mediului, presupune cunoaşterea principiilor agronomice fundamentale şi o abordare globală în ce priveşte exploatarea mediului. Un instrument eficient pentru consultantul în domeniul agriculturii ecologice este metoda “DIALECTE”, o metodologie specifică pentru diagnoza de agro-mediu, implementată în Franţa de Solagru11. Aceasta constă într-o chestionar anchetă (prin care se colectează informaţii cantitative esenţiale), un program de calculator (pentru a determina indicatorii de mediu şi agricoli), o notă si o reprezentaţie grafică despre impactul agriculturii asupra mediului. Unul din obiectivele principale a diagnosticului de agro-mediu este consilierea agricultorilor ( sau a asociaţiile de agricultori) care ţin cont de mediu în procesul de adoptare a deciziilor. Mai mult, ei caută instrumente ce le vor permite să evalueze impactul practicilor şi sistemului agricol. Metoda “DIALECTE” poate fi folosită pe de o parte pentru a introduce schimbări în practicile şi sistemul de protejare a mediului si, pe de altă parte , pentru organizarea monitorizării cu cu scopul de a verifica şo evalua îmbunătăţirile făcute. 1.2. Trasabilitatea lanţurilor alimentare Mai întâi de toate, este necesar să plecam de la premisa că în "lanţul alimentar" sunt incluse toate organizaţiile (sau operatorii din sectorul alimentar) de pe fluxul de materiale care se ocupa cu instruirea, distribuţia, comercializarea şi furnizarea produselor alimentare. In acest context, termenul de lanţ individualizează toate activităţile şi fluxurile care au importanţă deosebita pentru însuşirile produsului (Norm12 UNI 10939:2001). Pentru a face eficient "Sistemul de trasabilitate ", se foloseşte un" acord de lanţ alimentar ", care este o intelegere pe care un cap-subiect de lanţ o poate avea cu alte "inele" ale lanţului, pentru a defini responsabilităţile şi caracteristicile primului subiect din produsele semifinisate şi a fluxurilor de materiale. Un astfel de acord, poate stabili organismul care trebuie sa coordoneze întregul lanţ alimentar şi sa administreze sistemul de trasabilitate a produsului, formalităţile şi responsabilitatile de administrare a datelor şi a intregii documentaţii si care trebuie să fie dintre organizaţiile implicate.

Trasabilitatea lantului alimentar contine toate datele „de la teren la furculita” si are scopul de a cunoaste toate variabilele cantitative si calitative, comportamentul produsului in perioada de pastrare si de a controla costurile de productie si estima responsabilitatile interne (operationale) si externe (clienti si furnizori). O astfel de cantitate de informaţii trebuie gestionata prin "sisteme informative ale lantului alimentar”, cu diferite puncte de acces (ale publicului, autoritatilor sanitare şi organismelor de certificare, ale tehnologilor responsabili si managementului afacerii) de management), în perspectiva dorinţei de transparenţă, pentru a consolida relaţiile de încredere intre toţi operatorii din lanţul de producţie şi distribuţie şi consumatorul final. Pentru a atinge acest scop, sunt necesare elaborarea urmatoarelor documente principale:

a) Manualul de Trasabilitate, al căror principiu este de a scrie tot ceea ce trebuie facut (... si apoi de a face - desigur - ceea ce este scris!) pentru a garanta trasabilitatea lanţului; b) Documentul Sistemului, care este compus din proceduri operaţionale, proceduri tehnice, instrucţiuni de muncă şi documente pe care o firma din lantul alimentar trebuie să le adopte pentru a garanta functionarea corectă a sistemului de urmarire; c) Planul de Certificare, care subliniaza regulile prin care agenţiile de reglementare şi operatorii din lanţul alimentar trebuie să interacţioneze între ei şi să garanteze conformitatea produsului lcu norma de referinţă; d) Graficul Fluxului, este o schema in care sunt prezentate diferite faze ale procesului de producţie. De asemenea, in acest document sunt prezentate fazele în care trasabilitatea poate să fie pierduta. Prin urmare, acest document descrie istoria unitatii de productie (înţeleasă ca fiind cel mai mic lot care este cel mai apropiat de o unitate de vânzare); e) Planul de controale, este documentul care stabileste tipul si modalitatea operaţiunilor de verificare a specificitatii produsului in timpul ciclului productiv (colectarea mostrelor, analize chimice, laboratoare, etc.). Aceste verificări sunt efectuate în mod normal, atat de firma din capul lanţului alimentar şi de o terţă persoana juridica, în caz de certificare. In cazul lanţului alimentar agro-ecologic, activitatea desfăşurată de către Organismele de inspectie şi certificare, autorizate de către autorităţile naţionale în conformitate cu Reg. (CE) Nr 834/2007 al Consiliului este esenţială. Aceste organisme funcţioneza in baza manualelor operationale de specialitate si se implica astfel incat garanteaza controlul complet al lanţului alimentar, în toate fazele sale.

1.2.a. Legile trasabilităţii alimentelor; In ceea ce priveste trasabilitatea alimentelor, sunt patru tipuri principale de acte normative:

1. Legile obligatorii ale Uniunii Europene (U.E.); 2. Ghidurile comunităţii (cartea verde, cartea alba); 3. Legile elaborate de organizaţii standard; 4. Normele naţionale.

In acest curs vom prezenta numai normele internationale (obligatorii, orientative si voluntare). După Cartea verde a Comisiei cu privire la legislaţia alimentară, U.E a publicat "Cartea albă a siguranţei alimentare", în care sunt prezentate peste 80 de acţiuni diferite legate de

siguranţa alimentelor "de la fermă la masă", care trebuie intreprinse in următorii câţiva ani. Asadar, va fi propus un nou cadru legislativ. Acesta va acoperi întregul lanţ alimentar, inclusiv hrana pentru animale, garantand un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii consumatorilor şi în mod clar responsabilitatea principală a industriei, producătorilor şi furnizorilor pentru producerea de alimente sanatoase. Vor fi stabilite controalele oficiale adecvate, atât la nivel naţional, cât şi la nivel european. Capacitatea de a urmări produsele pe întreg lanţul alimentar va fi o problemă-cheie. De asemenea, un element important va fi si capacitatea de a lua măsuri rapide si eficiente de protecţie a sănătăţii, ca răspuns la situaţiile de urgenţă care pot apare pe tot parcursul lanţului alimentar. După doi ani de la publicarea Cărţii albe, a fost aprobat, de către Consiliul Parlamentului European din 28 ianuarie 2002, Regulamentul (CE) n. 178/2002 de stabilire a principiilor şi cerinţelor generale ale legislaţiei în domeniul alimentar, de infiintare a Autorităţii Europene pentru Siguranţa Alimentară şi de stabilire a procedurilor legate de siguranţa alimentară. Această lege stabileşte la alineatul 15 al articolului 3, conceptul de trasabilitate, "... capacitatea de a urmări un produs alimentar sau furajer, producerea de alimente de origine animala sau de substanţe destinate a fi încorporate într-un produs alimentar sau furajer, in toate etapele de producţie, prelucrare şi de distribuţie ". Ca atare, in articolul 18 se dispune ca "trasabilitatea produselor alimentare, a furajelor, a produselor alimentare de origine animala, precum şi a oricarei alte substanţe destinate a fi, sau ar trebui să fie, încorporate într-un produs alimentar sau furajer cuprinde toate etapele de producţie, prelucrare şi de distribuţie ". În acelaşi articol se stabileşte de asemenea, că operatorii de afaceri cu alimente si furaje trebuie sa fie capabili sa identifice orice persoana de la care se aprovizioneaza cu alimente sau alta firma careia ii furnizeaza produsele lor. În acest scop, operatorii trebuie să aibă astfel de sisteme şi proceduri care permit ca aceste informaţii să fie puse, la cerere, la dispoziţia autorităţilor competente. Alimentele sau furajele care sunt introduse pe piaţă sau este de aşteptat să fie introduse pe piaţă în Uniunea Europeana, trebuie să fie etichetate sau identificate în mod adecvat pentru a facilita trasabilitatea, prin documentaţii sau informaţii adecvate, în conformitate cu cerinţele relevante ale mai multor dispoziţii specifice. 1.2.b. Certificarea trasabilităţii lanţurilor alimentare; Certificarea conformitatii este "activitatea prin care o alta organizatie independenta, declară, cu o rezonabila credibilitate, ca un anumit produs sau serviciu este în conformitate cu o anumită normă şi îndeplineşte cerintele specifice". Acesta definiţie scoate în evidenta elementele esentiale si necesare procesului de certificare: demonstrarea calificarii, ca este un organism de certificare independent, competent si imparţial. Standardul UNI 10939:2001 privind "Sistemul de trasabilitate a lanţului agro-industrial limentar - principii generale pentru planificare şi realizare ", este un cadru normativ care defineşte principiile şi cerintele specifice pentru realizarea unui sistem de trasabilitate a lanţului alimentar, in toate cazurile în care se doreşte documentarea privind istoria unui produs şi responsabilităţile specifice. Această normă nu intenţionează să impună uniformizarea sistemului de trasabilitate: definiţia detaliata a lanţului agroindustrial este lăsata în sarcina Unitatii Centrale implicata în realizarea produsului. În plus, formalităţile interne de trasabilitatea a produsului, care trece de la materii prime la semifinite, sunt definite ca si componente ale unui lanţ operator corespunzator propriei abilităţi, atitudini şi dezvoltari tehnologice. Prin urmare, pentru fiecare produs, este un lanţ relativ care stabileşte extensia şi formalitatile trasabilitatii, prevazute in linia directoare UNI 10939:2001 şi formalizarea lor în Manualul lantului alimentar care care este document de referinţă pentru operaţiunile de control şi de certificare. Certificarea trasabilitatii lanţului alimentar atestă faptul ca trasabilitatea

produsului este garantată şi documentata pe toate fazele sale de productie, în conformitate cu normele prevăzute de Manualul de referinţă (elaborat de firma conform standardului UNI 10939:2001). Inainte de implementarea standardului UNI 10939, schema de certificare adoptata de către o societate este Certificatul de Control al Lantului Alimentar. Acesta atestă, în concordanţă cu Manualul de referinta al trasabilitatii, ca trasabilitatea produsului este garantata şi documentata in toate fazele de elaborare şi ca igiena sanitara a produsului este gestionata de-a lungul întregului lanţ alimentar. In conformitate cu Certificatul trasabilitatii lantului alimentar, se prezinta, de asemenea, istoria unui produs, precum şi responsabilităţile specifice de identificare şi estimare a fluxurilor de materiale şi organizaţiile care participa la fabricarea, comercializarea şi livrarea produsului, de certificare a lanţului alimentar controlat, precum şi cerintele trasabilitatii si da garanţii privind planificarea şi realizarea coordonata a siguranţei igienei sanitare pe întregul lanţ alimenta. Obiectivul principal al acestor tipuri de certificare este acela de a acorda o mai mare transparenţă în relaţia dintre sistemul productiv şi consumator: în acest fel, lanţul de trasabilitate şi de control al lanţului poate sa fie, un instrument de control tehnic, un instrument de încurajare şi de încredere. Alt rezultat privind siguranţa alimentelor este stabilirea si gestionarea, de catre fiecare firma de pe lantul alimentar (firma agricola, de transport, de prelucrare, de distributie), a punctelor critice de control. În caz de risc si deteriorare a sănătatii consumatorilor, controlul lanţului alimentar şi trasabilitatea ar trebui să permita identificarea şi izolarea firmelor de risc, fără a implica în suspiciune şi în dispoziţii restrictive, întregul compartiment. Sectorul agro-industrial este, prin urmare, stimulat din ce in ce mai mult de tendinţele şi cererile pieţei şi a consumatorilor, sa actioneze in contextul armonizarii lanţului alimentar şi coordonarii: numai pe bază de planificare si coordonare a acţiunilor va fi posibil, de fapt, să se furnizeze garanţii de calitate privind siguiranta alimentara, care sunt aşteptate de consumatori. Uniunea Europeană, prin aprobarea Regulamentului nr 178/2002, face obligatorie adoptarea unui sistem de trasabilitate alimentară de la începutul lui ianuarie 2005. Trasabilitatea şi transparenţa pot deveni, prin urmare, instrumentele fundamentale ale pieţei, mai ales in productia agricola ecologica, care are un sistem de control şi de certificare European începând cu anul 1991, controlat de către standardele comunitare şi naţionale. 1.2.c. Controlul organismelor modificate genetic (OMG); În agricultură, omul a realizat întotdeauna incrucisari între culturi pentru a îmbunătăţii insusirile si capacitatea de adaptare teritoriala a acestora. Prin mijloace de inginerie genetică, în ultimele decenii s-a inceput ceva diferit, care a depăşit limitele naturale prin a combina gene care aparţin unor organisme diferite, care de asemenea, nu pot avea un anumit tip de relaţie genetica. Datorită acestei manipulari genetice, se obţin organisme cu caracteristici proprii, care acum sunt acum cunoscute ca fiind OMG-uri, (definite de art. 2 din DIR. 2001/18/CE)13. Cei care se ocupă în prezent de OMG-uri şi de ingineria genetică intreaba despre reflectiile sociale, economice, politice si nu în ultimul rând, etice ale acestora. Nu sunt multe studii disponibile cu privire la acest aspect, iar cea mai mare parte a acestor cercetări sunt efectuate de către corporatii producătoare de OMG-uri. Utilizarea OMG-urilor este sustinuta ca modalitate de rezolvare a problemei foametei în ţările în curs de dezvoltare, datorită unei productivitati mai mari a plantelor transgenice. Cu toate acestea, asa cum sustin o mulţime de economişti (printre care Amartya Sen, castigatioarea Premiul

Nobel), foametea nu este cauzata de lipsa de alimente si nici o problemă de producţie, ci de distribuţie şi de sărăcie. Studiile ştiinţifice independente arată că de fapt nici una dintre prestaţiile atribuite culturilor modificate genetic nu pot fii verificate. În schimb, se pare, în toate cazurile există aspecte grave, daunele serioase, derivate din aceste practici, precum si repercursiunile pe care le au asupra sănătăţii umane, siguranţei mediului, respectarea oamenilor şi valorilor lor şi desigur, asupra fermierilor, tot mai mult dependenti de erbicide şi pesticide si cu costurile de producţie neeficiente. Problemele care insotesc organismele modificate genetic nu contribuie decat la creşterea insecurităţii alimentare. De fapt, aceasta este cauza pierderii biodiversităţii, atât pentru că se bazează pe mono-cultură, cat şi pentru că, din ce in ce mai mult, este utilizata o tehnologie numita "terminator"14, prin care se obtin seminte care nu germineaza (sterile) şi nu pot fi reutilizate pentru noi culturi. OMGurile sunt forme noi de dependenţă, monopoluri care au tendinţa de a consolida mai mult şi mai mult poziţia inteprinderilor multinaţionale; de fapt, ţăranii sunt obligaţi sa plateasca drepturile de autor pentru drepturile de brevet pe seminţe, şi apoi, din cauza sterilitatii seminţelor modificate genetic, ei sunt obligaţi să cumpere an de an, fără a le putea auto-reproduce15. "Resursele săracilor, cum ar fi biodiversitatea şi cunoştinţele native, sunt furate cu violenţă, prin mijloace noi si sirete" afirmă Vandana Shiva16, care continuă: "Cunoştinţele săracilor sunt transformate în proprietatea industriilor mari la nivel global şi se ajunge la punctul în care cei săraci, pentru a-si procura necesarul de alimente si ingrijiri medicale, trebuie să plătească pentru seminţele şi medicamentele pe care ei le-au elaborat şi utilizat". Cresc astfel protestele impotriva OMG-urilor, cerand ca genele fiinţelor umane, animale sau plante sa reprezinte elemente de bază a unei moşteniri universale, sa nu fie comercializabile, si sa nu devina invenţii industriale. În sinteză, cele mai multe cunoscute fenomene de risc ale mediului sunt :

transmiterea "noilor gene" din plantele modificate la plantele aceleaşi specii sau similare prin răspândirea de polen;

transferul "noilor gene" la microorganismelor din sol; pierderea biodiversităţii, datorită cultivarii câtorva genotipuri transgenice in intreaga

lume, cu disparitia consecventa a speciilor existente în prezent; extinderea folosirii pesticidelor ca urmare a insusirii plantelor de toleranta la erbicide

stimulate genetic; transferul caracterelor de rezistenţă la insecte la plantele modificate genetic.

Din aceste motive, standardele IFOAM (Federaţia Internaţională a Miscarilor Agriculturii Ecologice) a stabilit excludere categorica a OMG-urilor şi a tuturor produselor care conţin OMG-uri, din întregul sistem de producţie ecologicică. Riscurile pentru ca agricultura ecologică sa fie contaminata cu plante transgenice, poate sa apara, în momente diferite ale producţie, atât prin contaminarea cu polen cat si prin transportul seminţelor de insecte sau de vânt. Un studiu realizat de către Asociatia Solului17 centralizaeaza experienţa agricultorilor nord americani, pune accentul pe una dintre cele mai mari probleme cauzate de utilizarea de OMG-uri - extinderea contaminarii suprafetei agricole şi furajere. Aceasta a fost verificata la toate nivelurile lanţului alimentar, de la producerea de seminţe la producţia de alimente. În cazul în care culturile modificate genetic au fost comercializate, contaminarea a ajuns la un astfel de nivel, incat a devenit foarte dificil de găsit linii de seminte libere de OMG-uri.

Autoritatile americane dedicate certificarii agriculturii ecologice, au declarat că “contaminarea porumbului modificat genetic, a rapiţei şi soiei, este acum atât de extinsă, incat potrivit lor, agricultorii Americii de Nord nu mai pot produce seminte nemodficate genetic”. Chiar şi corporaţiile au recunoscut că in ziua de astazi puritatea genetică este imposibil de găsit. Acest lucru arată cât de dificil este de a accepta co-existenţa a două tipuri de culturi şi cum este chiar mai dificil de a proteja consumatorii care aleg să nu consume produse provenite din organisme modificate genetic sau produse adiacente. În acest scop, Parlamentul European a elaborat un act normativ specific, - sistemul Europenan de trasabilitate si de etichetare a OMG-urilor. Acest act ormativ este N.1830/200318, care in art. 1 stabileste ţinta "pentru a asigura un cadru pentru trasabilitatea produselor de tip OMG sau care conţin OMG-uri care are ca obiective asigurarea etichetării corecte, a monitorizării efectelor asupra mediului şi, acolo unde este cazul, asupra sănătatii ... " ... în aşa fel încât să se asigure că informaţii sunt exacte si la dispoziţia operatorilor şi a consumatorilor, pentru a le permite să îşi exercite libertatea de a alege în mod eficient ", astfel încât sa se poate afirma ca „cerintele pentru hrana si furajele din plantele modificate genetic sunt asemanatoare, pentru a se evita discontinuitatea informatiilor in cazurile in care li se schimba destinatia finala a acestora". Sistemul de trasabilitatea va permite urmărirea, pas cu pas, a manipularii produselor provenite din organisme modificate genetic dincolo de lanţul de producţie şi distribuţie şi mai mult, va permite retragerea produselor de pe piaţă, în cazul în care se stabilesc efecte nocive neprevăzute pentru sănătatea omului, a animalelor sau pentru mediu. Actele normative prevad că operatorii de sector trebuie să transmită şi să păstreze informaţiile privind produsele pentru o perioadă de cinci ani după fiecare tranzacţie. Alta obligaţie este sa se inscrie pe eticheta produselor, pre-ambalate si neambalate, cuvantul OMG-uri în texte de tipul "Acest produs conţine organisme modificate genetic" sau "Acest produs modificat genetic conţine [denumirea organismului (lor)] ". Ceea ce lasă o incertitudine in privinta acestei legi este faptul că ea nu oferă aceleaşi obligaţii pentru acele produse care contin urme de OMG-uri, intr-o proporţie mai mica de 0,9% , atât timp cât prezenţa acestor OMGuri este accidentală sau inevitabilă din punct de vedere tehnic. In conformitate cu principiul subsidiaritatii, Comisia Europeană oferă tarilor membre obligaţia de a elabora masurile de gestionare a coexistenţei conform recomandarii 2003/556/CE19 care stabileşte orientările pentru elaborarea strategiilor naţionale adecvate. Acest lucru nu convine insa miscarii ecologice, sigura de necesitatea de toleranţă zero, care vede în dorinta Comisiei de a accepta prezenta a 0.9% OMG-uri în produsele biologice, asa cum se este la cele convenţionale, ca un procedeu de aplicare in practica a coexistentei şi pentru a evita ca fiecare agricultor ecologic contaminat, sa se poata adresa tribunalelor şi să ceară daune, conform principiului comunitar „poluatorul plateste”, pentru necertificarea produselor din cauza contaminarii cu OMGuri. Mai mult este dezarmanta decizia Comisiei de a nu elabora un act normativ european, privind coexistenţa culturilor modificate genetic si culturile agriculturii ecologice si conventionale, care a determinat miscarea agricultorilor, de a prezenta cu ocazia Summit-ului de la Viena din 2005 dedicat BIOTECH-ului, intitulat "libertatea de alegere", a Declaraţiei pentru o Europă fără OMG-uri. In acest document au fost prevazute urmatoarele cereri: Garantarea dreptului consumatorilor şi producătorilor la alimente si, respectiv, la o

agricultura fara organisme modificate genetic; Promovarea dezvoltarii de teritorii libere, in intregime, de OMG-uri;

Prioritizarea agriculturii nontransgenice in toate cazurile nesigure ale productiei cu OMG-uri;

Stabilirea şi urmărirea (penala) a persoanelor responsabile de contaminare atat a procesatorilor cat si a simplilor consumatori de OMG-uri.

Se spera ca petitia prezentata va fi aprobata de Comisie, deoarece în cadrul UE 25, o regiune din trei solicita ca teritoriul său să fie liber de OMG-uri. În ianuarie 2006, 172 de regiuni şi mai mult de 3400 de autorităţi locale europene, au fost deja declarate zone libere de OMG-uri. Au făcut-o datorită legilor regionale sau declaraţiilor care exprimă voinţa cetăţenilor lor să nu permita accesul OMG-urile pe teritoriul lor. Dar cu legislaţia europeană în vigoare, autorităţile locale nu pot sa-si realizeze obiectivele declarate, desi cunosc ingrijorarea cetăţenilor in materie de OMGuri si ar trebui să aibă ultimul cuvânt ca semn de multumire a cerintelor acestora20. "Este o problemă de democraţie - a spus Rough Anschober, ministrul mediului şi de protecţie a consumatorilor al Austriei Inalte - deoarece 90% din cetăţenii europeni nu doresc sa stie faptul ca sunt consumatori de produse modificate genetic.

1.3. Certificarea calităţii, reprezentativităţii şi a realităţilor sociale şi de mediu Cererea consumatorului, cu privire la calitatea şi reprezentativitatea produselor, siguranţa alimentara, a impactului activitatilor de productie asupra mediului şi responsabilitatea socială faţă de lucrător, au impus, din ce in ce mai mult , organismelor private şi guvernamentale sa stabileasca standarde adecvate pe care sa le respecte. Asta a dus la crearea de "marca garantata" - asa-numitul certificat pe care firmele agro-industriale il pot utiliza pentru a demonstra comunităţii adeziunea lor la valorile şi cererile solicitate. În acest capitol vom încerca să oferim o viziune a principalelor sisteme de certificare, care, ofera răspunsuri la nevoile consumatorilor, permite firmelor care îndeplinesc aceste obligaţii sa obţina avantaje mai bune. În fapt, o gestionare transparentă a aspectelor sociale si de mediu, este un semn de management general correct şi de evolutie globala buna a întreprinderii, care, datorita politicilor de marketing contribuie la reducerea riscului investiţiilor financiare, funcţionează durabil si isi asigura obtinerea de profit. 1.3.a. Certificarea calităţii; Calitatea produselor21 şi serviciilor si conformitatea acesteia cu normele si tehnologiile specifice, sunt astăzi cerinţe strategice esenţiale pentru realizarea şi menţinerea unei intreprinderi pe piaţa. Definiţia unui Sistem de management al calitatii22 şi certificarea acesteia în conformitate cu Regulamentul ISO 9001 reprezintă un factor de succes indispensabil şi o cerinţă relevanta într-un peisaj global, caracterizat de un nivel ridicat al concurenţei. Sistemele de management pentru calitate sunt instrumente moderne care sunt in conformitate cu nevoile întreprinderilor şi cu dispoziţiile naţionale şi normele Internationale(ISO 9000). Conformitatea Sistemului de Management pentru calitatea afacerilor cu astfel de norme duce la o mai bună garanţie cu privire la capacitatea afacerilor de a satisface cerinţele de calitate. Certificarea în conformitate cu Regulamentul ISO 9000 care este data de o autoritate independentă, recunoscuta la nivel naţional şi internaţional, a devenit indispensabilă în afaceri, pentru a putea câştiga încrederea clienţilor şi a pieţei. Punerea în aplicare a unui sistem de calitate în conformitate cu norma ISO 9001 \ 2000 intr-o afacere in agricultura ecologica este un moment in evoluţia naturală a organizarii afacerii, prin care, de fapt afacerea adoptă deja un cadru de organizare, pe baza

documentelor oficiale, respectând principiile regulilor de referinţă necesare pentru a certifica un sistem de calitate, precum ISO 9001 \ 2000. Voinţa de a imbunatatii continuu un serviciu la nivel de excelenţă, se poate demonstra prin implementarea unui Sistem de management integrat calitate-mediu, orientat mai mult catre certificarea etica si mai presus decat certificarea obisnuita a produselor. Un sistem integrat, favorizează in plus maximizarea eficienţei serviciului dedicat, evitând impunerea unor taxe si pierderi economice inutile. Mai mult decât atât punerea în aplicare a unui sistem integrat este favorizat de rădăcina comuna a normelor ISO 9000 şi ISO 14001. Deci, evolutia naturala în organizarea unei afaceri ecologice este de a începe cu un sistem de calitate în conformitate cu norma ISO 9001 \ 2000, apoi să adopte Sistemul de Management Integrat Calitate - Mediul şi în plus, sa se orienteze catre Certificare etica, dincolo de faptul că produsle trebuie certificate si din punct de vedere ecologic. 1.3.b. Certificarea reprezentativităţii; De la reforma Politicii agricole comune, politica de calitate a jucat un rol din ce în ce mai important. Numărul de produse regionale si de specialitate, altele decât vinul şi băuturile alcoolice ale caror nume sunt înregistrate sub programele de calitate ale UE, în prezent se ridică la 727 şi continuă să crească. În scopul de a îmbunătăţi şi a face procesul de înregistrare mai eficient, noul regulament23 simplifica procedurile şi clarifica rolul statelor membre. Mărcile de calitate (DOP, IGP, STG) sunt mărci colective, care permit identificarea unui produs tipic obţinut de către companii cu producţie si caracteristici de mediu bine definite şi s-a supus unui sistem de control. În scopul de a obţine un brand colectiv, sunt necesare recomandari disciplinare riguroase. Produsele cu brand colectiv sunt controlate şi certificate de către un organism de control care garanteaza conformitatea. DOP - Denumire de Origine Protejată este numele unei regiuni, al unui loc specific sau, in cazuri speciale ale unei tari, folosit pentru a descrie un produs agricol sau alimentar (exclusiv a celor făcute cu lichior) original din aceasta regiune, ale căror calităţi sau caracteristici sunt determinate in principal sau exclusiv de un anumit mediu geografic, care cuprinde factorii naturali si umani inerenti şi a cărui productie, prelucrare si preparare are loc intr-o zona geografică bine delimitată (Regulamentul CEE n. 2081/92).

Fig. 3: Sigla DOP

IGP - Indicaţie Geografică Protejată este numele unei regiuni, a unui loc specific sau, in cazuri exceptionale, a unei tari, folosit pentru a descrie produsele agricole si alimentare

originare din aceasta regiune, loc sau tara, care au o calitate specifica, reputaţie sau o altă caracteristică ce poate fi atribuită acestei origini geografice si a carui productie si/sau procesare au loc in aria geografica delimitata (Regulamentul CEE nr 2081/92).

Fig. 4 Sigla IGP

TSG – Specialitate Traditionala Garantata sau Atestat de Specificitate Garantat (AS) este brand-ul colectiv care desemnează ca un produs agricol şi alimentar are insusiri (specificitati) care în mod evident il deosebesc de produsele sau alimentele similare din aceeasi categorie (Regulamentul CEE No. 2082/92). Un produs TSG nu este legat de un anumit teritoriu de origine si orice producator european poate folosi un astfel de brand daca compoziţia si metoda de producţie tradiţionala respecta indicatia anterioara.

Fig. 5 Sigla STG

Cu toate acestea, Europa a alocat noi resurse pentru a promova participarea fermierilor la sistemele de certificare şi de a implementa noi campanii de informare şi de promovare care au ca scop public promovarea acestora in randul asociaţiilor de consumatori. Legislaţia acordă o mai mare putere de control la consorţii pentru protecţia şi valorificarea produselor. În plus, producţia tinde să fie considerată ca un patrimoniu naţional economic si cultural şi ca atare, este protejat de acordurile internaţionale privind drepturile de proprietate intelectuală. Raspandirea stilului european de alimentatie, valorificarea produselor originale la scară mare de distribuţie, crearea de trasee turistice alimentare, organizarea de evenimente

scolare pentru instruirea tinerilor cu privire la educatia alimentara, legăturile dintre produsele alimentare şi aria geografica şi etichetele informative sunt în toate privinţele, unele din obiectivele principale ale planurilor de acţiune, pentru a susţine un sector unic in lume. 1.3.c. Certificarea realităţilor sociale şi de mediu; Certificarea sociala24 si de mediu25 a firmelor este o practică din ce in ce mai raspandita. Aceasta incearca sa satisfaca cerintele firmelor de a demonstra angajamentul acceptat de către clienţi, acţionari şi comunitate. Principala caracteristică a numeroaselor certificarii actuale este ca se fac pe bază de voluntariat, ceea ce înseamnă că firmele sunt libere sa decida respectarea sau nu a anumitor masuri stabilite de către organisme guvernamentale şi non guvernamentale, care indică standardele pe care procesele şi / sau produsele trebuie sa le respecte. Există o mulţime de organizaţii de referinţă care se ocupa cu astfel de certificari, iar unele dintre acestea se afla in tabelul 5. Câteva dintre aceste organizaţii au constituit Alianta Internationala de Acreditare si Etichetare Sociala si de Mediu (ISEAL26 ). Allianta ISEAL27 susţine standardele credibile şi evaluarile de conformitate prin dezvoltarea instrumentelor de constructie a capacitatii de consolidare a activitatii membrilor si prin promovarea certificarii sociale si de mediu credibile si voluntare ca instrument politic legitim în comertul mondial şi in dezvoltare. Membrii ISEAL au elaborat standarde internaţionale care sunt de referinţă în domeniile lor. Standardul se concentreaza asupra comertului echitabil, pisciculturii ornamentale, managementului forestier, agriculturii ecologice, pescuitului marin şi de apă dulce, responsabilitatii sociale şi agriculturii durabile. De asemenea, Alianţa ISEAL a emis Codul de bune practici pentru Stabilirea standardelor sociale şi de mediu28, oferind un punct de reper pentru a asista organizatiile la elaborarea standardului in vederea îmbunătăţiirii modului în care acestea isi dezvolta standardele sociale şi de mediu armonizandu-le cu propriile procese. Membrii ISEAL au două funcţii de bază: stabilirea standardelor şi verificarea conformitatii cu aceste standarde. Standardul este elementul central al programelor majoritatii membrilor, iar aceste standarde au următoarele caracteristici:

Au fost stabilite pe baza unei nevoi veritabile; Sunt voluntare iar iniţiativele sectorului privat nu acţionează ca bariere tehnice în

calea comerţului; Fiecare dintre ele se concentrează pe cele mai bune practici de producţie sociale şi

de mediu în domeniile lor respective; Ele sunt elaborate şi actualizate printr-un proces de largă consultare a părţilor

interesate; Tin cont de realităţile ecologice, culturale si economice ale lumii în care activeaza; Sunt metode standard ale proceselor si metodelor producţie (PMP) prin care se

evalueaza modul în care a fost obtinut un produs si mai putin caracteristicile produsului în sine;

Includ elemente atât de performanţa, cat si de management de baza, pentru a îmbunătăţii practicile de management, precum şi viabilitatea pe termen lung;

Sunt imbunatatite continuu pentru a se adapta la evoluţia celor mai bune practici şi a îmbunătăţii participarea companiilor interesate.

Pentru a se asigura că standardele sunt aplicate într-un mod semnificativ, membrii ISEAL verifica conformitatea cu standardele de certificare sau acreditare. Membrii programelor ISEAL de certificare şi acreditare au următoarele elemente comune:

Serviciile de certificare şi acreditare corespund criteriilor internaţionale acceptate pentru procedurile de operare. Aceste criterii sunt Ghidurile ISO/IEC 61 şi 17011 pentru acreditarea organizaţiilor şi Ghidurile ISO/IEC 62 sau 65 pentru organisme de certificare;

Certificarea evaluări este efectuata de către un terţ independent, care nu are nici un interes legitim în rezultatul final;

Certificarea este deschisa oricărui solicitant care se încadrează în gama de produse şi sfera geografica de aplicare a programului de certificare;

Acreditare este deschisa tuturor organizatiilor de certificare care îndeplinesc obiectivul şi criteriile transparente de operare, stabilite de programul de acreditare;

Decizia de certificarea si acreditarea este obiectiva şi transparenta; Membrii organizaţiilor au structuri de gestionare care apara imparţialitatea,

separand eficient certificarea sau deciziile de acreditare de alte activităţi; Membrii organizatiei faciliteaza comerţul prin livrarea programelor de acreditare

internaţională care funcţionează la nivel global. Este important să se precizeze că, in Codex, în partea referitoare la procedurile de elaborarea a standardelor, se subliniază în final că standardele sunt disponibile la un cost cat mai redus posibil, şi trebuie să fie făcute pentru a ajuta unitatile cu constrângeri legitime financiare pentru a obţine documente relevante. Procedurile spun ca trebuie sa se permita copierea anunţurilor, standardelor şi a altor materiale, pentru a fi puse la dispoziţie la cerere, la un cost cat mai scăzut posibil care să acopere numai costurile administrative rezonabile. În partea referitoare la eficienţa, relevanţa şi armonizarea internaţionala se subliniază importanta ca organizatiile de elaborare a standardelor sa tina cont de diferenţele regionale şi locale in ceea ce priveste capacităţile tehnologice si realitatile economice, sociale şi ecologice şi dacă este cazul, cunoştinţele tradiţionale. În ceea ce priveste participarea in procesul de elaborare a standardelor trebuie acordată o atentie speciala nevoilor ţărilor în curs de dezvoltare şi ale întreprinderilor mici şi mijlocii. Ar trebui să fie garantata, de către organizatiile de elaborare a standardelor, prin prevedere de fonduri în planul financiar, participarea grupurilor defavorizate care vor fi direct afectate de punerea în aplicare a standardelor. Cu toate acestea, dat fiind faptul că acest lucru nu este întotdeauna posibil, ar trebui să se apeleze la alte mijloace care să faciliteze participarea lor, asigurându-se că firmele interesate din ţara în curs de dezvoltare, pot face comentarii de la distanţă si pot notifica organizaţiile si mecanisme care răspândesc informaţii despre standarde. Aceste prevederi ale Codului evidenţiaza dorinta fundamentala, exprimata de organizaţii, de a dezvolta inclusiv procese ţinând seama de posibilităţile diferite de acces la subiectele de interes si de a face cu adevărat participativă standardizarea şi armonizarea proceselor sistemului de producţie.

Tabelul 4: Organizatii de referinţă internationale, sociale şi de mediu AccountAbility este un institut international, non-profit si profesional dedicat promovarii responsabilitatii sociale, etice şi în ansamblu, de organizare. Acesta promovează dezvoltarea durabilă prin crearea unei garantii credibile standard in cadrul responsabilitatii29. British Standard Institute (Institutul Britanic de Standarde) este o filiala a Grupului BSI care furnizaeaza standarde care acopera fiecare aspect al economiei moderne, de la protecţia proprietăţii intelectuale la specificaţii tehnice privind echipamentele de protectie a personalului30.

