Institutul de Proiecte pentru Inovație și Dezvoltare

– IPID

Seria de proiecte / publicații REPROFESIONALIZAREA ROMÂNIEI

vol. IV

DRAMA NOASTRĂ DEMOGRAFICĂ Populația României la recensământul din octombrie 201

Prof. Vasile GHEȚĂU

Centrul de Cercetări Demografice Vladimir Trebici

4 iulie 2012,

Academia Română

Institutul de Proiecte pentru Inovație și Dezvoltare – IPID

Opiniile exprimate în această prezentare sunt personale și nu reprezintă, în mod necesar, un

punct de vedere instituțional

Asupra recensământului din octombrie 2011 cunoaștem, până acum, rezultatele provizorii și destule aspecte referitoare la organizare și desfășurare. Cel mai așteptat rezultat era numărul populației țării, știindu-se că potrivit normelor Comisiei Europene pentru seria de recensăminte 2010-2011 în populația unei localități se includ persoanele care au în respectiva localitate reședința obișnuită (usual residence), de cel puțin 12 luni (sau mai puțin dar cu intenția de a locui cel puțin 12 luni). Nu se includ deci în populația rezidentă a unei localități persoanele plecate pentru o perioadă îndelungată, de cel puțin 12 luni. Termenul folosit la recensământul din octombrie pentru usual resident population este cel de populație stabilă.

Interesul pentru cunoașterea numărului populației la recensământul din octombrie 2011 provenea tocmai din informațiile care existau asupra numărului celor plecați pe o perioadă îndelungată, număr situat undeva între 2 și 3 milioane persoane (surse naționale și internaționale).

Odată cu publicarea rezultatelor provizorii ale recensământului și a unor estimații asupra numărului de locuințe și a populației nerecenzate, a apărut suficientă substanță pentru a putea aprecia aceste rezultate, a le plasa în evoluția istorică a numărului populației țării și a avansa ipoteze asupra gradului de acoperire a operațiunii, luând în considerare și informații asupra organizării și desfășurării recensământului. În plus, având o nouă populație a țării, viziunea prospectivă devine o necesitate. Este și ceea ce cuprinde lucrarea pe care o prezint.

Introducere I. Numărul populației și componentele schimbărilor în profil teritorial II. A fost migrația externă mai mare în urban sau în rural? III. Structura etnică a populației IV. Semne de întrebare V. O populație de 19 milioane de români în anul 2011: ce perspective pentru mijlocul secolului? VI. Remarci finale Addendum. Inerția și dinamica internă a construcției demografice (un alt fel de prognoză demografică)

Plecăm de la ipoteza că o populație stabilă de 19 043 000 locuitori în octombrie 2011 este plauzibilă, fiind coerentă cu numărul populației la recensământul din martie 2002, cu datele oficiale asupra mișcării naturale a populației (nașteri și decese) și asupra migrației externe cu schimbare de domiciliu din perioada martie 2002-octombrie 2011 și cu o migrație pentru muncă estimată undeva între două și trei milioane persoane. Admitem și ipoteza - fundamentală - că pentru toți cei 19 043 000 locuitori au existat și există tot atâtea formulare individuale de recensământ P (Persoana) în care la caracteristica 10-Situația persoanei la recensământ, apare fie răspunsul 1-Prezentă, fie răspunsul 2-Temporar absentă. Între numărul provizoriu al populației României la recensământ și cel pe care ni-l vor oferi rezultatele finale ale recensământului nu pot apărea diferențe sensibile, dacă excludem erori, defecțiuni ori nereguli importante. Recensămintele anterioare (1992 și 2002) au evidențiat un astfel de raport.

I. Numărul populației și componentele schimbărilor în

profil teritorial

Recensământul din octombrie 2011 ne-au arătat o populație stabilă de 19 043 000 locuitori și, dacă vom compara această cifră cu cea de la recensământul din anul 2002 – 21 681 000, vedem că reculul este de 2638 mii locuitori. Numai că acest recul provine atât din migrație cât și din scădere naturală a populației iar descompunerea în cele două componente duce la următoarele contribuții: 424 de mii este scădere naturală și 2214 mii reprezintă migrație externă negativă, această din urmă valoare înscriindu-se în plaja deja amintită, luând în considerare și o mișcare de retur în ultimii ani, provocată de criza economică și financiară din țările în care se află cei mai mulți migranți.

Plasând cele 19 milioane de locuitori în octombrie 2011 intr-o

viziune temporală retroactivă, câteva aprecieri nu sunt lipsite

de interes. O populație de 19 milioane locuitori a fost atinsă

în România, pentru prima dată, în anul 1965. Deși natalitatea

era în scădere în prima jumătate a anilor 1960, creșterea

naturală înregistrată în anul 1965 a fost de 115 mii persoane

iar pentru anul 2011 se estimează o scădere naturală de 55

de mii. Schimbarea este dramatică.

Comparativ cu 1 ianuarie 1990, populația actuală a României

este mai mică cu 4,2 milioane (18 la sută!) iar față de

recensământul anterior, cel din anul 2002, reculul este cel

menționat anterior - de 2,6 milioane.

Dacă vom plasa acest recul la nivel teritorial, județean, îi vom

putea sesiza mai bine diferențierea și consistența,

introducând cele trei componente ale schimbării numărului

populației: creșterea naturală, migrația internă, migrația

externă.

-300

-250

-200

-150

-100

-50

0

50

100

Ilfo

v

Co

va

sn

a

Ha

rgh

ita

Tim

iș

Săla

j

Giu

rgiu

Bis

triț

a-N

.

Ialo

miț

a

Satu

Ma

re

Călă

rași

Dâm

bo

viț

a

Clu

j

Sib

iu

Mara

mu

reș

Mu

reș

Bih

or

Meh

ed

inți

Ara

d

Go

rj

Bo

toș

an

i

Tu

lce

a

Alb

a

Vâlc

ea

Cara

ș-S

.

Arg

eș

Bu

zău

Vra

nc

ea

Bră

ila

Olt

Su

cea

va

Tele

orm

an

Vaslu

i

Bra

șo

v

Co

nsta

nța

Hu

ned

oa

ra

Iași

Pra

ho

va

Neam

ț

Gala

ți

Do

lj

Ba

cău

Mu

n. B

ucu

rești

Figura 1. Scăderea* numărului populației pe județe între recensămintele din anii 2002 și 2011 și componentele scăderii - în mii locuitori

*creștere doar în județul Ilfov

Fig. 1a. Scădere totală

Scăderile cele mai mici- Scăderile cele mai mari-

sub 50 mii loc. peste 100 mii loc.

-40

-30

-20

-10

0

10

20

Iaș

i

Su

ce

ava

Co

ns

tan

ța

Bis

triț

a-N

.

Bra

șo

v

Co

va

sn

a

Sib

iu

Vas

lui

Harg

hit

a

Ilfo

v

Ma

ram

ure

ș

Ba

că

u

Ialo

miț

a

Tu

lcea

Vra

nce

a

Bo

toșa

ni

Săla

j

Go

rj

Satu

Mare

Nea

mț

Ga

lați

Mu

reș

Călă

raș

i

Alb

a

Dâm

bo

viț

a

Tim

iș

Vâlc

ea

Cara

ș-S

.

Bih

or

Bră

ila

Me

hed

inți

Arg

eș

Clu

j

Hu

ne

do

ara

Giu

rgiu

Bu

ză

u

Ara

d

Pra

ho

va

Olt

Mu

n.

Bu

cu

reș

ti

Do

lj

Tele

orm

an

Fig. 1b. Creștere/scădere naturală

-30

-20

-10

0

10

20

30

40

50

60

70

Ilfo

vT

imiș

C

luj

Ara

dC

on

sta

nța

M

un

. B

uc

ure

ști

S

ibiu

Giu

rgiu

Bih

or

Bra

șo

v

Mu

reș

D

olj

Vra

nce

aD

âm

bo

viț

a

Că

lăra

și

Arg

eș

S

atu

Mare

Cara

ș-S

. V

âlc

ea

Co

va

sn

aS

ăla

jB

istr

ița

-N.

Go

rjB

uzău

Iaș

i P

rah

ov

aIa

lom

ița

H

arg

hit

aS

uce

ava

Alb

aN

ea

mț

Me

hed

inți

T

ulc

ea

Bră

ila

Bacă

uM

ara

mu

reș

T

ele

orm

an

Ga

lați

B

oto

șa

ni

Olt

Hu

ne

do

ara

Vas

lui

Fig. 1c. Migrație internă netă

-250

-200

-150

-100

-50

0

50

Ilfo

vC

ova

sn

aH

arg

hit

aS

ăla

jG

iurg

iuD

âm

bo

viț

a

Ialo

miț

a

Satu

Mare

Călă

raș

i T

ele

orm

an

Bis

triț

a-N

. M

eh

ed

inți

B

oto

șa

ni

Ma

ram

ure

ș

Olt

Alb

aB

iho

rG

orj

Bu

zău

Mu

reș

V

âlc

ea

Tu

lcea

Clu

jC

ara

ș-S

. A

rge

ș

Ara

dB

răila

Tim

iș

Sib

iuH

un

ed

oara

Vra

nce

aV

as

lui

Pra

ho

va

Su

ce

ava

Do

ljB

raș

ov

Nea

mț

Ga

lați

C

on

sta

nța

Ia

și

Ba

că

uM

un

. B

uc

ure

ști

Fig. 1d. Migrație externă netă

-300

-250

-200

-150

-100

-50

0

50

100

Ilfo

vC

ov

as

na

Harg

hit

aT

imiș

S

ăla

jG

iurg

iuB

istr

ița

-N.