Commercio Justo Mexico A.C. (C.J.M.) are misiunea de a promova comerţ echitabil pentru produsele mexicane care apartin micilor producători mexicani, elaborand standardele pentr comertul correct31. Certified Organic Association of British Columbia (COBAC) este o organizatie infiintata de producatori, ai cărei membri furnizeaza toate certificarile ecologice în provincia British Columbia din Canada. Programul BC de certificare ecologica a adoptat Principiile Agriculturii Ecologice aşa cum au fost stabilite de Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultura Ecologica (IFOAM)32 . European Environmental Citizens Organisation for Standardization (ECOS), promoveaza integrarea aspectelor de mediu in standardele tehnice voluntare publicate de Organizatia europeana de stndardizare – CEN (Comisia Europena pentru Standardizare), CENELEC (Comitetul European pentru Standardizare Electrotehnica) si ETSI (Institutul European de Standarde in Telecomunicatii). Fair-trade Labelling Organisations International (FLO), este organizatia mondiala de standardizare si certificare a comertului echitabil33. Forest Stewardship Council (FSC), este o organizatie internationala non-profit care sprijina mangementul padurilor lumii, corespunzator mediului inconjurator, benefic social si viabil economic. Organismele de certificare acreditate FSC au obligatia de a evalua toate obiectivele forestiere de certificare conform principiilor FSC si Criteriilor de Administrare a Pdusrilor34. Forest Stewardship Council of Canada (FSC Canada), este o organizatie tip FSC nationala, responsabila pentru elaborarea standardelor regionale şi recomandarea lor pentru aprobarea de către FSC International35. Global Ecolabelling Network (GEN), este o asociaţie non-profit independenta care îmbunătăţeşte, promovează şi dezvoltă "ecoetichetarea" de produse şi servicii36. Green Seal, este o asociaţie non-profit, care se straduieste sa realizeze un mediu mai curat şi mai sănătos prin identificarea şi promovarea produselor şi serviciilor sunt mai putin poluante si produc mai putine deşeuri, conserva resursele şi insusirile naturale ale peisajelor si diminueaza încălzirea globală şi saracia37. Green-e, Programul de Certificare a Energiei Regenerabile, este un program al SUA de certificare si verificare a energiei regenerabile gestionat de Centrul pentru Solutionarea Resurselor (CRS) 38

.

IFOAM (Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultura Organica), este o organizatie umbrelă a miscari de agricultura ecologica, care are scopul de a se adopta, in toate tarile lumii, componentele ecologice, sociale şi economice ale sistemelor corespunzatoare principiilor Agriculturii Ecologice. IFOAM a elaborat standardele de baza IFOAM (IBS), care impreuna cu Criteriile de Acreditare a Organismelor de Certificare a Productiei si Procesarii Ecologice (IAC) constituie normele IFOAM. Aceste normele sunt baza Sistemului IFOAM de Garantie Ecologica39. ISO (Organizaţia Internaţională pentru Standardizare), este o reţea a Institutului de standarde naţionale, cel mai mare realizator de standarde tehnice40. Marine Aquarium Council (MAC), este o organizatie non-profit care are misiunea de a conserva recifele de corali şi alte ecosisteme marine prin crearea de standarde şi

metode de certificare pentru cei implicaţi în colectarea şi protejarea viaţii marine ornamentale. Standardele de bază sunt însoţite de documente privind cele mai bune orientari practice, care ofera sfaturi operatorilor din industrie privind modul în care ar putea sa se conformeze acestor standarde41. Marine Stewardship Council (MSC), este o organizatie non-profit, care a elaborat un standard de mediu pentru dezvoltarea durabilă şi buna gestionare a pescuitului, care foloseste etichetarea produselor pentru a recompensa gestionarea si praticarea unui pescuit responsabil42. Social Accountability International (SAI), este o organizatie non-profit dedicată elaborarii, punerii în aplicare şi supravegherii responsabilitatii standardelor sociale voluntare. Aceasta dezvoltă SA800043. Sustainable Agriculture Network (SAN), este o coaliţie a unor grupuri non-profit, care lucreaza cu Programul de Dezvoltare Durabila al Aliantei Padurilor Tropicale. SAN foloseste aceleaşi standarde generale, dar adaptate la indicatorii specifici şi detaliati ai fiecarei tari44. . Worldwilde Responsible Appareal Production (WRAP), este un consortiu non-profit dedicate promovarii si certificarii legale a confectiilor in intreaga lume . Principiile WRAP sunt standardele de baza pentru facilitatile participante in intreaga lume la Programul de Certificare a Productie de Materiale de Confectii45.

. 1.4. Multifunctionalitate

1.4.a. Agroturism; Dintre diferitele forme de turism rural, agro-turismul permite agricultorilor să-şi sporească valoarea producţiei şi să-şi diversifice activităţile. Vacanţa (concediu) petrecută în ferme, contribuie de fapt, la creşterea contribuţiei agriculturii la protecţia mediului. Mai mult decât atât, pentru fermieri, vacanţa la fermă poate face ca investiţiile care au fost făcute pentru managementul de mediu să folosească întregii comunităţi. Obiectivul acestei activităţi, "consumatorul" de turism rural, în general, este atras de peisajele agricole şi rurale, de floră şi faună. Conservarea tuturor acestor elemente reprezintă o condiţie esenţială în vederea păstrării atracţiei turistice din zonele rurale, care, adesea, implica activităţi agricole mai scumpe sau mai puţin profitabile. Până în prezent, trebuie să luăm în considerare faptul că agro-turismul reprezinta o foarte mică parte din turismul rural. Cu toate acestea, agro-turismul poate oferi oportunităţi zonelor dezavantajate sau, oricum departe de fluxul turistic. Se poate considera că, din punctul de vedere al valorii adăugate, pentru o fermă turismul este o activitate tipică care asigură venituri relevante pentru fermieri ca urmare a vânzării directe a produselor agricole şi a generării de venituri prin ocuparea unor clădiri, care oricum sunt nefolosite. Pentru managerul de agro-turism, sarcina de bază va fi previzualizarea condiţiile de bază pentru succesul său, cum ar fi: stabilirea nivelului si profitabilităţii investiţiilor, profesionalism în cazare, integrare în piaţa locală şi naţională şi promovarea reţelei proprii şi dezvoltarea de noi activităţi de turism de fermă sau înfiinţarea de noi reţele cu alte structuri. Fermele ecologice pot avea un rol relevant în sectorul ecologic orientat spre agro-turism. Subliniem activitatea Asociaţiei Italiene pentru Agricultura Biologică (AIAB), care a înfiinţat disciplina de agro-turism ecologic şi a elaborat un sistem inovativ de

certificare şi de clasificare a acestor forme de turism, care, în esenţă, se bazează pe cerinţe obligatorii (pentru a utiliza marca AIAB sunt necesare cateva criterii obligatorii) dar şi opţionale (necesare pentru clasificare, exprimate de un număr de margarete, cuprinse între 1 şi 5).

Figura 6:Logoul si clasificarea fermelor ecologice de vacanţă

Orice unitate agro-turistică, membră a circuitului AIAB, este controlată de către inspectori care verifica gradul de corespondenţă cu disciplina AIAB de agro-turism ecologic. "Clasa de valoare" se solicită şi se actualizează anual, prin calcularea mediei aritmetice a punctajelor atribuite fiecăruia din următoarele domenii tematice definite în disciplină:

Activitatea de producţie (cel mai mare punctaj se acordă fermelor care produc bunuri alimentare specifice, certificate ecologic sau din categoria "Slow Food");

Servicii naturalistice şi didactice (punctaj mare se acordă unităţii agro-turistice, care are activităţi didactico-demonstrative de agricultură ecologică, având ca oferte, pe lângă cel specifice, trasee naturalistic – didactice semnalizate corespunzător, muzee privind civilizaţia naţională, vizite în arii protejate şi observaţii privind fauna);

Protecţia mediului şi a resurselor naturale (punctaj mare îl obţin firmele care acorda atenţie întreţinerii peisajului şi biodiversitatii vegetale şi animale, precum şi reducerii cantităţii de deşeuri menajere, sau/şi păstrării păşunilor de munte);

Construcţii (punctaj mai mare se acordă pensiunilor agro-turistice integrate în teritoriu, construite în conformitate cu regulile de constructii bio şi care limitează, cât mai mult posibil, poluarea electromagnetică, acustică şi luminoasă, precum şi folosirea surselor neregenerabile de energie);

Servicii de primire (punctaj mai mare îl obţin pensiunile agro-turistice care asigură accesul persoanelor cu handicap şi prevăd spaţii comune la bibliotecă şi la puncte de informare, etc);

Legături în teritoriu (punctaj mai mare se acordă pensiunilor agro-turistice ce au legături on-line cu alte activităţi din teritoriu şi promovează activităţile culturale din teritoriu, au iniţiative informative şi cursuri specifice în diferite meserii);

Servicii turistice (punctaj mai mare se acordă celor care asigură însoţirea invitaţilor, conaţionali sau străini, pentru a descoperii teritoriul, precum şi trasee turistice ce pot fi parcurse pe jos, pe cai sau pe biciclete);

Gustarea şi vânzarea produselor (punctaj mai mare se acordă pensiunilor agro-turistice care facilitează căutarea, studiul şi răspândirea culturii locale şi regionale şi bucătăria regională tipică, prin punctele de vânzare in fermă);

Transportul (cel mai mare punctaj îl obţin pensiunile care organizează un sistem colectiv de transport pentru clienţii lor, limitând traficul intern la deplasări pedestriale sau cu biciclete).

1.4.b. Managementul peisajelor; Activităţile umane au contribuit semnificativ la dispariţia progresivă a mediilor naturale originale. Una din consecinţe este deteriorarea calităţii mediului teritoriilor locuite de om şi scăderea biodiversităţii acestora. În teoria agricolă, această simplificare a ecosistemelor este corelată cu creşterea numărului de probleme în managementul activităţilor de producţie (ex. folosirea inputurilor externe în circuitul productiv al fermei). Plantele carnivore, dăunătorii plantelor cultivate, toţi au prădători naturali (insecte sau microorganisme), care prin activitatea lor asigură controlul biologic al populaţiilor dăunătoare (de exemplu, buburuza mănâncă afide şi numeroase alte insecte dăunătoare). Cu toate acestea, tot mai multe habitate naturale (garduri vii, pajişti, etc) ale acestor prădători sunt distruse şi, ca atare, doar o mică populaţie de prădători supravieţuieşte, care însă nu poate să asigure un control biologic eficient. În agricultura ecologică, complexitatea ecosistemelor se reface. Calea sistemică este considerată optimă când ferma combină: diversitatea plantelor cultivate cu rotaţia şi nivelul producţiei cu normele teritoriale, creşterea animalelor, elementele naturale şi cu managementul bun al terenului. Aceste combinaţii ale producţiei asigură un profit optim din resursele naturale disponibile şi procesele naturale regulatoare. Conceptul modern de peisaj provine din geografie, dar a fost elaborat de ştiinţele ecologice, unde pare a fi chiar mai complex. Acum, peisajul este conceput ca un ecosistem concret, sau mai degrabă ca un set de ecosisteme ale unei părţi a biosferei. Peisajul este un întreg compus din elemente fizice, biotice şi umane, care dau fizionomia specifică suprafeţei terestre. Acest concept, care are o puternică valoare ecologică, a modificat obiectivele si procedeele originale ale planificarii teritoriale. Planificarea peisajului agricol este de mare importanţă pentru ecologia întregului teritoriu, pentru că, datorită trăsăturilor sale caracteristice, acest teritoriu ca un neoecosistem artificial este încă destul de permeabil la migraţiile numeroaselor specii vii. Pentru o planificare teritorială corectă este mai întâi necesar sa se efectueze o analiză a componentelor fizice, biotice, umane şi ecologice. Numai după evaluarea rezultatelor acestei analize putem începe ntervenţiile teritoriale: • Protecţia componentelor naturale existente; • Reconstruirea unor neo-ecosisteme funcţionale (înfiinţarea de garduri vii, perdele agroforestiere, benzi înierbate, precum şi orice alt tip de vegetaţie permanentă în

peisajul agricol, cunoscute sub numele de “infrastructură ecologică” are o mare importanţă pentru prevenirea pagubelor climatice şi ale atacului de dăunători ai culturilor); • Reducerea factorilor limitativi ai populaţiei faunei sălbatice; • Imbunătăţirea calităţii mediului teritoriului.

1.4.c. Ferme didactice; In ultimii ani, mai multe ferme ecologice au organizat activităţi de învăţământ pentru copii şcolari sau alte grupuri de elevi. Pot fi identificate trei tipuri de ferme didactice ecologice: - ferme deschise (în cazul în care fermierii organizează tururi de fermă pentru

vizitatori, explicandu-le raţiunile de mediu care se afla in spatele activităţilor de producţie);

- ferme educaţionale (vizitatori sunt implicaţi în activităţi de cultivare a terenurilor şi de creştere a animalelor, precum şi de prelucrare a produselor agricole);

- ferme şcolare (organizarea de săptămâni verzi pentru angaja vizitatorii în activităţi de învăţământ , atât în fermele proprii, cat şi în fermele vecine, iar curricula educaţională conţine informaţii privind agricultura, conservarea naturii şi aspecte culturale).

Reţeaua fermelor ecologice didactice46 permite schimbul de experienţă, promovarea comună , aderarea la cerinţele comune de bază (o diagramă de calitate este semnată de către agricultori participanţi) şi la elaborarea de instrumente didactice comune comune (de exemplu, postere, pliante).

Fig. 7: Vizită la o fermă ecologică

Anexa 1.1

LISTA organismelor de inspecţie şi certificare aprobate de către M.A.D.R., în anul 2008, pentru

efectuarea inspecţiei şi certificarea produselor agroalimentare ecologice pe teritoriul României, în conformitate cu O.M. nr. 688/2007

Cod: RO-ECO- 001 BCS OKO-GARANTIE GmbH Germania Reprezentanţa în Romania: ,,BCS OKO GARANTIE ROMANIA" S.R.L Adresa: Tg.Mures, str.Belsugului nr.24, ap.1, jud.Mures Telefon: 0265250846; 0745 474879; Fax: 0265250928 e-mail: a.szabo.ro@bcs-oeko.com ; bcs-romania@clicknet.ro Responsabil: Szabo Alexandru Cod: RO - ECO – 002 QC&I GmbH-Germania Reprezentanţa în România: ,, QC&I ROMANIA’’ Adresa: Timisoara, str.Listz nr.1, parter, Ap.1 Telefon: 0730591663; Telefon/Fax: 0256241562 e-mail: victor_scorodeti@yahoo.com Responsabil: Victor Scorodeti Cod: RO-ECO- 003 SUOLO e SALUTE srl Italia Reprezentanţa în România: ,,SUOLO E SALUTE ROMANIA S.R.L” Adresa: Bacau, str.Nicolae Balcescu nr.5,sc.G,ap.9 Telefon:0743018285; Fax: 0234206166 e-mail: danielciubotaru@yahoo.com; info@suoloesalute.it Responsabil: Daniel Ciubotaru şi Alessandro D’Elia Cod: RO - ECO – 005 Instituto per Certificazione Etica ed Ambientale (ICEA) Italia Reprezentanţa în România: ,,ICEA ROMANIA” S.R.L Adresa: Valu lui Traian, str. Dacia nr.16 Telefon/Fax :+40 241230015 e-mail: icea.romania@icea.info Responsabil:Gabriela Mitrea Cod: RO - ECO – 007 SC ECOCERT ESE – Franta Reprezentanţa în România: „ECOCERT SA” Adresa: Bucuresti , Str. Poet Alexandru Sihleanu, sect. 3 Telefon: 00 40 21 321 20 11, 00 40 742 99 21 43; Fax: 00 40 21 321 20 58 e-mail: abdelaziz.messai@ecocert.com; www.ecocert.com Responsabil: Abdelaziz Messai Cod: RO-ECO- 008 ,,S.C Ecoinspect S.R.L” Romania Adresa:Cluj Napoca, str.Horia, nr.75, Ap.5, jud.Cluj Telefon/Fax: 0264536324 e-mail: ecoinspect@mail.from.ro Director: Lorincz Piroska

Cod: RO - ECO – 009 BIOS S.r.l Italia Reprezentanţa în România: „BIOS S.R.L Italia SUCURSALA ROMANIA” Adresa: Bucuresti, B-dul Unirii nr.57, bloc E4, scara 4, ap.102, sector 3 Telefon : 021 3270005; Fax: 021 3270005, 0723265554 e-mail: luminitamicu@yahoo.com Responsabil: Ene Luminita Gabriela Cod: RO - ECO – 010 LACON s.r.l Germania Reprezentanţa în România: „LACON s.r.l Germania SUCURSALA ROMANIA” Adresa: Bucuresti, sect 4, str Stanjenelelor, nr 1, bl 54, sc B, ap 57. Telefon: 0724248435 Responsabil: Mariana Gheorghe Cod: RO – ECO – 012 SC BioInspecta AG Elvetia Reprezentanţa în România: „BIOINSPECTA ROMANIA SRL” Adresa: Cluj-Napoca, str. Gurghiu, nr.2, ap. 9 Telefon/Fax: 0264-573546 e-mail: monika.zimmermeier@bio-inspecta.ch Responsabil: Monika Zimmermeier Cod: RO - ECO – 013 Institut fur Marktokologie Elveţia Reprezentanţa în România: ,,IMO CONTROL s.r.l Romania” Adresa: Sighisoara, str. Crizantemelor, nr.7, Ap.51, jud. Mures Telefon: 0744825809 e-mail: poparazvand@yahoo.com Responsabil: Razvan Popa Cod: RO - ECO – 014 CERES GmbH Germania Reprezentanţa în România: ,,CERES HAPPURG GmbH Sucursala Iernut” Adresa: Iernut, str.1 dec.1918, Bl.3, Sc.A, etaj 1, Ap.5, jud. Mures Telefon: 0740591529 e-mail: ameliarachita@yahoo.com Responsabil: Amelia Rachită Cod: RO – ECO – 015 Agreco R.F GODERZ GmbH Germania Reprezentanţa în România: ,,Agreco R.F GODERZ GmbH Germania Sucursala Romania”Adresa: Ploiesti, str.Magurii nr.4, Bloc 33, Sc.C Ap.16 Tel: 0244561615, 0722561819 e-mail: info@agrecogmbh.de Responsabil: Richard Goderz Cod: RO -ECO – 016 BIOAGRICERT SRL ITALIA Reprezentanţa în România: ,,BIOAGRICERT ITALIA SRL SucursaLa România” Adresa: Iasi, str. Aleea Mihail Sadoveanu nr.32 A Telefon:+40745790276; Tel/fax +40 232311411 e-mail: dan.grosu@bioagricert.org Responsabil: Dan Grosu

Cod: RO – ECO – 017 Certification Services International CSI GmbH Germania Reprezentanţa în România:,,Certification Services International CSI GmbH Germania Sucursala Romania” Adresa: Bucuresti, str. Reconstructiei nr.6, Bloc 28, Sc.2, etaj 1, ap 50, sect.3 Telefon: 0744655136; Tel./fax +40 216475983 e-mail: beeswoborders@yahoo.com Responsabil: Adrian Siceanu

Anexa 1.2

NOP - Programul Naţional de Agricultură Ecologică al SUA

Programul Naţional de Agricultură Ecologică (NOP) al SUA a intrat în vigoare pe 21 octombrie, 2002 şi este coordonat de serviciului de marketing, o ramură a Departamentului pentru Agricultură al SUA (USDA). Acest program a fost elaborat la cererea Congresului S.U.A. după ce, în anul 1990, a fost votată Legea privitoare la producţia de alimente ecologice (OFPA). NOP este o lege federală care cere ca toate produsele alimentare ecologice să îndeplinească aceleaşi standarde şi trebuie să fie certificate în conformitate cu acelaşi procese de certificare. Bazele Programului Naţional de Agricultură Ecologică (NOP) NOPul conţine standardele naţionale de agricultură ecologică şi programul de certificare a produselor ecologice pe baza recomandărilor a 15 membri ai Comitetului pentru Standarde (Norme) Ecologice Naţionale (NOSB). NOSBul este numit de către Ministrul Agriculturii şi este format din reprezentanţi ai următoarelor categorii: agricultori/cultivatori; manipulanţi/procesatori; distribuitori cu amănuntul; consumatori/de interes public; ecologişti; oameni de ştiinţă şi entităţi de certificare. În plus faţă de recomandările NOSB, pentru formularea acestor reglementări, USDA ţine cont şi de programele de certificare ecologică de stat, particulare şi străine. Reglementările NOP sunt suficient de flexibile pentru a se potrivi cu o gamă largă de operaţiuni şi produse, existente în fiecare regiune a Statelor Unite. Care este conţinutul reglementărilor NOP? Reglementările NOP interzic folosirea ingineriei genetice, a radiaţiilor ionizante şi a nămolurile de la staţiile de epurare în producţia ecologică de bunuri agricole şi alimentare ecologice. Ca regulă generală, toate substanţele naturale (non-sintetice) sunt permise în producţia ecologică şi toate substanţe sintetice sunt interzise. Lista naţională de substanţe non-sintetice şi sintetice permise şi interzise, este una din secţiunile acestor reglementări, care conţine şi excepţiile de la această regulă. Standardele (normele) de producţie şi manipulare se referă la producţia vegetală ecologică, colectarea din flora spontană, creşterea animalelor şi la prelucrarea (procesarea), transportul şi depozitarea produselor agricole ecologice. Culturile ecologice sunt cultivate fără a fi folosite pesticidele convenţionale, îngrăşămintele chimice şi nămoluri de la staţiile de epurare. Animalele crescute în sistem ecologic trebuie hrănite cu furaje ecologice şi crescute în aer liber. De asemenea, acestora nu li se dau antibiotice sau hormoni de creştere. Standardele (normele) de etichetare se aplică produselor agricole şi alimentare care conţin îngrediente ecologice şi se referă la procentul de ingrediente ecologice din produs: − Produs „100% ecologic”, trebuie să conţină numai ingrediente produse în sistem ecologic; −Produs „ecologic”, trebuie să conţină cel puţin 95% ingrediente produse în sistem ecologic; Produsele care îndeplinesc cerinţele de „100% ecologic” şi „ecologic” pot fi etichetate „USDA organic”. − Produsele procesate care conţin cel puţin 70% ingrediente ecologice pot fi etichetate „produse cu ingrediente ecologice”, menţionându-se cel mult trei dintre ingredientele sau grupele de alimente ecologice componente. De exemplu, supa cu cel puţin 70% ingrediente ecologice sau legume ecologice poate fi etichetată ca „obţinută din mazăre, cartofi şi morcovi ecologici” sau numai „obţinută din legume ecologice”. Sigla USDA nu poate fi folosită oriunde şi oricum. Pentru încălcarea acestor norme se aplică o penalizare de până la 11,000 $, oricărei persoane care vinde sau etichetează, în cunoştinţă de cauză, ca ecologic, un produs care nu este obţinut şi procesat conform reglementărilor NOP. − Produseleprelucrate care conţin mai puţin de 70 la sută componente organice nu pot fi

etichetate „ecologic”, dar pe etichetă pot fi menţionate componentele care sunt produse în sistem ecologic. Standardele (normele) de certificare stipulează cerinţele pe care sistemele ecologice de producţie şi manipulare trebuie să le îndeplinească pentru a fi acrediate de către agenţii de certificare autorizaţi de către USDA. Informaţiile pe care un solicitant (aplicant) trebuie să le prezinte agentului de certificare includ planul de activitate în sistem ecologic. Acest plan conţine, în afară de multe alte lucruri, informaţii privind practicile şi substanţele folosite în producţie, procedeele de întocmire a documentaţiei, practicile de prevenire a amestecului dintre produsele ecologice şi convenţionale, tipul operaţiilor care urmează a fi certificate, istoria tratamentelor solului. Normele de certificare se referă, de asemenea, la inspecţia internă. Fermele şi unităţile care realizează vânzări de produse agricole ecologice a căror valoare nu depăşeşte 5,000 $/an sunt scutite de certificare. Acestea pot eticheta produsele ca ecologice dacă îndeplinesc standardele ecologice, dar nu pot folosi sigla „USDA organic”. De asemenea, sunt scutite de certificare şi unităţile de distribuţie şi comercializare a produselor agro-alimentare ecologice, cum ar fi băcăniiile, magazinele şi restaurantele. Standardele (normele) de acreditare stabilesc cerinţele pe care un solicitant (aplicant) trebuie să le îndeplineasacă pentru a deveni agent de certificare acreditat de USDA. Normele sunt concepute pentru a fi siguri că toţi agenţii de certificare acţionează consecvent şi imparţial. Solicitanţii de succes vor angaja personal calificat, vor demonstra experienţa lor în certificarea producătorilor şi a distribuitorilor ecologici, vor preveni conflictul de interese şi vor menţine strictă confidenţialitatea. Durata de acreditare a agenţilor de certificare este de 5 ani, şi fiecare dintre aceşti agenţii sunt obligaţi să se supună unei inspecţii anuale de actualizarea a activităţii lor de certificare. Produsele agricole ecologice importate pot fi vândute în SUA numai dacă au fost certificate de către agenţi de certificare autorizaţi de USDA. USDA are agenţi de certificare acreditaţi în mai multe tări şi numeroase cereri de acreditatre. În locul acreditării USDA, un agent de certificare străin poate fi recunoscut, dacă USDA stabileşte că guvernul ţării respective poate acredita agenţi de cerificare, cu respectarea cerinţelor programului NOP al USDA.

Anexa 1.3

JAS - Standardul japonez de agricultură ecologică

Standardele (normele) JAS pentru produsele agricole şi alimentele ecologice prelucrate au fost stabilite în anul 2000, in baza Liniilor directoare pentru producţia, prelucrarea, etichetarea şi comercializarea produselor ecologice alimentare, care au fost adoptate de Comisia Codex Alimentarius. Sistemul JAS a fost completat în noiembrie 2005 cu Standardele (normele) JAS pentru produsele animaliere ecologice, alimente ecologice procesate de origine animală şi furaje ecologice pentru animale. Unităţile comerciale certificate de organisme din Registrul Japonez de organisme de certificare sau Registrul de organisme care supraveghează certificarea sunt acelea care produc sau prelucrează alimente sau furaje ecologice conform Standardelor (normelor) JAS şi sunt capabile să pună sigla JAS pe produsele lor. Reglementările JAS pentru produsele ecologice solicită ca, începând de la 1 aprilie 2001 (extins la 2002), toate produsele etichetate ca ecologice trebuie să fie certificate de către un organism Japonez de certificare (RCO) sau de un organism străin de certificare (RFCO), înregistrat la Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Pescuitului (MAFF), care afişează eticheta JAS şi numele organismului de certificare. Logo-ul JAS, ca marcă de calitate, a fost introdus pentru protejarea pieţii şi a consumatorilor japonezi. Acest sistem a fost recunoscut oficial ca echivalent al reglementărilor europene, cu excepţia hidroxidului de calciu, un produs pentru tratament foliar la meri, permis de Regulamentele (CE) nr 834/2007 şi 889/2008. Pe scurt, pentru operatorii care doresc să îşi exporte produsele ecologice în Japonia sub marca JAS echivalenţa înseamnă că criteriile de certificare şi standardele de referinţă de producţie/prelucrare/ambalare, sunt aceleaşi cu cele adoptate în cadrul Comunităţii Europene, în conformitate cu Reg. (CEE) Nr 2092/91. Cu toate acestea, regulamentele JAS au unele particularităţi. De exemplu, ele nu se referă la băuturi alcoolice şi produse de origine animală (inclusiv produse apicole). Normele impun ca numai prelucrarea (etichetarea) şi operaţiile de introducere pe piaţă să fie controlate de un organism de certificare japonez sau străin recunoscut de MAFF. Cu toate acestea, în cadrul Comunităţii respectarea regimului de control, atât al producătorilor şi în final, al vânzătorilor, trebuie să se asigure ca, de asemenea, furnizorii de ingrediente şi sub-contractanţii de "materii prime” sunt certificaţi în conformitate cu Regulamentul Cosiliului nr. 834/2007 şi Regulamentul Comisiei nr. 889/2008. Comparativ cu Regulamentul Cosiliului nr. 834/2007 şi Regulamentul Comisiei nr. 889/2008, reglementările privind etichetarea JAS, prezintă următoarele diferenţe:

- În cazul în care produsul finit conţine atât componente organice cât şi în conversie, eticheta trebuie să indice clar care sunt ecologice şi care, în conversie. În schimb, U.E. nu permite utilizarea de materii prime în conversie pentru prepararea unui produs alimentar ecologic;

- Întotdeauna, eticheta trebuie să conţină sigla JAS. În cazul în care sigla JAS nu este afişată, pe etichetă nu trebuie făcută nicio menţiune precum: ecologic, organic, produs biologic, 100% ecologic, produs ecologic străin, X% ecologic, sau orice altă menţiune referitoare la metoda de agricultură ecologică;

- În cazul în care produsul finit nu are sigla JAS, dar componentele sale o au, va fi posibil să se scrie, de exemplu, "salată care conţine legume ecologice" sau "ketchup făcut din roşii ecologice".

Sarcina persoanei responsabile cu Notarea Produsului este de a decide care grup sau loturi de produse au fost obţinute cu adevărat în conformitate cu metoda de agricultura ecologică

prevăzută în normele JAS şi care nu, indiferent de motiv. Prezenţa unei astfel de persoane responsabilă este de dorit de asemenea, pentru a îndeplini cerinţele Regulamentul Cosiliului nr. 834/2007 şi Regulamentul Comisiei nr. 889/2008, care prevede cerinţele minime de control, situaţia în care operatorul este obligat să ofere informaţii organismului de certificare pentru a înlătura orice îndoială în legătură cu conformitatea produsului şi suspendarea comercializării produsului, până la constatarea conformităţii.

Bibliografie

1.Council Decision (2006/144/EC) of 20 February 2006 on “Community strategic guidelines for rural development (programming period 2007 to 2013)”, in Official Journal of the European Union L 55/20, 25.2.2006; 2. http://europa.eu.int/eur-lex; 3 http://europa.eu.int/eur-lex; 4 Brussels, 21.12.2005, COM(2005)671 final (http://europa.eu.int/eur-lex/lex/LexUriServ/site/en/com/2005/com2005_0671en01.pdf); 5 European Commission Report (G2 EW – JK D(2005) “Organic farming in the European Union – Facts and Figures”, Bruxelles, 3th November 2005; 6 The IFOAM Norms are available on IFOAM website: www.ifoam.org; 7 Further information about Codex Alimentarius is available via thehomepage:www.codexalimentarius.net. There is also a special homepage on organic agriculture at the FAO Homepage: www.fao.org/organicag/; 8 http://www.ams.usda.gov/nop/indexIE.htm; 9 http://www.maff.go.jp/soshiki/syokuhin/hinshitu/e_label/index.htm; 10 http://www.ioas.org; 11 www.solagro.org; 12 This norm has been issued by UNI – Unification National Body of Italy (www.uni.it); 13 DIRECTIVE 2001/18/EC OF THE EUROPEAN PARLIAMENT AND OF THE COUNCIL of 12 March 2001 on deliberate release into the environment of genetically modified organism and repealing Council Directive 90/220/EEC. To the art. 2 defines the GMO like “an organism, with the exception of human being, in which genetic material has been altered in a way that doesn’t occur naturally by mating and /or natural recombination” (europa.eu.int/eur-lex/pri/en/ oj/dat/2001/l_106/l_10620010417en00010038.pdf); 14 To the beginnings of April 2006, in Brazil, has reunited the Convention for the Biological Variety, that adopted a “world moratorium for the experimentation and commercialization of Terminator”; 15 The patent right is damaging enormously the small farmers, also those that never used seeds GM: one thinks about the case of Percy Schmeiser, the Canadian farmer that, accused to have violated the Monsanto’s patent using illegally colza GMO without paying the seeds, he was then condemned from the Supreme Court Canadian to the payment of a fine of $400.000, although he was genetic victim of pollution. It is a shock sentence aiming to cancel the right of the farmers and that, above all, recognizes to the multinational the right to demand the payment of their royalties also when the GMOs arrive in the fields of the peasants accidentally; 16 www.vshiva.net; 17 www.soilassociation.org; 18 REGULATION (EC) N. 1830/2003 OF THE EUROPEAN PARLIAMENT AND OF THE COUNCIL of 22 September 2003 concerning the traceability and labelling of genetically modified organisms and the traceability of food and feed product produced from genetically modified organisms and amending Directive 2001/18/EC (europa.eu.int/eur-lex/pri/en/oj/dat/2003/l_268/l_26820031018en00240028.pdf); 19 COMMISSSION RECCOMANDATION (2003/556/EC) of 23 July 2003 on guidelines for the developmentof national strategies and best practices to ensure the coexistence of genetically modified crops withconventional and organic farming (europa.eu.int/eur-lex/pri/en/oj/dat/2003/l_189/l_18920030729en00360047.pdf); 20 www.gmofree-europe.org; 21 The long-awaited certification of product that a product or a service answer to the requisitioned and described from a normative document of reference. The certification of product has therefore like much reference documents normative how many are the products or services object of the certification; 22 The certification of product allows to affix on the preparation of the same product, the brand of conformity,that includes the logo of the organism of certification. It is it together of the organizational

structure, of the procedures and of the necessary resources to define and to achieve the business objectives of quality. The management for the quality is responsibility of all of the executive levels and its accomplishment involves all the personal one. The methods and the tools used, to verify the qualitative standard, I am the Guarantee of the Quality and the Control of the Quality (all the activity and the technical procedures - operating carried out to ensure itself that a product or a service I respect the qualitative standard); 23 Council Regulation (EC) No. 510/2006 of 20 March 2006 on the protection of geographical indications and designations of origin for agricultural products and foodstuffs and Council Regulation (EC) No. 509/2006 of 20 March 2006 on agricultural products and foodstuffs as traditional specialities guaranteed; 24 In this ambit, particular importance has assumed SAI’s initiative (Social Accountability International ), international organization that defines worldwide standard – norms SA 8000 – fit to highlight the social responsibility of companies, www.sa-intl.org;. 25 In environmental ambit, the ISO 14000 standards are specific for environmental management, they are recognized to international level, developed by ISO (International Organization for Standardization) international committees, www.iso.ch . Similar to it, but different for a lot of aspects, is EMAS Eco- Management and Audit Scheme. This system, defined by Reg. (CE) n. 761/2001, member States of U.E. and those ones of European Economic space adheres to, http://europa.eu.int/comm/environment/emas/index_en.htm; 26 They differentiate full members: Fairtrade Labelling Organizations, Forest Stewardship Council, International Federation of Organic Agriculture Movements, Marine Aquarium Council, Marine Stewardship Council, Rainforest Alliance, Social Accountability International; form associate member: Chemonics International, Global Ecolabelling Network, Institute for Agriculture and Trade Policy; 27 www.isealalliance.org; 28 For the complete version of the Code see: http://www.isealalliance.org/documents/pdf/P005_PD4_Jan06.pdf; 29 AA1000 Assurance Standard provides the guide lines for the drawing up of assurance. It is the first nonproprietary, open-source Assurance standard that covers the full range of an organization’s sustainability performance, www.accountability.org.uk; 30 www.bsi-global.com; 31 www.comerciojusto.com.mx; 32 www.certifiedorganic.bc.ca; 33 www.fairtrade.net; 34 www.fscoax.org; 35 www.fsccanada.org; 36 www.gen.gr.jp; 37 www.greenseal.org; 38 www.resource-solutions.org; 39 www.ifoam.org; 40 www.iso.ch; 41 www.aquariumcouncil.org; 42 www.msc.org; 43 www.sa-intl.org; 44 www.rainforest-alliance.org/programs/cap/index.html; 45 www.wrapapparel.org; 46 In Italy a network of educational farms is managed by A.I.A.B. Association: http://www.aiab.it/nuovosito/biofattorie/.