Ialo

miț

a

Sa

tu M

are

Călă

raș

i D

âm

bo

viț

a

Clu

jS

ibiu

Ma

ram

ure

ș

Mu

reș

B

iho

rM

eh

ed

inți

A

rad

Go

rjB

oto

șa

ni

Tu

lce

aA

lba

Vâ

lce

aC

ara

ș-S

. A

rge

ș

Bu

zău

Vra

nce

aB

răil

aO

ltS

uc

ea

va

Te

leo

rman

Va

slu

iB

raș

ov

Co

ns

tan

ța

Hu

ne

do

ara

Iaș

i P

rah

ova

Nea

mț

Gala

ți

Do

ljB

ac

ău

Mu

n. B

uc

ure

ști

Fig. 1a. Scădere totală

-40

-30

-20

-10

0

10

20

Iaș

i S

uc

ea

va

Co

ns

tan

ța

Bis

triț

a-N

. B

raș

ov

Co

vas

na

Sib

iuV

aslu

iH

arg

hit

aIl

fov

Ma

ram

ure

ș

Bac

ău

Ialo

miț

a

Tu

lce

aV

ran

ce

aB

oto

șa

ni

Să

laj

Go

rjS

atu

Ma

reN

ea

mț

Gala

ți

Mu

reș

C

ălă

raș

i A

lba

Dâm

bo

viț

a

Tim

iș

Vâ

lce

aC

ara

ș-S

. B

iho

rB

răil

aM

eh

ed

inți

A

rge

ș

Clu

jH

un

ed

oa

raG

iurg

iuB

uzău

Ara

dP

rah

ova

Olt

Mu

n. B

uc

ure

ști

D

olj

Te

leo

rman

Fig. 1b. Creștere/scădere naturală

-30

-20

-10

0

10

20

30

40

50

60

70

Ilfo

vT

imiș

C

luj

Ara

dC

on

sta

nța

M

un

. B

uc

ure

ști

S

ibiu

Giu

rgiu

Bih

or

Bra

șo

v

Mu

reș

D

olj

Vra

nce

aD

âm

bo

viț

a

Călă

raș

i A

rge

ș

Sa

tu M

are

Ca

raș

-S.

Vâ

lce

aC

ov

as

na

Să

laj

Bis

triț

a-N

. G

orj

Bu

zău

Iaș

i P

rah

ova

Ialo

miț

a

Harg

hit

aS

uc

ea

va

Alb

aN

ea

mț

Me

he

din

ți

Tu

lce

aB

răil

aB

ac

ău

Ma

ram

ure

ș

Te

leo

rman

Ga

lați

B

oto

șa

ni

Olt

Hu

ne

do

ara

Va

slu

i

Fig. 1c. Migrație internă netă

-250

-200

-150

-100

-50

0

50

Ilfo

vC

ov

as

na

Ha

rgh

ita

Să

laj

Giu

rgiu

Dâ

mb

oviț

a

Ialo

miț

a

Sa

tu M

are

Că

lăra

și

Te

leo

rman

Bis

triț

a-N

. M

eh

ed

inți

B

oto

șa

ni

Ma

ram

ure

ș

Olt

Alb

aB

iho

rG

orj

Bu

zău

Mu

reș

V

âlc

ea

Tu

lce

aC

luj

Cara

ș-S

. A

rge

ș

Ara

dB

răil

aT

imiș

S

ibiu

Hu

ne

do

ara

Vra

nce

aV

aslu

iP

rah

ova

Su

cea

va

Do

ljB

raș

ov

Ne

am

ț G

ala

ți

Co

ns

tan

ța

Iaș

i B

ac

ău

Mu

n. B

uc

ure

ști

Fig. 1d. Migrație externă netă

Ceea ce apare drept

schimbare surprinzătoare –

este dimensiunea scăderii

populației Mun. Buc., și

îndeosebi contribuția

migrației externe.

Contribuția scăderii naturale, a migrației interne și a migrației

externe la scăderea numărului populației în Mun. București,

jud. Bacău și județele Covasna și Harghita

II. A fost migrația externă mai

mare în urban sau în rural?

Componente Urban Rural Urban +Rural

Scădere naturală – in mii -7 -404 -411

Migrație internă netă– in mii -298 +298 0

Migrație externă netă: - în mii

- în %

-1077

48

-1150

52

-2227

100

Toate componentele schimbării : - în mii

- în %

-1382

52

-1256

48

-2638

100

Tabelul 3. Componentele scăderii populației urbane și rurale

între recensămintele din anii 2002 și 2011

Populația urbană era de 52,7% la recensământul din anul 2002 și ponderea ei

a crescut, moderat, la 55% în anul 2011, înainte de recensământ, pe fondul

importantei scăderi naturale din rural dar și al majorării mecanice a populației

urbane prin trecerea unui important număr de localități rurale în categoria orașelor.

Datele recensământului din octombrie 2011 reașează populația urbană la ponderea

din anul 2002, printr-un recul general mai mare al acestei populații (determinat de

migrația internă), comparativ cu reculul din rural, chiar dacă scăderea relativă este

identică în cele două medii – 12%. Dacă migrația externă intercensitară este

apropiată în urban și rural, celelalte două componente sunt net diferite. Migrația

din urban în rural a devenit superioară fluxului tradițional rural-urban încă din anul

1997 și această caracteristică s-a menținut în toți anii ulteriori, ceea ce – cumulat –

înseamnă un aport de populație din urban în rural de 300 mii persoane între

recensăminte. Numai că scăderea naturală din rural a depășit această migrație

favorabilă ruralului. Nu surprinde scăderea naturală mică din urban, dacă analizăm

evoluția numărului de născuți la femeile salariate din acest mediu după

introducerea, în anul 2003, a concediului și indemnizației de creștere a copilului

(Ghețău, 2008).

Reculul populației urbane a fost mai important, ca proporție, în

orașele mari. Populația orașelor care aveau peste 100 de mii de

locuitori la recensământul din anul 2002 s-a redus cu aproape un milion,

ceea ce reprezintă un recul de 15%. Față de această valoare medie,

pierderea de populație este însă considerabil mai mare în câteva orașe:

Piatra Neamț-26%, Bacău-24%, Galați-23%, Brăila-22%, Brașov-20% .

Îndepărtarea Capitalei de o populație de două milioane nu este

singura declasare a orașelor după dimensiunea populației. Am rămas,

după recensământ, cu doar două orașe având o populație mai mare de

300 de mii de locuitori, Cluj și Timișoara, ieșind din această categorie

orașele Iași, Constanța și Craiova.

-26

-24 -23 -22

-20 -19 -19 -18 -18 -18 -18 -17 -17

-15 -15 -14 -14 -13 -12 -12 -12 -11

-4

-3

-30

-25

-20

-15

-10

-5

0

Pia

tra

Nea

mț

Bac

ău

Gal

ați

Bra

ila

Bra

sov

Cra

iova

Bu

zau

Suce

ava

Co

nst

anța

Iași

Satu

Mar

e

Dro

bet

a -T

urn

u S

ev.

Bai

a M

are

Plo

ieșt

i

Târg

u M

ure

ș

Ara

d

Rim

nic

u V

alce

a

Mu

n. B

ucu

reșt

i

Bo

toșa

ni

Pit

eșt

i

Sib

iu

Ora

dea

Tim

ișo

ara

Clu

j

Figura 2. Scăderea numărului populației între recensămintele din anii 2002 și 2011 în orașele care aveau peste 100 de mii locuitori la recensământul din anul 2002

Scăderea populației Capitalei apare surprinzătoare ca

dimensiune: un sfert de milion de locuitori ! Se cunoșteau nivelul

mai mic al natalității decât cel al mortalității generale și deci

creșterea naturală negativă, ca și aportul minor al migrației

interne. Scăderea naturală a fost de 29 mii locuitori iar prin

migrație internă cu schimbare de domiciliu în Capitală creșterea

fost de numai 9 mii locuitori. Rezultă că între recensămintele din

anii 2002 și 2011 populația a scăzut prin migrație externă cu nu

mai puțin de 229 de mii de locuitori, un recul greu de înțeles. O

privire asupra dinamicii populației pe sectoare, în aceeași

perioadă, relevă diferențe apreciabile, între 31 de mii în sectorul

5 și 56 de mii în sectorul 2.

-16 -16

-12

-11 -11 -11

-18

-16

-14

-12

-10

-8

-6

-4

-2

0

Sector 1 Sector 2 Sector 3 Sector 6 Sector 5 Sector 4

Figura 4. Scăderea numărului populației pe sectoare în Mun. București între recensămintele din anii 2002 și 2011 - în %

III. Structura etnică a populației

Recensământul din octombrie 2011 nu evidențiază schimbări

importante în structura etnică a populației iar cele care au avut loc erau – cu o

excepție - previzibile, dacă urmărim și schimbările care s-au petrecut între cele

două recensăminte anterioare – cele din anii 1992 și 2002. Scăderea naturală

(alimentată și de nivelul natalității dar și de accentuarea îmbătrânirii

demografice) a afectat aproape toate etniile tradiționale iar migrația a accentuat

declinul la unele dintre ele. Am văzut că reculul masiv al populației în perioada

2002-2011 este în proporție de 84% prin migrație și studiul deja menționat al

Fundației pentru o Societate Deschisă relevă că 92% din migranții pentru

muncă din perioada 1996-2006 erau de etnie română. Scăderea relativă

moderat superioară la etnicii maghiari nu are drept origine o diferențiere la nivel

de scădere naturală (natalitatea și mortalitatea generală nu diferă semnificativ

față de valorile medii naționale în județele cu proporții importante ale etnicilor

maghiari) și provine din migrație.