Întrebări şi răspunsuri:

1. Cum se numeşte programul U.E. care finanţează formarea profesională? a. F.P. 7; b. Leonardo da Vinci; c. CHANNEL; 2. Care sunt actele normative care reglementează producţia ecologică în România? a. Regulamentul (CEE) 2092/91; b. Regulametele (CE) nr. 834/2207 şi 889/2008; c. Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2000; 3. Care este sigla pentru produsele ecologice din Romania? a. 100% ecologic; b. a.e. c. organic farming;

5. Selectaţi, cel puţin, 3 din documentele care trebuie prezentate organismelor de control cu ocazia inspecţiilor periodice. Instiinţarea (cererea) privind producţia prin metode ecologice; Schiţa terenului fermei/unităţii de producţie; Cartarea agrochimică si pedologică; Planul anual de conversie/producţie ecologică; Evidenţa contabilă etc.; 5. Care este principala obligaţie a unitaţilor agro-ecologice care primesc sprijin comunitar? a. Să fie certificate ecologic; b. Să practice agricultura ecologică timp de 5 ani; c. Să valorifice producţia prin intermediul marilor lanţuri alimentare; 6. Care este cea mai importantă activitate în perioada de conversie?

a. Selectarea organismului de inspecţie şi certificare; b. Elaborarea planului de conversie; c. Echilibrarea ecosistemului; 7. Care sunt cele mai importante standarde pentru agricultura ecologică?

a. Standardul naţional de agricultură ecologică; b. Codex Alimentarius; c. Standardele U.E., NOP şi JAS; 8. Care sunt produsele care se subordonează direct conceptului şi normelor de trasabilitate? a. Alimentele; b. Produsele fitosanitare; c. Stimulatorii de creştere; 9. Care sunt principalele marci colective de calitate pentru identificarea unui produs tipic?

a. DOP; b. IGP; c. TSG; 10. Care sunt principalele tipuri de ferme didactice?

a. Ferme deschise; Ferme educaţionale şi Ferme şcolare; b. Ferme de vaci de lapte; Feme de pasari; Ferme de porci; c. Ferme ecologice; Ferme de subzistenţă si Ferme convenţionale;

Modulul 2. COMPETENŢE COMERCIALE Piaţa o fac consumatorii, care sunt, în general, foarte receptivi şi reacţionează emoţional la informaţiile de presă, astfel încât recentele scandaluri alimentare au contribuit la creşterea cererii de produse ecologice. La sfarsitul anului 2002, în Europa se cultivau in sistem ecologic 5.8 milioane ha, în 190 000 de ferme. Acestea reprezentau 4% din suprafaţa agricolă a Europei, iar în unele ţări circa sau mai mult de 10% şi, în anul 2004, o cifră de afaceri evaluată la 11 miliarde de Euro. Germania este cea mai larga piaţă din Europa cu 3,5 miliarde de €, care înseamnă aproximativ 30% din volumul total al pieţei U.E. Alte pieţe naţionale cu produse ecologice cu mai mult de 1 miliard € sunt: Marea Britanie (1,6 miliarde €), Italia (1,4 miliarde €) si Franţa (1,2 miliarde €). În ceea ce priveşte consumul, Danemarca este pe primul loc cu o medie de cheltuieli pe consumator de peste 60 €, urmată de Suedia (45 €), Austria (41 €) şi Germania (40 €). În multe alte ţări din U.E. media cheltuielilor per consumator pentru produsele ecologice este de peste 20 €: Belgia (29 €), Olanda (26 €), Franţa (25 €), Marea Britanie (24 €) si Italia (24 €)47. Această evoluţie ascendentă a pieţei produselor agricole şi alimentare ecologice s-a datorat următoarelor motive:

- pierderea încrederii in produse alimentare neecologice (convenţionale) după un şir lung de scandaluri alimentare;

- dorinţa consumatorilor de a evita reziduurile de pesticide din alimente; - dorinţa de a consuma alimente care nu conţin organisme modificate genetic

(OMGuri); - respectarea celor mai înalte standarde cu privire la bunăstarea animalelor; - protecţia şi îmbunătăţirea mediului înconjurător, inclusiv dorinţa de a proteja

mediul de contaminarea cu OMGuri; - încrederea în activitatea organismelor de inspecţie şi certificare şi în

standardele legale de producţie, cuprinzând toată producţia ecologică, inclusiv procesarea;

- asigurarea sănătăţii şi securităţii tuturor lucrătorilor din fermă şi din alimentaţie; Propunerile principale ale Comisiei Europene din Planul European de Acţiune pentru Alimente Ecologice şi Agricultură Ecologică48 sunt concentrate pe „dezvoltarea sistemului informaţional privind piaţa alimentelor ecologice” , prin creşterea nivelului educaţional al consumatorilor, furnizarea tuturor informaţiilor necesare consumatorilor şi producătorilor, stimularea folosirii siglei U.E., inclusiv pentru produsele din import, asigurarea transparenţei depline în cea ce priveşte standardele (normele) de producţie, îmbunătăţirea statisticii privind producţia disponibilă şi cererea şi oferta, ca instrumente politice şi de piaţă. Prima acţiune a Planului cu privire la piaţa alimentelor ecologice „modificările introduse prin Regulamentul Consiliului (EEC) nr. 2826/2000 (promovarea pieţei interne), dă Comisiei posibilităţi mai mari de a acţiona direct pentru a organiza campanii de informare şi promovare cu privire la agricultura ecologică. Acest lucru va fi posibil prin lansarea, la nivelul întregii U.E., a Campaniei multianuale de informare şi promovare pentru a informa, pe o perioadă de mai mulţi ani, consumatorii, cantinele instituţiilor publice, şcolile şi alţi actori cheie din lanţul alimentar, despre „meritele” agriculturii ecologice, în special beneficiile mediului înconjurător şi să educe consumatorii cum să recunoască produsele ecologice şi sigla U.E.

Mai mult, se vor lansa campanii de informare si promovare specializate pe tipuri bine definite de consumatori cum ar fi consumatorul ocazional si cantinele publice. De asemenea, cresc eforturile de cooperare ale Comisiei cu statele membre si organizaţiile profesionale pentru a dezvolta strategii pentru astfel de campanii”.

2.1. Strategii de piaţă Preţul scăzut al produselor agricole şi costurile mari de distribuţie, inclusiv în agricultura ecologică, determină fermierii să caute noi soluţii pentru menţinerea viabilităţii lor economice49. La producător ajunge doar o mică parte a preţului final al unui produs ecologic plătit de consumator. Cea mai mare parte a preţului unui produs agricol şi alimentar este încasată de negustor şi comerciantul cu amănuntul. În acest context, contactul direct dintre consumator şi producător (fermier) reprezintă un avantaj considerabil pentru ambele părţi, în ceea ce priveşte preţul, schimbul reciproc de cunoştinţe şi îmbunătăţirea nivelului cultural. Crearea acestei perspective este un pas esenţial pentru dezvoltarea agriculturii ecologice ca o agricultură inovativă şi model de sustenabilitate. Participarea la târguri este esenţială pentru fermierii şi ceilalţi producători de bunuri ecologice deoarece au posibilitatea să-şi expună produsele şi să încheie contracte şi alte acorduri comerciale. În continuare prezentăm căteva informaţii despre principalelor târguri ecologice din Europa: BIOFACH la Nuremberg în Germania şi SANA în Italia.

Nürnberg (Germania), februarie

Târgul internaţional de produse ecologice BioFach (http://www.biofach.de), se remarcă prin amploare, internaţionalitate şi putere inovativă. Acest eveniment adună, în fiecare an în luna februarie, la Nürnberg în Germania, aproximativ 2.100 de expozanţi, din care două treimi de peste hotare şi peste 37.000 comercianţi vizitatori din mai mult de 110 ţări. Târgul internaţional de la Nürnberg este responsabil cu organizarea expoziţiei BIOFACH sub autoritatea Ministerului Federal al Alimentaţiei, Agriculturii şi Protecţiei Consumatorului (BMELV) şi cu sprijinul Asociaţiei Germane a Industriei Târgurilor (AUMA). Sub patronajul IFOAM, BioFach aplică criterii stricte de participare pentru a garanta calitatea constant superioară a produselor expuse. Expoziţia profesională internaţională BioFach/Nürnberg cunoaşte pieţele, are experienţă şi oferă echipamente şi facilităţi adecvate. Conceperea târgului, oferă expozanţilor soluţii pentru toate problemele organizatorice şi tehnice legate de acest eveniment. Companiile din Asia, America de Nord şi America de Sud, interesate de piaţa produselor agricole şi alimentare ecologice, trebuie să se înscrie devreme pentru a fi sigure de un loc în pavilionul german, deoarece este o cerere foarte mare. Dezvoltarea pe termen lung de noi pieţe pentru produsele ecologice, reprezintă o oportunitate imensă şi o mare provocare pentru mute companii. Pentru a intra cu succes pe o piată ecologică dintr-o ţară străină, trebuie însă îndeplinite anumite condiţii. Fiecare ţară are cerinţe specifice, atâta timp cât structurile comerciale, îndrumările, legislaţia şi consumatori sunt interesaţi. O companie care aşteaptă să câştige un loc rapid şi sigur cu produsele sale peste hotare este sfătuită ca la început să obţină informaţii despre cerinţele specifice ale ţării respective.

Bologna (Italia), septembrie

Expoziţia internaţională SANA – ALIMENTAŢIE, SĂNĂTATE şi MEDIU (http://www.sana.it) este unul dintre cele mai importante evenimente pentru întreaga lume a produselor naturale: - 85.000 m2 spaţiu de expunere; - 16 pavilioane; - 1600 expozanţi, dintre care 400 din alte 45 ţări europene, SUA, Oceania, Africa; - 70.000 vizitatori, dintre care 50.000 de producători; - 3.500 comercianţi profesionişti; - 70 congrese - 900 jurnalişti; Ca urmare a importanţei mare pentru ALIMENTAŢIE, a rădăcinii istorice a expoziţiei, produselor certificate ecologic şi tipice le sunt alocate până la 7 pavilioane. Aici veţi găsi producători din toate regiunile Italiei şi delegaţii oficiale din diferite ţări străine, de la litera A, precum Argentina, până la litera U, precum Uganda, incluzând Austria, Brazilia, Germania, Tunisia etc. Cele 6 săli dedicate SĂNĂTĂŢII, includ toate produsele, tehnologiile şi instrumentele necesare pentru bunăstarea holistică realizată pe cale naturală: de la produse din plante şi fitoterapeutice la cosmetice naturale, de la medicina neconvenţională, la centre de sănătate. Trăind întrun „mod natural” înseamnă să dai atenţie mediului în care trăiesti şi muncesti, hainelor purtate şi impactului tuturor produselor şi instrumentelor de uz comun asupra mediului înconjurător. Tehnologii şi produse pentru clădiri eco-sustenabile, mobilier ecologic şi produse textile îşi găsesc expunerea perfectă în pavilonul SANA – MEDIU. Întrucât SANA urmăreşte atent promovarea educaţiei ecologice, a creat, în cooperare cu Bologna Fiere, primul salon expozitional dedicat în întregime pentru jocuri şi educaţie în armonie cu mediul, „SANALANDIA”. În interiorul unei grădini adevărate, sunt zone pentru joacă şi pentru efectuarea de activităţi specifice: laboratoare de reciclare, desen, sculptură, unde toate activităţile sunt făcute de copii pe întreaga perioadă a expoziţiei. Lecturi de carte şi spectacole pe teme ecologice au loc întrun teatru construit special, iar în interiorul unor cabane de lemn, asociaţii şi sponsori oferă şedinţe de degustare a alimentelor ecologice şi jucării executate din materiale care nu afectează mediul înconjurător. SANA, în afară de a fi un eveniment în care comerţul şi afacerile se împletesc strâns, are şi o valenţă culturală foarte puternică. În fiecare an calendarul evenimentelor găzduieşte zeci de congrese, workshopuri şi mese rotunde, atrăgând mii de comercianţi profesionişti din Italia şi de peste hotare şi numeros public. La acestea pot fi adăugate şi multe evenimente speciale, expoziţii care pun în lumină noile „Eco-tendinţe” şi sectoarele emergente. Capacitatea pentru expunerea tuturor produselor de calitate, valorile culturale ale spectacolului şi temele cu subiect de actualitate, atrag in fiecare an sute de ziarişti italieni şi străini. Aceştia asigură propagarea mesajelor SANA si a tuturor informaţiilor despre produsele naturale în ziare şi reviste şi prin radio, TV şi internet. SANA a năzuit, întotdeauna, să informeze consumatorii şi instituţiile despre noutăţile şi calităţile produselor ecologice şi a celor care nu afectează mediul, prin intermediul a mii de

expozanţi si a sute de ziarişti şi lideri de opinie, prezentând teme globale şi asigurând prezentarea şi pătrunderea produselor ecologice pe piaţa naţională si internaţională. Producătorii, asociaţiile de producători şi o gamă largă de grupuri de distribuţie au nevoie acum să folosească toate strategiile necesare pentru a completa procesul pătrunderii şi menţinerii produselor ecologice în meniul consumatorilor. Cunoscând că succesul pieţei sustenabile a produselor naturale merge mână în mână cu realizarea unui echilibru al mediului înconjurător, producţiei si al consumului bazat pe produse de calitate care pot fi cu adevărat identificate, apreciate şi valorificate prin canale eficiente de distribuţie, care garantează o securitate maximă, o gamă largă de produse şi preţuri competitive, se impune promovarea contactelor cu zone de producţie şi preţuri competitive.

Participarea la expoziţiile naţionale oferă, de asemenea, excelente oportunităţi de afaceri, iar în România cele mai reprezentative târguri pentru producătorii agricoli ecologişti autohtoni şi europeni sunt IndAgra Food&Drink şi IndAgra Farm de la Bucureşti, AGRARIA de la Cluj-Napoca şi ExpoAgroUtil de la Constanţa:

IndAgra Food&Drink şi IndAgra Farm sunt două manifestări expoziţionale internaţionale anuale organizate de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a României în cadrul Centrului Expoziţional ROMEXPO Bucureşti .

IndAgra Food&Drink (http://www.indagra-food.ro) se desfăşoară în primăvară, în ultima decadă a lunii mai, pe o suprafaţă de circa 20 000 m2 şi reuneşte mai mult de 300 de expozanţi din care peste 40% sunt străini. În cadrul acestei manifestări sunt organizate mai multe saloane specializate: Salonul Industriei Alimentare, unde expun firme producătoare sau/şi de comercializare echipamente de prelucrare a produselor agricole, echipamente de muls şi de prelucrare a laptelui, cărnii şi a altor produse zootehnice, echipamente pentru panificaţie, paste şi confecţii etc., precum şi de o gamă diversificată de produse alimentare: lapte şi brânzeturi, preparate din carne şi alte produse animaliere, fructe şi legume, miere şi produse apicole, ulei şi grăsimi vegetale, conserve etc.; Salonul „Piscicultură”, cu expozanţi din domeniul pisciculturii şi al prelucrării şi comercializării produselor piscicole; Salonul „EcoAgricultura”, cu producători şi furnizori de produse ahgricole şi alimentare ecologice; Salonul „Vinuri”, cu producători şi comercianţi de vin; Salonul „Băuturi”, cu producători şi comercianţi de băuturi alcolice şi răcoritoare. IndAgra Farm (http://www.indagra-farm.ro) se desfăşoară în toamnă, în a doua parte a lunii octombrie, pe o suprafaţă de peste 30 000 m2 şi reuneşte mai mult de 500 de expozanţi din care peste 30% sunt străini. În cadrul acestei manifestări sunt organizate mult mai multe saloane specializate cu echipamente pentru cultivarea terenurilor şi creşterea animalelor şi cu produse agricole şi alimentare, inclusiv salonul „EcoAgricultura”. Cu ocazia acestui acestui târg, se organizează, de asemenea, o serie de simpozioane, workshopuri şi mese rotunde, din care nu lipsesc cele cu tematică de agricultură ecologică.

AGRARIA (http://www.agraria.info.ro) este cel de-al doilea eveniment expoziţional cu profil agricol şi alimentar care se organizează în România. Acest târg este organizat anual, deobicei la începutul lunii mai, de către Expo Transilvania S.A. Cluj-Napoca, cel mai important centru expoziţional din Transilvania, cu sprijinul Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Cluj şi a altor companii importante din Cluj-Napoca. În cei peste 15 ani de activate, AGRARIA a contribuit constant la dinamizarea activităţilor economice din această zonă, inclusiv a agriculturii ecologice, ca urmare a participării, în fiecare an, a mai mult de 250 expozanţi din ţară şi străinătate şi a peste 100 000 vizitatori români şi străini.

ExpoAgroUtil (http://www.expoconstanta.ro/expozitii/EXPOAGROUTIL/14/) este un târg naţional cu participare internatională organizat de Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa în prima decadă a lunii iunie, care cuprinde mai multe saloane specializate: Salonul de tractoare, maşini şi echipamente pentru mecanizarea agriculturii; Salonul de substanţe chimice si biologice pentru fertilizarea si protecţia plantelor; Salonul de input-uri pentru agricultură şi industrie alimentară; Salonul de produse agro-alimentare ecologice şi tradiţionale; Salonul de apicultură; Salonul de flori; Salonul de finanţări şi asigurări, preponderant agricole; Reuniuni profesionale pe teme de actualitate. 2.1a. Canale de comercializare a produselor agricole şi alimentare ecologice; Despre comercializarea produselor ecologice se discută de mult timp. La început, s-a discutat dacă a fost bine că alimentele ecologice au fost introduse în supermarket-uri. Astazi, cea mai mare parte a discuţiilor au ca subiect pieţele locale, cantinele publice (din şcoli, spitale etc.) şi comerţul echitabil (37). Cererea din partea sectoarelor de catering şi servicii alimentare este în continuă creştere. A crescut şi numărul de restaurante, cafenele şi baruri care servesc produse ecologice. De asemenea, guvernele naţionale încurajează folosirea alimentelor ecologice în instituţiile publice şi, ca atare, un număr tot mai mare de şcoli folosesc produse ecologice în meniurile lor. De exemplu, la sfârşitul anului 2001, 340 de municipalităţi din Italia, în special din nordul şi centrul Italiei, au cerut servirea de hrană ecologică în şcoli. În alte regiuni economice au fost iniţiate acţiuni pentru promovarea serviciilor de furnizare a produselor organice în şcoli. Cu toate acestea, serviciile de catering ale produselor ecologice, private sau publice, trebuie susţinute cu informaţii adecvate pentru consumatori, copii şi părinţi. Pentru a îmbunătăţii calitatea serviciilor de catering, au fost elaborate Standarde specifice şi apoi distribuite Municipalităţilor, şcolilor, organismelor publice şi conducătorilor de cafetării şi cantine (restaurante şi auto-serviri). Anumite puncte ale acestor Standarde, a căror conformitate este verificată de organismele de inspecţie şi certificare, se referă la:

Materii prime (materii prime ecologice, preferabil certicate conform standardelor OFOAM, de origine locală sau din comerţul echitabil);

Tipul şi modul de gestionare a serviciilor (este preferată bucătăria locală, gestionare centralizată, oferite nu prea departe de salile restaurant);

Vesela, materialele textile şi de împachetat (sunt interzise materialele plastice, sunt permise cele din sticlă, metal şi teracotă, iar în anumite cazuri şi cele din hârtie şi carton);

Produse pentru curăţenie (produse biodegradabile cu impact redus asupra mediului şi, dacă este possibil, certificate, de exemplu, ECOCERTIFICATE).

Managementul deşeurilor (cel puţin, colectarea separată a hârtiei, cartoanelor, sticlei, materialelor plastice şi dacă este posibil, compostarea deşeurilor organice);

Informare/Instruire (informarea clară a consumatorilor şi, în consecinţa, a familiilor şi instruirea adecvată a conducătorilor) Autorităţile publice sunt consumatori majoritari în Europa, cheltuind 16% din Produsul Intern Brut (GDP) al U.E., sumă echivalentă cu jumătate din GDPul Germaniei. Folosind aceste fonduri pentru a cumpăra bunuri si servicii care

respectă şi mediul, se poate aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea sustenabilă.

Cumpărăturile „verzi” sunt, de asemenea, un exemplu şi un factor de influenţă a pieţei. Prin promovarea „achiziţiilor verzi”, autoritatiile publice pot încuraja industria pentru dezvoltarea tehnologiilor „verzi”. Pentru unele produse, lucrări si sectorul servicii impactul poate fi semnificativ, aşa cum achiziţiile publice controlează o mare parte a pieţei. Comisia Europeană a emis un Ghid50 privind achiziţile publice prietenoase cu mediul, pentru a ajuta autorităţile publice în lansarea cu succes o politicii „achiziţiilor verzi (ecologice)”. Ghidul explică posibilităţile practice oferite de Legea Comunităţii Europene şi prezintă soluţii simple şi efective care pot fi folosite la achiziţionarea publică. Ghidul este disponibil pe website-ul Europa al Comisiei51

privind achiziţii publice verzi (ecologice), care conţine informaţii practice, legături utile şi informaţii de contact. Agricultura ecologică este un contribuabil esenţial la creşterea economică şi diversificarea locală şi regională şi la dezvoltarea identităţii şi pieţei locale, contribuind astfel la revitalizarea comunităţiilor rurale si orăşăneşti. De exemplu, în Italia există o reţea numită „Citta del Bio„ sau „Oraşul Bio”52, deschisă tuturor administraţiilor locale care au investit deja în politici de sprijinire a agriculturii ecologice.

Fig. 8 Logoul „Orase Bio”

Introducerea alimentelor ecologice în cantinele şcolare, va fi una din primele măsuri prin care reţeaua „Bio – Oraşe” va începe să funcţioneze, împreună cu alte acţiuni pe teme de educaţie alimentară si educaţia consumului. Reţeaua promovează, de asemenea, sectorul „Eco - Rural”, care nu este un nou organism administrativ, ci mai degrabă un organism de coordonare care are scopul de a atrage şi coordona noi investiţii în mediul rural. Este un instrument de programare larg participativ al instituţiilor publice şi private, care sunt implicate în sistemul local de producţie şi care au o putere mai mare de negociere cu privire la diferitele aspecte ale agriculturii ecologice, turismul rural, meştesuguri, micile industrii etc. Importanţa canalelor comerciale individuale este diferită în statele membre. Pe de-o parte, în Belgia, Germania, Grecia, Franţa, Luxemburg, Irlanda, Olanda, Spania, sectorul ecologic este dominat de vânzarea directă şi magazine specializate. În

aceste ţări, în ultimii ani, vânzarea cu amanantul a crescut semnificativ. Pe de altă parte, în Danemarca, Finlanda, Suedia, Marea Britanie, Islanda, Ungaria şi Republica Ceha cele mai multe vânzării sunt concentrate in supermarket-uri (> 60%) şi în magazine nespecializate. Specialistii sunt convinşi că acolo unde produsele ecologice sunt vândute, în principal, prin supermarket-uri, creşterea şi raspandirea pieţei acestor bunuri este (şi va rămâne) mai mare decât în alte state membre53. Vanzarea directă sub toate formele, reprezintă cel mai important canal de vânzare a produselor ecologice, atât pentru consumator cât şi pentru fermier. Avantajele consumatorului sunt următoarele: reducerea preţurilor, achiziţionarea de produse de sezon şi proaspete, cunoaşterea produselor şi a zonei de origine. Pentru producător, principalele avantaje sunt: creşterea profitului, relaţia directă cu consumatorii, un nou rol al fermierului, promovarea produselor /soiurilor locale. Sunt diferite metode de vânzare directă: - „fermieri în oras”: pieţe locale, grupuri de cumpărători, evenimente promoţionale

etc.. - „orăşeni în fermă”: piaţa de la poarta fermei, ferme agroecoturistice etc.

Comercializarea directă si pieţele fermierilor sunt foarte importante în zonele rurale, în special în asociere cu agroecoturismul şi restaurantele locale.

Figura 9: Ferma agro-ecologica “Vannulo” – Italia

Figura10: “Fermieri in oras”

Pieţele de desfacere cu amănuntul, pot valorifica mai multe produse decat magazinele cu hrană sănătoasă şi ecologică şi reprezintă un punct important de contact pentru mulţi consumatori cu produsele ecologice. Unele supermarket-uri au, de asemenea, iniţiative de sprijin pentru creşterea consumului de produse ecologice. Se constată o tendinţă de creere de „supermarketuri ecologice”, cu suprafeţe de expunere a produselor ecologice pe mai mult de 300 m2. Puterea acestor canale de distribuţie constă în faptul că acestea combină confortul supermarketurilor obişnuite cu avantajele magazinelor de produse naturale (specializate în produse ecologice şi cu informarea amănuţită a consumatorilor. Cu toate acestea unii consumatori preferă alte pieţe de desfacere, pentru un contact mai apropiat cu producătorii şi scurtarea canalelor de comercializare (cu mai multe avantaje şi pentru fermier).

Având în vedere prevederile Regulamentelor Europene, verificările autorităţilor de inspecţie şi, în primul rând, creşterea cererilor consumatorilor pentru garantare a calităţii de produs ecologic, este recomandabil ca toţi vânzători cu amănuntul de produse organice şi, în particular de fructe şi legume, să primească o autorizare specifică din partea unui organism de inspecţie şi certificare. Aşadar, organismele de certificare trebuie să elaboreze proceduri corespunzătoare pentru inspecţia acestor activităţi şi să certifice respectarea regulilor şi regulamentelor. Aceste proceduri ţin cont de:

însuşirile specifice acestor activităţi; informaţiile furnizate vânzătorilor de către consumatori; garantarea de către vănzători ca produsele sunt obţinute în sistem ecologic; nevoia de a asigura şi spori încrederea consumatorilor în produsele

certificate. Toate acestea sunt verificate de către Inspectori, care conferă garanţia că evaluarea a fost corectă şi calitatea produselor corespunde legii şi cerinţelor consumatorilor. În afară de această garanţie suplimentară a consumatorilor, certificarea este o garanţie pentru comercianţi împotriva managementului necorespunzător şi competiţiei neloiale. Mai mult, activitatea de eşantionare şi testare a produselor efectuată prin procedurile de certificare la fiecare punct de vânzare, are rolul de menţine mult timp legăturile lanţului „producător – consumator”.

2.1.b. Agricultura ecologică şi piaţa teritorială;

Agricultura ecologică este un potenţial contribuabil la creşterea economică şi diversificarea locală şi regională şi la dezvoltarea identităţii şi pieţei locale, contribuind astfel la revitalizarea comunităţiilor rurale si orăşăneşti. Experienţa în agricultura ecologică este un exemplu clar de a uni dezvoltarea economică si conservarea resurselor, având în vedere protecţia mediului înconjurător şi sănătatea cetăţenilor. De exemplu, în Italia este o reţea numită „Oraşe Bio„54, deschisă tuturor administraţiilor locale care au investit deja în politici de sprijinire a agriculturii ecologice, prin care metodele productive devin măsuri culturale, la nivel teritorial. De la conversia fermelor la conversia întregului teritoriu, introducând noi activităţi economice, prestabilind „zona proiectului”, construind zona organică şi implicând cateva sectoare productive. Introducerea alimentelor ecologice în cantinele şcolare, va fi una din primele măsuri de aplicare a campaniei „Citta del Bio”, împreună cu alte acţiuni pe teme de educaţie alimentară si educaţia consumului. Reţeaua promovează, de asemenea, sectorul „Eco - Rural”, care nu este un nou organism administrativ, ci mai degrabă un organism de coordonare care are scopul de a atrage şi coordona noi investiţii în mediul rural. Este un instrument de programare larg participativ al instituţiilor publice şi private, care sunt implicate în sistemul local de producţie şi care au o putere mai mare de negociere cu privire la diferitele aspecte ale agriculturii ecologice, turismul rural, meştesuguri, micile industrii etc.

2.2. Piaţa şi noile tehnologii Furnizarea alimentelor ecologice este o activitate specifică impusă de consumator, consumatorii de alimente ecologice obisnuiti cerând mai multă transparenţă şi

corectitudine cu privire la toate verigile lanţului de distribuţie. Un slogan care revine adesea este: cumpără produse locale, ecologice şi preparate corect 55.

Trasabilitatea şi transparenţa sunt instrumente de marketing fundamentale pentru producţiile ecologice. În Uniunea Europenă, conform Regulamentul 178/2002, începând cu 01 ianuarie 2005, trasabilitatea sistemului alimentar este obligatorie. Comercializarea produsului agroindustrial „urmărit” se caracterizează prin furnizarea informaţiilor obţinute în timpul studiilor de trasabilitate, comunicarea eficientă a datelor trasabilităţii şi orice altă informaţie cu privire la produs la un cost scazut. Astfel, toate informaţiile culese de producător sunt disponibile şi pentru consumator, şi, eventual, ditribuitor. Toate acestea, sporesc valoarea adaugată a produsului final şi permit deschiderea de noi perspective în comercializare. Potenţialele sunt enorme, având în vedere imaginea şi valoarea transparenţei complete şi de documentare a produsului. Instrumentele tehnologice folosite pentru fructificarea serviciului se pot baza pe folosirea unui portal de navigare pe internet printr-un sistem de căutare capabil să informeze consumatorii punându-i în gardă cu privire la produsele pe care sunt pe cale să le cumpere. În esenţă, acestea dau consumatorului percepţia intrării virtuale în interiorul fermei, aruncând o privire asupra celui ce a realizat produsul pe care îl va pune pe masă.

Figure 12: Exemplu de portal pe internet privind trasabilitatea alimentelor ecologice

În agricultura tradiţională, înaintea industrializării, încrederea consumatorului s-a bazat pe contactul direct dintre producator şi consumator. Când cumpăra alimente, un orăşean ştia de unde provin şi adesea cine le-a produs. Globalizarea pieţei alimentare, a produs o distanţare fizică şi mentală între producători şi consumatori şi a creat o stare de îngrijorare printre consumatori. Această distanţă poate fi compensată prin instrumentele trasabilităţii. De asemenea, comerţul s-a schimbat mult de-a lungul anilor. Secolul XX a fost caracterizat de succesul producţiilor mari, cu scopul vânzării aceluiaşi produs la cât mai mulţi consumatori posibili. Noul secol este al produselor

particularizate, individualizate „doar pentru tine”, care pot fi produse in cantitaţi mari şi mai mai ieftin, dar în versiune individuală şi cu ajutorul noilor tehnologii. Tendinţa actuală este de comercializare „unul la unul” care are ca scop vânzarea unui lot variat de produse unui singur consumator, unei singure familii. Folosirea internetului devine un procedeu general pentru contactul dintre partenerii de afaceri (B & B = bussines to busines), în achiziţii şi logistică. Astfel, siguranţa pieţei constă în personalizarea (particularizarea în masă şi preţuri dinamice) produselor si serviciilor. Scopul este să satisfacă cerinţele individuale, la preţuri individuale scăzute, determinate de avantajele productiei in masa (ex. E-commerce). Rezultatul acestei pieţe alternative constă în reducerea preţurilor pentru consumatori şi creşterea câştigului pentru fermieri. De asemenea, aceasta dă consumatorilor posibilitatea de a şti unde şi cum au fost obţinute produsele. Între formele de comercializare directă şi vânzarea spre o piaţă anonimă, există însă o diferenţă calitativă clară. Contactul direct cu consumatorii are o mare valoare, iar consumatorii care cumpară direct de la fermier capătă o legătură mai puternică cu pământul, sunt mai atenţi şi înteleg mai bine sistemul agricol.

Figure 12: Exemplu de E-comert: www.eurorganicshop.com

2.3. Etichetare 2.3.a. Legislaţia internaţională privind etichetarea alimentelor ecologice; Etichetarea si reclama metodelor de productie ecologica se refera numai la produsele care se supun legislatiei comunitare, mai mult, producatorul trebuie sa fie subiectul masurilor de inspectie prevazute in regulamente, iar pe produs trebuie indicat numele/numarul de cod al organismului de inspectie. Cand un produs alimentar este etichetat inseamna ca este bine controlat prin lege. Consumatorii pot cumpara alimente ecologice fara grija, pentru ca un produs

certificat a fost verificat inainte de a ajunge la vanzare. Verificarea este in sarcina organismului de certificare, o organizatie care are rolul de a stabili ca fermierii si producatorii ecologisti respecta regulile de obtinere a produselor ecologice. De asemenea, organismele de certificare sunt controlate de guvern pentru a se asigura ca isi fac treaba efectiv. Etichetarea si reclama produselor alimentare pot contine informatii despre metodele de productie ecologica in descrierile de vanzare numai daca cel putin 95% din componentele de origine agricola ale acestor produse sunt ecologice. Produsele alimentare trebuie sa contina pana la 5% componente produse prin metode conventionale numai daca aceste componente nu se gasesc pe piata ecologica comunitara (lista ingredientelor alimentare - partea C a anexei VI la regulamentul CEE nr. 2092/91) Produsele alimentare care contin intre 70% si 95% componente ecologice pot fi insotite de informatii privind metodele ecologice numai in lista de ingrediente si nu in descrierile de vanzare. Indicatiile nu pot fi mai accentuate decat celelalte din lista de ingrediente. Procentul de ingrediente de origine organica trebuiei specificat. Cand continutul de componente agricole de origine organica este mai mic de 70%, eticheta si reclama nu trebuie sa contina nici-o informatie despre metodele de productie ecologica. In perioada de conversie (2 ani pentru culturile anuale si 3 ani pentru cele perene), poate fi folosita indicatia “Produs in conversie la agricultura ecologica”, numai daca au fost recoltate dupa 12 luni de la trecerea la agricultura ecologica..

Logoul European pentru productia ecologica a fost stabilit prin Regulamentul (EC) Nr. 331/2000. Acest logou nu este insa obligatoriu. Producatorii il folosesc numai daca vor si produsele lor indeplinesc in intregime cerintele de produs ecologic . Logo-ul si indicarea organismului de inspectie pot fi folosite numai pentru anumite produse care sunt prevazute de Regulamentul Nr. 2092/91, si daca indeplinesc urmatoarele conditii:

cel putin 95% din componente au fost produse prin metode ecologice; produsele sunt inspectate in conformitate cu Regulamentul proceselor de productie

si preparare. Aceasta inseamna ca operatorii implicati in productia agricola, procesare, ambalare si etichetare a produselor trebuie sa fie subiectul unei scheme de certificare;

produsele sunt vandute direct de catre producator sau preparator ambalate sau duse la piata preambalate;

pe produse se mentioneaza denumirea sub care a fost certificat produsul, numele sau denumirea comerciala a producatorului, preparatorului sau al vanzatorului, impreuna cu numarul organismului sau al autoritatii de inspectie. Regulamentul (EEC) Nr. 2092/91, mentioneaza cateva conditii privind reclama produselor ecologice. Scopul acestor reguli este de a se asigura ca reclama nu va compromite efectele regulilor care asigura transparenta etichetarii. Firmele producatoare de alimente ecologice au putine legi privind drepturile ce decurg din etichetarea acestor produse. Legislatia agriculturii organice a UE stabileste ca “etichetarea nu da nici-un drept care sa sugereaze cumparatorului ca indicatia ca este produs organic este o garantie ca produsul este superior din punct de vedere organoleptic sau al calitatii nutritive si al sanatati. Cu alte cuvinte, afirmatiile ca un produs ecologic este cel mai gustos, bun pentru tine sau de calitate

superioara, nu este permisa. Folosirea expresiilor, precum “liber de OMG” sau “Liber de pesticide” este, de asemenea, descurajata, pe cand alimentele ecologice dau, indubitabil, cea mai mare sansa consumatorilor sa scape de OMGuri si pesticide. In aceste zile ale poluarii genetice, acela care asigura o astfel de garantie este doar bravul producator ecologic. Este preferata expresia “Standardele de agricultura ecologica interzic tehnologiile OMG si folosirea pesticidelor si a ingrasamintelor chimice”. Curtea Europeana de Justitie a stabilit la data de 14.07.2005 ca termenul “bio” este protejat si se refera, in toate limbile comunitatii, numai la agricultura ecologica. In trecut, au aparut insa contradictii in folosirea termenului “bio”, in particular in Spania, une acesta este pernis si pentru alte metode de productie. Noul logo european al agriculturii ecologice este in procesul de selectarea a noilor propunerilor si va fi aprobat cat mai curand posibil. 2.3.b. Etichetarea “Fair - trade”; Comertul echitabil este un parteneriat de comert, bazat pe dialog, transparenta si respect, care solicita echitate deplina in comertul international. Succesul “Fair – trade” din ultimii ani (in Europa valoarea neta a comertului cu amanuntul pentru produsele de tip “Fair-trade” a fost, in anul 2004, de 660.000.000 €) poate contribui la dezvoltare sub eticheta “Fair-trade”, permitand multor companii comerciale sa devina parteneri “Fair-trade”. Eticheta “Fair-trade” garanteaza ca un anumit produs se conformeaza dezvoltarii producatorilor si lucratorilor.

Fig. 13 Eticheta “Fair-trade”

In Europa, sunt 4 organizatii “Fair-trade” multinationale: “FLO” (Fair Trade Labelling Organizations International), organizatii internationale de certificare “Fair-Trade”; “IFAT” (International Fair Trade Association), Asociatia Internationala “Fair-trade”; “EFTA” (European Fair Trade Association), Asociatia Europeana “Fair-trade”; “NEWS!” (Network of European Worldshops), Reteaua Europeana a Magazinelor Lumii.

Organizatia umbrela mondiala FLO s-a infiintat de doua organizatii:

FLOCert, una din cele mai mari organizatii de certificare care are ca obiectiv, aspectele sociale si de mediu si, in mod obisnuit, inspecteaza si certifica circa 420 de organizatii de producatori;

FLO e.V, o asociatiei a mai multor producatori, care are 20 de organizatii membre. Aceasta elaboreaza si revizuie standardele si sprijina producatori in castigarea si mentinerea certificarii pentru a valorifica oportunitatile pietei.

IFAT, este o asociatie internationala formata din 300 organizatii din 60 de tari ai carei membri sunt cooperative de productie, asociatii, companii de export, importatori, comercianti cu amanuntul, retele nationale si regionale “Fair-trade” si Organizatii de sprijin “Fair-trade”;

EFTA, este o asociatie a 11 organizatii de import din 9 tari;

NEWS!, este o retea a 15 asociatii nationale de magazine din intreaga lume, care reprezinta circa 2.400 magazine din 30 de tari.