Pe de altă parte, reculul populației de etnie maghiara nu provine - esențial – de

la populația din județele Covasna și Harghita, cum s-ar putea crede, ci din

populația de această etnie din alte județe, îndeosebi din Mureș, Cluj, Bihor.

Ascensiunea numărului de romi continuă evoluția constatată și între recensămintele din anii

1992 și 2002. Creșterile cele mai mari ale romilor se constată în județele Mureș (+6212), Argeș

(+6073), Buzău (+5773) și Vrancea (+5103). Ne putem întreba dacă în aprecierea creșterii de 84

de mii nu ar fi mai corect să vorbim de o creștere a numărului celor care au declarat etnia romă și

nu de o creștere a numărului de romi.

O evoluție care ridică multe semne de întrebare este scăderea de la etnicii turci, o populație a

cărei fertilitate estimată la recensământul din anul 2002 era de 2,4 copii la o femeie, valoare nu

foarte departe de cea a femeilor de etnie romă – 3,1 copii la o femeie dar mai mult decât dublă față

de media națională - 1,1 copii la o femeie (Ghețău, 2007).

Numărul persoanelor din grupa Alte etnii nu diferă semnificativ față de cifra de la

recensământul anterior și este posibil ca în spatele acestei stabilități să se afle continuarea

scăderilor anterioare la unele etnii tradiționale, nemenționate în datele provizorii (sârbi, slovaci,

bulgari, cehi, evrei, polonezi) și creșteri la etnii care au cunoscut un progres important după 1990

prin migrație (italieni, greci, chinezi). Rezultatele detaliate vor permite evidențierea mecanismului

stabilității numărului de persoane din grupa Alte etnii iar combinarea datelor asupra structurii etnice

cu cele referitoare la structura după limba maternă și după religie ar trebui să ne ofere informații

utile înțelegerii unor caracteristici ale masivei creșteri a numărului persoanelor care nu și-au

declarat etnia (de la 2 mii în anul 2002 la 57 mii în anul 2011). Este o schimbare importantă de

atitudine/opțiune și care ar trebui să aibă echivalent în dinamica numărului de persoane care nu

și-au declarat religia (rezultatele preliminare vor oferi această distribuție a populației). Nu este lipsit

de semnificație faptul că aproape un sfert dintre cei care nu și-au declarat etnia sunt locuitori ai

Capitalei.

-38

-33

-15 -15 -14 -13 -12

-4

16

-50

-40

-30

-20

-10

0

10

20

Ge

rman

i

Ru

și-l

ipo

ven

i

Ucr

ain

ean

a

Tăta

ri

Mag

hia

ri

Ro

mân

i

Turc

i

Alt

e e

tnii

Ro

mi

Figura 3. Scăderea/creșterea numărului populației la principalele etnii, 2002-2011 - în %

Etnie nedeclarată:

-2002= 2 mii;

-2011= 57 mii

IV. Semne de întrebare

Recensământul a fost și a rămas cea mai complexă operațiune statistică care poate fi organizată într-o țară și problema apariției unor riscuri și conjuncturi care să afecteze desfășurarea, acoperirea și calitatea informațiilor înregistrate a rămas la fel de importantă și actuală. Mai mult, modernizarea societății, progresul economic, social și cultural nu au avut, peste tot, un corespondent similar în calitatea recensămintelor, ca desfășurare, grad de acoperire și, se pare, calitate a informației. Voi folosi în acest sens câteva informații semnificative asupra acestor aspecte, preluate din excelenta sinteză elaborată de Comisia Economică pentru Europa a Națiunilor Unite asupra practicilor din țările membre la recensămintele naționale din seria 2000 (United Nations Economic Commission for Europe, 2008). Informațiile pot constitui un cadru elocvent de referință pentru unele aprecieri pe care le vom face asupra recensământului românesc din octombrie 2011. Iată unele dintre concluziile recensămintelor din seria 2000: la modul general, operațiunile au fost afectate de atmosfera publică și atitudinea față de recensământ și preocuparea pentru caracterul personal al informațiilor; dificultățile cele mai mari au fost în faza de înregistrare: non-răspuns, în particular în cazul unor grupuri de populație și/sau refuz în cazul anumitor informații, considerate strict personale; dificultăți în găsirea persoanelor la domiciliu/reședință. În același studiu, găsim și problemele pe care țările le apreciau că ar trebui mai bine acoperite în recomandările pe care Comisia Economică pentru Europa urma să le elaboreze pentru seria 2010/2011 a recensămintelor: metode de evaluare a gradului de acoperire a recensământului și a calității informațiilor înregistrate, folosirea posibilităților remarcabile pe care le oferă tehnologiile și tehnicile GIS/hărți digitale, înregistrarea on-line, utilizarea registrelor pentru înlocuirea formei tradiționale a recensământului cu recenzori și formulare.

Între numărul provizoriu al populației României la recensământ și cel pe care ni-l vor oferi rezultatele finale

ale recensământului nu pot apărea diferențe sensibile, dacă excludem erori, defecțiuni ori nereguli importante.

O populație de 19043 mii locuitori în octombrie 2011 este plauzibilă, fiind coerentă cu numărul populației la

recensământul din martie 2002, cu datele oficiale asupra mișcării naturale a populației (nașteri și decese) și

asupra migrației externe cu schimbare de domiciliu din perioada martie 2002-octombrie 2011 și cu o migrație

pentru muncă estimată undeva între două și trei milioane.

Pentru a putea evalua schimbările pe care recensământul din octombrie 2011 le-a adus în numărul

populației țării și pentru a cuantifica originea acestor schimbări, vom pleca de la următoarele axiome:

1. recensământul din martie 2002 a fost o operațiune statistică reușită și numărul populației rezultat

din înregistrare a fost corect (cât mai apropiat de realitate); de altfel, singura alternativă la o astfel de

afirmație ar putea fi existența unui grad minor de sub-înregistrare (posibil în orice recensământ european),

ceea ce sporește gradul de realism al demersului aplicat în acest studiu;

2. înregistrarea născuților vii și a deceselor între recensămintele din martie 2002 și octombrie 2011 a

fost completă (sau cvasi-completă);

3. înregistrarea imigranților și a emigranților pe termen lung, cu schimbare de domiciliu în/din

România (migrația externă înregistrată) între cele două recensăminte a fost corectă; această componentă

a migrației externe este modestă ca dimensiune a soldului și nu se confundă cu masiva migrație pentru

muncă.

Admițând aceste ipoteze, rezultă că numărul populației țării la mijlocul anului 2011 estimat de

Institutul Național de Statistică - 21354 mii locuitori, poate fi luat ca reper pentru datele pe care urma să le

furnizeze recensământul din 20 octombrie 2011 asupra populației stabile a țării și a numărului de persoane

plecate pe o perioadă îndelungată (scăderea naturală din perioada 1 iulie - 20 octombrie rezultată din

datele provizorii asupra nașterilor și deceselor (INS, 2011-2012) este de numai trei mii persoane).

Numărul de la 1 iulie 2011 are la bază populația de la punctul 1 și intrările+ieșirile de la punctele 2 și

3, ceea ce înseamnă că diferența dintre acest număr și cel rezultat la recensământul din octombrie 2011

asupra populației înregistrate (19953 mii persoane) are o dublă componență: (i)-persoane neînregistrate

din populația stabilă; (ii)-persoane plecate pe o perioadă îndelungată neînregistrate la recensământ.

Această diferență este de 1,4 milioane persoane.

Migrație totală 2002-2011= 0,9 milioane + 1,4 milioane = 2,3 milioane persoane.

Estimarea numărului celor plecați pe o perioadă îndelungată pornește deci de la o dublă ipoteză: pe de o parte, a existat la recensământ o înregistrare aproape completă a populației prezente și temporar absente, constituind populația stabilă a țării (19043 mii locuitori) și, pe de altă parte, a existat o neînregistrare masivă a persoanelor plecate pentru o perioadă îndelungată, la recensământ fiind înregistrate doar 910 mii persoane (din cele 2,3 milioane estimate). O astfel de ipoteză îndeamnă la observații și reflecții.

În Comunicatul Comisiei Centrale de Recensământ se face mențiunea că "Procentajul locuinţelor în care nu s-a putut realiza recenzarea reprezintă 2,8% din totalul locuinţelor, adică circa 1 milion de persoane (cuprinzând populaţia plecată în străinătate - întreaga familie - pentru care nu a avut cine să îi declare în ţară; populaţia necontactată). Ponderi mai ridicate s-au înregistrat la nivelul oraşelor mari: Bucureşti (6,0%), Timişoara (5,8%), Iaşi (3,0%), Constanţa (2,9%) etc." Dacă știm că a existat o anumită neînregistrare a populației și, în plus, avem și estimarea procentajului de locuințe nerecenzate și a numărului populației din aceste locuințe, demersul firesc al specialistului este investigarea influenței potențiale a numărului estimat al populației neînregistrate asupra populației stabile la recensământ și asupra numărului persoanelor plecate pentru o perioadă îndelungată. În contextul informațiilor sumare din rezultatele provizorii, investigația reprezintă doar un exercițiu menit a explora o arie în care s-ar putea înscrie numărul populației și al migranților pe o perioadă îndelungată.

Pornind de la numărul populației și al locuințelor înregistrate și

de la proporția locuințelor nerecenzate – 2,8%, se poate estima

numărul total de locuințe și numărul corespunzător al populației,

rezultatul fiind o estimare a populației nerecenzate de 575 mii

persoane*. Această populație nerecenzată poate avea trei

componente:

1. persoane din familii/gospodării în care toți membrii erau

plecați și recenzorul a fost în imposibilitatea contactării și

înregistrării persoanelor respective;

2. persoane din familii/gospodării în care toți membrii sau o

parte dintre ei erau plecați în străinătate și care nu au fost vizitate

de recenzori;

3. persoane din familii/gospodării prezente la data

recensământului dar nevizitate de recenzor.

*(8,45-8.69>243 mii-2.36=575)

Nu există posibilitatea determinării celor trei proporții și a

repartizării celor 575 de mii de persoane în populație stabilă

neînregistrată și în migranți neînregistrați. Un exercițiu al

situațiilor extreme are valoarea lui și intrăm astfel în domeniul

scenariilor. Dacă toate cele 575 de mii de persoane

neînregistrate ar reprezenta populație prezentă (sau temporar

absentă) la data recensământului, populația stabilă a țării ar fi de

19043+575=19618 mii locuitori iar numărul persoanelor

înregistrate ca plecate pentru o perioadă îndelungată ar rămâne

la 910 mii. Împreună, cele două populații ar însemna 20528 mii

locuitori, reprezentând populația înregistrată la recensământ. Cu

alte cuvinte, cu ipoteza din acest scenariu populația stabilă ar fi

mai mare cu 575 mii locuitori dar numărul de migranți ar avea o

valoare departe de cea estimată (2,2-2,3 milioane) și, implicit, o

pondere redusă în întreaga populație înregistrată-doar 4,4%.

Estimații cu o populație neînregistrată de 575

mii persoane, rezultată din luarea în

considerare a numărului locuințelor

neînregistrate și a numărului mediu de

persoane / locuință: 243,4 mii locuințe x 2,361 pers./loc.=575 mii persoane.

Numărul populației

stabile (PS)

- în mii-

Numărul migranților perioadă

îndelungată (MPI)

- în mii-

Numărul populație

i înregistra

te - în mii-

Ponderea migranților în populația înregistrată

- în %-

Grad de neînregistrare

a populației (față de 21354

mii loc.) - în %-

I. Date de recensământ

19043 910 19953 4.6 6.6

II. Estimații (Scenarii) S1. Toate cele 575 mii persoane fac parte din populația stabilă

(PS) 19618 910 20528 4.4 3.9

S2. Repartizare 75% la (PS) și 25%

la migranți (MPI) 19474 1054 20528 5.1 3.9

S3. Repartizare egală între cele două categorii: 288 de mii pers. 19331 1198 20528 5.8 3.9 S4. Repartizare 25% la (PS) și 75%

la (MPI) 19187 1341 20528 6.5 3.9 S5. Toate cele 575 mii persoane

sunt (MPI) 19043 1485 20528 7.2 3.9

Tabelul 6a. Recensământul din octombrie 2011. Un exercițiu. Estimații ale numărului

populației stabile și ale numărului de migranți pe o perioadă îndelungată cu luarea în

considerare a unui grad de neînregistrare a locuințelor/populației de 2,8%

Dacă însă cele 575 de mii persoane neînregistrate la recensământ ar fi în totalitate migranți,

populația stabilă ar rămâne la 19043 mii persoane, migrația înregistrată ar fi de 910+575=1485 mii

persoane și ar rezulta o migrație neînregistrată de numai 826 mii persoane. Evident, în acest

scenariu migrația totală rămâne la 2,3 milioane și ar însemna să nu avem persoane prezente la

domiciliu (reședința obișnuită) și neînregistrate la recensământ, ceea ce este nerealist. De reținut în

acest scenariu ponderea migranților înregistrați în toată populația înregistrată-7,2%.

Estimații cu o populație neînregistrată de 1

milion de persoane în cele 2.8% locuințe neînregistrate (CCRPL, 2012).

Numărul populației

stabile

(PS)

Numărul migranților

perioadă îndelungată

(MPI)

Numărul populației înregistrate

Ponderea migranților în populația înregistrată

Grad de neînregistra

re a populației

(față de 21354

mii loc.)

- în mii- - în mii- - în mii- - în %- - în %-

I. Date de recensământ

19043 910 19953 4.6 6.6

II. Estimații (Scenarii)

S1. Toate cele 1000 de persoane fac parte din populația stabilă (PS) 20043 910 20953 4.3 1.9 S2. Repartizare 75% la (PS) și 25% la

migranți (MPI) 19793 1160 20953 5.5 1.9 S3. Repartizare egală între cele două categorii: 500 mii pers. 19543 1410 20953 6.7 1.9 S4. Repartizare 25% la (PS) și 75% la

(MPI) 19293 1660 20953 7.9 1.9 S5. Toate cele 1000 de persoane sunt

(MPI) 19043 1910 20953 9.1 1.9

Recensământul din octombrie 2011. Un exercițiu. Estimații ale numărului

populației stabile și ale numărului de migranți pe o perioadă îndelungată cu luarea

în considerare a unui grad de neînregistrare a populației de 1 milion de persoane

Estimații cu o populație neînregistrată de 1401

mii persoane, reprezentând diferența dintre

populația la 1 iulie 2011 (21354 mii) și cea înregistrată la recensământ (19953 mii).

Numărul populației

stabile (PS)

Numărul migranților perioadă

îbdelungat

ă (MPI)

Numărul populației

înregistrate

Ponderea migranților în populația înregistrată

Grad de neînregistrare

a populației (față de 21354

mii loc.)

- în mii- - în mii- - în mii- - în %- - în %-

I. Date de recensământ

19043 910 19953 4.6 6.6

II. Estimații (Scenarii) S1. Toate cele 1401 mii persoane fac parte din populația stabilă

(PS) 20444 910 21354 4.3 0.0 S2. Repartizare 75% la (PS) și 25% la

migranți (MPI) 20094 1260 21354 5.9 0.0 S3. Repartizare egală între cele două categorii: 701 mii pers. 19744 1611 21354 7.5 0.0 S4. Repartizare 25% la (PS) și 75%

la (MPI) 19393 1961 21354 9.2 0.0 S5. Toate cele 1401 mii persoane sunt (MPI) 19043 2311 21354 10.8 0.0

Recensământul din octombrie 2011. Un exercițiu. Estimații ale numărului

populației stabile și ale numărului de migranți pe o perioadă îndelungată cu luarea

în considerare a unei populații nerecenzate de 1401 mii de persoane

Știind că populația nerecenzată se compune din populație stabilă nerecenzată și – preponderent – din migranți neînregistrați, și constatând incoerențe interne în exercițiile noastre de distribuire a trei cifre de populație nerecenzată, o întrebare firească poate fi pusă: provine cifra de 19 milioane locuitori din tot atâtea formulare P-Persoana, completate la recensământ?

Gradul de înregistrare/neînregistrare a populației la recensământul din octombrie 2011 are dimensiuni și implicații neobișnuite în cazul municipiului București și al altor orașe unde s-au constatat proporții mai mari de locuințe/populație nerecenzate. Pentru București neînregistrarea este estimată la 6%, ceea ce înseamnă 107 mii persoane, număr estimat prin luarea în considerare a numărului locuințelor neînregistrate și a numărului mediu de persoane la o locuință (51,3 mii locuințe x 2,0876 pers./loc.=107 mii persoane). Cele 107 mii persoane cuprind atât migranți neînregistrați, cât și persoane prezente (temporar absente) la/de la reședință dar neînregistrate. Pe de alta parte, luând drept reper populația stabilă a Capitalei la 1 ianuarie 2011 – 1937,4 mii locuitori (scăderea naturală din anul 2011, până la recensământ, a fost de doar două mii locuitori), populația rezultată la recensământ este cu 13,4% mai mică (259 mii persoane). Nu avem un număr înregistrat la recensământ al migranților pe o perioadă îndelungată, ceea ce înseamnă că întreaga diferență de mai sus este compusă din persoane prezente la reședință și nerecenzate și din persoane plecate pentru o perioadă îndelungată (în alte localități și în străinătate) și nerecenzate. Menționăm că scăderea naturală a populației Capitalei după recensământul din anul 2002 (de 29 de mii persoane) este inclusă în populația de la începutul anului 2011.