Din anul 1996, cooperarea dintre aceste 4 retele internationale s-a dezvoltat foarte mult. Sub acronimul FINE (aparut in primele scrisori ale FLO, IFAT, EFTA si NEWS!) reprezentanti acestor organizatii se intalnesc periodic pentru a-si coordona munca lor. FINE, este implicat in dezvoltarea unui sistem integrat de monitorizare a intregii miscari “Fair-trade” si in sprijinul activ la nivel international. Produsele “Fair-trade” pot fi gasite de consumatorul final in multe feluri, dar cel mai frtecvent in magazine (2800 in UE 25) si supermarketuri (produse “Fair-trade” se gasesc in circa 5700 supermarketuri din UE 25).

Bibliografie

47 Commission Européenne - Direction Générale De L'agriculture Et Du Développement Rural, Report « Organic farming in the European Union – Facts and Figures», Bruxelles, 2005; 48 COM(2004)415 final - Brussels, 10.06.2004; 49 Cristina Grandi (IFOAM Liaison Office to FAO), Alternative Markets for Organic Product, Proceedings of International roundtable “Organic Agriculture and Market Linkages”, organized by FAO and IFOAM, Rome, November 2005; 50 Commission of the European Communities, Handbook on environmental public procurement, Brussels, 18.8.2004 – SEC(2004) 1050; 51 http://europa.eu.int/comm/environment/gpp/; 52 www.cittadelbio.it; 53 European Commission Report (G2 EW – JK D(2005) “Organic farming in the European Union – Facts and Figures”, Bruxelles, 3th November 2005; 54 www.cittadelbio.it; 55 Nadia El-Hage Scialabba (Food and Agriculture Organization of the United Nations), Global Trends in Organic Agriculture Markets and Countries’ demand for FAO assistance, Proceedings of International roundtable “Organic Agriculture and Market Linkages”, organized by FAO and IFOAM, Rome, November 2005.

Intrebări şi răspunsuri

1. Care este cauza principală a creşterii pieţei produselor ecologice? R1. Pierderea încrederii consumatorilor în produsele alimentare convenţionale;

R2. Diversificarea producţiei de bunuri agro-alimentare ecologice; R3. Îmbunătăţirea mediului înconjurător;

2 Care este principala măsură pentru menţinerea şi sporirea viabilităţii economice a unităţilor producătoare de bunuri ecologice ?:

R1. Reducerea cheltuielilor de producţie; R2. Creşterea volumului de produse agricole şi alimentare; R3. Participarea la târguri naţionale şi internaţionale de profil;

3. Care sunt principalii furnizori de inputuri ecologice? R1. Furnizorii specializaţi; R2. Supermarket-urile; R3. Magazinele cu produse ecologice; 4. Care este nivelul de risc în cazul aprovizionării de pe internet? R1. Mare; R2. Mic; R3. Mijlociu; 5. Care sunt consumatorii majoritari de bunuri ecologice în Europa? R1. Autorităţile publice; R2. Firmele private; R3. Orăşenii;

6. Care este cea mai importantă măsură de (in)formare a consumatorului de produse ecologice: R1. Organizarea de seminarii, mese rotunde, workshopuri etc. tematice; R2. Introducerea de meniuri ecologice în cantine şcolare, muncitoreşti şi din instituţii publice şi în restaurante; R3. Popularizarea radio şi TV; 7. Care este cel mai important canal de distribuţie a bunurilor ecologice? R1. Vânzarea în supermarket-uri; R2. Vânzarea directă, de la producător; R3. Vânzarea în magazine specializate; 8. Care sunt elementele cheie pentru vânzarea cu succes a produselor ecologice? R1. Trasabilitatea şi transparenţa; R2. Calitatea şi cantitatea; R3. Diversitatea şi disponibilitatea 9. Ce conţin etichetele produselor ecologice? a. Informaţii despre metoda de producţie; b. Logo-ul de agricultura ecologică al Romaniei si U.E; c. Informaţii privind anul de conversie; 10. Ce sugerează etichetarea „FAIRTRADE” a. Comerţ liber; b. Echitate deplină in comerţul internaţional; c. Liber de OMG;

MODULUL 3. COMPETENŢE TEHNICE

3.1. Principiile agriculturii ecologice

3.1.a. Sistemul de management holistic al producţiei ecologice Conform definiţiei din Codex Alimentarius, "Agricultura Ecologică este un sistem de management holistic al producţiei care promovează şi intensifică sănătatea agro – ecosistemelor, inclusiv biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică din sol, metodele organice de producţie care pun în prim – plan practicile de management faţă de imputurile care nu ţin de fermă, luând în considerare cerinţa adaptării sistemelor la condiţiile locale. Acestea sunt însoţite de utilizarea, acolo unde este posibil, a metodelor agronomice, biologice şi mecanice, în opoziţie cu utilizarea materialelor sintetice, pentru realizarea oricărei funcţii specifice în cadrul sistemului."

3.1.b Principiile sănătăţii, ecologiei, echităţii si precauţiei După un proces participativ intens, în Septembrie 2005, Adunarea Generală a IFOAM reunită la Adelaida, în Australia, a aprobat noile „Principii de Agricultură Ecologică” 1. Aceste Principii prezentate in Anexa 3.1, sunt rădăcinile pe care creşte şi se dezvoltă agricultura ecologică.

3.2. Managementul fertilităţii solului “Menţinerea fertilităţii solului este prima condiţie a oricărui sistem de agricultură de lungă durată”; cu aceste cuvinte, în anii 40’, faimosul agronom englez Sir Albert Howard2 a pus bazele agriculturii ecologice.

3.2.a. Fertilitatea solului; Fertilitatea solului este capacitatea solului de a susţine cultivarea plantelor pe termen lung. Ea trebuie menţinută şi dacă se poate, îmbunătăţită. Agricultura ecologică interzice cu severitate utilizarea îngrăţămintelor chimice. Inputurile externe sunt înlocuite cu practice specifice de management care menţin şi cresc fertilitatea solului pe termen lung. Înţelegerea dinamicii şi caracteristicilor materiei organice din sol este astfel de importanţă fundamentală, deoarece materia organică împreună cu apa şi oxigenul disponibil (la nivelul rădăcinilor) determină disponibilitatea nutrienţilor pentru plantele cultivate. Fertilitatea şi activitatea biologică a solului trebuie să fie menţinută sau crescută, în primă instanţă prin:

a) cultivarea plantelor leguminoase, a îngrăşămintelor verzi sau a plantelor cu rădăcini adânci într-un program multianual de rotaţie;

b) încorporarea îngrăşămintelor naturale rezultate din creşterea animalelor la o limită de 170 kg N/ha/an;

1 Normele IFOAM pentru Producţia şi procesarea ecologică, Ed. IFOAM, Bonn, 2005 (www.ifoam.org). 2 Sir Albert Howard, Un testament agricol, Oxford University Press, 1940

c) încorporarea altor materii organice din agricultura ecologică, în conformitate cu reglementările UE.

3.2.b. Compostarea şi reciclarea biomasei; Fermierii care practică agricultura ecologică pun în practică, în cadrul fermelor, reciclarea (compostarea) biomasei pentru asigurarea nutrienţilor pentru plante. Fermierii care folosesc metode agricole cu utilizarea intensivă a chimicalelor au abandonat în general metodele tradiţionale şi naturale de reciclare a nutrienţilor, înregistrând o degradare a solului şi creşterea sensibilităţii plantelor la boli şi dăunători. “Potenţialul reprezentat de compostare de a transforma deşeurile organice din agricultură în resurse pentru agricultură, pare a fi o idee atractivă. Compostarea oferă câteva beneficii, cum ar fi creşterea fertilităţii şi sănătăţii solului şi prin acestea creşterea productivităţii culturilor agricole, îmbunătăţirea biodiversităţii solului, reducerea riscurilor ecologice şi un mediu înconjurător mai bun”3 şi 4. În timpul compostării, materialele organice brute sunt transformate în materiale humice cu molecule mari. Rezultatele variază în funcţie de condiţiile de fermentare şi materialele folosite iniţial (materiale de origine animală şi/sau vegetală) şi de vietăţile care trăiesc în grămada de gunoi. În stadiile de descompunere, diferiţi microbi şi specii de animale superioare iau parte la procesul de compostare. În prima fază, mezofilă, temperatura şi pH-ul cresc uşor şi rolul ciupercilor mezofile şi a microorganismelor devine semnificativ. În faza următoare, termofilă sau fierbinte, cele mai uşor degradabile substanţe sunt descompuse rapid. Temperatura atinge maximum de 60-70°C, bacteriile termofile înlocuiesc ciupercile, iar pH-ul devine alcalin deoarece amoniacul este eliberat din proteine. Când viteza de reacţie şi, în consecinţă, temperatura scad, se mai pot deosebi doar materialele cele mai rezistente iar procesul intră în cea de a treia fază, cea de maturare. În acest moment ciupercile descompun celuloza şi alte substanţe cu molecule mari. Acest stadiu durează câteva săptămâni. Maturarea, cea mai lungă şi ultima dintre fazele de compostare, durează luni de zile. Pe lângă ciuperci şi bacterii creşte numărul actinomicetelor care joacă un rol cheie în producerea humusului şi a acizilor humici. Macroorganismele revin în grămada de gunoi şi contribuie la formarea azotului uşor asimilabil, ciupercile făcând în schimb nutrienţii disponibili pentru legăturile organice. La sfârşitul procesului rezultă un compostul matur, cu un miros specific de pământ, produs de marele număr de actinomicete care trăiesc aici. În timpul maturării compostului, trebuie asigurată o aerare continuă, deoarece compostarea se bazează doar pe procese aerobe, în contrast cu maturarea îngrăşământului natural.

3.2.c. Rotaţii, îngrăşăminte verzi şi culturi asociate (intercalate) Prin “rotaţia culturilor” se înţelege că plantele sunt cultivate într-o anumită succesiune pe aceeaşi suprafaţă de teren, cu revenirea primei culturi după o

3 R.V. Misra şi R. N. Roy, Metode de compostare în cadrul fermelor, FAO, Rome, 2002 (www.fao.org).

durată determinată de timp (doi, trei, patru, cinci, … ani). Scopurile sunt acelea de a menţine durabilitatea solului, a păstra echilibrul condiţiilor din sol şi a controla buruienile care apar în câmp. Practica îngrăşămintelor verzi constă în cultivarea unei specii sau a unui amestec de specii ierboase, fără scopul de a le recolta ci de a încorpora în sol biomasa verde produsă de ele, pentru a creşte sau menţine fertilitatea solului şi a introduce în sol nutrienţi pentru culturile următoare. Practica este destul de simplă şi dă rezultate impresionante. În plus este singura şansă pentru agricultorii care nu fac rotaţia culturilor de a îmbunătăţii însuşirile fizico-chimice ale solului şi a produce mari cantităţi de azot la costuri mici. Cel mai cunoscut exemplu este însămânţarea de specii de leguminoase de toamnă, precum mazărea de câmp, care apoi se încorporează în sol. De asemenea, se pot utiliza graminee, crucifere şi alte specii ierboase. Această tehnică nu se limitează doar la funcţia de fertilizare (care este cea mai importantă) dar se extinde şi la multiplele efecte în protecţia solului, îmbunătăţirea structurii, controlul bolilor, dăunătorilor şi buruienilor şi nu în ultimul rând la menţinerea apei în sol. Pe scurt, principalele funcţiuni ale “îngrăşămintelor verzi” sunt: îmbunătăţirea structurii fizico – chimice a solului (rădăcinile ierburilor pătrund în sol, îi cresc porozitatea şi îi sporesc capacitatea de reţinere a apei), protecţia solului împotriva eroziunii, reţinerea apei din sol, creşterea cantităţii disponibile de nutrienţi, stimularea activităţii microbiene, ţinerea sub control a buruienilor, acţiunea biocidă (plantele pot produce sisteme de apărare prin intermediul moleculelor naturale biologic active) şi contribuţia la echilibrarea conţinutului de humus. În agricultura modernă, folosirea “îngrăşămintelor verzi” este o tehnică recomandată cu căldură. Ea nu este neglijată nici în agricultura convenţională. În agricultura ecologică este indispensabilă, nu doar pentru numeroasele avantaje pe care le oferă ci şi pentru faptul de a conferi mai multă autosusţinere sistemului. Culturile intercalate, creşterea a două sau mai multe culturi în asociere, în cadrul unei singure parcele comune, pentru a valorifica efectul interacţiunii dintre culturi. Resursele pentru creşterea plantelor (cum ar fi lumina, apa şi nutrienţii) sunt absorbite şi transformate în biomasă vegetală într-un grad mai mare în cazul culturilor intercalate, ca rezultat al diferenţelor de competitivitate dintre diferite culturi. Utilizarea mai eficientă a resurselor de creştere a plantelor aduce avantaje recoltelor şi stabilitate mai mare, în comparaţie cu culturile singulare. Mai mult, profilul multifuncţional al culturilor intercalate joacă multiple roluri în cadrul agroecosistemului, cum ar fi rezistenţa la perturbările climatice, protecţia în parte a speciilor de plante cultivate faţă de dăunătorii şi bolile specifice, o mai mare competiţie cu buruienile, îmbunătăţirea calităţii produselor şi reducerea impactului negativ al culturilor arabile asupra mediului înconjurător. De exemplu “leguminoasele pentru boabe în combinaţie cu cerealele se completează în hrana animalelor. Leguminoasele asigură proteinele iar cerealele furnizează carbohidraţii. Cerealele şi leguminoasele pentru boabe se pot cultiva

intercalat, putând fi recoltate împreună amestecat şi folosite direct ca nutreţ sau se pot separa pentru folosire individuală”4. 3.2.d. Îngrăşăminte autorizate Agricultura ecologică doreşte să reducă la un nivel minim orice folosire a inputurilor din afara fermelor (acestea sunt permise doar excepţional şi sub controlul organismelor de inpecţie) şi refuză folosirea oricărei substanţe obţinută prin procese de sinteză chimică. Pentru a nu avea dubii în ceea ce priveşte inputurile care pot fi folosite în agricultura ecologică din Uniunea Europenă, comisia a elaborat lista îngrăşămintelor şi amendamentelor (anexa 3.2) autorizate în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 şi menţinute conform articolului 16 alineatul (3) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 834/2007 şi a celor autorizate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 834/2007. Consultantul în agricultură ecologică trebuie să fie conştient că agricultura ecologică se va confrunta cu lipsa de îngrăşăminte, din cauza condiţiilor climatice care determină o mineralizare rapidă a materiei organice din sol şi a ritmului încet de dezvoltare a creşterii animalelor în regim ecologic. 3.2.e. Lucrările solului Lucrările solului au o multime de functii diferite roluri: pregătesc terenul pentru însămânţarea culturilor, reduc densitatea aparentă a solului (afaneaza solul), permit introducerea unor substanţe în sol, cresc eficienţa îngrăşămintelor şi a metodelor de combatere a buruienilor si dăunătorilor şi bolilor. În sisteme agricole convenţionale (intensive), cu practicarea lucrărilor intensiv, solurile pierd din calitate. Soluţia o reprezintă scăderea intensităţii lucrărilor agricole. Alegerea sistemului optim de cultivare (privind maşinile, metodele şi momentele de lucrare a solului) este fundamentală în păstrarea calităţii solurilor, mai ales în zonele cu climat secetos, unde eroziunea şi deşertificarea sunt pericole permanente. De asemenea, lucrările solului sunt importante şi pentru obţinerea de producţii bune timp indelungat, fără a afecta negativ capacitatea de producţie a solului în viitor. Tehnicile de lucrare a solului sunt strâns legate de rotaţia culturilor şi progamele de fertilizare cu gunoi de grajd. Solul poate fi lucrat cu mai multe tipuri de maşini, care pot fi clasificate în 3 grupe principale: - Unelte cu răsturnarea brazdei: taie solul în felii, pe care apoi le răstoarnă, mai mult sau mai puţin complet, aducând la suprafaţă straturile de sol din adâncime. Cu excepţia culturilor care compactează solul sau favorizează îmburuienarea, folosirea plugului trebuie redusă la minim, mai ales în agricultura ecologică. - Unelte fără răsturnarea brazdei: taie, mărunţesc şi afânează solul, fără a amesteca straturile de sol. - Unelte care amestecă straturile de sol: realizează sfăramarea solului în bulgări mici şi amestecă straturile de sol.

4 Julia Kinane şi Michael Lyngkjær, Departamentul de Biosisteme, Risø, în Darcof eNews (Centrul Danez de Cercetări pentru Agricultură Ecologică), www.darcof.dk.

Uneltele cele mai întâlnite în agricultura ecologică sunt: cizelul – care lucrează la adancimi de pană la 30 cm şi combinatorul, care lucrează la o adâncime de pană la 15 cm şi amestecă stratul superficial de sol.

Figura 14: Cisel

Figura 15: Grapă cu discuri în lucru

Lucrarea cu cizelul este o procedură clasică de pregătire a solului, care are două funcţii importante:

- mărunţeşte bulgării de pământ şi micsoreaza spaţiile dintre ei şi, lucrând în adâncime, uniformizează profilul de sol şi menţine o rată favorabilă între fracţia lichidă şi cea gazoasă a solului;

- aduce rădăcini şi rizomi de buruieni la suprafaţă, astfel încât acestea sunt expuse acţiunii aerului şi soarelui. Această lucrare se face, mai ales la sfârşitul iernii şi asigură afânarea stratului superficial de sol. Se întâlnesc mai multe tipuri de cizele, care în general sunt formate din o serie de braţe, mai mult sau mai puţin curbate, rigide sau elastice care se termina cu organe active (sape) de diferite forme, frecvent sub formă de săgeată, înşirate pe un cadru metalic. Aceste organe active pătrund în sol şi realizează acţiunile amintite ca urmare a deplasării utilajului prin tractare. Vibrocultorul (parte componenta a combinatorului) în schimb, operează prin intermediul unei bare cu secţiune pătrată sau rotundă, pe care se afla diferite tipuri de organe active. Prin tractarea barei suport, organele active scot bulgarii la suprafaţă şi-i marunţesc, iar partea fina de sol pătrunde în adâncime.

Figura 16: Vibrocultor

O altă lucrare tipică în agricultura ecologică este grăpatul, care se face pentru pregătirea solului, iar uneori in vegetatie. Lucrarea de grapat are scopuri multiple: - mărunţeşte bulgării la pregătirea patului germinativ; - înlocuieşte lucrarea de arat; - distruge buruienile;

- îngroapă resturilor de plante, îngrăşămintele minerale şi unele tipuri de îngrăşăminte verzi. Funcţie de scop şi de variabilitatea condiţiilor de sol şi de clima se pot folosi diferite tipuri de grape. De exemplu, grapele cu discuri se foloseste pentru mărunţirea bulgărilor şi îngroparea resturilor vegetale, freza şi grapa cu lant (zale) se folosesc pentru ţinerea sub control a buruienilor în horticultură şi pe terenurile arabile, pentru spargerea crustei superficile formate de ploi sau de la udat şi în caz de necesitate, pentru aerarea solului şi in consecinţă pentru creşterea gradului de mineralizare a materiei organice în profunzime. O altă unealtă folositoare şi avizată pentru agricultura ecologică este săpătorul. Sunt unele tipuri nu prea grele şi uşor de manevrat. Săpătorul se foloseşte pentru a intoarce solul la o adancime potrivita, incorporand materia organică prezenta la suprafata solului si fara a produce hardpan. .

Figura 17: Săpător

Muşuroirea (bilonarea) este o altă lucrare folosită frecvent în agricultura ecologică. Se fac mici muşuroaie (biloane) de pământ la baza plantelor cultivate, cu ajutorul masinilor de musuroit sau, mai frecvent, al raritelor cu dublă cormană. Scopurile acestei lucrări variază în funcţie de cultură, cele mai importante fiind: combaterea buruienilor, protecţia împotriva îngheţului, împiedicarea tuberculilor să pornească în vegetaţie, albirea produselor pentru a fi vândute (fenicol, ţelină, cicoare etc.). O altă unealtă esenţială şi specifică pentru fiecare fermă este coasa sau cositoarea. Cosirea resturilor după recoltat sau a ierburilor folosite ca “îngrăşământ verde”, face mai uşoară încorporarea în sol a masei vegetale ca urmare a suprafeţei mari de contact a plantelor cu terenul şi cu microorganismele de la suprafaţa acestuia. De asemenea, consultantul în agricultura ecologică trebuie să cunoască şi diferitele tipuri de lucrări ale solului:

Lucrarea pe două straturi – este o tehnică de cultivare care permite efectuarea

simultană a două lucrări diferite: o lucrare in adâncime fără a se răsturna solul si una de suprafaţă cu răsturnarea solului. Prima intervenţie se poate face cu

unelte de afanare, fara rasturnarea brazdei iar următoarea, de răsturnare a stratului superficial, printr-o arătură usoară sau o lucrare de măruntire a bulgarilor. Acelasi rezultat se poate obtine printr-un singur procedeu, cu economisire consistenta de timp, prin utilizarea plugului subsolier, un plug dotat de organe active tip cizel care lucreaza la adancimi mari (cel putin 50 cm). Forma şi panta organelor active influenţează mărimea bulgărilor şi forţa de tractiune necesară. Organele active drepte necesită o putere mai mare, comparativ cu cele curbate dar limitează mişcarea bulgărilor si a pietrelor (dacă există). Acest tip de cultivare este pe de o parte foarte rapid şi permite o economie considerabila de timp, iar pe de alta parte este limitat de costurile mari şi puterea crescută necesară, lucrarea fiind amortizabila doar cand se face pe suprafeţe mari.

Lucrarea superficială – se realizează cu ajutorul plugului cu mai multe brazdare pentru situaţiile în care sunt resturi vegetale care trebuie încorporate sau cu cultivatorul pentru cultivatie totala sau cizelul, la o adâncime de 25 – 30 cm cand resturile vegetale sunt tocate si uniform imprastiate pe teren. Folosirea plugului, chiar dacă asigură o mai bună încorporare a resturilor vegetale, necesită un numar mai mare de lucrari ulterioare de finisare. La adâncimi egale, intervenţia cu organe de lucru fara rasturnarea brazdei este mai rapidă şi mai convenabilă din punctul de vedere al consumurilor si al lucrarilor ulterioare de finisare, dar necesită un tractor cu putere mare. In cazul răsturnării stratului superficial de sol este necesară spargerea bulgărilor iar pentru finisare sunt se vor folosi combinatorul sau alte unelte combinate. Dacă sunt multe resturi vegetale neîncorporate complet în timpul primei lucrări, este recomandată folosirea uneltelor cu organe active dispuse pe mai multe rânduri distantate, pentru a se evita înfundarea utilajului cu resturi vegetale.

Lucrări minime (Minim tillage); Efectuarea de lucrări ale solului nu mai adanc de 10 – 15 cm este determinata de nevoia de a nu a compacta solul si a forma hardpan, care stanjenesc dezvoltare radacinilor si induc asfixierea plantelor. Pe solurile usoare plugul este inlocuit cu un cultivator elastic pentru cultivatie totala sau cu o grapa cu vergele pentru spargerea bulgarilor, capabile sa pregateasca patul germinativ. Pe solurile grele sunt necesare masini capabile sa penetreze si sa afaneze solul si apoi echipamente de maruntire a bolovanilor sau un cultivator rotativ. In anumite cazuri, aceasta se poate face numai cu grapa cu discuri grele si cu diametru mare, care incorporeaza resturile vegetale. In general, greutatea masinii si marimea discurilor creste proportional cu „greutatea” solului. Dupa 3 – 4 ani, lucrarea cu grapa cu discuri trebuie inlocuita cu cea de afanare adanca, pe 2 adancimi sau cu lucrari mai adanci decat cele obisnuite efectuate cu unelte de scarificare. Momentul intervenţiei: când umiditatea solului este mediel, nici crescută, nici scăzută, pentru a da cele mai bune rezultate tehnice cu cel mai mic efort.

3.3. Managementul bolilor şi dăunătorilor În agricultura ecologică sunt trei mari aspecte de care se tine cont in protecţia fitosanitară: a) fertilitatea şi sănătatea solului; b) practicile agricole; c) timpul cand se fac intervenţiile.

O bună cunoaştere a terenului, a insusirilor solului si a particularitatilor vremii şi anotimpurilor este importantă şi necesară. De asemenea, cel puţin o dată pe săptămână agricultorul trebuie să fie în câmp pentru a-şi observa culturile.

3.3.a. Prevenirea Ţinerea sub control a principalilor duşmani ai culturilor agricole se face prin prevenţie şi practici agricole corecte. Prevenirea atacului principalelor boli şi a insectelor dăunătoare începe prin realizarea unei bune rotaţii a culturilor, a unei fertilizări echilibrate cu ingrăsăminte organice şi un sol sănătos si aprovizionat corespunzător cu materie organică. Prima parte a prevenţiei constă în alegerea speciilor, verietăţilor sau hibrizilor potrivite climatului şi condiţiilor agricole generale ale fermei. Este evident că cel mai bines e să alegi varietăţi locale, ele fiind cele mai rezistente la bolile şi dăunătorii din regiune. O atenţie aparte trebuie dată sănătăţii materialului de cultivat, cei mai mulţi patogeni înmulţindu-se prin folosirea unor seminţe, butaşi, rizomi, altoi infectaţi. Pentru a evita orice risc trebuie ca materialul de cultivat să fie cufundat pentru 10 minute într-o soluţie cu 1% Sulfat de Cupru sau să fie presărat cu Carbonat de Cupru. O bună fertilitate organică şi o bună prezenţă a macronutrienţilor şi micronutrienţilor reduc stresul la care sunt expuse plantele, acesta fiind un factor major ce predispune plantele la atacul ciupercilor. Modul de cultivare a solului influenţează într-o mare măsură incidenţa bolilor la plante. De exemplu arătura superficială expune rădăcinile buruienilor la aer, distrugându-le şi scoate la suprafată numeroşi dăunători expunându-i prădătorilor (păsărilor). Tot aşa, lucrările de vară elimină populaţiile de elateride şi reduce prezenţa nematodelor. Îndepărtarea resturilor de plante întrerupe ciclul de viaţă al anumitor boli. În agricultura ecologică, rotaţia culturilor este un factor crucial pentru ţinerea sub control a buruienilor şi a patogenilor care se nasc si traiesc în sol, inclusiv a nematozilor. De asemenea, scopul rotaţiei culturilor este acela de a împiedica “oboseala” solului şi specializarea bolilor şi dăunătorilor pe acelaşi tip de plantă. S-a demostrat că monocultura duce la creşterea bolilor criptogamice, foarte greu de ţinut sub control, atât cu mijloace mecanice cât şi cu mijloace naturale. Un agroecosistem cu garduri vii, zone împădurite, canale şi păşuni asigură o bună biodiversitate pentru toate componentele vieţii, de la microorganisme la mamifere. O mai mare biodiversitate înseamnă o prezenţă mare a insectelor şi o mai mare competiţie între microorganismele din sol. Ciupercile şi bacteriile parazite sunt şi ele prezente. 3.3.b. Ţinerea sub control pe cale biologică Orice plantă sau animal are duşmani naturali (prădători, paraziţi, patogeni sau competitori), care insă au şi rolul de a împiedica înmulţirea necontrolată a acestora. Populaţiile de prădători naturali (ex. buburuze, Chrysophidae, muşte Syrphidae, călugăriţe, viespi, acarieni prădători) şi paraziţi (ex. nematozi, muşte tachinide) sunt valoroase în reducerea infestării cu dăunători. Totuşi un nivel scăzut de infestare cu dăunători trebuie menţinut pentru a atrage şi menţine populaţia de duşmani naturali. Ţinerea sub control pe cale biologică foloseşte exact aceşti “duşmani naturali” pentru a menţine populaţiile fitofage dăunătoare în limite acceptabile şi în consecinţă să crească numărul de specii din cadrul agrosistemului, acesta devenind mai complex şi mai stabil.

Tipuri de agenţi biologici de control al insectelor dăunătoare:

Insectele entomofage. Insectele entomofage sunt agenţi importanţi în ţinerea sub control a insectelor dăunătoarie. Ele sunt clasificate fie ca prădătoare fie ca parazitoide, fiecare avand caracteristici complet diferite, acestea conferind eficacitate în ţinerea sub control pe cale biologică. Insectele prădătoare sunt organisme care atacă şi se hrănesc cu un număr de indivizi dăunători. Câteva sunt prădătoare pe parcursul întregului ciclu de viaţă (Phytoseidae, Miridae, Coccinelide, Anthocoridae), altele doar în stadiul de larvă. Insectele prădătoare se împart la rândul lor în prădătoare specializate (care trăiesc prădând o specie sau un număr redus de specii) şi prădătoare în general sau polifage (care se hrănesc cu un număr mare de specii). Speciile polifage sunt considerate ca fiind mai puţin potrivite decât cele monofage deoarece este mai puţin probabil ca acestea să se concentreze doar pe speciile dăunătoare. Totuşi insectele prădătoare au avantajul faţă de cele parazitoide faptul că fiecare individ consumă un număr de dăunători pe timpul vieţii, chiar şi în stadiile de până la maturitate, spre deosebire de cele parazitoide. Printre cele mai frecvente insecte prădătoare de insecte dăunătoare sunt buburuzele, gândacii prădători, Chrysophidae-le şi larvele de Syrphidae. Insectele parazitoide sunt parazitoide în stadiile imature de viaţă, când larvele se dezvoltă în interiorul gazdei (endoparazitoide) sau pe gazdă (ectoparazitoide). Ca rezultat gazda este omorâtă. Insectele parazitoide individuale consumă doar o gazdă în timpul dezvoltării până la stadiul de adult. Ca adult ele se hrănesc cu polen, nectar, secreţii de miere sau uneori fluide corporale ale gazdei. Ca grup, insectele parazitoide aparţin Hymenopterelor şi Dipterelor şi au o gamă largă de gazde şi obiceiuri. Insectele parazitoide cele mai potrivite pentru ţinerea sub control pe cale biologică sunt cele specializate pe anumite insecte gazdă.

Patogenii, paraziţii adevăraţi, cum ar fi nematozi paraziti, diferă de parazitoide prin faptul că ei nu-şi ucid gazda, doar o slăbesc şi o fac mai vulnerabilă. În ciuda acestor fapte ele sunt considerate ca agenţi folositori pentru ţinerea sub control pe cale biologică. Unele companii cresc şi comercializează nematozi pentru ţinerea sub control a dăunătorilor din grădini şi din horticultură. Cei mai folositi nematozi sunt din genul Steinernema (Neoaplectana) şi Heterorhabditis. Acistia pot ţine sub control în mod eficient larvele de Othiorrhinchus sulcatus (gargarita coletului) şi de Diptere. Operează prin contact, intrând în gazdă prin cuticulă sau prin alte orificii naturale. Acţiunea dăunătoare asupra insectelor este strict legată de simbioza pe care o întreţin cu bacterii aparţinând genului Xenorhabdus. Când aceste bacterii pătrund în gazdă, ele provoacă moartea acesteia prin septicemie. Activitatea nematozilor este insă puternic legată de sensibilitatea acestora la uscăciune şi la razele ultraviolete, care sunt în schimb recomandate pentru ţinerea sub control a multor alte insecte terestre.

Patogenii paraziţi (bacterii, viruşi, ciuperci) îşi omoară gazda şi eliberează milioane de spori sau elemente de înmulţire care ocupă alte gazde. Caracterul patogen, viteza de acţiune şi uşurinţa cu care se pot creşte sunt caracteristici care îi recomandă. Patogenii pot acţiona pentru ţinerea sub control pe cale biologică prin excluderea în urma competiţiei sau prin producerea de antibiotice. Acest grup, cunoscut sub numele de “antagonişti”, este folositor mai ales pentru ţinerea sub control pe cale biologică a patogenilor care atacă plantele. Ciupercile

patogene ale insectelor, acarienii şi celelalte ciuperci sunt cunoscuţi prin abilitatea de a penetra activ în corpul artropodelor prin cuticulă sau alte orificii naturale. De aceea, ei operează prin contact şi pot infecta insectele fitofage fară deosebire de modul de hrănire sau de vârsta acestora. Ei provoacă moartea prin acţiunea miceliului sau a altor toxine produse. Cel mai cunoscut şi răspândit microorganism pathogen este Bacillus thuringiensis. Este o bacterie anaerobă care produce spori şi are diverse tipuri de tulpini (kurstaki, aizawai, israeliensis şi tenebrionis). Aceste tipuri diferă în funcţie de acţiunea asupra larvelor de lepidoptere (primele două tipuri), asupra larvelor unor ţânţari (al treilea tip) şi asupra larvelor de Leptinotarsa decemlineata (ultimul tip). În timpul producerii de spori, microorganismele elimină o toxină care interacţionează cu glicoproteinele din celulele intestinale ale insectelor, blocând muşchii aparatului digestiv şi stopând în acest fel procesele de nutriţie. În produsele comerciale este prezentă doar toxina care acţionează exclusiv după înghiţire. Pentru a fi eficace e necesar ca insecta să se hrănească un timp pe suprafaţa plantei care a fost tratată. Selectivitatea la Bacillus thuringiensis este foarte ridicată şi este deplin eficientă in primele stadii larvare. Se cunosc mulţi viruşi entomopatogenici cu înaltă specializare, ei infectând insecta în stadiul larvar, după înghiţire. Acţiunea lor nu e imediată, insectele infectate putându-se hrăni pentru o perioadă, provocând pagube în continuare. Cel mai folosit virus este cel al granulozei, activ contra Cydia pomonella (viermele merelor). Totuşi se pot întâlni şi alte microorganisme active contra diferitelor specii de insecte fitofage.

Competitorii sunt organisme care sunt în competiţie cu agenţii patogeni pentru colonizarea unei părţi din plantă. Totuşi ei nu produc pagube plantei. Competitorii sunt în mod obşnuit ciupercile care sunt în competiţie cu alte ciuperci. În unele cazuri, ele sunt tulpini mai puţin virulente ale unei aceleiaşi specii de ciupercă parazită, cum e cazul la cancerul scoartei castanului (Endothia parasitica).

Vertebratele - agenţi biologici de control al insectelor dăunătoare: Deşi, în general, vertebratele sunt destul de diversificate ca hrană, în câteva ocazii sunt folositoare ca mijloace de ţinere sub control a dăunătorilor. Metode biologice de ţinere sub control a insectelor daunatoare sunt si cele ce utilizează feromonii (capcane de prindere în masă, confuzii sexuale) şi Tehnica Insectei Sterile (TIS). TIS a dat rezultate satisfăcătoare dar se poate folosi doar pe suprafeţe mari în prezenţa unor condiţii de mediu particulare. Scopul este acela de a împiedica reproducerea speciilor dăunătoare prin introducerea în mediu a unui număr adecvat de indivizii transformaţi în indivizi sterili. Pentru ca această tehnică să fie aplicată cu success trebuie îndeplinite câteva condiţii: densitatea iniţială a populaţiei care trebuie să fie ţinută sub control să fie relativ mică, speciile trebuie să se împerecheze doar o dată, populaţia trebuie inclusă în totalitate, condiţiile sunt întrunite pe o scară foarte largă sau într-o zona delimitata sau izolata (ex. insulă).