Cazul Mun. București este unul extrem de complex și orice apreciere comparativă a rezultatelor recensământului nu poate omite un număr de caracteristici economice, sociale, demografice și de locuire tipice Capitalei: un oraș care a avut un sold pozitiv al migrației externe (cu schimbare de domiciliu) înregistrate după recensământul din anul 2002; un oraș care, în aceeași perioadă, a avut o rată a șomajului (înregistrat) mai mică de 3% (DRS a Mun. București, 2010 și 2011); o aglomerație urbană în care există o migrație a populației înspre zonele din jurul orașului, aflate în expansiune economică și imobiliară și în care, în același timp, migrația internă cu schimbare de domiciliu pentru întreaga perioadă 2002-2011 a fost pozitivă, soldul începând să fie negativ numai începând cu anul 2007. Ar putea exista omisiuni importante în înregistrarea statistică a migrației cu schimbare de domiciliu ? Semnele de întrebare în cazul Capitalei au și o altă origine: reduceri dezechilibrate ale numărului populației pe sectoare. Apariția și extinderea a numeroase rețele de migrație pentru muncă în străinătate sunt cunoscute (Sandu, 2006) dar se referă la fluxuri de câteva sute, poate mii de migranți din același loc de origine. În cazul Capitalei vorbim de multe zeci de mii de migranți și logica rețelei nu pare a fi susținută. Față de recensământul anterior, sectorul 5 a pierdut 30 de mii de locuitori în timp ce reculul din sectorul 2 este aproape dublu. Dacă motorul schimbărilor se află în migrație, ar rezulta o propensiune diferită spre migrație după cartierul de locuire (posibil, dar atipic).

Gradul de înregistrare a populației la recensământ poate fi examinat și dintr-o altă perspectivă. Construcția demografică se distinge printr-o coerență de excepție și ridică semne de întrebare atunci când apar dezechilibre ori parametri demografici care ies din normalitate. Cazul unora dintre valorile ratei natalității calculate pe etnii este semnificativ. În statisticile demografice anuale este cunoscută distribuția născuților vii după etnie. Numărul populației pe etnii este cunoscut numai în anii de recensământ, ceea ce face ca estimarea natalității pe etnii să fie posibilă doar în anii respectivi. Dacă apropiem numărul născuților în anul 2010 după etnia acestora, cea declarată de părinți, de numărul populației pe etnii la recensământul din octombrie 2011, obținem o anumită estimație a ratei natalității pe etnii. Prudența se impune în evaluarea acestor rate pentru că fiabilitatea și realismul lor depind de o dublă calitate a declarării etniei, în circumstanțe diferite: cea a născuților, la oficiile de stare civilă, și cea a populației, la recensământ. Rata natalității la populația de etnie turcă a fost în anul 2002 de 22 născuți la 1000 de locuitori, valoare determinată prin tehnici de analiză pornind de la distribuția femeilor pe vârste după numărul de copii născuți vii la data recensământului din anul 2002 (la nivel național, rata a fost de 10 la mie).

Numărul născuților de etnie turcă a fost în anul 2011 de 979 iar populația de aceeași etnie la recensământul din anul 2011 a fost de 28226 persoane, ceea ce duce la o rată a natalității, grosier estimată, de aproape 35 la mie. O astfel de valoare nu poate fi acceptată. Numărul de născuți la această etnie este mai mare în anul 2011 iar această creștere ar trebui să provină dintr-o creștere a numărului populației de etnie turcă. La recensământul din anul 2011 etnicii turci erau însă cu aproape patru mii mai puțini (12%). Se știe că populația de etnie turcă este masiv concentrată în județul Constanța și, în număr mult mai mic, în județul Tulcea, în ambele județe fiind o populație preponderent urbană. Față de recensământul din anul 2002 se constată o reducere a minoritarilor turci cu 13% în județul Constanța și cu 43% în județul Tulcea (și conservarea unui număr semnificativ la București). În ambele județe reculul populației urbane a fost deosebit de mare - 15% la Constanța și 26% la Tulcea, iar în cele două municipii capitale de județ reducerea a fost și mai drastică - 18 și, respectiv, 27%. Mai edificator pentru dimensiunea reculului populației din cele două municipii este proporția acestui recul în întreaga scădere a populației celor două județe: două treimi la Constanța și aproape jumătate în cel de-al doilea județ. Este această reducere masivă a populației urbane în cele două județe și municipii - inclusiv a etnicilor turci, rezultatul doar al migrației sau și al unui grad important de neînregistrare? Să nu omitem faptul că la Constanța (ca și la București) au existat defecțiuni în asigurarea numărului de recenzori, prin abandon în primele zile, și că înregistrarea populației a continuat și după încheierea perioadei de înregistrare (31 octombrie), motivarea fiind tocmai gradul de recenzare. Rata natalității la etnicii turci indică un deficit consistent de populație la această etnie.

Menționam la începutul acestei secțiuni a analizei

dificultățile pe care le întâmpină recensămintele în țările din

aria de acțiune a Comisiei Economice pentru Europa a

Națiunilor Unite. Le reluăm aici:

• la modul general, operațiunile au fost afectate de

atmosfera publică și atitudinea față de recensământ și

preocuparea pentru caracterul personal al informațiilor;

• dificultățile cele mai mari au fost în faza de înregistrare:

non-răspuns, în particular în cazul unor grupuri de

populație și/sau refuz în cazul anumitor informații,

considerate strict personale;

• dificultăți în găsirea persoanelor la domiciliu/reședință.

Toate aceste caracteristici pot fi regăsite la recensământul

românesc din octombrie 2011. Ele erau și previzibile.

Recensământul din octombrie 2011 se contura, de la bun

început, ca fiind cel mai dificil recensământ efectuat până

acum în România, cel puțin începând cu a doua jumătate a

secolului trecut. Felul în care a fost organizat și s-a desfășurat

este expresia fidelă a stării societății românești în anul 2011: o

societate profund marcată de criza economică, socială și

politică, divizată, disoluție a autorității instituțiilor, indiferență a

populației, frecvente cazuri de spirit civic îndoielnic, atitudine

iresponsabilă a unor oameni politici față de recensământ, o

presă superficială, în bună măsură, în problemele

recensământului, cu vizibilă și violentă atitudine

anti-recensământ. La modul general, eșecul unui recensământ

nu este numai cel al guvernării, este eșecul întregii societăți,

pentru că recensământul populației este singura operațiune

statistică în care este implicată toată populația, prin cele trei

caracteristici majore ale unui recensământ: universalitate,

simultaneitate și înregistrare individuală (United Nations

Economic for Europe, 2006).

Recensământul de probă efectuat în luna mai 2011 a relevat, în mare

măsură, problemele pe care le va întâmpina operațiunea din octombrie

2011. Iată-le pe cele mai importante:

• în multe localități hărțile sectoarelor de recensământ au fost vechi iar

marcarea clădirilor nu a fost lizibilă;

• între informațiile asupra locuințelor și persoanelor din locuințe din

documentul (borderoul) pe care îl avea recenzorul și realitatea din teren

erau neconcordanțe și diferențe considerabile;

• refuz de a primi recenzorul;

• declarare de informații incorecte din partea populației, refuz de

comunicare a CNP-ului;

• cunoaștere parțială a informațiilor asupra persoanelor plecate pe o

perioadă îndelungată în străinătate;

• indemnizația recenzorului este prea mică în raport cu volumul de

muncă;

• actele de identitate nu sunt actualizate;

• probleme la declararea etniei la persoanele de etnie roma;

• nevoia unei campanii eficiente de promovare a recensământului.

Doar o parte dintre aceste probleme putea fi corectată

până la înregistrarea din octombrie. Problema hărților

sectoarelor de recensământ, instrument esențial în munca

recenzorului, s-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile.

Aceste hărți trebuiau să fie digitale și să combine informații

asupra clădirilor/locuințelor cu cele asupra persoanelor din

locuințe (ANC). Hărțile digitale nu au fost elaborate cu

tehnologie GIS și s-a recurs la hărți tradiționale întocmite

doar prin luarea în considerare a numărului de locuințe.

Sectoarele de recensământ deveneau, în felul acesta,

imprevizibile ca dimensiune, dezechilibrate ca număr al

populației și volum de muncă al recenzorului. Nu știu dacă

eșecul cartografierii digitale a provenit din lipsă de timp

(bugetul recensământului a fost aprobat cu nepermisă

întârziere – în decembrie 2010), din lipsă de mijloace

financiare adecvate operațiunii (în bugetul recensământului

a fost prevăzută suma de 11 milioane lei pentru

cartografiere) ori din lipsă de know how.

Impact negativ asupra desfășurării înregistrării au avut, cu siguranță, defecțiunile constatate în recrutarea recenzorilor și asigurarea numărului necesar îndeosebi în prima parte a perioadei de înregistrare. Recurgerea la acoperirea golurilor prin recrutări precipitate de studenți sau funcționari publici și instruirea superficială au diminuat într-o anumită măsură gradul de neînregistrare dar rămâne de văzut impactul asupra calității datelor înregistrate.

Înregistrarea, neînregistrarea și din nou înregistrarea CNP-

ului a fost, cu certitudine, o eroare și o mare gafă și

consecințele acesteia nu trebuie subestimate. Este un exemplu

grăitor de lipsă de comunicare promptă și competentă. Eroarea

a dăunat întregului recensământ, prin atmosfera creată,

favorizarea atitudinilor detractoare și încurajarea refuzului de a

fi recenzat. S-a motivat nevoia înregistrării codului prin

posibilitatea pe care acesta o oferă de eliminare a dublei

înregistrări a persoanei, ceea ce este corect. Există însă o

rațiune mult mai importantă și cu implicații în viitor. Un

recensământ cu un înalt grad de acoperire a populației și cu

CNP pentru populația înregistrată ar fi permis construirea unui

autentic registru al populației și ținerea lui la zi după

recensământ ar fi putut constitui componenta majoră a

efectuării viitorului recensământ abandonând formula de până

acum – formulare și recenzori, și trecerea la un recensământ

efectuat pe bază de registre, surse administrative elaborate între

timp și cercetări selective.

La recensămintele efectuate în Europa în anul 2011 au trecut la astfel

de practici un număr considerabil de țări: Austria, Belgia, Elveția,

Estonia, Germania, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Polonia, Rep.

Cehă, Slovenia, Spania, fără a omite faptul că în Danemarca,

Finlanda, Norvegia și Suedia, recensămintele se efectuează de mai

multă vreme numai pe bază de registre. Țările care au efectuat

recensământ în formula clasică au devenit puține: Bulgaria, Grecia,

Irlanda, Malta, Portugalia, Regatul Unit, Slovacia și Ungaria (a se vedea

și Avdeev et al., 2011). Cu mențiunea că în cele mai multe din aceste

țări înregistrarea on-line și cea prin poștă au fost încurajate, pregătite

metodologic și tehnic și consistent utilizate. Trecerea la o altă metodă

de recenzare are o dublă motivare: reducerea costului

recensământului și găsirea unei soluții de contracarare a tendinței de

refuz al populației de a fi recenzată ori de a furniza informații eronate.

Actualul registru al populației, gestionat de Ministerul Administrației și

Internelor, este de calitate îndoielnică (a se vedea apariția unui număr

mare de persoane decedate pe listele electorale provenite din acest

registru), el nu poate fi reconstruit pe baza datelor recensământului,

lipsind informațiile personale (cu CNP) asupra populației stabile

înregistrate, asupra celei neînregistrate, cât și asupra persoanelor

plecate pentru o perioadă îndelungată.

Eroarea înregistrare/neînregistrare/înregistrare a CNP-ului și consecințele sale

negative asupra desfășurării ulterioare a recenzării au evidențiat, brutal, o realitate

dură și care este o fațetă a menționatei stări a societății românești: recensământul nu a

fost apărat în cele mai dificile momente ale sale de cei care trebuiau să o facă. Nu au

intervenit prompt și convingător nici președintele Comisiei Centrale de Recensământ,

nici primul ministru și nici miniștrii pentru care datele recensământului ar trebui să fie

indispensabile fundamentării programelor și strategiilor de dezvoltare sectorială:

sănătate, educație, muncă și protecție socială, administrație, infrastructură, dezvoltare

regională, transporturi. Nu poate fi subestimat ca importanță și implicații faptul că

toate guvernele pe care le va avea România în următorii zece ani, până la următorul

recensământ, vor fi obligate să folosească rezultatele acestui recensământ pentru acei

indicatori care nu au o altă sursă decât recensământul. Iată o parte dintre aceștia:

populația după limbă maternă, etnie și religie, toți indicatorii asupra condițiilor de

locuit ale populației în corelație cu structurile demografice, socio-economice și

culturale ale populației, structura întregii populații după nivelul de educație, număr de

gospodării și familii după dimensiune, structură și caracteristici socio-economice și

culturale, structura populației pe categorii socio-profesionale, distribuția femeilor după

numărul de copii aduși pe lume, vârstă, situație economică și nivel de educație,

persoanele cu anumite forme de dizabilități după caracteristici demografice și socio-

economice. Pe de altă parte, există un număr important de alți indicatori care pot fi

estimați anual, după recensământ, dar vor fi determinați plecând de la ceea ce ne-a

oferit recensământul ca informație statistică: numărul populației pe localități,

distribuția populației pe sexe și vârste, după starea civilă, populația activă economic

după ramura de activitate, statut profesional, nivel și tip de educație.

Gradul de acoperire a recensământului și implicațiile sale pentru stabilirea

numărului final al populației și, în unele cazuri, a structurii acesteia pe sexe și

vârste, se află în centrul activităților de după recensământ în toate țările.

Reamintim că la recensămintele din seria 2000 în țările din aria de activitate a

Comisiei Economice pentru Europa a Națiunilor Unite procentajul de

neînregistrare a variat între 0 la sută și 3,95 la sută (doar ca informație proaspătă

vom aminti rapid că la recensământul din anul 2010 în S.U.A. rata de ne-recenzare

deja estimată este de 2,5% la afro-americani și, posibil, de 1,7% la copiii sub 18

ani; ancheta post-censitară va stabili însă rata exactă (Mathier et al., 2011)). În 19

țări metoda principală de evaluare a gradului de acoperire a recensământului a

fost Ancheta post-censitară (Post Enumeration Survey). Dintre țările care au

evaluat gradul de acoperire a recensământului și au constatat sub-înregistrare,

opt au aplicat ajustări ale datelor de recensământ în funcție de rata de

neacoperire, patru au corectat numărul populației pe subdiviziuni geografice și

populația pe sexe și vârste, două au corectat numărul total al populației și cel pe

subdiviziuni geografice și o țară a ajustat numărul total al populației pe sexe și

vârste. În plus, alte două țări au folosit cifrele ajustate (corectate) doar pentru

fundamentarea prognozelor demografice (United Nations Economic Commission

for Europe. 2008).

Singura posibilitate de corectare/ajustare a datelor de la recensământul din

octombrie 2011 în situația unei neacoperiri complete a locuințelor și populației era

Ancheta post-censitară, cercetare selectivă efectuată la câteva zile de la

încheierea înregistrărilor (în perioada 5-9 noiembrie 2011) pe un eșantion

reprezentativ de sectoare de recensământ. Această anchetă avea menirea de a

măsura gradul de înregistrare/neînregistrare dar și calitatea informațiilor

înregistrate la recensământ. Este puțin probabil ca această anchetă, fie ea și

foarte bine organizată, să ne fi furnizat informații fiabile și realiste asupra

numărului persoanelor înregistrate, prin dificultățile în parte obiective deja

amintite. În condițiile cunoașterii - la sfârșitul perioadei de înregistrare, a

ne-recenzării unui număr important de locuințe și populație, Ancheta

post-censitară (cu majorarea numărului de sectoare de investigare) devenea

instrumentul indispensabil pentru cuantificarea proporției ne-recenzării și,

eventual, pentru corectarea numărului populației și a structurii pe sexe și vârste

până la un anumit nivel administrativ. Din păcate, Ancheta post-censitară,

efectuată într-un anonimat total, se pare că a întâmpinat și ea, în unele locuri,

rezerve și refuz din partea populației (cazul Capitalei) (INS, 2011b), ceea ce ridică

un mare semn de întrebare asupra calității rezultatelor anchetei și, implicit, asupra

măsurii în care aceste rezultate pot fi utilizate la măsurarea gradului de acoperire

a înregistrării și la efectuarea de corecții/ajustări ale rezultatelor.

Rezultatele preliminare ale recensământului urmau a fi

publicate în luna mai 2012. Excluzând erori și defecțiuni în

pregătirea și publicarea rezultatelor provizorii, cele preliminare ar

trebui să confirme cifra de 19 milioane ca populație stabilă și să

adauge doar structura populației pe sexe și după religie. Va trebui

să așteptăm publicarea rezultatelor finale ale recensământului, la

mijlocul anului 2013, pentru a avea structuri detaliate, îndeosebi

cele demografice și socio-economice, și a putea judeca din

multiple perspective o populație stabilă de 19 milioane locuitori la

20 octombrie 2011, cu răspunsuri posibile și la semnele de

întrebare din acest studiu. Rămâne de văzut dacă pe lângă

problemele de acoperire a înregistrării ar putea exista și o alterare

a calității informațiilor înregistrate.

Calitatea organizării și efectuării recensământului a depins,

direct, de activitatea comisiilor de recensământ ale localităților și

județelor, de implicarea și competența primarilor, ale consiliilor

locale, județene și ale prefecturilor. Secretariatul tehnic al

recensământului, asigurat de Institutul Național de Statistică, a

pregătit corespunzător partea de metodologie, aplicând practic

numeroasele norme și recomandări venite din partea Comisiei

Europene (Parlament, Consiliu, Eurostat), norme care – la rândul

lor – sunt aliniate la detaliatele recomandări ale Națiunilor Unite

(United Nations Economic Commission for Europe, 2006; United

Nations-DESA/Statistics Division, 2008). Conceptele, definițiile,

formularele, manualele și instrucțiunile nu sunt departe de cele pe

care le putem găsi în nu multele țări care au efectuat

recensămintele din seria 2010 în formulă clasică, cu formulare și

recenzori.

Noua populație stabilă și câteva implicații demografice

Noua populație a României la recensământul din octombrie 2011 aduce unele schimbări în

nivelul indicatorilor demografici. Datele provizorii pe anul 2011 asupra numărului de

născuți și de decedați (INS, 2011-2012)

permit două estimări ale natalității și mortalității generale: cu populația de la mijlocul anului

și cu populația de la recensământ. Iată aceste valori (la 1000 locuitori):

Cu populația de la

1 iulie 2011 recensământ

• Rata natalității 9,2 10,3

• Rata mortalității generale 11,8 13,2.

O populație pe vârste mai mică la recensământ modifică și rata fertilității totale și speranța

de viață la naștere. Dacă cei 196 de mii de născuți din anul 2011 ar avea distribuția relativă

pe vârste ale femeilor din anul 2010, rata fertilității totale ar fi de 1,6 copii la o femeie și nu

de 1,4. Această nouă valoare a fertilității este cea folosită în proiectarea populației

prezentată în secțiunea a V-a a studiului. Efective mai mici ale populației la vârstele tinere și

adulte au drept corespondent rate de mortalitate majorate la vârstele respective și, implicit,

valori mai mici ale speranței de viață la naștere. Aceasta era de 70,1 ani la bărbați și de 77,5

ani la femei în anul 2010 și ar ajunge la valori cu aproximativ un an mai mici cu distribuția

pe vârste estimată la recensământ – 69,1 și 76,9 ani.