3.3.c. Combaterea buruienilor În agronomia tradiţională “buruiana” reprezintă orice specie ierboasă care diferă de specia cultivată, iar “ţinerea sub control a buruienilor” indica orice metodă care ducea la eliminarea buruienilor din cultură. Aceste definiţii sunt, evident, în neconcordanţă cu conceptul de agricultura ecologică, deoarece aceasta confera un rol important agroecosistemului si, desigur, biodiversităţii. Această abordare conduce la parerea ca flora spontana nu este o „amenintare” pentru cresterea plantelor si ca are un rol specific in relatiile dintre plante si mediul inconjurator (sol,

alte plante, alte organisme). Asadar, in agricultura ecologica, expresiile „vegetatie salbatica” sau „managementul vegetatiei salbatice” sunt mai bine intelese decat cele de „buruiana” si, respectiv, „combaterea buruienilor. In acest fel, se pune accent mai mult pe masuri agronomice decat pe interventii directe de combatere a buruienilor. Rolul florei salbatice: Flora salbatica este in competitie cu plantele cultivate pentru apa, lumina si substante nutritive. De asemenea, poate impurifica recoltele, contribuie la creerea si mentinerea unui microclimat umed, ideal pentru dezvoltare multor daunatori si este adesea gazda pentru diferiti paraziti ai plantelor cultivate. Pe de alta parte, plantele salbatice sunt adapost pentru insectele folositoare si hrana „alternativa” pentru cele daunatoare. Flora poate preveni eroziunea solului, imbunatatii structura solului, absorbi nutrientii in exces care se pierd prin scurgere, iar in cazul plantelor leguminoase, pot contribui la imbogatirea solului prin fixarea azotului atmosferic. Este important sa ne reamintim ca compozitia floristica poate oferi informatii importante privind insusirile fizice si chimice ale solului, anumite specii fiind plante indicatoare a reactiei solului, a texturii sale si a aprovizionarii cu nutrienti sau a prezentei hardpanului. Un management corect al vegetatiei salbatice poate reduce pericolele potentiale la minimumm si in acelasi timp sa maximizeze efectele sale pozitive. Aceasta inseamna ca trebuie sa acceptam prezenta anumitor buruieni pe terenurile cultivate. Incarcatura de buruieni este puternic legata de pragul de daunare, care este definit prin numarul de buruieni care nu afecteaza culturile, si masurile de combatere nu sunt necesare. Definitia pragului de daunare difera in functie de specia de buruieni, cultura si situatia fermei. Interventiile posibile pentru un management corect al plantelor salbatice sunt foarte diferite, dar conceptul fundamental pentru un control eficient al buruienilor este ca planta cultivata trebuie sa fie: • Bine inradacinata; • Rezistenta, in competitia cu flora salbatica; • Capabila sa acopera rapid solul. Se stie bine ca intr-o cultura care acopera repede terenul, atat germinarea semintelor cat si rasarirea plantelor salbatice sunt puternic reduse. Din aceasta cauza, speciile care au cele mai multe probleme sunt acelea care germineaza greu. Pentru acestea, cand se poate, este mai bine sa le transplantam decat sa le semanam. In acest context, toate masurile agronomice recomandate apentru a accelara germinarea (inmuierea semintelor, irigarea, etc) au efecte pozitive in controlul buruienilor. De asemenea, nu este necesar ca plantele cultivate sa fie curate de buruieni pe intreaga perioada de vegetatie. Totusi cand sunt tinere si mai sensibile, plantele nu fac fata competitiei cu buruienile. Dupa aceasta perioada buruienile pot sa creasca fara a afecta culturile. Perioada cea mai sensibila pentru diferite culturi variaza in functie de viteza de crestere. In general, combaterea buruienilor este necesara numai pana la mijlocul perioadei de vegetatie. Metodele de management al vegetatiei salbatice se impart in doua categorii: preventive (indirecte) si curative (directe). Ambele insa, au scopul de a limita numarul de plante salbatice sau de schimbare a echilibrului agro-ecosistemului in favoarea culturilor agricole si a florei mai putin competitive.

Dintre metodele preventive (indirecte), cea mai importanta este rotatia culturilor. Monocultura sau rotatiile de lunga durata creaza, in timp, conditii pentru proliferarea necontrolata a florei salbatice. Rotatiile corecte si suficient de lungi permit un control bun al plantelor salbatice ca urmare a dereglarii ciclurilor de dezvoltare prin managementul culturilor (lucrarile solului, timpul de recoltare, competitie, diferite de la un an la altul). O alta metoda indirecta este patul germinativ fals (provocatia, fortarea germinatiei), care consta in pregatirea normala a patului germinativ si eventual irigarea (in zonele cu precipitatii putine) terenului, fara a fi urmata de semanat. In acest fel, este stimulata germinatia organelor de inmultire a buruienilor. Cand buruienile sunt in faza cotiledonala si pana la aparitia primelor frunze adevarate, terenul se lucreaza superficial, avand grija insa sa nu amestecam straturile de sol si sa scoatem la suprafata semintele sau alte organe de inmultire a buruienilor din straturile inferioare, eliminand in acest fel posibilitate de imburuienare. Pentru aceasta, a doua lucrare a solului poate fi inlocuita cu arderea buruienilor. De asemenea, este important sa se reduca rezerva de seminte de buruieni din sol si proliferarea speciilor nedorite, excluzand folosirea de seminte impurificate cu buruieni, iar fertilizarea sa se faca numai de ingrasamant natural si ingrasamant lichid matur. O perioada suficient de lunga pentru maturare face ca puterea de germinatie a semintelor din ingrasamintele organice sa fie distrusa. In managementul buruienilor, culturile acoperitoare s-au divedit, de asemenea, eficiente. Aceasta metoda consta in cultivare unei plante, care nu trebuie neaparat recoltata, in lunile cand solul este descoperit de vegetatie. In acest fel, este impiedicata proliferarea si diseminare buruienilor in perioada cand alte culturi sunt in crestere. Mai mult, este posibil sa folosim capacitatea unor plante (de exemplu secara) de a reduce germinatia semintelor din sol, prin producerea de substante cu efect alelopatic. Plantele acoperitoare au efect pozitiv nu numai pentru combaterea buruienilor, ci si pentru reciclarea nutrientilor, reducerea eroziunii solului, cresterea continutului de materie organica si, in cazul plantelor leguminoas, a continutului de azot din sol. Efecte asemanatoare se pot obtine prin folosirea materialelor de mulcire, precum folia de plastic (polietilena neagra, in special cu densitate mica), materiale plastice biodegradabile pe baza de amidon de porumb (Mater-bi), produse pe baza de celuloza sau celuloza si turba, precum si mulci vegetal (paie sau aschii de lemn).

Fig. 18. Diferite tipuri de mulci

Folia de polietilena este cea mai des folosita datorita usurintei de asezare, rezistentei mecanice, capacitatii de incalzire, efectul moderat de prematurare si, desigur, controlul plantelor spontane. Dezavantajele acestui material sunt legate de restrictiile si limitarea folosirii acesteia dupa utilizare impuse de anumite particularitatile ale produsului. Plasticile biodegradabile si materialele pe baza de celuloza rezolva problema combaterii buruienilor, dar nu intodeauna sunt suficient de durabile pentru a asigura in timp un efect suficient in ceea ce priveste controlul plantelor salbatice. Mai mult, aceste materiale (in special hartia) se rup destul de usor. Materialele vegetale imbunatatesc insusirile fizice si chimice ale solului, si, conform unor autori, contin numerosi paraziti ai plantelor. Aceasta metoda, nu are, totusi, efecte de prematurare si este destul de costisitoare.

Tabelul 9 Tipuri de mulci existente pe piata

Denumire produs Material Mod de folosire Avantaje (+) si Dezavantaje (-)

Many Hartie La legume care la recoltare trebuie sa fie curate, precum salata si feniculul

+ Biodegradabil; + Sufoca efectiv buruienile; + Recoltarea este curata si uscata; - Se rupe usor; - Dezintegrare prea rapida pe muchii;

TerraStar Celuloza Granule imprastiate pe plante ne-competitive (faza 3 frunze)

+ Biodegradabil; + Sufoca efectiv buruienile (mai mult de 4 luni); + Dozare regalbila; + Imprastiere usoara; - Costisitor

Mater - bi Amidon + plastic

biodegradbil

La fel ca la hartie, precum si la castraveciori.

+ Biodegradabil; + Putin costisitor; + Se rupe mai greu; - Cerinte stricte la plantare si dificultati la amplasare;

Many Folie de polietilena;

Legume necompetitive care trebuie sa fie curate la recoltare, precum salata, feniculul, castraveciorii, dovleceii si culture din sera

+ Usurinta in folosire; + Sufoca efectiv buruienile; + Recoltare curata; + Necostisitor; - Nu este ecologic; - Trebuie inlocuit la sfarsitul sezonului de crestere, iar procesul este dificil; - Costuri pentru reciclare;

Sursa: FIBL, 2005

Dintre metodele directe de management al florei salbatice, cea mai importanta este lucrarea de prasit. Echipamentele folosit in acest caz trebuie sa aiba urmatoarele insusiri comune:

Controlul plantelor spontane, atat intre, cat si langa randuri, fara a vatama plantele de cultura;

Polivalenta, care este eficienta in cazul plantelor care au diferite moduri de inmultire;

Capacitatea de a combina actiunea asupra buruienilor cu spargerea crustei si aerarea solului;

Capacitate de a efectua la timp interventia si costuri reduse de management. Se folosesc echipamente cu organe active fixe (grapa Howard, grapa cu lanturi (zale) si cultivatorul), cu organe rotative tractate (cultivatoare cu cutite rotative) sau cu organe rotative actionate de la prija de putere a tractorului (perii, cultivatoare multiple care lucreaza intre randuri si grape cu cutite rotative).

Figura 19. Echipament de „periere” a buruienilor

In cazul parcelelor mici sau in conditii particulare, trebuie luate in considerare uneltele manuale. Importanta acestora este destul de limitata in cazul cultivarii extensive, dar se folosesc des in horticultura, in fermele familiale mici sau in sere. Posibilitatea de a combina actiunea diferitelor echipamente, de a actiona asupra reglarii si de a modifica forma partilor active (asamblarea de diferite tipuri de unelte) permite gasirea unei game largi de solutii. Pentru a stabili cea mai buna solutie pentru o anumita ferma, trebuie sa se tina cont de urmatorii factori: tipul culturii, suprafata ce trebuie lucrata, gradul si tipul infestarii, stadiul de dezvoltare a florei spontane si a culturii, insusirile fizice si umiditatea solului si nevoia de a se lucra atat pe rand, cat si intre randuri. Arderea buruienilor, prin care plantele salbatice sunt controlate cu ajutorul caldurii, este o metoda care trebuie tratata separat. Expunerea plantelor la temperaturi ridicate provoacă un soc termic in tesuturile vegetale, si apoi dezorganizarea membranelor celulare,

denaturarea proteinei, inactivarea enzimelor si, toate impreuna, o deteriorare ireversibila a functionarii plantelor, care mor in doua, trei zile. Astfel, cand este expusa focului direct, tesuturile plantei se fierb, si imediat isi schima culoarea iar frunzele se inmoaie si devin transparente. Eficienta arderi buruienilor depinde de numerosi factori. Vilozitatea si suculenta frunzelor reduc eficacitatea interventiei, ca si prezenta cuticulei si a straturilor protective. La plantele cu rizomi sau cu alte organe de inmultire subterane, pot fi vatamate numai partile lor epigee si plantele vor supravietui. Factorul de care depinde efectul arderii buruienilor este stadiul de dezvoltare a plantelor tratate. In cazul interventiei tarzii, eficienta va fi mica din cauza ca plantele adulte rezista la caldura. Momentul optim de folosire a arzatorului este cand buruienile au intre doua si patru frunze. La plantele erbacee, arderea buruienilor se poate face inainte de semanat si inainte de rasarirea plantelor, exploatandu-se diferenta dintre timpul de germinare al buruienilor si al plantelor cultivate. Tratamentul post-emergent depinde de sensibilitatea mai mare sau mica la caldura a plantelor cultivate. Cele mai folosite echipamente de ardere a buruienilor sunt cele cu flacara deschisa, care folosesc combustibil LGP. Radiatiile infrarosii, microundele, echipamente electrice sau cu aburil sunt mai putin folosite. Tehnica aceasta este totusi costisitoare, in special daca se foloseste pe intreaga suprafata cultivata si ca atare se recomanda combinarea acestei tehnici cu interventii mecanice traditionale. Echipament – De obicei masinile actionate de la priza de putere a tractoprului sunt eficiente impotriva speciilor perene, dar nu se recomanda pe solurile nestructuratte sau cu structura proasta, din cauza ca acest echipament poate inrautatii si mai mult structura solului. Pe solurile usoare, care au tendinta de compactare, se obtin rezultate bune cu grapa cu lant (zale), atata timp cat buruienile sunt mici. Cele mai eficiente interventii sunt cand buruienile se afla in faza de frunze cotiledonale si asupra speciilor nestolonifere (deoarece cele stolonifere sunt stimulate prin folosirea acestor masini). Grapele cu lanturi sunt eficiente si pentru combaterea buruienilor din cerealel in perioada de toamna-iarna. Lucrarea cu grapa cu lanturi la sfarsitul iernii reduce semnificativ numarul de buruieni, stimuleaza infratirea, accelereaza procesul de mineralizare a materiei organice, contribuind la nutritia cu azot a plantelor cultivate. Periile sunt utile pe solurile cu texturi diferite, pentru ca acestea nu formeaza hardpan. Cele mai bune conditii de folosire a echipamentelor de combatere a buruienilor se inregistreaza cand solurile nu sunt nici prea umede si nici prea uscate si cand buruienile sunt in primele faze de vegetatie. Actiunea de dezradacinare a periilor este usoara si eficienta doar asupra buruienilor care au sistemul radicula superficial. Daca flora spontana este avansata in vegetatie, este doar vatamata dar combaterea acesteia nu este definitiva. Pe solurile, in cazul infestarii terenurilor cu buruieni anuale si perene, cele mai bune rezultate se obtin cu echipamente cu cutite fixe. Sapa rotativa este ideala pentru controlul buruienilor anuale, dar in cazul solurilor compacte trebuie ea trebuie combinata cu cutite pentru a afana urmel de tractor. Combaterea buruienilor este pe deplin eficienta numai cand alegerea celor mai potrivite echipamente este corelata cu reglarea corespunzatoare a acestora si cu momentul interventiei. 3.3.d. Produse autorizate Conform prevederilor Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al Consiliului si ale Regulamentului (CE) 889/2008 al Comisiei, metodele si mijloacele de protectia plantelor in agricultura ecologica se bazeaza in primul rand pe practici agronomice adecvate:

„Daunatorii, bolile si buruienile trebuie controlate prin combinarea urmatoarelor masuri – cultivarea de specii si genotipuri de plante corespunzatoare, program potrivit de rotatii, metode mecanice adecvate, protejarea dusmanilor naturali ai insectelor prin asigurarea de conditii favorabile acestora (garduri vii, locuri de cuibarit, lansare pradatori) si arderea buruienilor. De asemenea, pentru combaterea insectelor, bolilor si a buruienilor daunatoare, fermierii ecologisti pot folosi si pesticidele prezentate in anexa 3.3. si descrise in continuare. Descrierea celor mai importante produse folosite impotriva insectelor si acarienilor • Azadirachtin, este un extract din copacul asiatic denumit „Azadirachta indica”, sau “Neem” care se foloseste ca insecticid. Acesta actioneaza prin ingestie si opereaza ca un antagonist al hormonului ecdysone, impiedicand insectele sa naparleasca. Nu afecteaza ouale si adultii si in anumite insecte actioneaza ca antihranitor. Azadirachtinu-ul are o gama larga de actiune, incluzand incluzand insecte din ordinul Homoptera, Lepidopterea, Diptera, Coleoptera si altele, inclusiv acarieni. S-a demonstrat, de asemenea, ca este eficient si impotriba ciupercilor si bacteriilor. Se foloseste in horticultura, la pomi fructiferi, in pepiniere si la plantele ornamentale. De asemenea, practic nu este toxic pentru vertebrate, dar la doze foarte mari este fitotoxic. Doze si compatibilitate: variaza mult in functie de formulare, intre 25 – 50 g/ha de Azadirachtin. De asemenea, poate fi folosit in combinatie cu Piretrine, virusi, Bacillus thuringiensis si sapun lichid. • Uleiuri vegetale (ulei de menta, ulei de pin, ulei de chimen), sunt un amestec de substante naturale extrase din diferite parti de planta, precum florile, semintele si fructele. Cele mai multe contin acid oleic si acid linoleic. Traditional, uleiurile vegetale sunt folosite ca fungicide, precum si ca aditiv la pesticide, imbunatatind uniformitate distributiei si durata efectului acestora. Uleiurile vegetale sunt folosite ca insecticide, provocand asfixierea insectelor si a oualor acestora. De asemenea, acestea au si efect repelent. Sunt eficiente impotriva afidelor, Coccidelor, Diaspididelor si a acarienilor. Tratamente in camp: viticultura, pomi fructiferi, horticultura. Toxicitate slaba la mamifere. Uleiurile vegetale nu sunt specifice, iar la doze mari pot cauza pierderi la insectele antagoniste. Doze si compatibilitate: 200 – 300 ml/hl ca aditiv si 1 – 3 g/hl ca insecticid. Uleiurile vegetale se pot amesteca cu majoritate preparatelor agricole ecologice. • Piretrine (extract din Chrysanthemum cinerariaefolium) sunt insecticide naturale extrase din plante care apartin genului Chrysanthemum, care se cultiva in Kenia, Tanzania si Tasmania. Florile sunt recoltate dupa inflorit si apoi se usuca si se macina. Sunbstanta activa este un amestec de 6 molecule cunoscute sub numele de Piretrine, care sunt sensibile la lumina si usor oxidabile, daca sunt expuse la aer si lumina. Pentru a le spori stabilitatea, anumite produse contin substante stabilizatoare (PPBO – piperonilbutoxid). Piretrinele actioneaza precum insecticidele de contact – ataca sistemul nervos, paralizand insectele in cateva seconde (efectul de knokout). In functie de doza, acest simptom este urmat de moartea insectelor. Anumite insecte, pot metaboliza insa aceste piretrine si isi revin. Din aceasta cauza, Piretrinele pot fi activate cu PPBO, care inhiba detoxifierea compusilor activi, imbunatatind eficienta tratamentului. Piretrinele sunt eficiente impotriva unui numar mare de specii de insecte (Homoptera, Lepidoptera, Diptera, Coleoptera) si mai putin eficiente impotriva acarienilor. Domeniul de aplicare:horticultura, plante ornamentale si pentru conservarea alimentelor. Toxicitate scazuta la mamifere dar foarte toxic pentru pesti, reptile si amfibieni. Piretrinele

nu sunt insecticide selective si, de aceea, sunt periculoase pentru albine si alte insecte folositoare. Nu sunt fitotoxice. Doza: in mod obisnuit 70 – 100 ml/hl. • Quassia (extract din Quassia amara), este un insecticid natural extras din copacul Quassia amara, de origine din Surinam, si din Picrasma excelsa (Quassia din Jamaica). Substanta activa este quassin si neoquassin. Quassia se foloseste ca repelent pentru caini si pisici. Este, de asemenea, si planta medicinala. Quassia actioneaza asupra sistemului nervos, atat prin contact, cat si prin ingestie. Activitatea sa este relativ slaba, determinata de persistenta scazuta. Asupra lacustelor are efect phagodeterrent. Este activa impotriva afidelor si viespilor mustelor de (insecte hymenoptere). Domeniul de utilizare: horticultura, pomi fructiferi, viticultura, silvicultura, plante orgamentale. Toxicitate slaba. • Rotenona (extract din Derris spp., Lonchocarpus spp. Si Tephrasia spp.), este un alcaloid, extras pentru prima data in anul 1895., din radacinile unor plante tropicale din familia Leguminoase: Derris elliptica, Derris spp., Lonchocarpus utilis, Tephrasi spp. Rotenona se descompune repede in contact cu lumina si aerul. Aceasta persista doar 2 – 3 zile in perioada de vara si 5 – 6 zile in perioada de primavara. Substanta activa este mai toxica prin inhalare decat decat prin ingestie. Nivelul de toxicitate depinde de gradul de maruntire a prafului. Rotenona poate fi stabilizata cu acid fosforic si in caz de contact sau ingestie, inhiba electronul de transport mitocondrial. Rotenona se poate folosi pentru combaterea unei game largi de insecte daunatoare: afide, tripsi, Lepidoptere, Diptere, Coleoptere, etc. Este insa mai putin activa acarienilor. Domeniul de aplicare: horticultura, pomi fructiferi, plante ornamentale, tantari si muste. Se foloseste, de asemenea, in medicina veterinara, impotriva mustelor Hypoderma. Rotenona are toxicitate slaba la mamifere, dar este extrem de toxica pentru pesti. Este un insecticid neselectiv, dar nu este periculos pentru albine. Doza si compatibilitate: 100 g/ha de substanta activa si nu este compatibila cu alte substante alcaline. Perioada de repaos dupa tratament este de circa 10 zile. • Virusul Granulosis (CpGV) a fost izolat in Mexic dintr-o larva de Cydia pomonella (viermele merelor). CpGV este folosit impotriva viermelui merelor (Cydia pomonella) si pare a fi eficient si impotriva altor Lepidoptere. CpGV actioneaza prin ingestie. Din aceasta cauza acesta se aplica cand larvele de Cydia sunt cele mai sensibile. Radiatiile ultraviolete pot inactiva acest virus si, ca atare, se recomanda a se stropi cu acest produs in amurg sau dimineata devreme. Acest virus este eficient la 6 speciii de Tortricidae, cea mai importanta fiind Cydia pomonella. Domeniu de aplicare: mar, par si nuc. Toxicitate: compus strict specific, periculos pentru alte insecte. Nu este fitotoxic. Doza si compatibilitate: nu trebuie amestecat cu alte substante senzitiv alcaline. • BACILLUS THURINGIENSIS (Bt). Este cel mai folosit preparat bacterian in agricultura ecologica. Bacteria se gaseste in sol si proprietatile sale insecticide se cunosc din anul 1960. Sunt diferite preparate de tip Bt si se folsesc la multe culturi. In timpul sporularii, bacteria produce diferite toxine (cea mai importanta este delta-endotoxina) care reprezinta substanta activa a produsului. Aceste pro-toxine sunt reaactivate in intestinul insectelor si devin letale. Preparatul este selectiv si daunatoare pentru vertebratele cu aciditate in intestin. Bt este activ numai prin ingestie. Din aceasta cauza, se aplica la insectele daunatoare in faza de larva, cand acestea se afla la suprafata si se hranesc intensiv. Odata ce toxina se afla in intestin, intregul tractus digestiv este paralizat si insecta nu se mai poate hrani. Deseori, moartea acesteia se produce de la cateva zile pana la 3 zile. Preparatele de Bt au actiune

specifica asupra anumitor specii sau familii de insecte: Bacillus thuringiensis var kurstaki este activ impotriva mai multor specii de Lepidoptere; Bacillus thuringiensis var tenebrionis este active impotriva mai multor specii de Coleoptere (precum gandacul de Coloradao), Bacillus thuringiensis var israelensis este activ impotriva tantarilor. Domeniul de aplicare: horticultura, viticultura, pomi fructiferi, maslini, plante ornamentale, silvicultura. Nu este toxic pentru vertebrate si nici fitotoxic. Are o mare specificitate si nu este periculos pentru alte insecte. Doze si compatibilitate: depind de tipul de produs si este cuprins, in general, intre 0.5 – 2.0 kg/ha de produs comercial. Nu trebuie amestecat cu ingrasaminte si produse de protectia plantelor alcaline. • Acid gras de sare de potasiu (FATTY ACID POTASSIUM SALT) (Sapun lichid). Acest produs este cunoscut si sub numele de sapun lichid de potasiu (sau sapun de Marseille) si se obtine prin amestecarea uleiurilor vegetale cu substante alcaline precum soda caustica si hidroxidul de potasiu. In afara de utilizarea larga ca dfetergent, acest produs se poate folosi si in agricultura ca insecticid. Una din cele mai importante proprietati ale acestui insecticid, este complet biodegradabil (este metabolizat de bacteriile din sol). Sarea de potasiu este folosit ca insecticid, aditiv pentru alti protectanti ai plantelor si, de asemenea, impotriva ciupercilor si a buruienilor. In amestec cu alte insecticide, precum rotenonele si Piretrinele, acesta imbunatateste aderenta si persistenta acestor solutii. Sapunul lichid actioneaza ca insecticid de contact direct, omorand insectele cu cuticula si tegument slab. Se foloseste impotriva insectelor fitofage, cu cuticula subtire, precum afidele, tripsii si aleurodids, precum si impotriva acarienilor. De asemenea, acest produs se poate folosi si pentru spalarea secretiilor de substante dulci si de ceara a afidelor. Domeniul de folosire: mar, par, cais, vita de vie, plante aromatice, legume si plante ornamentale. Nu este toxic pentru vertebrate si insecte polenizatoare. Doze si compatibilitate: 1000 g/hl , in cazul folosirii singure si 300 g/hl, in amestec cu alte insecticide. Acest produs nu trebuie folosit in hard water. • Sulfura de calciu (polisulfura de calciu), este folosit ca insecticid si fungicid. Substanta activa este sulful, sub diferite forme. Ca insecticid actioneaza prin contact direct, ca urmare a causticitatii produsului. Este partial eficient si pentru dizolvare (topirea) scutului cochineleal. Un efect secundar al acestui insecticid este asfixierea insectelor. Polisulfura este, de asemenea, activ ca fungicid ca urmare a prezentei sulfului. Gama de actiune: insecte – Diaspididae (Quadraspidiotus perniciosus, Diaspis pentagona and D. leperii). Este, de asemenea, activ impotriva oualor de acarieni, dar si impotriva pradatorilor acarienilor. Ca fungicid este important impotriva fainarii, cancerul piersicului si a altor boli. Domenii de aplicare: citrice, piersici, meri, peri, caisi, ciresi, vita de vie si maslini. Substanta este iritanta daca este inhalata si daca intra in contact cu ochii si pielea. Urmare a alcalinitatii, acest produs poate fi fitotoxic, provocand arsuri asupra organelor vegetative. De aceea, se recomanda a fi folosit in perioada de iarna. Doze si compatibilitate: Pentru tratamentele de iarna: 16 – 17 kg/hl la speciile samburoase si 20 – 22 kg/hl la meri si peri. Polisulfura de calciu este puternic coroziva pentru echipamentele de stropit. De aceea, dupa stropit se recomanda a fi bine spalate cu apa. • Uleiuri minerale (parafina alba , uleiuri petrolifere), se folosesc de la sfarsitul secolului XIX. Se obtin prin distilarea fractionata a petrolului la temperaturi inalte, hidrogenare si, la final, prin extragere cu solventi. Conditiile de extragere, influenteaza puternic compozitia si impactul agronomic al produsului. Uleiurile minerale actioneaza in principal prin asfixierea, sufocand insectele si ouale acestora. De asemenea, sunt active ca repelente pentru hrana sau depunerea oualor.

Uleiurile minerale sunt active prin contact direct, in special, impotriva insectelor mici, precum Diaspidele, Coccidele, afide, psylla si acarieni. De asemenea. sunt eficiente impotriva fainarii, precum si a buruienilor, datorita fitotoxicitatii acestora. Domeniul de folosire: pomi fructiferi, horticultura, plante ornamentale si pepiniere. Sunt putin toxice asupra mamiferelor, dar pot crea probleme altor insecte in cazul tratamentelor. Doze si compatibilitate: 1 – 3 kg/hl ca insecticide si 200 – 300 ml/hl ca aditivi. Perioada de repaos: 15 – 20 zile. Nu este compatibil cu sulful. • Substante folosite in capacane: Feromoni – sunt substante produse de insecte pe care le folosesc pentru „comunicarea chimica” intre indivizii aceleiasi specii. Acestia influenteaza miscarile acestora de adunare, interactiune sexuala si alarmare. Aceste substante se pot produce si artificial in laborator si servesc diferite obiective in agricultura, precum monitorizarea si combaterea daunatorilor, fiind folositi ca atractanti in capcane cu insecticide. Monitorizare: se pun feromoni in capcane pentru a atarge si a analiza prezenta insectelor in camp (eficienta pentru lepidoptere). Prinderea in masa, avand ca obiectiv evitarea inmultirii, capturand masculii unei anumite specii care sunt momiti cu un feromon si apoi omorati cu un insecticid aprobat (pentru agricultura ecologica numai anumiti piretroizi). Este eficient la Lepidoptere si Diptere, precum musca maslinului. Confuzie sexuala: obiectivul este sa evite inmultirea, imprastiind o cantitate mare de feromoni cu scopul de a „zapaci” masculii unor specii specifice. Fosfat Diamoniacal – este un ingrasamant folosit ca momeala in capcanele de prindere in masa a mustelor pomilor fructiferi si ale maslinului. Mustele adulte sunt atrase de mirosul de amoniu. Metaldehyde – sunt folosite impotriva molustelor. Dupa ingestie, afecteaza sistemul nervos. Produsul trebuie aplicat in jurul campului care trebuie protejat de melci cu cochilie si limacsi. Domeniul de folosire: horticultura si floricultura, in camp deschis si in sera. Metaldehidele sunt toxice pentru om si mamifere. Nu sunt toxice pentru pesti si insecte polenizatoare daca sunt distribuite sub forma de pellets, dar sunt daunatoare pentru plante. Doze: 5 – 15 kg/ha. Proteine hidrolizate – sunt folosite ca atractanti numai in combinatie cu eco-insecticide. Sunt folosie pentru controlul mustelor maslinului si a altora din bazinul mediteranean in faza de adult, cand au nevoie de proteine pentru hrana. Insectele sunt omorate de eco-insecticidele amestecate cu proteine. Spectru de actiune: Bactrocera oleae, Ceratitis capitata, Ragholetis cerasi. Domeniul de folosire: maslini, citrice si ciresi. Nu au impact asupra mediului inconjurator. Posibilele dezavantaje sunt legate de tipul de insecticid cu care se amesteca. Doza: solutie, in concentratie de 1%. Piretroizi (deltamethrin sau lambda-cihalotrin) – sunt un grup de pesticide sintetice, asemanatoare cu piretrinele naturale. Aceste insecticide sunt stabile la lumina (cele naturale nu sunt) si solubile in solventi organici. Din aceasta cauza sunt mult mai persistente. Piretrooizi actioneaza prin contact si ingestie, omorand insectele in cateva minute. In agricultura ecologica, piretroizii sunt permisi numai in capacane impotriva mustelor maslinului si a altora din bazinul mediteranean (Bactrocera oleae, si Ceratitis capitata). La piretroizi sunt sensibile o gama larga de specii de insecte: Coleoptere, Lepidoptere, Diptere, lacuste si capusi. Domeniu de folosire: pomi fructiferi si maslin. Toxicitate: slaba la mamifere, dar puternica pentru pesti si insecte polenizatoare.

Descrierea celor mai importante produse folosite pentru combaterea bolilor criptogamice • Cuprul – este cel mai mult folosit datorita proprietatilor sale fungicide si bactericide. In agricultura se foloseste o gama diversificata de produse pe baza de cupru: sulfat de cupru, hidroxid de cupru, oxiclorura de cupru si oxidul de cupru. Substanta activa a acestor produse este ionul de cupru (Cu++). Cuprul este activ prin contact direct, provocand denaturarea enzimelor si proteinelor din membrana celulara. De asemenea, inhiba „germinarea” sporilor. Persistenta si eficienta tratamentului depinde de solubilitatea si adezivitatea produsului folosit. Ordinea produselor pe baza de cupru in functie de adezivitate: sulfat>hidroxid>oxiclorura>carbonat. Pentru a mari aderenta produselor se boate adauga bentonita. In ceea ce priveste solubilitatea, produsele cuprice se pot clasifica in urmatoarea ordine: oxiclorura si carbonat>hidroxid>sulfat. Cuprul este eficient impotriva unei game largi de ciuperci patogene precum: peronospora, basicarea piersicului etc. Este eficient si impotriva bacteriozelor. Cuprul poate fi fitotoxic daca se aplica in conditii climatice nefavorabile (temperatura mai mica de 100C si umezeala), la plantele sensibile (piersic si alte specii pomicole samburoase) si cand plantele au frunze si ramificatii tinere. De exemplu, cuprul nu este recomandat a seaplica in timpul infloritului. Domeniul de folosire: viticultura, pomi fructiferi, maslini, sfecla de zahar, horticultura, floricultura etc. Produsele pe baza de cupru nu sunt periculoase pentru animalele cu sange cald, dar sunt toxice pentru pesti si alte animale cu sange rece. Cuprul se degradeaza greu si are tendinta de a se acumula in acumularile de apa. Din aceasta cauza, in agricultura ecologica folosirea cuprului trebuie limitata la 6 kg Cu/ha si an. Doze si compatibilitate: doza variaza foarte mult in functie de tipul produsului cupric, iar perioada de repaos dupa tratament este de 20 zile. Nu se recomanda amestecarea produselor cuprice cu sulf, sulfura de calciu, uleiuri minerale si Bacillus thuringiensis. • Permanganat de potasiu (KMnO4) – este o sare violeta cu proprietati fungicide. Acest compus energetic oxidant este solubil in apa si se poate folosi ca dezinfectant. Substanta activa este permanganatul de potasiu, care actioneaza prin contact, oxidand materiile organice. Efectul acestuia este rapid, dar persistenta este slaba. Se foloseste ca fungicid, bactericid si impotriva molustelor. De obicei se foloseste pentru protectia plantelor impotriva fainarii si fuzariumului la Cucurbitace, peronosporei si verticiliumului la Solanacee si impotriva Phomopsisului trestiei si a patarii frunzelor la vita de vie. Domeniul de folosire: horticultura, viticultura si pomi fructiferi. Produsul concentrat este caustic. Doze: intrucat are fitotoxicitate foarte mare, tratamentele in perioada de vegetatie se fac cu 300g/hl. Doze si compatibilitate: 1 – 2 kg/hl la tratamentele de iarna (pomi fructiferi si vita de vie), 750 g/hl pentru combaterea Phomopsisului trestiei si a patarii frunzelor vitei de vie, la inmugurire, 100 – 300 g/hl pentru combaterea fainarei si 500 g/hl, tratament la sol pentru combaterea fuzariumului. Permanganatul de potasiu nu trebuie amestecat cu substante organice (rotenone si Bacillus Thuringiensis), din cauza corozivitatii sale. • Sulful, este cel folosit fungicid, din cauza impactului limitat asupra mediului inconjurator, costului mic si a polivalentei sale. Sulful se extrage din depozite subterane, sau se produce din hidrogenul sulfurat din gazele naturale in timpul procesului de purificare a acestora. Sulful este un fungicid cu efect secundar asupra acarienilor. Din cauza solubilitatii sale in lipide, sulful patrunde in celulele ciupercilor si le deshidrateaza.

Sulful se foloseste impotriva fainarei la apropae toate plantele cultivate, precum si impotriva fuzariumului, sclerotiniei, grapevine excoriosis, ruginilor, alternariei si a altor boli. Domeniul de folosinta: vita de vie, fructe samburoase, mar si par, maslin, alune de padure, citrice, horticultura, cartofi, cereale, floricultura. Sulful nu este toxic pentru mamifere, dar este toxic pentru anumite insecte (precum Hymenopterele). Este iritant pentru ochi si, ca atare, trebuie purtat ochelari de protectie in timpul stropirilor. In agricultura ecologica sulful nu se amesteca cu Seleniul. Fitotoxicitatea produselor cu sulf foarte bine maruntite este daunatoare plantelor cand temperatura aerului este ridicata. Pudra de sulf este mai pugtin fitotoxica. Doze si compatibilitate: doza depinde de tipul sulf: 25 (sublimat) – 40 (roca) g/hl in cazul pudrei de sulf; iar la sulful muiabil 100 – 200 g/hl la sulful coloidal si 200 – 5—g/hl la sulful micronized. Sulful nu este compatibil cu uleiurile minerale si cu substantele cu reactie alcalina. • Lecitina – face parte din grupa fosfolipidelor. Acest compus este extras, in principal din soia, precum si din floarea-soarelui, rapita si oua. Lecitina se foloseste ca emulgator, stabilizator si antioxidant in industria alimentara. Lecitina este si un fungicid de contact. Actiunea sa consta, se pare, in inhibarea germinarii sporilor. Spectru de actiune: fainare. Domeniul de folosinta: castraveti, mar si plante ornamentale. Nu este toxica pentru om, insecte si plante. Doze si compatibilitate: Doza se stabileste in functie de modul de fabricare. Lecitina poate fi a\mestecata cu majoritatea produselor folosite in agricultura ecologica. 3.4. Producerea şi prelucrarea alimentelor 3.4.a. Producţia vegetală Agricultura ecologică poate avea succes doar în cazul în care nevoile plantelor corespund „ofertei” mediului înconjurător. În acest caz, armonizarea plantelor cultivate cu mediul inconjurator asigura culturi sanatoase care rezista cel mai bine atacului de daunatori. Armonizarea culturii cu mediul ei de viata sustine asocierea biologică în sensul de îmbogăţire şi de stabilitate a acesteia. Dintre factorii de mediu, cei mai importanti sunt următorii: condiţiile de sol, precipitaţiile şi temperatura, factorii ce influenţează condiţiile de microclimat şi insusirile specifice mediului de viaţă. Lucrarile solului influenţează starea culturilor. Un sol de calitate bună este foarte favorabil culturilor, în schimb o calitate proastă a solului dezavantajează irecuperabil plantele. Pentru o germinare rapidă şi uniformă, plantele cultivate au nevoie de condiţii propice de umezeală, un pământ bine compactat şi o suprafaţă uniformă a terenului. Germinarea trebuie să fie rapidă şi uniformă, deoarece tinerele plante sunt vulnerabile şi, prin urmare, în această perioadă sunt atacate cu uşurinţă de dăunători. Viteza şi uniformitatea de dezvoltare a plantelor ajută la formarea unei culturi sănătoase. Peste aceste avantaje indirecte, cultivarea solului poate avea, de asemenea, efecte directe de protecţie a plantelor. Scopul este acela de a asigura o aprovizionare echilibrată a plantelor cu nutrienţi si apa care se reflectă, apoi, în culturile rezistente. Pentru asigurarea cu nutrienţi a plantelor, in agricultura ecologică se utilizează substanţe naturale. Gunoiul de grajd, îngrăşămintele verzi şi compostul sunt principalele surse de substanţe nutritive, dar acestea nu sunt furnizate direct plantelor, ci trec printr-un proces de transformare si de inglobare in complexul de „deservire cu nutrienti” al solului. În acest scop, nutrienţii se stocheaza, într-o proporţie mare, în materia organică din sol, respectiv, în forme insolubile în apa. Consecinţa este o bio-asociaţie activă, bogată în specii, care se formează în sol,

unde agenţii dăunători îşi pierd rapid virulenţa, aşa-numitul efect "potenţial antipatogenic" şi antagonismul microbiologic devine, de asemenea, un factor important. Un alt avantaj al nutriţiei prin sol pentru protecţia plantelor este controlul plantelor asupra absorbţiei de elemente nutritive, care este stimulat de cele eliminate prin rădăcină. Dimpotrivă, prin nutriţia directă a plantelor cu substanţe nutritive solubile in apă, în special cu azot (N), care se realizeaza ca urmare a transpiraţiei şi circulaţiei intense şi în cantitate mare prin ţesuturile plantelor şi a pierdeii lor, este favorabilă pentru apariţia şi multiplicarea paraziţilor. În agricultura ecologică, monocultura este exclusă, deoarece, inclusiv în agricultura intensivă, are consecinţe dăunătoare pentru protecţia plantelor, chiar şi în cazul speciilor ce tolerează relativ bine monocultura, cum ar fi porumbul. Alegerea soiurilor. În agricultura ecologică substanţele nutritive, adesea, nu sunt disponibile în permanenţă în cantitatea necesară cerută de hibrizii şi soiurile moderne, create pentru agricultura chimizată. Când alegeţi soiul, acest lucru trebuie să fie luat în considerare, deoarece aprovizionarea slabă cu nutrienţi, conduce la dezvoltarea întârziată a plantelor şi, prin urmare, poate provoca daune grave. Din punctul de vedere al protecţiei plantelor, se recomandă soiuri şi hibrizi rezistenţi sau toleranţi care se utilizează în agricultura convenţională, cu exceptia genotipurilor transgenice (OMGuei), care sunt interzise. Rezistent este genotipul care nu se imbolnăveşte în prezenţa unor agenţi patogeni virulenţi şi agresivi, chiar şi în cazul în care condiţiile de mediu sunt favorabile pentru aceşti agenţii patogeni. Rezistenţă completă este destul de rară şi se obtine mai ales in cazul ameliorării prin hibridare (rezistenţă verticală sau specifică rasei). Aşa numita rezistenţă orizontală (care nu este specifică rasei) o considerăm de importanţă foarte mare. Acesta înseamnă că agenţii patogeni au condiţii optime pentru a se dezvolta şi răspândi, dar apar numai simptome foarte slabe ale bolii (spori mai puţini şi/sau mai mici, sporulaţie mai slabă, răspândire mai lentă). Acest tip de rezistenţă este, de asemenea, numit rezistenţă poligenică, rezistenţă cantitativă sau rezistenţă parţială, etc. În interesul unei producţii vegetale de succes, genotipul şi sămânţa sunt tratate cu o atenţie deosebită în agricultura Uniunii Europene, atât în agricultura convenţională, dar, mai ales, în agricultura ecologică. Principiile de bază sunt aceleaşi în ambele forme de agricultură, dar în agricultura ecologică sunt necesare cunoştinţe speciale, profesionale şi juridice suplimentare: de exemplu, materialul de înmulţire trebuie să provină din ferme ecologice. De asemenea, nu se fac tratamente convenţionale (cu produse sintetice pentru protecţia plantelor sau cu hormoni) pentru reducerea gradului de infestare a seminţei cu agenţi patogeni, respectiv pentru stimularea încolţirii seminţelor, ci numai materiale (de exemplu, extracte din plante) şi metode (de exemplu, înmuiere în apă caldă), permise în agricultura ecologică. Pentru a putea comercializa mai uşor materialele ecologice de înmulţire, in conformitate cu Regulamentul (CE) nr 1452/2003, toate statele membre ale UE trebuie sa aibă o bază de date privind materialele ecologice de înmulţire, disponibilă tuturor, iar această bază de date trebuie să conţină informaţii despre cantităţile de seminţe disponibile la un anumit moment dat . Această bază de date este administrată de către organele de controlul seminţelor din statele membre sau de către organizaţiile de control ale agriculturii ecologice. Materialul de înmulţire reprezintă baza producţiei vegetale, garanţia pentru recolta următoare şi pentru calitatea culturilor. O cultură bună şi o recoltă de bună calitate pot fi realizate numai cu seminţe de calitate excelentă. În producţia vegetală ecologică, calitatea seminţelor - puritatea, facultatea germinativă, starea de sănătate – au o importanţă foarte mare. Prin folosirea de seminţe cu o înaltă facultate germinativă, fără buruieni şi cu o

încolţire şi rasarire uniformă, se pot obţine culturi cu o dezvoltare rapidă. O creştere rapidă a culturii este o condiţie de bază în controlul cu succes al buruienilor. În afară de facultatea germinativă şi puritate, un factor important este starea de sănătate a seminţelor. Prin folosirea la semănat de seminţe sănătoase, pot fi prevenite o mulţime de probleme de protecţie a plantelor, încolţirea se desfăşoară in siguranţă şi, mai târziu, scade pericolul de infestare cu boli şi buruieni. În producţia convenţională, seminţele sunt protejate împotriva diferitelor boli şi dăunători cu produse sintetice. În producţia vegetală ecologică criteriul cel mai important de protecţie a plantelor este prevenirea, care constă în o serie de măsuri care se aplică înainte de semănat. De asemenea, în agricultura ecologică este recomandat un semănat de calitate şi seminţe certificate, cu scopul obţinerii sigure a unei culturi foarte bune. Exemple de culturi agricole ecologice În continuare prezentăm o serie de recomandări tehnice care trebuie urmate în agricultura ecologică pentru unele specii vegetale relevante: Mazărea (Pisum sativum L.), în rotaţie este incompatibilă cu ea însăşi. În cazul în care este cultivată fără întrerupere pe acelaşi teren, apare oboseala solului. Mazărea nu ar trebui să fie însămânţată pe aceeaşi parcelă decat după 4 - 5 ani, iar in rotaţie se afla, în mod normal, între două cereale. Mazărea este urmată de o cereală de toamnă, deoarece este una dintre cele mai bune plante premergatoare pentru culturile de toamnă. Mazărea reaţionează favorabil la fertilizarea cu îngrăşăminte organice. Pe solurile sărace în azot, o jumătate de doză de gunoi de grajd proaspăt (brut) aplicata direct la mazăre va asigura o producţie mare de mazăre. Pe un teren bun, mazărea fertilizată cu gunoi de grajd va creşte prea mult şi va avea puţine seminţe. Gunoiul de grajd este favorabil culturii de mazăre si pe solurile bogate în azot cand se aplică cu doi - trei ani înainte de a se cultiva mazărea. Fasolea (Phaseolus vulgaris L.). Fasolea este mai puţin dependentă de lumină decât mazărea. Tolerează bine semiumbra (prin urmare, se poate cultiva intercalat în cultura de porumbl). Pe soluri sărace în humus, fasolea se poate fertiliza cu gunoi de grajd, iar pe solurile de calitate mai bună, ar trebui să fie cultivată după doi-trei ani de la ultima gunoire. - Bobul (Vicia faba L.), este o premergătoare excelentă, în special pentru grâul de iarnă. Există două motive principale pentru cultivarea acestei culturi: componentă de bază a unei rotaţii dominată de cereale şi îngrăşământ verde pe solurile degradate ca fertilitate organică şi fizică. Rotaţia culturilor care include bobul este mai productivă şi mai profitabilă decât rotatiile cu celelalte leguminoase. Beneficiile apar datorită: Randamentul şi calitatea cerealelor sunt de obicei mai mari după cultura bobului; Fixarea de azot (N) de către sistemul radicular al bobului, face ca solul să dispună de

mai mult N asimilabil pentru cultura următoare, scăzând nevoia îngrăşării cu N şi, în unele cazuri, sporind rezerva de azot organic din sol. De asemenea, până la 40% din cantitatea de azot acumulată de o cultură de bob (Vicia faba) se găseşte în organele subterane;

Prin cultivare bobului ca plantă premergătoare pentru grâu scade nivelul de infestare a solului cu boli (cum ar fi putregaiul rădăcinii) şi dăunători (cum ar fi nematozii);

Cultivatorii susţin că după o cultură de bob se îmbunătăţeşte şi calitatea arăturii. Grâul comun (Triticum sp. L.),. Dintre multele specii care fac parte din genul Triticum numai câteva sunt cultivate la nivel mondial. Specia cea mai răspândită de grâu este grâul comun Triticum aestivum L., care este cultivată mai ales în partea de nord a zonei temperate. Grâul dur (T. durum) înlocuieşte parţial grâul comun în regiunile mai calde din zona temperată. Grâul spelta (T.aestivum ssp.spelta), este de origine din muntii Alpi şi planta este foarte importantă în agricultura ecologică. După însămânţare, cerealele de

toamnă se lucreaza cu o grapă uşoară. În general, grăpatul este favorabil în cazul în care cultura intră în iarnă "neuniformă" şi terenul nu este în întregime neted. Acest tip de suprafaţă de teren poate reţine mai bine zăpada şi reduce pericolul de îngheţ. Utilizarea unui tăvălug cu inele pe culturile de toamnă este, de asemenea, de multe ori avantajos, mai ales în cazul în care patul germinativ este incorect aşezat şi când toamna este secetoasă. În agricultura ecologică, grâul de toamnă se cultivă în rotaţie cu păşuni sau leguminoase. Cultura ecologică de grâu este recoltată în acelaşi mod ca şi grâul convenţional. Se vor lua măsuri pentru a se asigura că recolta este curată, pe cât posibil, de seminţe de buruieni şi alte materiale, deoarece se aplică sancţiuni pentru corpurile străine din boabele de cereale. Echipamentele de recoltare care pot colecta seminţele de buruieni într-un buncăr secundar, permit o mai mare flexibilitate în procesul de recoltare şi o mai bună gestionare a buruienilor. Grâul ar trebui să fie recoltat când umiditatea boabelor este sub limita de 12,5%. Preţurile la grâul ecologic variază considerabil în funcţie de piaţă şi de calitatea boabelor (conţinutul de proteine, puritate, dimensiunea boabelor, soi). Secara (Secale cereale L.). După grâu, secara este a doua cultură importantă de cereale pentru pâine. Dintre cereale, secara se tolerează cel mai bine pe sine. Pe un sol nisipos, într-o aşa-numită "fermă mereu verde", secara se cultivă de ani de zile fără întrerupere. Această caracteristică se datorează faptului că buruienile nu pot ţine „pasul” cu creşterea rapidă şi abundentă a secarei şi că secara este mai puţin predispusă la infestarea cu boli şi paraziţi. În zonele în care în rotaţie sunt şi alte culturi în afară de secară, recoltele de secară sunt considerabil mai bune. Secara se semănă mai devreme decât grâul şi are nevoie, de asemenea, de un sol tasat, dar este de maximă importanţă ca planta precedentă să fie recoltată timpuriu. Pe un sol nisipos, cele mai frecvente culturi premergătoare pentru secară sunt trifoiul roşu, lupinul, borceagurile de toamnă cu măzăriche, fasoliţa (Vigna sinensis), măzărichea, cartofii timpurii şi tutunul. După cultura de secară pot urma amestecuri de furajere de toamnă sau culturi de primăvară. Orzul (Hordeum ssp. L.) este materia primă importantă pentru fabricile de bere şi producătorii de malţ. Paiele de orz de primăvară pot fi folosite ca furaje pentru vite, cai şi oi. În general, soiurile de orz de toamnă dau producţii mai ridicate,. Introducerea orzului de toamnă în rotaţie are nevoie de îngrijiri suplimentare. Cea mai mare problemă pentru cultura de orz este ceea de a asigura o plantă premergătoare bună. Orzul de toamnă se seamănă devreme şi poate urma doar după o cultură recoltată timpuriu. Este necesară o cultură precedentă care nu consumă multă apă din sol şi ar fi bine ca până în momentul însămânţării să nu fie precipitaţii abundente. Astfel, cele mai bune culturi precedente pentru grâu sunt, de asemenea, şi cele mai bune pentru orzul de toamnă. Orzul de primăvară este incompatibil cu el însuşi, în principal pentru că stimulează creşterea buruienilor şi este sensibil la infestare cu buruieni. Cea mai bună însămânţare se produce după descompunerea rădăcinilor culturii anterioare, inclusiv a orzului de primăvară care poate fi semănat după o îngrăşare indirectă cu rădăcinile rămase de la cultura anterioară. Pentru orzul de bere, cea mai bună cultură premergătoare cea de sfeclă de zahăr. Sfecla de zahăr se seamănă pe sol bine pregătit şi lucrările cu cultivatorul se fac cu mare grijă, astfel încât solul rămâne curat şi afânat. Un alt beneficiu al culturii sfeclei de zahăr este că nu lasă un sol bogat în azot, ceea ce este favorabil pentru calitatea orzului de bere. Astfel, producţia de sfeclă de zahăr şi de orz de bere coexistă bine în rotaţia culturilor. Orzul de primăvară trebuie să fie însămânţat după cerealele de toamnă, numai dacă este neapărat necesar. De asemenea orzul, nu ar trebui să fie însămânţat după leguminoase. Orzul furajer este de foarte multe ori cultura acoperitoare pentru trifoiul roşu, lucernă, sparcetă sau amestecurile de ierburi.

Ovăzul (Avena sativa L.) este, în principal, benefic pentru creşterea şi reproducerea animalelor. Valoarea sa furajeră se datorează în principal conţinutului de proteine, amidon şi grăsime. Ovăzul, nu este pretenţios faţă de planta premergatoare, dar nu ar trebui să fie însămânţat după el insuşi. Ovăzul poate fi semănat în arătură după lucernă sau păşuni, dar cel mai frecvent se seamănă după porumb. La rândul său, porumbul, cartofii sau orice cultură de primăvară poate urma după ovăz. Porumbul (Zea mays L.). Boabele de porumb sunt foarte bogate în amidon (aproximativ 80%) şi conţin cantităţi considerabile de grăsimi şi zahăr şi, prin urmare, sunt cel mai important furaj pentru îngrăşarea animalelor. Conţinutul boabelor în proteine este scăzut (aproximativ 8%), iar cea mai mare parte de proteine este reprezentata de zeina din aminoacizi şi conţine urme de lizină şi triptofan. Boabele de porumbul sunt folosite în hrana porcilor, vitelor de carne, vacilor, tineretului bovin, oilor şi cailor. În creşterea păsărilor de curte (pentru producţia de ouă şi pentru îndopare), porumbul este, de asemenea, indispensabil. Porumbul este uşor de inclus în rotaţie, pentru că nu este exigent faţă de culturile precedente. Pentru porumb, aratura adâncă de toamnă, după recoltarea culturilor precedente are o importanţă majoră. Pentru a spori eficacitatea materiei organice din sol şi a substanţelor nutritive, gunoiul de grajd trebuie să fie transportat şi amestecat în sol în timpul verii sau la începutul toamnei, astfel încât să se poate descompune până la semănat. Când gunoirea se face primăvara, poate avea un efect nociv. De asemenea, în anii secetoşi, între producţia de porumb gunoit în toamnă şi cel gunoit în primăvara există o mare diferenţă. Gunoiul de grajd semifermentat aplicat în primăvara poate avea un efect relativ bun într-un an ploios şi pe un sol sărac. Lucerna (Medicago sativa L.), este cel mai valoros furaj grosier, are un randament excelent, este bogat în proteine, tolerează ariditatea solului şi dă producţii sigure. Valoarea lucernei este dată de faptul ca această plantă îşi asigura necesarul de azot din aer, are un sistem radicular foarte bine dezvoltat şi bogat în materie organică, fiind, în acest fel, o plantă amelioratoare pentru sol. Lucerna este incompatibilă cu ea însăşi şi, prin urmare, nu ar trebui să revină pe aceeaşi parcelă mai devreme de 4 - 5 ani, pentru a evita oboseala solului. Cand se seamănă în primăvară, planta premergătoare ar putea fi o plantă prăsitoare ingrasata cu gunoi de grajd. Aceasta este cea mai bună cale de a asigura necesarul de elemente nutritive pentru nevoile lucernei, a avea un teren fără buruieni şi bogat în substanţe nutritive. În cazul în care lucerna este semănată la sfârşitul verii, aceasta poate urma doar după o cultură timpurie recoltată timpuriu. În acest caz, cultura precedentă ar fi cel mai probabil o cereală. O cultură de grâu, recoltată la începutul verii, este de asemenea, ideală ca premergătoare pentru lucernă. Trifoiul roşu (Trifolium pratense L.), este la fel ca lucerna - o plantă furajeră valoroasă, o papilionaceae perenă, care se cultivă, în principal, în zone ploioase. Trifoiul roşu este util pentru producţia de fân, dar are un rol major şi ca furaj verde. Cultivarea sa este importantă în zonele cu sol inadecvat pentru cultivarea lucernei. În zonele în care producţia de lucernă este profitabilă, trifoiul roşu se cultivă numai pentru diversificarea producţiei de furaje. Randamentul mediu la trifoiul roşu este 3-4 tone de fân la hectar, fiind mai mic decât la lucernă. De obicei, trifoiul roşu este cultivat separat, dar poate fi asociat cu ierburi perene sau alte papilionaceae perene (trifoi incarnat). Efectul de îmbunătăţire a calităţii solului este mare, producând recolte mari chiar şi în al treilea an. În caz contrar, cultura trebuie să fie desfintată în al doilea an, cu avantajul de creşterea fertilităţii solului pe o suprafaţă mai mare. În cazul în care sistemele agricole s-au schimbat, trifoiul roşu a devenit o componentă importantă a rotaţiei culturilor. Trifoiul roşu a fost, de asemenea, o componenta a faimosului sistem de cultură "Norkfolk" (sfeclă de zahăr ingrasată cu gunoi de grajd, orz de primăvară, trifoi roşu, grâu). Este uşor a se introduce trifoi roşu în secvenţa de plante, deoarece în zone adecvate este, de obicei, o cultură de succes.

Frecvent, trifoiul roşu este desfintat în al doilea an, pentru că în al treilea an se răreşte. În cazul în care trifoiul roşu este semănat între două cereale, atunci cultura premergătoare trifoiului roşu este o cereală. După trifoiul roşu, de obicei este semănat grâul de toamnă. Ca o cultură anterioară pentru grâul de toamnă, trifoiul roşu este o alegere bună în cazul în care se realizează un sistem special de cultivare a solului. În caz contrar, o plantă care este semănată în primăvara, de exemplu, porumbul, ar fi o solutie mai bună. Varza (Brassica Oleraceae, L.), face parte din familia Cruciferae, cunoscută şi sub numele de Brassicaceae care este compusă din mai mult de 300 de genuri şi 3000 de specii. Genul Brassicae are aproximativ 40 de specii. Plantele din genul Brassicae sunt bogate în minerale precum şi în metaboliţi secundari, în special glucozinolaţi, care dau aroma caracteristică acestor plante şi, după cum susţin unii nutriţionişti pe baza informaţiilor privind corelaţia inversă între incidenţa unor tipuri de cancer şi consumul de legume din genul Brassicae, previn instalarea cancerului. Din genul Brassicae fac parte principalele culturi de legume din întreaga lume, în ceea ce priveste suprafaţa, volumul producţiei şi consumul. Acestea constituie un grup important de culturi în diferite regiuni ale globului. Europa de Est (Rusia, Polonia, România, şi Ucraina), Asia de Est (China, Japonia şi Coreea de Sud) şi SUA sunt cei mai importanţi producătorii de diferite specii de varză. Cantitatea cea mai mare de broccoli se produce în SUA (în special în California) şi Italia. La producţia conopidă pe primul loc se află China şi India, urmate de Franţa, Italia, Marea Britanie şi SUA. Se practica, de asemenea culturi asociate – randuri de varză alternativ cu praz sau ţelină sau salată în mijlocul culturii de varză. Morcovul (Daucus carota L.), este o cultură bienală care se cultivă pentru rădăcina îngroşată pe care o produce în primul an de vegetaţie. Pe parcursul primului an, acumulează în rădăcinile sale provizii nutriţionale, iar în al doilea an de vegetaţie face flori. Morcovul prefera solurile uşoare capabile să menţină umiditatea. Plantele nu rezistă pe solurile acide. Are, de asemenea, nevoie de un supliment de compost (30kg/100m2). Morcovii ecologici sunt relativ dificil de crescut în comparaţie cu multe alte legume. Morcovii au nevoie de maşini speciale pentru însămânţare, plivit şi recoltare, şi, de obicei, trebuie pliviţi manual pentru a evita pierderile de productie, datorită buruienilor. Toate aceste elemente se adaugă la costul de producţie. Dacă producătorii rezolvă dificultăţile de cultivare, se obţin producţii bune şi de înaltă calitate. Se cultivă alternativ rânduri de morcovi cu ceapă sau praz pentru a preveni atacul muştei morcovului (Psila Rosae). Tomatele (Lycopersicum esculentum MILL.), preferă solurile profunde, bine drenate, cu o textură uniformă şi pe cele soluri nisipo - argiloase. Cerinţele nutritive ale tomatelor sunt foarte ridicate. Ca atare, tomatele trebuie fertilizate cu compost (30 kg/100 m2). Îngrăşămintele verzi sunt, de asemenea, foarte utile pentru controlul bolilor şi dăunătorilor (este, de asemenea, recomandabil pentru culturile protejate). Se cultivă in rânduri alternative cu rânduri de ceapă, varză, fasole sau ţelină. La semănat, intre randurile de tomate se pot semăna şi alte plante, cum ar fi Nasturtium (năsturel) sau muştar. Salata verde (Lactuca sativa L.) este bine adaptată la climate şi sezoane de vegetaţie diferite, variind în funcţie de caracteristicile fiecărui soi. Salata verde se seamănă pe margini sau între rândurile de legume cu ciclu de viaţă lung, cum ar fi tomatele, varza sau căpşunile. Salata se produce uşor, dar frunzele sunt foarte perisabile atunci când sunt recoltate şi ca atare ar trebui comercializată cât mai curând posibil după recoltare. Salata verde se maturizează mai târziu. De asemenea, ar trebui să fie cultivate soiuri rezistente la boli. Salata este predispusă la diferite boli, inclusiv la mucegaiul alb (Sclerotinia). Pentru salată ar putea fi folositoare cultivarea pe teren modelat în brazde înălţate şi în rotaţii cu culturi de cereale. Ceapa (Allium cepa L.), este una dintre cele mai vechi plante cultivate din lume. Terenul unde se cultivă ceapă trebuie fertilizat cu, cel puţin, 30 de tone/ha de gunoi de grajd bine

putrezit sau compost şi apoi, arat imediat. Plantând alternativ morcovi cu ceapă (sau usturoi, sau praz) se protejează de dăunători ambele culturi, deoarece ceapa pare să aibă un efect de respingere asupra muştei morcovului (Psila Rosae) iar morcovul asupra muştei cepei (Dehlia antigua). Usturoiul (Allium sativum L.). Este o plantă bienală care aparţine familiei Liliaceae. În condiţii obişnuite, se seamănă ca o cultură anuală, cu scopul de a obţine bulbi şi, ca bienală pentru a conserva semintele ei. Există trei soiuri de usturoi: alb, violet şi roz. Necesită cantităţi mici de îngrăşăminte. Cucurbitaceae – din care fac parte mai mult de 850 specii, dintre care cele mai importante sunt castravetele (Cucumis sativus L.), dovlecelul (Cucurbita pepo L.), dovleacul plăcintar şi de copt (Cucurbita moschata şi maxima) şi pepenele galben (Cucumis melo l.) şi verde (Citrulus lanatus). Toate speciile care aparţin acestei familii sunt plante termofile şi heliofile care preferă un climat cald, cu o cerere moderată pentru apă. Este nevoie de o temperatură a solului de 12 °C pentru germinarea semintelor si de 25-28 °C la formarea fructelor. Nu au cerinţe speciale pentru calitatea solului. În cazul în care condiţiile generale de sol sunt acceptabile, acestea pot fi cultivate pe toate tipurile de teren. Dovleacul de copt (Cucurbita maxima convar maxima) – este sub formă de tufă, dacă ramurile sale sunt scurte (60-80cm) sau căţărător în cazul în care au 3-5 m lungime. El are frunze mari care pot fi ceroase, iar unele soiuri au pe frunze perişori deşi. Dovlecii trebuie polenizaţi de insecte şi necesită albine pentru polenizare. Polenizarea inadecvată are ca rezultate scăderea excesivă a florilor şi fructe mici. POMICULTURA ECOLOGICĂ Alegerea locului plantaţiei este foarte important. Livada trebuie să fie destul de departe de sursele de poluare, şi anume de livezile convenţionale, de drumurile cu trafic intens sau de zonele cu emisii industriale. Este foarte important ca pesticidele şi erbicidele aplicate în livezile sau pe terenurile învecinate să nu ajungă în plantaţiile ecologice. Fabricile industiale sau agricole trebuie să fie în afara zonei de siguranţă recomandată de către organismul de inspecţie şi certificare. De asemenea, o cerinţă este ca solul cultivat să nu conţină metale grele peste limita stabilită de Autorităţile de la Protecţia Mediului. Livezile au un ciclu de viaţă lung şi de aceea foarte importante sunt alegerea speciilor şi soiurilor de pomi fructiferi corespunzătoare locului unde este amplasată livada şi piaţa de desfacere a produselor. În organizarea livezii ecologice trebuie avut în vedere că spaţiul dintre rândurile de pomi sau solul livezii ar trebui să fie acoperite nouă luni de zile pe an. Scopul acoperirii terenului este de a preveniri eroziunea solului, în special pe terenurile în pantă. Terenul sau spaţiul dintre rândurile de pomi în plantaţiile perene de pomi fructiferi poate fi lucrat în diferite feluri, variind de la mentinerea curată, la combinaţii de culturi acoperitoare până la mulci organic sau geotextil. Pentru a controla cel puţin eroziunea solului, cele mai bun este sistemul de acoperire totală sau aproape totală. "În plus, o livadă cu spaţii naturale oferă un peisaj estetic plăcut şi ajută ferma şi producţia să câştige încrederea clienţilor. Habitatul şi spaţiile naturale prezentate mai jos îmbunătăţesc biodiversitatea şi pot fi uşor de integrat într-o livadă sau în jurul acesteia 60”. - Zone neamenajate (ruderale), precum foste balastiere, piloni de piatră sau grămezile de moloz, cu puţine substanţe nutritive care au fost parţial colonizate de anumite plante. Unele poteci poate fi, de asemenea, clasificate ca zone ruderale; - Speciile cultivate între rânduri, amestecuri de ierburi şi alte plante, cositul alternativ pentru a delimita rândurile, poate creşte diversitatea plantelor şi a polenizatorilor. Această

strategie este potrivită, în primul rând, pentru livezi cu trafic redus (sâmburoase sau pomi pitici); - Sistemul Sandwich, solul este lucrat pe ambele părţi ale pomilor, cu excepţia unei benzi de mijloc care este cultivată cu ierburi şi plante cu talie mică. Infloritul timpuriu al acestor plante atrage insectele polenizatoare pentru pomi; - Adăposturi artificiale (colivii, grămezi de crengi, pietre etc.) sunt construcţii ieftine destinate să atragă animale extrem de rare sau utile pentru livadă; - Arborii standard şi copacii izolaţi îmbogăţesc atât mediului cât şi peisajul; - Gardurile vii, bariere formate din grupuri strâns unite de copaci sau arbuşti indigeni şi cel puţin o bandă de ierburi mai mare de trei metri lăţime (sunt de preferat două benzi); - Pajiştile şi păşunile naturale, care nu sunt fertilizate cu îngrăşăminte chimice şi sunt cosite de 1 - 2 ori pe an; - Benzi înierbate din flori sălbatice (plante indigene sălbatice), stimulează populaţiile de polenizatori care, la rândul său, reduc în mod semnificativ populaţia de afide.

Figura 20. Exemplu de amenajare a unei plantaţii de pomi fructiferi (FIBL, 2005).

În prezent, nu există pepiniere ecologice în toate ţările UE, dar din cauza perioadei de conversie, cultivatorii cumpără adesea material de înmulţire de la pepiniere convenţionale. Pentru a trece o livadă in sistem ecologic, după înfiinţare este nevoie de 3 ani. În acest timp, materialul de înmulţire convenţional va fi, de asemenea, convertit în material

ecologic, datorită gestionării ecologice a livezii. În ceea ce priveşte managementul agenţilor patogeni, la înfinţarea fermelor pomicole sunt foarte utile soiurile rezistente. Fructele au un conţinut ridicat de apă şi mai mic de elemente nutritive, în comparaţie cu alte culturi. Prin urmare, nevoile de nutrienţi ale culturilor pomicole pot fi asigurate prin cultivarea de plante acoperitoare şi prin mulcirea organică în plantatiile care le folosesc, precum şi prin aplicarea de amendamente şi alte pulberi minerale în pepiniere. La înfiinţarea unei plantaţii pomicole este necesară o cantitate rezonabilă (40-80t/ha) de îngrăşăminte organice care trebuie procurate de la ferme de cresterea animalelor crescute in sistem ecologic. Pentru a se asigura o creştere şi producţie optimă, adesea este necesară fertilizarea suplimentară cu îngrăşăminte certificate ecologic. Un plan bun de gestionare ecologică a buruienilor trebuie să minimalizeze concurenţa buruienilor pentru apă şi substanţe nutritive şi, în acelaşi, să nu aibă un impact negativ asupra fertilităţii solului şi să asigure un risc minim de eroziune a solului, asigurand o platformă pentru circulaţia echipamentelor agricole . Ciclul lung de viaţă al livezii de fructe poate permite creşterea considerabilă a populaţiilor de dăunători. Este de asemenea posibil ca astfel de medii agricole stabile, să susţină populaţii de organisme benefice pentru pomi şi să menţină un echilibru în favoarea sănătăţii plantelor. În managementul dăunătorilor este foarte importantă menţinerea plantelor în stare bună de sănătate şi vigoare. Pentru pomi, o întreţinere bună a lor are implicaţii indirecte mai bune asupra dăunătorilor (care se hranesc cu frunze, tulpini, etc) decât implicaţii directe (dăunătoari care se hrănesc fructe). De exemplu, un mar aparent sanatos poate fructifica bine, dar poate pierde toate fructele din cauza atacului viemelui merelor (Cydia pomonella). Pe de alta parte, acelasi pom poate suferi foarte mult din cauza atacului timpuriu al omizilor defoliatoare, dar fiind viguros, poate să-şi revină repede şi să producă o recoltă comercială. Controlul biologic se referă la utilizarea organismelor vii pentru a controla populaţiiile de dăunători. Dintre artropodele utile, care pot fi folosite pentru controlul dăunătorilor în culturile pomicole menţonam: Phytoseiulus persimilis şi Metaseiulus occidentalis, care ataca păianjenii şi viespile Trichogramma, care parazitează ouăle mai multor dăunători. Cultivarea de plante acoperitoare şi vegetaţia adiacentă, cum ar fi gardurile vii, este o soluţie bună pentru refugierea insectelor utile şi pentru a atrage şi a susţine populaţiilor benefice de insecte indigene. Pentru a controla anumiti daunatori periculosi este foarte utilă colectarea şi răspandirea de prădători naturali. Trebuie să facem deosebirea intre folosirea pe termen scurt a faunei si introducerea pe termen lung a insectelor benefice. Multe boli ale liveziilor sunt specifice speciilor şi soiurilor de pomi fructiferi. Datorită stării relativ moale şi a conţinutului ridicat de zahăr la fructele mature sau aproape mature, putregaiul fructelor este o boală comună. Metoda ecologică de a reduce pericolul de putrezire a fructelor este de a asigura o circulaţie bună a aerului şi pătrunderea luminii solare în interiorul coroanei pomului. Lumina soarelui şi circulaţia aerului ajută la uscarea frunzelor şi a suprafeţei fructelor, limitând astfel infecţiile fungice si bacteriene. În culturile pomicole, aceasta însemnă o tăiere corectă şi tehnici profesionale de formare a coroanei. Alte posibilitati de micşorare a atacului de agenţi patogeni se referă la menţinerea plantelor în stare bună de sănătate şi de vigoare, eliminarea şi/sau distrugerea ramurilor tăiate, eliminarea plantelor infectate, îndepărtarea gazdelor alternative pentru organismele patogene.