V. O populație de 19 milioane de

români în anul 2011:

ce perspective pentru mijlocul

secolului?

Publicarea rezultatelor recensământului din octombrie 2011 și consemnarea unei

populații de numai 19 milioane locuitori îndeamnă specialistul la plasarea acestui

număr în timp, pentru a-i discerne mai bine semnificația în istoria demografică a țării.

Există o istorie demografică trecută și se poate construi o istorie demografică viitoare.

Va trebui să ne întoarcem cu 46 de ani în urmă, în anul 1965, pentru a găsi o populație

de 19 milioane locuitori în România. Diferența dintre caracteristicile situației

demografice în cei doi ani este majoră: populația României a avut în anul 1965 o

creștere naturală de 115 mii persoane; datele provizorii pe anul 2011 (INS, 2011-2012)

indică o scădere naturală de 55 mii persoane.

Pentru a putea plasa populația de la recensământ într-o viziune prospectivă, ca

dezvoltări potențiale, este nevoie de elaborarea unei proiectări demografice. Structura

pe vârste a populației este indispensabilă unei astfel de abordări. Distribuția pe sexe și

vârste a celor 19 milioane de locuitori din octombrie 2011 urmează a fi cunoscută abia

la mijlocul anului 2013, ceea ce înseamnă că ne aflăm și ne vom afla într-o

necunoaștere a acestei structuri demografice fundamentală pe întinderea a doi ani și

jumătate – 2011, 2012, prima jumătate a anului 2013 (în Polonia, țară care a efectuat

recensământul populației în aprilie-iunie 2011, numărul populației în vârstă de muncă

(18-64 ani la bărbați și 18-59 ani la femei) și ponderea acestei populații, ca și rata

șomajului, au fost publicate în martie 2011 (Polish News Bulletin, 2012).

În contextul unei populații cu 2,4 milioane mai mică și cu o structură pe vârste

afectată semnificativ de masiva migrație, mă întreb ce fel de programe s-au elaborat în

anul 2011 și ce fel de programe se elaborează în acest an și pentru anul 2013 la

ministerele și la celelalte instituții unde cunoașterea structurii pe vârste a populației, a

unor subpopulații, este indispensabilă. Este vorba de sănătate, educație, pregătirea și

utilizarea forței de muncă, dezvoltare regională.

Estimarea structurii pe vârste a populației stabile la recensământul din

octombrie 2011 este o întreprindere dificilă și delicată. Dar nu imposibilă și

cred că între a nu avea o estimație a acestei structuri fundamentale până la

mijlocul anului 2013 și a avansa, prudent, o distribuție pe vârste a celor 19

milioane de locuitori, investigând astfel contururi posibile ale noii populații a

României în deceniile următoare, cea de-a doua opțiune se impune.

Din punct de vedere tehnic, problema care a impus soluție a fost

"extragerea" din populația pe vârste la începutul anului 2011 a unei

subpopulații de 2,4 milioane persoane reprezentând migranții pe o perioadă

îndelungată. Am folosit structura pe grupe de vârstă a celor aproape un

milion de migrați dintre recensămintele anterioare, 1992 și 2002, apreciind că

la dimensiuni atât de mari ale migrației nu ar trebui să existe diferențe

radicale între structura pe vârste a migranților 2002-2011 față de migranții

1992-2002. Odată astfel estimate efectivele migranților pe sexe și grupe de

vârstă, la detalierea distribuției pe ani de vârstă s-a recurs la structura

populației de la începutul anului 2011 (în interiorul fiecărei grupe).

S-ar putea să existe unele diferențe între cele două structuri, pe care le

vom putea cunoaște doar la publicarea structurii pe vârste a celor 910 mii

persoane plecate pe o perioadă îndelungată. Avem însă în față o construcție

prospectivă doar exploratorie și prudența este implicită.

050100150200250

1

6

11

16

21

26

31

36

41

46

51

56

61

66

71

76

81

86

91

96

101

Gen. R M 2

Gen.

1957-19

66

Gen. 1967-1989

0 50 100 150 200 250

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

55

60

65

70

75

80

85

90

95

100

Femei

Populația României pe sexe și vârste la 1 ianuarie 2011 (21,4 milioane locuitori)

- Efective pe vârste – în mii -

Bărbați

Gen. 1990-2010

01000020000300004000050000

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

55

60

65

70

75

80

85

90

95

100

0 10000 20000 30000 40000 50000

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

55

60

65

70

75

80

85

90

95

100

050000100000150000200000250000

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

55

60

65

70

75

80

85

90

95

100

0 50000 100000 150000 200000 250000

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

55

60

65

70

75

80

85

90

95

100

Structura pe sexe și vârste

a celor 2,4 milioane de

migranți –ESTIMAȚIE

la 40-44 ani=Gen. 1967-1974;

la 45-50 ani=Gen. 1961-1966

050100150200250

1

7

13

19

25

31

37

43

49

55

61

67

73

79

85

91

97

0 50 100 150 200 250

05

101520253035404550556065707580859095

100

050100150200250

1

7

13

19

25

31

37

43

49

55

61

67

73

79

85

91

97

0 50 100 150 200 250

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

55

60

65

70

75

80

85

90

95

100

Structura pe

sexe și vârste a

populației de

21,4 mil. loc. –

înainte de

recensământ, și

a populației de

19 mil. loc. - la

recensământ

050100150200250

0

4

8

12

16

20

24

28

32

36

40

44

48

52

56

60

64

68

72

76

80

84

88

92

96

100

0 50 100 150 200 250

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

55

60

65

70

75

80

85

90

95

100

Structura pe sexe și vârste a populației de 21,4 mil. loc. – înainte de

recensământ, și a populației de 19 mil. loc. - la recensământ

Aceasta este

noua

populație a

României.

Din ea se va

modela

starea

demografică

viitoare a țării

(cu toate

implicațiile

economice,

sociale și de

altă natură)

Anul

Numărul

populației

-în mii -

Rata

natalității -la 1000 loc.-

Rata

mortalităț

ii generale -la 1000

loc.-

Speranța de viață

la naștere - ani

Populația pe grupe de

vârstă – în mii

Ponderea

populației

de 65 ani

și peste – în %

Raportul de

dependență

a vârstnicilor

B

F

0-19 ani

20-64 ani

65 ani și peste

2010 21431 9,9 12,1 70,1 77,5 4448 13788 3195 14,9 23,2

2011 19043 10,3 13,2 69,1 76,9 4076 11918 3049 16 26

2015 18777 9.6 13.6 70.3 77.7 3923 11708 3146 17 27

2020 18337 8.5 13.9 71.1 78.3 3733 11228 3376 18 30

2025 17827 8.2 14.1 71.9 78.9 3505 10722 3600 20 34

2030 17290 7.9 14.3 72.7 79.6 3207 10497 3586 21 34

2035 16718 7.8 15.0 73.6 80.2 2934 9891 3893 23 39

2040 16109 7.8 15.5 74.5 81.0 2743 9388 3978 25 42

2045 15483 7.6 15.8 75.4 81.7 2600 8803 4080 26 46

2050 14849 7.2 15.9 76.4 82.5 2459 8280 4110 28 50

Tabelul 8. Indicatori demografici selectivi ai populației României, 2010-2050. Date INS pentru anul 2010, estimații

pentru anul 2011 și proiectări pentru anii 2015-2050

Sursa: anul 2010: INS, 2010; 2011c; 2012a și calcule ale autorului; anul 2011: populația totală de la recensământ

(CCRPL, 2012) și estimații ale autorului (a se vedea și Caseta 3); pentru ceilalți ani: proiectări ale autorului.

Până la recensământul din octombrie 2011 știam care sunt perspectivele

populației României din mai multe surse: Seria 2010 a proiectărilor Diviziei de

Populație a Națiunilor Unite (United Nations Population Division, 2011),

proiectările Eurostat (Eurostat, 2010), din proiectările Institutului Național de

Statistică (INS, 2009) cât și din propriile proiectări (Ghețău, 2010) și cifra

prognozată pentru mijlocul secolului era de 16,8-17 milioane locuitori în

ipoteza menținerii fertilități totale la 1,3 copii la o femeie (nivel aproape

constant în toată perioada 1995-2010), pornind de la 21,4 milioane locuitori,

populația la mijlocul anului 2010. Proiectarea bazată pe noua populație stabilă

a României duce, cum era de așteptat, la rezultate și mai sumbre: sub 15

milioane de locuitori în anul 2050. Diferența dintre numărul populației în anul

2050 în proiectările anterioare recensământului -16,8 milioane și numărul

populației rezultat din această proiectare -14,8 milioane ar putea ridica o

anumită problemă de consistență a acestei diferențe cu cea, mai mare, dintre

populațiile inițiale ale proiectărilor - 21,4 și 19 milioane. Explicația se află în

efectul compensatoriu al unei fertilități moderat superioare în actuala proiectare

-1,6 născuți la o femeie, comparativ cu o rată a fertilității totale de 1,4 în

proiectările anterioare.