3.4.b. Creşterea animalelor Rolul creşterii animalelor în agricultura ecologică este strategic şi esenţial şi se bazează pe principiul legăturii strânse între animale şi sol. Conform acestui principiu animalele

trebuie să aibă acces liber la zonele din afara adăpostului pentru mişcare, şi, de asemenea, hrana lor trebuie să fie ecologică şi, de preferinţă, produsă în unitatea agricolă din care fac parte. Acest sector este strict reglementat de dispoziţiile privind bunăstarea şi îngrijirea veterinară a animalelor. În plus, este important să se redescopere rolul principal al păşunatului şi al respectului faţă de cerinţele fiziologice şi comportamentale ale animalelor. Creşterea animalelor în sistem ecologic trebuie să permită şi să aibă ca scop refacerea şi întărirea sănătăţii şi rezistenţei animalelor, astfel încât să se reducă utilizarea tratamentelor medicamentoase alopatice, în favoarea celor fitoterapeutice sau homeopate. Normele detaliate privind sunt stabilite în Regulamentele (CE) nr. 834/2007 al Consiliului şi 889/2008 al Comisiei. În general, efectivele de animale dintr-o unitate de producţie ecologică trebuie să fie menţinute în conformitate cu aceste norme. Cu toate acestea, producţia paralelă (convenţională - ecologică) nu este interzisă, dar efectivele de animale crescute în sistem convenţional pot fi ţinute în aceeaşi exploataţie, cu condiţia ca acestea să fie clar separate. Adăposturile şi parcelele de teren trebuie să fie diferite pentru animalele ecologice şi pentru cele convenţionale şi, de asemenea, speciile trebuie să fie diferite. Aceasta înseamnă că, în aceeaşi fermă nu se pot creşte vaci de lapte ecologice împreuna cu cele convenţionale, dar se pot creşte vaci de lapte ecologice cu capre convenţionale dacă sunt strict separate ca adaposturi, parcele de păşunat si de producerea furajelor. Acest sistem paralel poate fi practicat în fiecare an doar pentru o perioadă limitată de timp. În cazul în care păşunea pentru animalele certificate ecologic a fost folosită de animalele convenţionale, aceste animale trebuie să provină din fermele de creştere extensivă. Condiţiile detaliate ale agriculturii extensive sunt stabilite de Regulamentul (CE) nr 950/97. Punctul cheie al creşterii animalelor în sistem extensiv se referă la densitatea animalelor care nu poate să depăşească 2 UVM (unitate vită mare), pe hectar. În plus, densitatea animalelor convenţionale pe păşune nu trebuie să fie mai mare decât se prevede în regulament, astfel încât cantitatea de bălegar de pe păşune să corespundă valorii de 170 kg de azot pe an şi pe hectar, la fel ca şi la cele ecologice. De asemenea, nu este permis ca animalele ecologice şi cele convenţionale să păşuneze pe aceeaşi păşune în acelaşi timp. În toate aceste situaţii, fermierul trebuie să solicite aprobarea organismului de inspecţie, iar acesta trebuie să controleze ferma. A doua derogare de la acest principiu, este că animalele certificate ecologic pot fi păscute pe terenuri comune, numai dacă aceste terenuri nu au fost tratate, cel puţin trei ani, cu alte alte produse decât cele permise în agricultura ecologică, enumerate în regulament şi care pot fi, în mod clar, dovedite cu documente şi controlate. În cazul în care acest teren a fost folosit de animalele convenţionale, aceste animale trebuie să îndeplinească cerinţele de densitate şi extensivitate menţionate anterior. Produsele care provin de la aceste animale nu pot fi certificate ca ecologice, chiar şi în cazul în care efectivele de animale sunt ecologice, cu excepţia celor care sunt aprobate de organismul de inspectie si certificare. Punctul cheie menţionat anterior: separarea animalelor trebuite să fie strict în conformitate cu Regulamentele U.E. În ceea ce priveşte alegerea raselor nu sunt reguli detaliate. Aşadar, este recomandat să se folosească rase locale, adaptate la condiţiile locale, deoarece acestea se comportă mai bine şi produc mai mult în condiţii de agricultură ecologică. Acestea au diversitate biologică mult mai mare decât hibrizii şi sunt selectate în mod tradiţional pentru condiţii de creştere în aer liber şi de aceea probabilitatea de apariţie a problemelor de igienă şi veterinare este mai mică şi au o producţie destul de stabilă. Datorită diferenţei dintre sistemul de întreţinere ecologic şi cel convenţional, identificarea poate fi mai uşor de făcut

şi este avantajoasă din punct de vedere al piaţei de desfacere. Etichetele ecologice sunt preferate de către clienţi. Efectivele de animale trebuie să fie hrănite cu produse ecologice. Hrănirea şi furajele trebuie să reprezinte garanţia calităţii producţiei atât pentru bunăstarea animalelor cât şi pentru maximizarea producţiei. Transhumanţa, ca practică regională (trecerea animalelor de la păşune la munte) trebuie practicată în statele membre, numai în cazul în care este necesar. Hrănirea trebuie să fie naturală; de aceea animalele tinere trebuie hrănite cu lapte integral, de preferinţă lapte matern. Toate mamiferele trebuie hrănite cu lapte natural pentru o perioadă minimă, în funcţie de specie, perioadă de timp care de obicei este semnificativ mai lungă decât în agricultura convenţională, iar laptele artificial nu este acceptat. Această perioadă minimă este de trei luni pentru bovine (inclusiv speciile Bubalus şi Bison) şi ecvidee, 45 de zile pentru ovine şi caprine şi 40 de zile pentru porci. Datorită obiceiului de a păşuna, erbivorele trebuie să fie ţinute cât mai mult timp posibil pe păşuni, dacă condiţiile meteorologice nu dăunează sănătăţii animalelor (sau calităţii păşunilor). Această perioadă poate fi redusă, cu permisiunea organismul de control, dacă păşunea nu oferă hrană în cantitate şi de calitate adecvată pentru animale, în perioade extrem de călduroase sau uscate, ori în perioadele reci ale anului. A doua cerinţă pentru tipul erbivor de digestie este de a asigura, cel puţin, 60% din substanţa uscată a raţiilor zilnice sub forma de furaje grosiere, furaje proaspete sau uscate sau siloz. La începutul lactaţiei, unele vaci cu producţii mari de lapte au nevoie de mai multe furaje concentrate, atât pentru întreţinere, cât şi pentru producţia de lapte, prin urmare, autoritatea sau organismul de inspecţie poate permite o reducere la 50% a furajelor menţionate anterior, dar nu mai mult de trei luni. Atunci când producţia de furaje este mică, în special ca urmare a condiţiilor meteorologice excepţionale (ex. secetă, grindină etc.), autorităţile competente pot autoriza furajarea animalelor cu un procent mai mare de furaje convenţionale, insa numai pentru o perioadă limitată şi numai în zona afectata de factori climatici nefavorabili. În acest caz, organismul de control trebuie să acorde derogare pentru agricultorii individuali din acea regiune, dacă ei solicită acest lucru. Hrănirea păsărilor de curte sau a porcilor trebuie să asigure nutrienţii în forma specifică nevoilor acestora. Aceasta înseamnă, că la păsări, în faza de îngrăşare, cel puţin 65% din hrana zilnică trebuie să fie reprezentată de cereale. Dar, pentru a menţine în stare bună sistemul lor digestiv, raţia zilnica de furaje pentru porci şi păsări trebuie să conţină destul furaj grosier, în stare proaspătă sau uscată, sau siloz. Pentru a pregăti un siloz perfect, trebuie utilizate materii prime certificate, de calitate bună, în loc să se folosească aditivi sau alte substanţe de fermentare. În caz de calitate proastă a materialelor pentru siloz sau culturi slab fermentabile, există posibilitatea de a se utiliza materiale de prelucrare, insa numai din cele acceptate şi listate de regulament. Furajele convenţionale pot fi folosite pentru hrana animalelor numai în cazul în care sunt enumerate în regulament şi sunt produse sau preparate fără utilizarea de substanţe chimice. Materiile prime furajere de origine animală (indiferent dacă sunt produse convenţionale sau ecologice) pot fi utilizate numai în cazul în care sunt enumerate în regulament. Aceasta înseamnă că se interzice utilizarea de carne şi produse din carne, dar este permisă utilizarea produselor şi subproduselor din peşte sau din alte animale marine, sau laptele şi produsele lactate. În general, toate cerinţele nutriţionale ale animalelor trebuie să fie acoperite prin furajare naturală, în principal prin păşunat. În cazul unui deficit de vitamine, minerale, provitamine etc, pot fi folosiţi aditivii alimentari pentru a satisface cerinţele nutriţionale ale animalelor,

dar numai dacă aceştia sunt enumeraţi în regulament. Vitaminele artificiale pot fi utilizate în cazul în care sunt bine definite chimic şi au efect similar cu cele naturale. Aceleaşi norme sunt stabilite pentru enzime, microorganisme, lianţi, agenţi antiaglomeranţi şi coagulanţi. Nu pot fi folosite în hrana animalelor antibiotice, coccidiostatice, substanţe medicinale, promotori de creştere sau orice alte substanţe destinate să stimuleze creşterea sau producţia. Toate furajele trebuie să fie libere de orice agenţi medicali sintetici. Interdicţia de folosire a organismele modificate genetic sau a substanţelor furajare din organisme modificate genetic este valabilă pentru intreaga procedură de furajare. Nici-unul dintre aceste produse nu trebuie folosit pentru hrănirea directă, ca aditiv pentru însilozare sau ca agent de conservare. Toate practicile de management trebuie să fie naturale. Reproducţia efectivelor de animale crescute ecologic trebuie să se bazeze pe metode naturale, dar inseminarea artificială este permisă. Sunt interzise orice alte forme de metode de reproducere artificială, care implică biotehnologii sau elemente biotehnice speciale de exemplu, de transfer embrionar sau stimularea hormonală a ovulaţiei. Inseminarea artificială poate reduce riscul bolilor genitale ce pot da naştere la infecţii. În timpul inseminării artificiale nu se vor utiliza însă aditivi sau substanţe ajutătoare artificiale. Creşterea animalelor în condiţii de agricultură ecologică reprezintă un mod natural de creştere a animalelor astfel încât nu este permisă nici una dintre procedurile intensive de creştere. În agricultura ecologică este strict interzisă provovarea de durere la animale, prin urmare, operaţiuni cum ar fi cele enumerate mai jos nu trebuie efectuate în mod sistematic: • ataşarea unei benzi elastice la cozile de ovine (provoacă dureri de necrezut, nu este natural), • tăierea cozii (nu este naturală, utilizată de obicei în managementul creşterii intensive a porcilor pentru a reduce stresul şi canibalismul), • tăierea dinţilor (nu este necesară), • tăierea ciocurilor şi a coarnelor (nu este natural, provoacă dureri şi stres, tăierea ciocurilor este utilizată de obicei în sistemele intensive de creştere a păsărilor pentru a reduce stresul şi a preveni canibalismul, decornarea este utilizată în managementul creşterii intensive a vacilor pentru a reduce cazurile de rănire atunci când este o densitate mare de animale). Aceasta înseamna că nu trebuie să se utilizeze aceste tehnici fără permisiunea prealabilă a organismul de control. Unele dintre aceste operaţiuni pot fi autorizate de către organismul de control, pentru motive de securitate (de exemplu, decornarea la animalele tinere, dar numai în cazuri individuale) sau în cazul în care această operaţiune poate îmbunătăţi sănătatea, bunăstarea sau igiena animalelor. Operaţiunile necesare trebuie să fie efectuate la vârsta cea mai potrivită, de către personal calificat şi orice suferinţă a animalelor trebuie să fie redusă la minim. Castrarea fizică este permisă în scopul menţinerii calităţii produselor şi practicile tradiţionale de producţie (vieruş, tăuraş, clapon etc. în cazul în care secreţia de hormon sexual ar putea bloca producţia de carne), dar numai în cadrul condiţiile stabilite mai sus. Datorită cerinţelor de creştere naturală a animalelor, legarea animalelor este interzisă, dar organismul de control poate autoriza aceasta metodă numai pentru o perioadă limitată de timp şi în cazul în care este necesar pentru siguranţa oamenilor sau bunăstare a animalelor, cum ar fi legarea pentru unele tratamente sanitar-veterinare. Din cauza costurilor ridicate provenite de la noul sistemul de agricultură, bovinele pot fi crescute legate în adăposturi în cazul în care acestea au fost construite înainte de 24 august 2000. În acest caz, trebuie să se asigure, în mod regulat, mişcarea animalelor şi să se

îndeplinească cerinţele de bunăstare a acestora. Clădirea trebuie să ofere suficient spaţiu pentru nevoiele naturale. Organismul de control poate autoriza acest management până la 31 decembrie 2010. Bovinele din exploataţiile mici pot fi legate în cazul în care nu este posibilă întreţinerea lor în grupuri corespunzătoare. Organismul de control poate da permisiunea, cu condiţia ca animalele să aibă acces la păşuni cel puţin de două ori pe săptămână, în spaţiile exterioare sau în zonele de mişcare. Acestă derogare se poate aplica în exploataţiile, care îndeplinesc cerinţele normelor referitoare la producţia ecologică de animale până la 24 august 2000. Efectivele de animale trebuie să fie ţinute în grupuri, iar mărimea adecvată a grupului trebuie să depindă de stadiu de dezvoltare al acestora (de vârstă), precum şi de nevoile comportamentale ale speciilor. Creşterea separată a masculilor este permisă din motive de siguranţă şi pentru obiectivele planului de management al fermei. Este interzisă ţinerea animalelor în condiţii, sau cu o dietă, care poate conduce la anemie. Animalele trebuie să aibă acces la aer curat şi lumină naturală. Păşunile sau furajele grosiere trebuie completate, dacă este necesar, cu aditivii nutriţionali permişi, precum fierul la purcei. Transportul trebuie să fie redus la minim. Este de preferat să se transporte produse în loc de animale. Dacă trebuie mutate animalele, trebuie transportate astfel încât să se limiteze stresul. Această regulă se aplică, de asemenea, la încărcarea şi descărcarea animalelor. Orice tip de vătămare trebuie să fie evitat. Este interzisă utilizarea oricărui tip de stimulare electrică pentru constrângerea animalelor. Este, de asemenea, interzisă utilizarea oricărui tip de tranchilizante alopatice, înainte şi în timpul transportului. Puteţi folosi pentru încărcare şi descărcare metoda de la întuneric la lumină, ispitirea animalelor cu hrană etc. Vehiculul de transport trebuie să fie curat şi să ofere protecţie împotriva vântului, frigului, etc. Pe timpul unui transport lung este necesară adăparea animalelor. Toate aceste reguli trebuie respectate şi în timpul transportului spre abator, iar manipularea animalelor trebuie să se facă fără stresarea acestora. Normele de identificare, trebuie să fie în armonie cu regulile generale ale reglementărilor anterioare, astfel încât animalele şi toate produsele animaliere să poată fi identificate în toate stadiile lor de producţie, de prelucrare, de transport şi de comercializare. Animalele trebuie să aibă propriul număr distinct de identificare, de la o vârstă cât mai mică. Păsările nu trebuie să fie identificate în mod individual, ci pe grupuri. Cantitatea totală a gunoiului de grajd, aplicată pe exploataţie nu poate depăşi 170 kg de azot pe an şi hectar de suprafaţă agricolă total utilizată. Numărul de animale trebuie stabilit în strânsă legătură cu suprafaţa terenului pe care gunoiul de grajd va fi aplicat; în acest fel poluarea mediului poate fi evitată într-o mare măsură. Dacă este necesar, densitatea totală a animalelor prevazută de regulamente, se reduce pentru a se evita depăşirea limitei exprimate mai sus. Această reducere se poate face din cauza:

• caracteristicilor solului; • aplicării altor îngrăşăminte cu azot; • aprovizionării culturilor cu azot din sol; • cerinţelor specifice ale culturii, şi anume necesar de azot în cantităţi mai mici sau orice alte probleme.

Zonele de mişcare şi adăposturile pentru animale. Principiile generale se referă la creşterea naturală a animalelor, pe păşune sau în aer liber. Adăposturile trebuie să:

• ofere protecţie pe păşune ( in adăposturi); • ofere protecţie în timpul perioadelor când condiţiile climatice nu sunt favorabile (de exemplu, iarna); • să ofere condiţii adecvate pentru îngrăşare, pentru o perioadă limitată, în funcţie de specie;

• să ofere condiţii de siguranţă, la sfârşitul gestaţiei; • să protejeze animalele mici, în perioada de creştere; • să protejeze păsările de curte de animalele de pradă (de exemplu, noaptea).

În orice caz, condiţiile de trai pentru animale trebuie să corespundă necesităţilor biologice şi etologice ale acestora (de exemplu, libertatea de mişcare şi confort). De exemplu, trebuie să se asigure suprafeţe uscate si protejate de soare pentru vaci atunci când se odihnesc şi când rumegă şi suficient de mari pentru a oferi loc fiecărei vaci. Adăposturile (şi zonele de mişcare) trebuie să ofere acces facil la hrană şi apă. Adăposturile trebuie să asigure izolaţie, încălzire şi ventilare pentru ca:

• aerul să circule fără probleme; • nivelul de praf să fie redus ; • temperatura să fie corespunzătoare; • umiditatea relativă a aerului să fie adecvată; • concentraţia de gaze naturale să fie scăzută.

Clădirea nu trebuie să blocheze ventilaţia şi lumina naturală, astfel încât, nu este acceptată nici o fereastră . Zonele în aer liber, sau spaţiile exterioare trebuie, dacă este necesar, să furnizeze suficientă protecţie faţă de ploaie, vânt, soare şi temperaturi extreme, în funcţie de condiţiile meteorologice locale şi de rasa în cauză. Aceste cerinţe trebuie îndeplinite prin prezenţa unui număr corespunzător de arbori, garduri vii sau structuri de paie precum şi adăposturi temporare. În zonele cu climă favorabilă ţinerii animalelor în aer liber, nu sunt necesare adaposturi pentru animale.

Figure 22: Creşterea în aer liber a porcilor

Încărcătura de animale şi evitarea suprapăşunatului - densitatea animalelor în adăposturi este descrisă în regulament. Tabelele următoare (11 ş 12) menţionează numărul de animale pentru fiecare specie per hectar şi suprafaţa minimă necesară pentru fiecare specie şi categorie de animale, care oferă animalelor confort şi bunăstare.

Tabel 11: Anexa IV a Regulamentului (CE) Nr. 889/2008 al Comisiei (Numărul maxim de animale pe hectar prevăzut la articolul 15 alineatul (2)

Clasă sau specie

Numărul maxim de animale pe ha echivalent cu 170 kg N/ha/an

Cabaline de peste șase luni 2 Viței pentru îngrășare 5 Alte bovine de mai puțin de un an 5 Bovine masculi între un an și doi ani 3.3 Bovine femele între un an și doi ani 3.3 Bovine masculi de mai mult 2 2.0 Juninci pentru reproducere 2.5 Tineret taurin la îngrășat 2.5 Vaci de lapte 2.0 Vaci de lapte reformate 2.0 Alte vaci 2.5 Iepuri femele pentru reproducere 100 Oi 13.3 Capre 13.3 Purcei 74 Scroafe pentru reproducere 6.5 Porci pentru îngrășat 14 Alți porci 14 Pui de carne 580 Găini ouătoare 230

Toate aceste limitări nu depind numai de specie, dar şi de rasă şi de vârsta animalelor. Adăposturile trebuie să asigure circulaţia liberă a aerului. Bunăstarea animalelor este asigurată când: • este spaţiu suficient unde să stea în mod natural; • au posibilitatea de a se culca cu uşurinţă; • pot să se întoarcă; • li se asigură mişcarea în toate poziţiile naturale; • li se asigură toate mişcările naturale, cum ar fi întinderea sau să dea din aripi. Suprafaţa minimă din interiorul adăpostului şi cea din afara acestuia, folosită pentru exercitii şi alte caracteristici de adăpostire pentru diferite specii şi categorii de animale sunt prezentate în tabelul următor (12). Table 12: Suprafețele minime interioare și exterioare și alte caracteristici privind adăposturile în funcție de diferite specii și tipuri de producție prevăzute la articolul 10 alineatul (4) (Regulamentul (CE) 889/2008 al Comisiei, Anexa III)

1. Bovine, ovine, ecvidee, caprine şi porcine În interior

(suprafața netă la dispoziția În exterior

(suprafața de desfășurare,

animalelor) exclusiv pășuni) Greutatea în viu

minimum (kg) m2/cap m2/cap

până la 100 1.5 1.1 101 – 200 2.5 1.9 201 – 350 4.0 3.0

Bovine și ecvidee pentru reproducere și pentru îngrășare

peste 350 5.0, cu un minim de 1 m2/100 kg

3.7, cu un minim de 0,75 m2/100 kg

Vaci de lapte 6.0 4.5 Tauri pentru reproducere 10.0 30.0

1.5/oaie și capră 2.5 Oi și capre 0.35/miel și ied 0.5

Scroafe care au fătat cu purcei până la 40 zile

7.5/scroafă 2.5

până la 50 0.8 0.6 51 - 85 1.1 0.8

Porci pentru îngrășare

85 - 110 1.3 1.0 Purcei peste 40 zile și până la 30 kg

0.6 0.4

2.5/femelă 1.9 Porci pentru reproducere

6/mascul În cazul boxelor destinate montei naturale: 10 m2/vier

8.0

2. Păsări de curte În interior

(suprafața netă la dispoziția animalelor) În exterior

(m2 de suprafață disponibilă în rotație/cap)

Nr. animale/m2 cm stinghie

per animal

Cuib

Găini ouătoare 6 18 7 În cazul cuiburilor

comune: 120 cm2/pasăre

4, cu condiția ca limita de 170 kgN/ha/an să nu fie depășită

Păsări de curte pentru îngrășare (în adăposturi stabile)

10, cu o greutate maximă în viu de 21 kg/m2

20 (numai pentru bibilici)

4, pui de carne și bibilici 4.5, rațe 10, curcani 15, gâște În cazul tuturor speciilor menționate anterior nu trebuie depășită limita de 170 kg N/ha/an.

Păsări de curte pentru îngrășare (în adăposturi mobile)

16 (1) în adăposturi mobile pentru păsări de curte cu o greutate maximă în viu de 30 kg/m2

2,5, cu condiția ca limita de 170 kg de N/ha/an să nu fie depășită

(1) Numai în cazul adăposturilor mobile care au suprafața podelei mai mică sau egală cu 150 m2.

Regulamentul de gestionare a creşterii animalelor – Densitatea animalelor în orice zone deschise, trebuie să fie suficient de scăzută pentru a preveni eroziunea solului şi suprapăşunatul. Această regulă trebuie să se aplice, de asemenea, şi în zonele destinate mişcării şi alergării animalelor. Prevenirea este esenţială pentru menţinerea sănătăţii. Pentru a îndeplini această cerinţă toate adăposturile, precum şi echipamentele trebuie să fie curăţate şi dezinfectate cu rigurozitate pentru a preveni infecţiile, precum şi răspândirea bolilor. Pentru curăţarea şi dezinfectarea adăposturilor şi instalaţiilor trebuie folosite numai produse enumerate în regulament. Dejectiile solide, urina şi furajele neconsumate sau deversate trebuie îndepărtate cât de des este necesar pentru a reduce mirosul şi pentru a evita atragerea insectelor sau a rozătoarelor. De asemenea, pentru eradicarea insectelor şi a altor dăunători din adăposturile în care cresc animalele pot fi folosite numai produsele enumerate în regulament. Lista detaliată de produse promovate şi aprobate de organismele locale de inspecţie, numită lista albă trebuie sa corespunda filozofiei regulamentului. • Mamifere - Normele generale se referă la nevoile animalelor de a avea acces cu uşurinţă la păşune sau în zona de mişcare pentru a alerga în aer liber. Aceste suprafeţe pot fi parţial acoperite, iar efectivele de animale trebuie să le folosească ori de câte ori le permite starea lor fiziologică, condiţiile meteorologice şi starea solului. Animalele pot fi ţinute în alte locuri decât pe păşune atunci când organismul competent de inspecţie şi certificare are reglementări locale cu privire la probleme specifice de sănătate a animalelor. Erbivorele trebuie să aibă acces la păşune ori de câte ori condiţiile meteorologice o permit. Această regulă, de asemenea, trebuie aplicată şi la taurii cu vârsta de peste un an. Ei trebuie să aibă acces la păşune, la spaţiul de mişcare sau în zona de alergare în aer liber, atunci când sunt în siguranţă. În cazul în care, erbivorele au acces la păşune în perioada de păşunat şi sistemul de adăpostire in timpul iernii oferă suficientă libertate animalelor, acestea pot fi ţinute în interiorul adăpostului. Pe durata unor etape speciale de creştere, ca de exemplu, gestaţie sau în faza finală de îngrăşare la bovinele, porcinele şi ovinele pentru carne, aceste animale pot fi ţinute în spaţii închise. Pe durata aceasta de timp, adăpostul trebuie să asigure toate cerinţele necesare creşterii animalelor, iar perioada nu trebuie să fie mai mare de o cincime din durata de viaţă a acestora şi, în orice caz, de maxim trei luni. În cazul în care, condiţiile climatice şi însuşirile rasei permit şi nu există riscuri pentru sănătate, toate specii menţionate mai sus, pot fi crescute în aer liber până la sfârşitul îngrăşării. Adăposturile animalelor trebuie să aibă podele netede, dar nu alunecoase. Cel puţin jumătate din suprafaţa totală a podelei trebuie să fie solidă, dar să nu fie formată din stinghii sau materiale tip reţea. Nu sunt permise construcţiile din sârmă metalică şi cuştile. Zona de odihnă trebuie să fie suficientă ca suprafaţă a parţii solide a construcţiei, să nu fie din stinghii, şi în principal să fie confortabilă, curată, uscată şi fără gunoi. Gunoiul trebuie să conţină paie sau alte materiale naturale adecvate. Aşternutul poate fi îmbunătăţit şi îmbogăţit cu orice produse minerale, autorizate pentru a fi utilizate ca îngrăşământ în agricultura ecologică, în conformitate cu regulamentele ecologice. Este interzisă creşterea viţeilor în boxe individuale, după vârsta de o săptămână. Grupurilor mici de animale, trebuie să li se asigure protecţia necesară pentru condiţiile climatice nefavorabile şi, de asemenea, să se asigure pentru fiecare adăpost zone deschise. Scroafele trebuie să fie ţinute în grupuri, cu excepţia ultimei etape de gestaţie şi în perioada de alăptare, dar, împreună cu purcei lor. În cazul în care condiţiile locale (de exemplu, clima, rasa) permit, scroafele şi purceii pot fi ţinuţi în grupuri pe păşune. Purceii nu pot fi crescuţi pe platforme

plate sau în cuşti. Suprafeţele pentru plimbare trebuie sa le permită animalelor a se băliga şi a râma. Din cauza râmatului, se folosesc mai multe substraturi de aşternut . • Păsări – Conform regulilor generale, păsările trebuie să fie crescute în spaţii deschise şi nu în cuşti. Păsările trebuie să aibă acces la sursa de apă, fie ea naturală sau un iaz sau lac construit. Accesul trebuie să se facă de fiecare dată când condiţiile meteorologice permit, în vederea respectării cerinţelor de bunăstare sau condiţiile de igienă a animalelor. Păsările de curte pot fi crescute în adăposturi, dar cu următoarele condiţii minime:

• cel puţin o treime din podea trebuie să fie solidă, dar să nu fie formată din stinghii sau materiale de construcţie tip reţea şi acoperite cu aşternut, din materiale cum ar fi paie, talaş din lemn, nisip sau gazon; • în adăposturile cu găini ouătoare, o parte suficient de mare din suprafaţa podelei disponibile pentru găini, trebuie să fie disponibilă pentru colectarea dejecţiilor de pasăre; • stinghiile trebuie să fie de mărime şi în număr proporţional cu mărimea grupului şi numărul de păsări, în conformitate cu regulamentul; • ieşirile/intrările din adăpost sunt sub formă de ferestre de mărime adecvată păsărilor, iar aceste ferestre trebuie să aibă o lungime totală de cel puţin 4 m/100 m² din suprafaţa adăpostului de păsări; • fiecare adăpost de păsări are o anumită suprafaţă în funcţie de numărul de păsări; a se vedea detaliile în regulament.

Suprafaţa totală utilă a unui adăpost de păsări pentru producţia de carne, pe o singură unitate de producţie, nu trebuie să depăşească 1600 m². De asemenea, intensitatea ouatului nu poate fi îmbunătăţită prin program de lumină permanentă sau extremă. Cu toate acestea, în cazul găinilor ouătoare lumina naturală poate fi completată cu mijloace artificiale pentru a oferi un maxim de 16 ore de lumină pe zi, cu o perioadă continuă de repaus nocturn, fără lumină artificială, de cel puţin opt ore. Păsările trebuie să aibă acces în aer liber, să alerge de fiecare dată când condiţiile meteorologice o permit şi, ori de câte ori este posibil trebuie să aibă acces la aer liber, cel puţin o treime din viaţa lor. Zonele destinate mişcării păsărilor, trebuie să aibă copaci sau alte facilităţi pentru protejarea şi siguranţa păsărilor.

Figura 22: Exemplu de creştere în aer liber a păsărilor

Din motive de sănătate, adăposturile trebuie să fie golite complet de animale înainte de repopularea cu un nou lot de păsări. În acest timp, adăposturile şi echipamentele trebuie să fie curăţate şi dezinfectate. În plus, în perioada de creştere a noului lot de păsări, terenurile destinate mişcării păsărilor trebuie să fie lăsate libere pentru a permite vegetaţiei să crească din nou şi din motive de sănătate. Lucrările solului sunt permise pentru a pregăti terenul pentru semănat în cazul în care este necesar să se infiinţeze o nouă cultură ierboasă. Aceste cerinţe nu se aplică la un număr mic de păsări, care pot fi ţinute în sistemul descris mai sus şi care sunt libere să colinde, pe tot parcursul zilei. Reguli generale în adăpostul de animale Adăposturile care au fost construite înainte de 24 august 1999, pot depăşi densităţile limită de animale prevăzute în regulament. Organismele sau autoritatea de inspecţie, pot da permisiunea ca aceste densităţi să se aplice până la 31 decembrie 2010, atunci când se vor aplica cerinţele de control în vigoare. În alte cazuri, trebuie să fie reduse densităţile sau clădirile trebuie să fie refăcute. Fermierul trebuie să prezinte un plan pentru autoritatea sau organismul de control şi să descrie modul în care adăposturile vor fi reconstruite pentru a îndeplini cerinţele regulamentului până la 31 decembrie 2010. Bunăstarea animalelor şi tratamentul sanitar- veterinar Managementul stării de sănătate a animalelor trebuie să se bazează în principal pe prevenire, prin măsuri cum ar fi: • selectarea corespunzătoare a raselor şi a liniilor de animale; • asigurarea unui regim furajer echilibrat, de înaltă calitate; • mediul înconjurător favorabil; • densitatea animalelor; • adăposturile de animale; • practicele de crestere a animalelor. În agricultura ecologică nu este permisă utilizarea preventivă cu produse alopatice medicamentoase sintetizate chimic. Prevenirea bolilor în producţia animală ecologică trebuie să se bazeze pe următoarele principii: • selecţia raselor sau liniilor adecvate de animale, adaptate la condiţiile locale, care de obicei sunt rase autohtone; • aplicarea practicilor de creştere a animalelor, adecvate cerinţelor diferitelor specii, creşterea rezistenţei la boli şi prevenirea infecţiilor. În mod obişnuit, aceasta înseamnă creşterea animalelor cât mai mult posibil în aer liber; • utilizarea hranei de înaltă calitate pentru animale, împreună cu mişcarea lor şi accesul la păşuni, crescând astfel imunitatea naturală a organismului animalului; • asigurarea unei densităţi corespunzătoare a efectivului de animale, evitându-se astfel suprapopularea adăpostului şi apariţia problemelor de sănătate animală. În cazul în care, în ciuda tuturor măsurilor de prevenire menţionate mai sus, un animal este bolnav sau rănit, acesta trebuie să fie tratat imediat, dacă este necesar să fie izolat, în adăposturi adecvate. Tratamentul trebuie să fie pe cât posibil natural, dar în principal, se urmăreşte vindecarea completă a animalului, fără suferinţă. Utilizarea medicamentelor, în agricultura ecologică trebuie să respecte următoarele principii: • orice fel de produse pot fi utilizate, în cazul în care sunt enumerate în regulament; produsele nemenţionate ne fiind permise; • utilizarea cu prioritate a produselor fitoterapeutice, homeopatice sau a celor enumerate în regulament, decât produse alopatice obţinute prin sinteză chimică sau antibiotice, chiar şi în cazul în care sunt eficace pentru speciile de animale şi pentru boală;

• în cazul în care produsele menţionate mai sus sunt ineficiente, iar tratamentul este necesar pentru a reduce stresul la animale sau ca măsură de salvare a vieţii, pot fi utilizate produse medicinale veterinare alopatice obţinute prin sinteză chimică sau antibiotice; • orice utilizare de produse medicale sintetizate trebuie să fie comandată de către un medic veterinar; • este interzisă utilizarea de substanţe pentru stimularea creşterii sau a producţiei (inclusiv antibioticele, coccidiostaticele şi alte ajutoare artificiale); • este interzisă orice utilizare de hormoni sau substanţe similare, pentru a controla reproducerea (de exemplu, inducţia sau sincronizarea estrului), sau în alte scopuri, dar pot fi folosite individual, pentru un animal, ca o formă de tratamentul terapeutic, dar în condiţiile menţionate mai sus; • în cazul în care unitatea este situată într-o zonă contaminată, trebuie făcute toate tratamentele obligatorii de uz veterinar. Ori de câte ori, sunt utilizate medicamente de uz veterinar, acestea trebuie să fie însoţite de documente stricte, după cum urmează: • tipul de produs (inclusiv indicarea substanţelor active farmacologice implicate); • diagnosticul detaliat; • posologia; • metoda de administrare; • durata tratamentului; • perioada legală de retragere. Toate aceste informaţii trebuie să fie declarate la organismul de control, înainte ca efectivele de animale sau produsele de origine animală să fie comercializate ca produse ecologice. Efectivele de animale tratate trebuie să fie clar identificate, în mod individual în cazul animalelor de talie mare sau în mod individual sau ca lot, la păsări şi animalele mici. Perioada de aşteptare între ultima administrare a unui produs alopatic, în condiţii normale de utilizare şi producţia de produse alimentare ecologice de la aceste animale trebuie să fie de 48 de ore sau de două ori perioada legală de retragere În cazul în care au fost administrate, în termen de un an, mai mult de două serii de orice tip de tratament alopat (cu excepţia vaccinărilor obligatorii sau a tratamentelor menţionate anterior), efectivele de animale trebuie să reînceapă perioada de conversie. Astfel de măsură se ia şi dacă animalul sau grupul de animale au fost tratate veterinar o singură dată perioada productivă este mai mică de 12 luni. Sănătatea animalelor Prevenirea este cel mai important aspect al muncii veterinare. Animalele care trăiesc în ferme ecologice în condiţii optime, au sistem imunitar puternic şi, dacă normele de igienă şi de protecţie împotriva epizootiilor sunt respectate, aceste animale nu sunt predispuse la boli, apariţia bolilor fiind un fenomen relativ rar. O regulă generală în agricultura ecologică se referă la faptul că animalele şi mediul lor trebuie să fie strict protejate împotriva agenţilor patogeni. De asemenea, trebuie accentuat din nou că toate tratamentele de rutină sunt interzise, împreună cu toate materialele terapeutice care se acumulează în organism. Trebuie să ne străduim să avem o populaţie indemnă de boli infecţioase. În cazul în care se observă orice semn de boală la un animal, acesta trebuie să fie izolat. Dacă aceste metode nu se dovedesc a fi bune, tratamentul cu antibiotice sau intervenţiile chirurgicale sunt permise pentru a salva viaţa animalelor.

Figura 23: Moment relaxant într-o fermă ecologică de bivoliţe

În creşterea animalelor în sistem ecologic, operaţiile de cosmetizare şi diversele mutilări/amputaţii sunt interzise. Unele intervenţii sunt însă permise pe motiv de siguranţă sau pentru a contribui la binele animalelor. Conform reglementărilor în vigoare, castrarea este, de asemenea, permisă, pentru a se obţine anumite produse de calitate bună (de exemplu, carne de porc, bou, clapon etc.). Aceste intervenţii trebuie să se facă de către personal calificat şi fără stresarea animalelor. În timpul transportului trebuie să se aibă grijă să se reducă stresul la minim în conformitate cu normele de protecţie a animalelor. Atunci când animalele sunt conduse la şi de la mijloacele de transport, folosirea dispozitivelor electronice nu este permisă. De asemenea, înainte sau în timpul transportului sedativele alopate sunt strict interzise. "Terapiile alternative" se referă la metode neutilizate (sau rar utilizate) în medicina modernă. Un lexicon publicat în Elveţia, conţine o listă parţială de 278 terapii alternative. Trebuie menţionat că, în cazul multor terapii alternative nu există nici o dovadă ştiinţifică. Terapiile alternative au câştigat popularitate în medicina umană, în ultimii ani şi mai mult, se folosesc şi de medicii veterinari. Principalele raţionamente privind aceste tratamente se referă la lipsa efectelor secundare, neacumularea în organism şi neafectarea mediului înconjurator şi a resurselor. - Acupunctură. Această terapie este de origine chineză şi veche de mai mult de o mie de ani. În prezent este folosită în principal la animalele mici, dar numărul de exemple de bună practică în vindecarea animalelor mari este, de asemenea, în creştere. Prima sursă informaţională de încredere, menţionează că acupunctura ca tratament pentru animale a fost folosită în China înainte de anul 900 î.Hr., iar în Europa şi America, doar în ultimul secol.

Cuvântul "acupunctură" este de origine latină (accus, înseamnă ac, iar pungere, împunsătură) şi se referă la stimularea terapiei de prevenire şi a terapiei de vindecare. Stimularea punctelor de presiune din organism se poate face cu ace, căldură, laser, electricitate sau prin injectare de soluţie cu sare. În conformitate cu teoria medicinei tradiţionale chineze, organismul viu este un sistem energic deschis în care pierderea de energie duce la boli. O boală este rezultatul dezechilibrului în organism, iar scopul acestei metode de tratament este de a restabili acest echilibru. Acupunctura este utilizată preponderent pentru scopuri anestezice. Numeroase date literare indică exemple de tratamente veterinare aplicate cu succes în caz de alergii, epilepsie, probleme de cartilaje, colici la cai, dificultăţi de reproducere la bovine, mastită, boli la porci şi găini de reproducţie. Acupunctura nu poate fi aplicată în caz de boli infecţioase sau în cazurile care necesită intervenţie chirurgicală. - Fitoterapie. Utilizarea plantelor medicinale în terapia medicală are o istorie îndelungată, practicându-se din preistorie. Cunoştinţele despre ierburi au crescut continuu în timp. Aceste plante sunt cunoscute sub numele de medicamente, materii prime pentru obtinerea produselor farmaceutice şi ca ceaiuri. Deşi plantele medicinale nu sunt folosite ca poţiuni magice, ele conţin agenţi valoroşi, care pot vindeca în cazul în care sunt utilizate în mod corespunzător. În plus, se gasesc atât ca plante sălbatice, cât şi ca plante cultivate. Comerţul şi ştiinţa plantelor medicinale se referă la partea uscată a ierburilor conţin agenţi, precum medicamentele. Numeroase medicamente naturale conţin agenţi cu efecte diferite, dar nu contradictorii, şi ca atare un singur medicament poate fi utilizat în cazul mai multor boli. Dintre cei mai cunoscuţi agenţi, alcaloizi sunt compuşi cu reactie alcalină ce conţin azot care, în plantele medicinale, se găseşte sub formă de sare. Alcaloizi cu efect sedativ, anestezic şi stimulator se găsesc de exemplu în cornul secarei (Claviceps purpurea), în frunzele de măselariţă (Hyoscyamus niger), în seminţele de cacao, cafea şi de mac şi în rădăcina de Belladonna. Compuşii cristalini care conţin zahăr în loc de azot se numesc glicozide. Aceştia au efecte asupra inimii, funcţionează ca laxative, expectorante şi diuretice şi se găsesc, de exemplu, în vâsc (Viscum album), rădăcina de rubarbă, rădăcina de ginseng, florile de tei şi în osul iepurelui (Ononis spinosa). Saponinele sunt, de asemenea, glicozide, substanţe care care măresc cantitatea de flegma, secreţia tractului respirator şi a stomacului şi ajută la absorbţa altor agenţi, care se găsesc, de exemplu, în lemnul dulce, ghimpe, gălbenele, sapunarita, arenaria (studenita). Esenţele amare, de exemplu, compuşii din coada-şoricelului, centaur comun, păpădie, cicoare sălbatică, sunt folosiţi eficient ca apetisanţi, laxative şi împotriva bolilor care afectează ficatul şi bila. Ceaiurile din substanţe ce conţin acid tanic, care se găsesc, de exemplu în brusture, frunze de cireş, frunze de nuc, frunze de castan, sunt folosite pentru a vindeca inflamaţia stomacului şi a intestinelor, sângerarea la nivelul intestinelor, degresare si cataplasme în cazul membranele mucoaselor inflamate. Uleiurile aromatice, care se găsesc, de exemplu în anason, frunze de dafin, mentă, balsam de lămâie, fenicul, muşeţel, valeriană, rozmarin, sunt fluide, au miros caracteristic şi se produc prin distilarea cu vapori şi au puteri de vindecare (de exemplu, apetisant, diuretic, vermifugal) şi efect bactericid. Mulţi cercetători studiază efectul suplimentelor furajere şi al stimulatorilor producţiei obţinuţi din agenţi naturali precum ierburile medicinale şi uleiurile eterice. Astfel de produse sunt aplicate cu succes, la mai multe specii de animale. Scopul acestor programe de cercetare este de a reduce aplicarea produselor sintetice şi în cele din urmă de a le elimina pe deplin din practica veterinară. Aceste soluţii alternative îmbunătăţesc calitătea cărnii, deoarece nu conţine reziduuri de medicamente şi are capacitate mare de hidratare, proporţie bună între grăsimi şi proteine şi gust superior.

- Terapia Ayurvedică (ayush înseamnă "viaţă" şi veda, "cunoaştere"). Această metodă se foloseşte în India de circa 5000 de ani, izvorăşte din din tradiţia Vedică şi serveşte drept bază pentru numeroase terapii care au apărut în decursul timpului. Combinând înţelepciunea antică şi realizările ştiinţifice moderne, reglarea imunităţii pe bază de plante a atras atenţia oamenilor de ştiinţă de-a lungul anilor în întreaga lume. Reglarea imunităţii este o activitate care cuprinde mai multe discipline unde terapia ayurvedică a deschis noi perspective. Revistele internaţionale ştiinţifice vorbesc de aproximativ 65 de regulatori de imunitate pe bază de plante naturale, 36 fiind din India. Produsele realizate din aceste plante oferă noi posibilităţi alternative pentru întărirea imunităţii la animale. Succesul a fost demonstrat prin vindecarea anumitor boli cronice de metabolism, lipsa de imunitate, boli de piele şi alergii. Produse obţinute prin aceasta metoda, recomandate mai ales pentru păsările de curte, în scopul de a preveni boli comune se gasesc şi în Ungaria. Acestea consolidează sistemul imunitar, reduc stresul în caz de vaccinare, tratamente medicale, schimbări climatice, transport, ajută la recuperare după boală şi îmbunătăţesc rata de transformare a furajelor. Există, de asemenea, produse ce se pot folosi în caz de intoxicare a ficatului. Experimentele au dovedit eficienţa acestor produse ca stimulatori ai clocitului la găini şi ai creşterii la puii broiler. - Acidul lactic produs de bacterii. Veterinarii ecologişti tratează cu stimă acele bacterii ce produc acid lactic. Se ştie că la majoritatea populatiilor de animale, cele mai frecvente boli periculoase sunt acelea ale tractului digestiv unde prolifereaza enteropatogenii – fie dupa tratamentul cu antibiotice sau determinate de scaderea imunităţi, care cauzează inflamarea intestinului si moartea animalelor. Cele mai multe bacterii lactice acide au rol bio-regulator, adică sunt capabile să menţină echilibrul în intestine, şi ca urmare a acidităţii, împiedică proliferarea agenţilor patogeni şi sunt în măsură să restabilească rapid echilibrul. - Homeopatia este un cuvânt compus de origine greacă (homeo, inseamna ‘asemanator’ iar patia, ‘suferinţă’). Teoria şi practica terapiei homeopate au fost sistematizate de către Hahnemann la începutul secolului al XIX-lea. În timpul tratamentului, agentul este administrat într-o soluţie pregătită prin potenţare (diluţii), administrată organismului sănătos ce reacţionează cu simptome similare cu cele ale pacientului bolnav. În esenţă, efectul acestor preparate constă în refacerea fără piedici a echilibrului biologic tulburat, prin activarea mecanismelor protective, contrar tratamentelor alopatice moderne care sunt concentrate asupra simptomelor sau cauzelor care pot fi legate de apariţia simptomelor. În medicină, într-un sens mai larg, homeopatia ar putea fi aplicată ca terapie suplimentară. Homeopatia include mai mult de 2000 de substanţe de vindecare. Cele mai multe sunt medicamente pe bază de plante, în timp ce unele sunt minerale sau produse de origine animală. În procesul de potenţare, informaţiile dinamice din substanţă sunt activate. Asadar, medicamentele homeopatice sunt substanţe care stochează informaţii. Aceste informaţii sunt transmise organismului prin intermediul materialului potenţat. Efectul de vindecare este prin urmare, nu calitatea substanţei în sine, ci a energiei specifice, eliberate în procesul de agitare. Între 80-90% din bolile în practica veterinară pot fi vindecate cu metode homeopatice, iar numărul de medici veterinari instruiţi în acest sens este în creştere. Tratamentul homeopat poate fi folosit in agricultura ecologică, precum şi dincolo de tratamentul animalelor individuale, poate fi extins la întreaga populaţie. În acest caz, populaţia este tratată ca o singură unitate pentru găsirea medicamentului bun care corespunde simptomelor.

- Fizioterapie. La fel ca în medicina umană, fizioterapia a fost acceptată de ceva timp şi în practica sanitar-veterinară, ca o recomandare medicală pentru ambele categorii de animale, mari şi mici. Multe persoane se aşteaptă la rezultate în fizioterapie numai prin aplicarea de "maşini minune", dar specialiştii, în mod clar, accentuează faptul că, diverse tratamente cu diverse dispozitive terapeutice dau rezultate satisfăcătoare numai dacă sunt aplicate împreună, suplimentar sau post-tratament, cu antrenamente energice de reabilitare, precum exerciţiile musculare controlate. Fizioterapia este recomandată în special pentru muşchi sau schelet. Acestea pot prezenta leziuni de origine traumatică la muşchi, articulaţii, ilium şi alte oase (de exemplu: lovituri, entorse, fracturi, întindere, rupturi, crampe musculare, paralizii parţiale sau totale care rezultă din tulburări nervos). Fizioterapia poate fi, de asemenea, eficientă în tratarea rănilor, abceselor, hematoamelor şi a umflăturilor. În funcţie de tipul de tulburare funcţională, sunt recomandate să se aplice animalelor din agricultura ecologică iferite metode terapeutice, inclusiv terapia prin căldură, terapia cu compresii, terapia cu ultrasunete (de exemplu, de înaltă frecvenţă de sunet şi vibraţii mecanice), masaj şi mişcare pasivă. Există tehnici numeroase, deşi au efecte asemănătoare. Diversele efecte mecanice pot să conducă la modificări biochimice în celule şi ţesuturi. Efectele generale ale tratamentelor fizioterapeutice includ consolidarea circulaţiei sanguine şi limfatice, stimularea metabolismului intracelular şi din ţesuturi (ca vasodilatator sau vasocontractor), efecte analgezice, creşterea şanselor de vindecarea a edemelor, hemoragiilor şi a fibrilaţiilor şi reducerea timpului de vindecare. Se recomandă a se aplica în mod regulat, după intervenţii chirurgicale. Eficacitatea tratamentului poate fi consolidată prin aplicarea de diverse creme, împachetări cu plante sau alge. Fizioterapia nu este recomandată pentru organisme grav slăbite şi în cazul bolilor infecţioase acute. Unele tratamente nu pot fi aplicate la animalele tinere.

3.4.c. Prelucrarea şi conservarea produselor alimentare În conformitate cu Regulamentul (CE) Nr. 834/2007 al Consiliului şi Regulamentul (CE) Nr. 889/2008 al Comisiei, prelucrarea unui produs ecologic este definită după cum urmează: totalitatea operaţiunilor de conservare şi/sau transformare a produselor ecologice (inclusiv sacrificarea animalelor şi tranşarea produselor de origine animală), precum şi a condimentelor si conservanţilor care trebuie introduse în preparatele proaspete, conservate şi / sau produselor alimentare etichetate. Normele comunitare găsesc un echilibru între cererea consumatorilor pentru produsele cât mai naturale posibil, nevoia de o gamă suficient de largă de produse alimentare prezentate sub eticheta de "ecologic" şi constrângerile tehnologice de prelucrare. În consecinţă, Regulamentul (CE) Nr. 834/2007 al Consiliului şi Regulamentul (CE) Nr. 889/2008 al Comisiei, nu exclud în totalitate ingredientele de origine neagricolă (aditivi alimentari, arome, apă şi sare, preparatele din microorganisme şi minerale), dar limitează strict utilizarea lor. Acelaşi lucru se aplică şi la adjuvanţii tehnologici esenţiali pentru prepararea produselor alimentare de origine ecologică.

Figura 24: Producţia de brânză mozzarella ecologică prevede utilizarea corespunzătoare de apă.

Secţiunile A şi B din anexa VIII (Produse si substante utilizate in productia de alimente ecologice procesate) la Regulamentul (CE) 889/2008 al Comisiei, conţin liste de substanţe autorizate în procesarea produselor ecologice. În dependenţă cu aceste restricţii, articolul 5 interzice utilizarea de organisme modificate genetic şi tratamente ce implică utilizarea de radiaţii ionizante. Mai mult decât atât, în scopul de a preveni fraudele, un ingredient obţinut în conformitate cu metodele ecologice nu poate fi prezent, împreună cu acelaşi ingredient obţinut în conformitate cu metodele convenţionale. În acest capitol vor fi explicate unele procese utilizate pentru a conserva produsele alimentare în conformitate cu normele comunitare. • Metode de răcire. Tot ceea ce poate fi obţinut prin utilizarea corectă a tehnicii de răcire are trei principii de bază: 1. Utilizarea de produse de înaltă calitate, deoarece prin răcire pot fi îmbunătăţite materiile primele deficitare;

2. Răcirea cât mai repede posibil, pentru evitarea descompunerii produselor; 3. Neîntrepurea procesului de răcire până în momentul utilizării produsului final.

• Refrigerarea, înseamnă păstrarea alimentelor la temperaturi joase, dar mai mari decât punctul de congelare. Refrigerarea are loc într-o singură etapă, cea iniţială de răcire a alimentelor şi menţinerea acesteia. Produsele stau în aceste condiţii pe o durată de timp mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de caracteristica produselor alimentare. Acest proces este folosit ca metodă de conservare de bază sau temporară, până când o altă metodă de conservare poate fi aplicată. Avantajele acestei metode sunt interdependente cu minimizarea efectelor adverse asupra gustului, texturii şi proprietăţilor nutritive. De asemenea, refrigerarea întârzie reacţiile chimice şi enzimatice şi ritmul de creştere al microbilor. • Congelarea (îngheţarea) constă în păstrarea produselor alimentare la temperaturi sub punctul de îngheţ. Spre deosebire de refrigerare, apa din produsele alimentare îngheaţă. Congelarea produselor alimentare se face în două etape: procesul de congelare şi etapa ulterioară de menţinere. Acest punct este legat de câţiva factori, şi anume, energia necesară pentru inghetarea apei este mai mare decat energia de mentinere în faza de refrigerare. Dar, perioada scurtă de timp necesară, face congelarea a fi un proces convenabil. Congelarea devine o metodă eficientă atunci când este utilizată pentru a controla descompunerea. Pe de altă parte, îngheţarea poate aduce modificări nedorite la unele produse alimentare. Fructele si legumele, de exemplu, îşi schimbă textura în timpul dezgheţului şi anumite ţesuturi mor. Totuşi anumite produse tolerează bine congelarea. Carnea, de exemplu, nu se modifică şi nu se deosebeşte de cea proaspătă dacă a fost congelată, depozitată şi decongelată în mod corespunzător.

• Tratamente termice. Această tehnică se bazează pe utilizarea de căldurii pentru a opri dezvoltarea microorganismelor. Folosirea căldurii în producerea de alimente are rolul de a distruge flora microbiană, dar poate influenţa, de asemenea, calitatea alimentelor într-o mod negativ, şi anume prin modificări organoleptice, cum ar fi modificarea culorii şi a gustului. De o importanţă fundamentală este cunoşterea amănunţită cu privire la rezistenţa termică a microorganismelor şi sensibilitatea produselor alimentare la căldură. Având în minte această informaţie, este posibil de a stabili valoarea binomului timp/temperatură pentru a optimiza eficienta aplicării tratamentului termic. Utilizarea controlată a tratamentului termic în industria alimentară trebuie adaptată la varietatea de produse, pentru a obţine rezultate bune şi a minimiza efectele nedorite.

• Albirea: fructele sau legumele sunt scufundate în apă clocotită sau tratate, pentru scurt timp,cu vapori fierbinţi. Produse alimentare trebuie să fie răcite imediat, pentru a evita modificarea ţesuturilor şi pierderea calităţii. De obicei, această procedură termică este aplicată în sectorul fructelor şi legumelor, înainte de congelare. Scopul principal al deshidratării şi conservării este eliminarea gazelor din ţesuturi, inactivarea enzimatică, dezinfectarea externă a produselor alimentare, fixarea culorii şi preîncălzirea produselor alimentare pentru etapele ulterioare de conservare. • Pasteurizarea este o metodă termică care distruge o parte din microorganisme din produsele alimentare, elimină formele vegetative ale acestora, dar nu şi sporii. Se folosesc aparate numite pasteurizatoare. Pasteurizarea alimentelor are viabilitate limitată şi trebuie să fie combinată cu alte metode, cum ar fi răcirea pentru a inhiba creşterea microorganismelor vii sau ambalarea ermetică pentru a evita recontaminarea. Folosind această metodă de prelucrare, caracteristicile extrinseci

şi intrinseci ale produselor alimentare vor fi aproape neatinse, astfel se păstrează gustul, culoarea şi textura produselor. Produsul final poate fi apreciat de către consumatori în principiu, pentru caracteristicile sale naturale, dar va avea o perioadă scurtă de consum. • Sterilizarea - produsele alimentare sunt supuse la temperaturi mari care vizează distrugerea tuturor microorganismelor din interior, inclusiv toate formele de rezistenţă (pentru sporii termoizolanţi) ale acestora şi a enzimelor pentru a asigura conservarea. Produse alimentare supuse la această metodă de prelucrare termică trebuie să fie încălzite şi închise ermetic în recipiente. Aparatele utilizate pentru a efectua acest proces sunt numite sterilizatoare. Produsele alimentare sterilizate pot fi stocate pentru perioade lungi de timp la temperatura camerei. Această metodă de prelucrare produce efecte asupra calităţii alimentelor, în mod normal, reducând valorile nutritive, precum şi schimbarea caracteristicilor organoleptice. • Uscarea se referă la eliminarea apei disponibile din produsele alimentare. Pe durata uscării, apa este eliminată în exterior. Prin această metodă, microorganismele nu sunt în măsură să se dezvolte şi să se multiplice, deoarece fără apă nu se pot dezvolta. Uscarea este un proces complex de transfer de căldură şi masă care depinde de variabile externe, cum ar fi temperatura, umiditatea, viteza curenţilor de aer şi variabile legate de produsele alimentare specifice, cum ar fi caracteristicile exterioare, structura, compoziţia chimică, greutatea şi forma. Scopul principal al aerului în acest proces este transferul de energie termică, care provoacă vaporizarea apei. În acelaş timp, aerul actionează şi ca mijloc de transport a vaporilor de apă care se degajă din produse în timpul procesului de uscare.

• Acidifierea: are drept scop evitarea dezvoltării microorganismelor responsabile de descompunerea alimentelor. Această metodă de conservare se bazează pe puterea de fermentare microbiană, care îşi are baza în scăderea pH-ului, şi se poate face în mod natural sau artificial. Microorganismele utilizate în procesele de fermentaţie sunt, în general, drojdii sau bacterii. Sunt folosite mai multe tipuri de fermentaţie, dar cele mai importante sunt cele alcoolice, lactice şi acetice. Pot fi folosite şi în cazul în care produsele alimentare se conservă cu acid acetic, acid lactic, citric sau propionic. • Folosirea zahărului şi a sării. Aceste metode chimice de prelucrare se bazează pe apa disponibilă din produs prin adaos de zahăr sau sare. Adaugarea de zahăr conduce la păstrarea apei, creşterea presiunii osmotice şi încetineşte creşterea microbiană, dar nu distruge microorganismele. Sare are următoarele funcţii: deshidratarea, din cauza presiunii osmotice, precum şi eliberarea apei din produsele alimentare; de conservare şi reglementarea procesului de fermentare. Sarea este, de asemenea, un mineral de care oamenii au nevoie. Sarea se foloseste prin aplicarea de de straturi de sare alternând cu straturi de alimente. O altă utilizare este saramurarea, în care produsele alimentare sunt cufundate într-o soluţie salină şi sarea este absorbită de alimente. • Ambalarea produselor alimentare are mai multe funcţii în ciclul de viaţă al produsului: îi oferă protecţie faţă de daune care pot surveni în timpul transportului, depozitării şi manipulării în magazine sau la locul de consum. Ambalajele trebuie să întârzie sau să evite descompunerea produselor alimentare ca urmare a interacţiunii cu oxigenul şi să protejeze produsele alimentare de lumină şi de microorganisme. Ambalajul trebuie să asigure menţinerea compoziţiei alimentelor, valoarea nutritivă şi calitatea microbiană şisă permită conservarea şi reducerea pierderilor nutritive în timpul manipulării şi transportului. Ambalajul trebuie să fie compatibil cu produsul, asigurând integritate în timp, nealterarea

gustului şi aromei alimentului şi lipsa de substanţe solubile toxice. Ambalajul trebuie să conţină informaţii, oferind consumatorilor, printr-o etichetă, informaţii despre produs, condiţiile de conservare a acestuia şi despre modul de utilizare. Aceasta trebuie să permită folosirea produsului într-un mod funcţional, fără pierderi. Pe de altă parte, ambalajul trebuie să fie cât mai uşor posibil, în scopul de a evita irosirea de materii prime sau de energie şi ar trebui să fie, de asemenea, recuperabil, reciclabil şi reutilizabil. Când se alege tipul de ambalaj, se tine cont de sensibilitatea alimentului, însuşirile ambalajului şi perioada de comercializare.

Anexa 3.1

Principiile IFOAM de agricultură ecologică

Principiul sănătăţii

Agricultura Ecologică trebuie să susţină şi să intensifice sănătatea solului, plantelor, animalelor, oamenilor şi planetei, luate unitar şi indivizibil.

Acest principiu subliniază faptul că sănătatea indivizilor şi comunităţilor nu se poate separa de sănătatea ecosistemelor (solurile sănătoase produc culturi sănătoase care menţin sănătatea animalelor şi oamenilor). Sănătatea reprezintă integralitatea şi integritatea sistemelor vii. Ea nu este simpla absenţă a bolii ci include menţinerea unei stări de bine în plan fizic, mental, social şi ecologic. Imunitatea, rezistenţa şi regenerarea sunt caracteristicile cheie ale sănătăţii. Rolul agriculturii organice, fie în cultura plantelor şi creşterea animalelor, fie în procesare, distribuţie sau consum, este acela de a susţine şi intensifica sănătatea ecosistemelor şi organismelor, de la cele mai mici (cele din sol) până la fiinţa umană. În particular, agricultura ecologică îşi propune să producă hrană bună, de calitate superioară, care să contribuie la păstrarea sănătăţii şi a stării de bine. Pentru acestea trebuie evitată utilizarea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor, medicamentelor pentru animale şi aditivilor alimentari, care pot avea efecte adverse asupra sănătăţii.

Principiul ecologiei Agricultura Ecologică trebuie să se bazeze pe ciclurile şi sistemele ecologice vii , să lucreze cu ele, să le stimuleze şi să le susţină.

Acest principiu are rădăcini în sistemele ecologice vii şi, ca atare, prevede că producţia trebuie să se bazeze pe procese ecologice şi reciclare. Alimentatia şi bunăstarea rezultă din ecologia mediilor specifice de producţie. De exemplu, în cazul culturilor agricole mediul de producţie este solul viu, la animale, ecosistemul fermei iar la peşti şi organismle marine, mediul acvatic. Agricultura ecologică, sistemele pastorale şi colectarea din floră şi faună trebuie să corespundă ciclurilor şi echilibrelor ecologice din natură. Aceste cicluri sunt universale, dar funcţionarea lor este specifică fiecărui teritoriu. Managementul ecologic trebuie să fie adaptat la condiţiile locale şi cele ecologice, la mărimea sistemului şi la cele de cultură. Inputurile trebuie reduse prin refolosirea, reciclarea şi gestionarea eficientă a materialelor şi a energiei, cu scopul de a menţine şi îmbunătăţi calitatea mediului şi de a conserva resursele. Agricultura ecologică ar trebui să atingă echilibrul ecologic, prin proiectarea de sisteme agricole, înfiinţarea de habitate şi menţinerea diversităţii genetice şi agricole. Cei care produc, procesează, comercializează sau consumă produse ecologice trebuie să protejeze şi să îmbunătăţească mediul înconjurător, inclusiv peisajele, clima, habitatele, biodiversitatea, aerul şi apa.

Principul echităţii Agricultura Ecologică trebuie construită pe relaţii care asigură echitatea cu privire la mediul comun şi oportunităţile vieţii. Echitatea se caracterizează prin cinste, respect, dreptate şi administrarea mediului comun de viaţă, atât în rândul oamenilor, cât şi în relaţiile lor cu alte fiinţele vii. Acest principiu subliniază faptul că cei implicaţi în agricultura ecologică ar trebui să gestioneze relaţiile umane într-un mod care să asigure echitatea, la toate nivelurile şi între toţi participanţii la procesul de producţie - fermieri, muncitori, procesatori, distribuitori, comercianţi si consumatori. Agricultura ecologică ar trebui să asigure tuturor celor implicaţi, o calitate bună a vieţii şi posibilitatea de a contribui la siguranţa alimentară şi la reducerea sărăciei. De asemenea, aceasta are scopul de a produce suficiente alimente şi alte produse de bună calitate. Acest principiu prevede ca animalelor să li se asigure condiţii şi oportunităţi de viaţa conform cu cerinţele lor fiziologice, de comportament natural şi de bunăstare. Resurse naturale şi de mediu, care sunt folosite pentru producţie şi consum trebuie gestionate corect din punct de vedere ecologic şi social şi menţinuţe la un nivel corespunzător nevoilor generaţiilor viitoare. Echitatea presupune sisteme de producţie, distribuţie şi de comerţ deschise şi echitabile care ţin cont de costurile reale de mediu şi sociale.

Principiul precauţiei Agricultura Ecologică trebuie gestionată într-o manieră responsabilă şi de precauţie pentru a proteja sănătatea şi bunăstarea generaţiilor actuale şi viitoare şi a mediului înconjurător.

Agricultura ecologică este un sistem dinamic de viaţă, care răspunde cerinţelor şi condiţiilor interne şi externe. Practicieni din agricultura ecologică pot îmbunătăţi eficienţa şi creşte productivitatea, dar acest lucru nu trebuie să pericliteze sănătatea şi bunăstarea. În consecinţă, noile tehnologii trebuie să fie evaluate şi metodele existente revizuite. În cazul înţelegerii incomplete a ecosistemelor şi a agriculturii, trebuie să fim foarte atenţi. Acest principiu prevede ca precauţia şi responsabilitatea sunt preocupările cheie în managementul, dezvoltarea şi alegera tehnologiilor de agricultură ecologică. Este, de asemenea, necesar ca ştiinta să asigure că agricultura ecologică este sănătoasa, sigură şi corectă din punct de vedere ecologic. Cu toate acestea, doar cunoaşterea ştiinţifică nu este suficientă. Experienţa practică, înţelepciunea acumulată şi cunoştinţele tradiţionale şi indigene pot oferi soluţii valoroase, testate de timp. Agricultura ecologică ar trebui să prevină riscurile semnificative prin adoptarea de tehnologii adecvate şi respingerea celor imprevizibile, precum ingineria genetică. Deciziile trebuie să reflecte, prin procese transparente şi participative, valorile şi nevoile tuturor celor care ar putea fi afectaţi. * Normele IFOAM pentru Producţia şi procesarea ecologică, Ed. IFOAM, Bonn, 2005 (www.ifoam.org).

Anexa 3.2

Îngrășăminte și amendamente pentru sol prevăzute la articolul 3 alineatul (1)

Notă:

A: autorizate în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 și menținute conform articolului 16 alineatul (3) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 834/2007

B: autorizate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 834/2007

Autorizația Denumire Descriere, cerinţe de compoziție, condiții de utilizare

A Produse compuse sau produse care conțin numai materiale enumerate în continuare: Gunoi de grajd

Produs care conține un amestec de excremente animale și substanțe vegetale (așternut pentru animale); Produsul care provine din grajduri fără sol este interzis;

A Gunoi de grajd uscat și gunoi de păsări deshidratat

Produsul care provine din grajduri fără sol este interzis;

A Compost din excremente de animale, inclusiv gunoi de păsări și compost de gunoi de grajd

Produsul care provine din grajduri fără sol este interzis;

A Excremente lichide de animale Utilizate după fermentarea controlată și/sau diluția corespunzătoare Produsul care provine din grajduri fără sol este interzis;

A Deșeuri menajere compostate sau fermentate

Produs obținut din deșeuri menajere triate pe sursele din care provine care au fost supuse operațiunii de obținere a compostului sau fermentării anaerobe pentru producția de biogaz. Numai deșeuri menajere vegetale și animale Numai în cazul în care sunt produse într-un sistem de colectare închis și monitorizat, acceptat de statul membru Concentrațiile maxime în mg/kg de materie uscată: cadmiu: 0,7; cupru: 70; nichel: 25; plumb: 45; zinc: 200; mercur: 0,4; crom (total): 70; crom (VI): 0

A Turbă Utilizare limitată in horticultură (grădinărit, floricultură, pomicultură, pepinieră)

A Deșeuri provenite din cultivarea ciupercilor

Compoziția inițială a substratului trebuie să fie limitată la produsele din prezenta anexă

A Dejecții provenite de la viermi (vermicompost) și de la insecte

A Guano A Amestec compostat sau fermentat

de materii vegetale Produs obținut din amestecuri de materii vegetale, care au fost supuse operațiunii de obținere a compostului sau fermentării anaerobe pentru producția de biogaz

A Produse sau subproduse de origine animală menționate mai jos: făină de sânge făină de copite făină de coarne

Concentrația maximă în mg/kg de materie uscată de crom (VI): 0

făină de oase sau făină de oase degelatinate făină de pește făină de carne făină de fulgi, păr și „chiquette” lână blană păr produse lactate

A Produse și subproduse organice de origine vegetală pentru îngrășăminte

Exemple: făină de turtă de oleaginoase, coajă de cacao, radicele de malț

A Alge și produse din alge Obținute în mod direct doar prin: (i) tratamente fizice incluzând deshidratarea, congelarea și măcinarea; (ii) extracție cu apă sau cu soluții apoase acide și/sau bazice; (iii) fermentare.

A Rumeguș și așchii de lemn Lemn netratat chimic după tăiere A Compost din scoarță de copac Lemn netratat chimic după tăiere A Fosfat natural moale Produs definit de punctul 7 din anexa IA.2 la

Regulamentul (CE) nr. 2003/2003 al Parlamentului European și al Consiliului (1) privind îngrășămintele Conținut de cadmiu inferior sau egal cu 90 mg/kg de P2O5

A Fosfat aluminocalcic Produs definit de punctul 6 din anexa IA.2 la Regulamentul (CE) nr. 2003/2003, Conținut de cadmiu inferior sau egal cu 90 mg/kg de P2O5 Utilizare limitată la solurile bazice (pH > 7,5)

A Zgură alcalină Produse definite de punctul 1 din anexa IA.2 la Regulamentul (CE) nr. 2003/2003

A Sare brută de potasiu sau kainit Produse definite de punctul 1 din anexa IA.2 la Regulamentul (CE) nr. 2003/2003

A Sulfat de potasiu posibil cu conținut de sare de magneziu

Produs obținut din sare brută de potasiu printr-un proces de extracție fizică, posibil conținând și săruri de magneziu

A Reziduu rezultat din distilarea alcoolului și extract din reziduu

Cu excepția reziduului amoniacal rezultat din distilarea alcoolului

A Carbonat de calciu [cretă, marnă, rocă calcică ulverizată, depozit de nisip cu alge impregnate de calcar (marnă) si cretă fosfatată

Numai de origine naturală

A Carbonat de calciu și magneziu Numai de origine naturală cretă magnezică, rocă calcică magnezică pulverizată etc.

A Sulfat de magneziu (kieserit) Numai de origine naturală A Soluție de clorură de calciu Tratamentul frunzelor de meri, după

evidențierea unei carențe de calciu A Sulfat de calciu (gips) Produse definite la punctul 1 din anexa ID la

Regulamentul (CE) nr. 2003/2003 Numai de origine naturală

A Var industrial din producția de zahăr

Subproduse din producția de zahăr obținut din sfeclă de zahăr

A Var industrial din procesul de fabricare sub vid a sării

Produs secundar obținut din procesul de fabricare sub vid a sării din saramura din zonele muntoase

A Pucioasă Produse definite de punctul 1 din anexa ID la Regulamentul (CE) nr. 2003/2003

A Oligoelemente Micronutrienți anorganici enumerați în partea E din anexa I la Regulamentul (CE) nr. 2003/2003

A Clorură de sodiu Numai sare gemă A Praf de rocă și argile

Anexa 3.3

Pesticide – produse pentru protectia plantelor prevazute la articolul 5 alineratul (1)

Notă:

A: autorizate în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 și menținute conform articolului 16 alineatul (3) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 834/2007

B: autorizate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 834/2007

1. Substanțe de origine animală sau vegetală Autorizația Denumire Descriere, cerinţe de compoziție, condiții

de utilizare A Azadiractina extrasă din

Azadirachta indica (neem) Insecticid

A Ceara de albine Agent de elagare A Gelatină Insecticid A Proteine hidrolizate Atractant, numai în aplicațiile autorizate în

combinație cu alte produse adecvate din prezenta listă

A Lecitină Fungicid A Uleiuri vegetale (ex: ulei de mentă,

ulei de pin, ulei de chimion) Insecticid, acaricid, fungicid și inhibitor de germinare

A Piretrine extrase din Chrysanthemum cinerariaefolium

Insecticid

A Lemn amar extras din Quassia amara

Insecticid, insectifug

A Rotenon extras din Derris spp. și Lonchocarpus spp. și Terphrosia spp.

Insecticid

2. Microorganisme utilizate în combaterea biologică a paraziților și a bolilor Autorizația Denumire Descriere, cerinţe de compoziție, condiții de

utilizare A Microorganisme (bacterii, viruși și

ciuperci)

3. Substanțe produse de microorganisme Autorizația Denumire Descriere, cerinţe de compoziție, condiții de

utilizare A Spinosad Insecticid

Doar dacă se iau măsuri pentru minimizarea riscului pentru principalii parazitoizi și pentru minimizarea riscului de dezvoltare a rezistenței

4. Substanțe utilizate numai pentru capcane și/sau dozatoare Autorizația Denumire Descriere, cerinţe de compoziție, condiții de

utilizare A Fosfat diamoniacal Atractant, numai în capcane A Feromoni Atractant; perturbator de comportament sexual;

numai în capcane și dozatoare

A Piretroizi (numai deltametrin sau lambda-cihalotrin)

Insecticid; numai în capcane cu atractanți specifici; numai împotriva Bactrocera oleae și Ceratitis capitata Wied.

5. Preparate destinate a fi dispersate pe suprafață, între plantele cultivate Autorizația Denumire Descriere, cerinţe de compoziție, condiții de

utilizare A Fosfat feric [fier (III) ortofosfat] Moluscocid

6. Alte substanțe tradițional utilizate în agricultura ecologică Autorizația Denumire Descriere, cerinţe de compoziție, condiții de

utilizare A Cupru sub formă de hidroxid de

cupru, oxiclorură de cupru, sulfat (tribazic) de cupru, oxid de cupru, octanoat de cupru;

Fungicid Până la 6 kg de cupru pe ha pe an Pentru culturile perene, statele membre pot, prin derogare de la paragraful alineatul anterior, să prevadă ca limita de 6 kg de cupru să poată fi depășită într-un an dat, cu condiția ca cantitatea medie utilizată efectiv pe o perioadă de peste 5 ani, constând în anul în curs și cei patru ani precedenți, să nu depășească 6 kg

A Etilenă Coacerea artificială a bananelor, a fructelor de kiwi și de kaki; coacerea artificială a citricelor doar în cadrul unei strategii pentru prevenirea atacării citricelor de către muște; inducerea înfloririi ananasului; inhibarea încolțirii cartofilor și a cepei;

A Sare de potasiu din acizi grași (săpun moale)

Insecticid

A Aluminat de potasiu (sulfat de aluminiu) (Kalinit)

Prevenirea maturării bananelor

A Soluție sulfo-calică (polisulfură de calciu)

Fungicid, insecticid, acaricid

A Ulei de parafină Insecticid, acaricid A Uleiuri minerale Insecticid, acaricid

Numai în pomii fructiferi, viţe-de-vie măslini și culturi tropicale (ex: banane)

A Permanganat de potasiu Numai în pomii fructiferi, măslini și viţe-de-vie A Nisip de cuarț Insectifug A Sulfură Fungicid, acaricid, insectifug

7. Alte substanțe Autorizația Denumire Descriere, cerinţe de compoziție, condiții de

utilizare A Hidroxid de calciu Fungicid

Numai în pomii fructiferi, inclusiv pepiniere, pentru a controla Nectria galligena

A Bicarbonat de potasiu Fungicid

Bibliografie

1 Normele IFOAM pentru Producţia şi procesarea ecologică, Ed. IFOAM, Bonn, 2005 (www.ifoam.org). 2 Sir Albert Howard, Un testament agricol, Oxford University Press, 1940

3 R.V. Misra şi R. N. Roy, Metode de compostare în cadrul fermelor, FAO, Rome, 2002 (www.fao.org).

4. Ion TONCEA - Compostarea deşeurilor organice menajere, gospodăreşti şi comunitare, TOTAL Publishing, Bucureşti, 2009

60 Organic Fruit Growing, Technical guide, FIBL/OACC, 2005 (www.fibl.org).

Intrebări şi răspunsuri

1. Cine a elaborat principiile agriculturii ecologice? a. F.A.O.; b. U.E.; c. IFOAM;

2. Care sunt principiile agriculturii ecologice? a. Principiul sanatatii, ecologiei, echitatii si precautiei; b. P. sustenabilitatii, p. trasabilitatii si p. autenticitatii; c. P. conversiei, p. preventiei, p. Sigurantei;

3. Care este prima conditie a oricarui sistem de agricultura ecologica? a. Obtinerea de profit; b. Sporirea si mentinerea fertilitatii solului; c. Refacerea si conservarea biodiversitatii;

4. Care sunt principalele masuri pentru refacerea si conservarea fertilitatii solului? a. Fertilizarea cu compost; b. Cultivarea plantelor leguminoase pentru boabe; c. Fertilizarea cu ingrasaminte chimice;

5. Care sunt principalele tipuri de lucrari ale solului? a. Lucrarile pe doua straturi; b. Lucrarile superficiale; c. Lucrarile minime;

6. Care este principiul de baza in protectia plantelor cultivate in sistem ecologic; a. Prevenirea este mai importanta decat tratamentul direct; b. Controlul si nu eradicarea speciilor de buruieni, boli si daunatori; c. Utilizarea metodelor si mijloacelor prietenoase mediului inconjurator;

7. De ce trebuie sa se tina cont in protectia plantelor cultivate in sistem ecologic? a. Fertilitatea solului, practicile agricole si perioada cand se fac interventiile; b. Dotarea cu echipamente de stropit, competenta lucratorilor; produsele

disponibile; c. Principalele specii de buruieni, boli si daunatori;

8. Care sunt terapiile recomandate pentru pastrarea sanatatii animalelor? a. Terapiile alopate; b. Terapiile alternative; c. Identificare speciilor si raselor corespunzatoare;

9. Care sunt principali agenti de prelucrare/conservare a alimentelor? a. Frigul, caldura, microorganismele; b. Refrigerarea, congelarea, uscarea si fermentarea; c. Ambalarea;

10. Ce este fitoterapia? a. Metoda de tratament a bolilor la animale pe baza de plante medicinale; b. Metoda de combaterea a daunatorilor in legumicultura; c. Metoda alopatica de tratament a bolilor la animale pe baza de plante

medicinale;