050100150200250

1

4

7

10

13

16

19

22

25

28

31

34

37

40

43

46

49

52

55

58

61

64

67

70

73

76

79

82

85

88

91

94

97

100

0 50 100 150 200 250

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

55

60

65

70

75

80

85

90

95

100

Anul 2050 (14,8 mil.)

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

4500

2010 2015 2020 2025 2030 2035 2040 2045

Figura 7. Populația pe grupe mari de vărstă în anul 2011-estimație la recensământ și cea proiectată pentru anii

2012-2050

- in mii persoane -

Fig. 7a. Populația de 0-19 ani

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

14000

2010 2015 2020 2025 2030 2035 2040 2045 2050

Fig. 7b. Populația de 20-64 ani

12

14

16

18

20

22

24

26

28

30

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

4500

2010 2015 2020 2025 2030 2035 2040 2045 2050

- în

% -

- în

mii

per

sop

ane

-

Fig. 7c. Populația de 65 ani și peste - număr și pondere în populația totală-

0

10

20

30

40

50

60

70

80

0

10

20

30

40

50

60

70

80

2010 2015 2020 2025 2030 2035 2040 2045 2050

Vâr

stn

ici l

a 1

00

ad

ulț

i

Figura 8. Raportul de dependență a vârstnicilor, estimație pentru anul 2011 și proiectări pentru anii

2012-2050 Persoane de 65 ani și peste și de 60 ani și peste la 100

de adulți

P(65+)/P(20-64) P(60+)/P(20-59)

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

2010 2015 2020 2025 2030 2035 2040 2045 2050

Figura 9. Populația feminină de 15-49 ani la 1 ian. 2010, cea estimată la recensământ și cea proiectată pentru anii

2012-2050 -in mii persoane -

15 2049

8

Numărul de ani în care populația ar urma să se reducă cu un nou

milion de locuitori

Vom mai menționa că populația de vârstă școlară (6-23 ani)

era la începutul anului 2011 de 3,92 milioane persoane,

estimația pentru data recensământului este de 3,53 milioane

iar valorile proiectate indică o scădere drastică după anul

2030, când la vârstele respective se vor afla generațiile care

vor proveni de la noua populație feminină de vârstă

fertilă: 2020-3,53 mil., 2030-3,16 mil., 2040-2,63 mil., 2050-

2,34 mil.

Populația de 18 ani și peste era de 17,5 milioane la 1

ianuarie 2011 iar la data recensământului este estimată la

15,4 milioane.

VI. Remarci finale

Conceptul recomandat de Comisia Europeană pentru înregistrarea populației la

recensămintele din țările Uniunii Europene – cel de populație cu reședința obișnuită într-o

localitate/țară (usual resident population), definind populația stabilă la recensământul

românesc, a avut drept rațiune armonizarea statisticilor demografice din țările Uniunii

Europene. Se poate ușor observa că prin introducerea acestui concept în practica

recensămintelor din spațiul comunitar migranții sunt incluși în populația stabilă a țărilor în

care se află pe o perioadă de cel puțin 12 luni. Este și cazul românilor aflați la muncă în

străinătate. Populația țărilor dezvoltate a primit astfel (aproape gratuit) un aport de persoane

tinere și adulte, în defavoarea țărilor de origine a migranților. Implicațiile demografice

viitoare ale celor 2,3 milioane de români aflați în străinătate și incluși în populația stabilă a

țărilor respective (potrivit menționatelor norme ale Comisiei Europene) nu pot fi neglijate.

Dacă nașterile și decesele în rândul migranților sunt înregistrate și în România (ceea ce este

cazul, dar nu știm în ce proporție), ne vom confrunta cu o problemă tehnică la calculul ratei

natalității și al ratei mortalității generale: se include numărul celor două tipuri de

evenimente la numărătorul formulei dar nu se include și numărul populației respective la

numitorul aceleiași formule, ceea ce majorează de fapt valorile celor două rate. Pe de altă

parte, este de admis că o parte dintre cei plecați, neincluși în populația stabilă a României la

recensământ, se vor întoarce dar nu există instrument statistic pentru a-i re-include în

populația stabilă a țării (decât la următorul recensământ), după cum nu există instrument

statistic de înregistrare a numărului celor care vor pleca pentru o perioadă îndelungată (și

aici, doar la următorul recensământ).

O populație la recensământ cu doar câteva sute de mii de locuitori inferioară celei

dinainte de recensământ nu ar fi justificat analize comparative atât de detaliate, semne de

întrebare, estimații structurale prudente și abordare prospectivă exploratorie încă în stadiul

disponibilității doar a rezultatelor provizorii. Avem însă în față un recul care depășește 10%

din populația țării, cu multiple implicații, și perspectiva publicării rezultatelor finale,

detaliate, doar la mijlocul anului 2013.

Am arătat câteva schimbări pe care o populație de 19 milioane le aduce asupra unor

indicatori demografici majori – rata natalității și a mortalității generale, precum și felul în

care posibile schimbări în structura pe vârste a acestei populații își vor pune amprenta pe

doi indicatori demografici de sinteză – rata fertilității totale și speranța de viață la naștere.

O populație în scădere cu 2.4 milioane de locuitori va modifica însă toți indicatorii

economici, sociali și de altă natură care iau în considerare numărul populației. Iată câțiva

dintre aceștia: produsul intern brut și datoria externă pe locuitor, consumul de bunuri și

servicii pe locuitor/sau la 1000 de locuitori, rata infracționalității, rata analfabetismului,

cheltuieli cu protecția socială, ș.a. Ne vom opri succint la doi indicatori importanți-

populația activă economic și șomajul. După datele Cercetării statistice asupra forței de

muncă în gospodării (AMIGO), populația activă economic era în trimestrul IV al anului

2011 (deci, în perioada recensământului) de 9793 mii persoane iar numărul șomerilor -

potrivit definiției internaționale a Biroului Internațional al Muncii - atingea cifra de 751

mii persoane, ceea ce a însemnat o rată a șomajului de 7,7 la sută (INS, 2012b). Numărul

populației active rezultat din cercetarea menționată nu putea diferi semnificativ în luna

februarie 2012 și reculul numărului de șomeri (ajuns la 706 mii) reduce rata șomajului la

7,1 la sută (INS, 2012c). Este de așteptat ca datele recensământului asupra populației pe

vârste să modifice aceste cifre. De fapt, recensământul va modifica doar dimensiunea

populației active, nu și numărul de șomeri (BIM). Populația activă economic era la mijlocul

anului 2010 de 9965 mii persoane (INS, 2012a) ceea ce însemna – în raport cu populația în

vârstă de muncă (15-64 ani) - 66,5%. Cu aceeași proporție, dacă luăm în considerare

populația de 15-64 ani estimată la recensământ, populația activă ar fi de 8655 mii

persoane. O reducere a populației active are drept corespondent o majorare a ratei

șomajului: la cei 751 mii de șomeri în trimestrul IV 2011 ar corespunde o rată de peste 8,5

la sută (INS, 2 iulie 2012=744 mii=7,7% în luna mai)(VG=8.6). Rezultatele finale vor permite

analize detaliate ale schimbărilor structurale survenite, fie că ne referim la cele

demografice sau la cele socio-economice.

Rezultatele recensământului din octombrie 2011 reașează România pe harta

Europei intr-o altă poziție, cu o populație sub 20 de milioane locuitori și o masivă

migrație pentru muncă. Va trebui să urmărim dacă și în ce fel o populație mai

mică cu 11 la sută decât cea pe care o știam înainte de recensământ va avea

implicații asupra poziției României în Parlamentul European și în organisme ale

Comisiei Europene, ca și în alocarea de fonduri comunitare pentru acele domenii

și programe care iau în considerare și numărul populației.

Nu trebuie omis faptul că proiectarea este elaborată fără a include migrația

externă, componentă care va eroda numărul populației rezultat din proiectare, cel

puțin pentru următorii 10-15 ani, dacă avem în vedere decalajul economic și social

dintre țara noastră și țările dezvoltate și intențiile de plecare confirmate de

cercetări selective recente (Stănculescu et al., 2011)

O populație de 19 milioane locuitori în anul 2011 rezultată din scăderi

neomogene în profil teritorial și concretizată în potențial uman masiv dezechilibrat

la nivelul județelor, ca și perspectiva continuării declinului în ritm mai rapid în anii

care vin, ar putea constitui unul dintre argumentele favorabile redesenării

unităților administrativ-teritoriale ale țării.

Abordarea prospectivă se dorește a constitui doar un reper pentru evoluții

viitoare posibile ale unei populații de 19 milioane locuitori, care își conservă un

nivel scăzut al fertilității etalat pe două decenii și care a cunoscut o migrație

masivă pentru muncă. Publicarea structurii pe vârste a acestei populații, la

mijlocul anului 2013, va permite refacerea prognozei, incluzând și valori noi ale

fertilității și speranței de viață la naștere rezultate din noua structură pe vârste.

Un ultim aspect, care nu poate fi subestimat ca importanță, este cel al corectării

numărului populației: există o astfel de nevoie? Potrivit rezultatelor provizorii, se

estimează o populație nerecenzată de 1 milion de persoane (populație stabilă și

migranți). Dacă la populația recenzată de 19043 mii+910 mii=19953 mii adăugăm cele 1

milion de persoane neînregistrate ajungem la o populație totală de 20953 mii locuitori.

Cele 1 milion de persoane neînregistrate ar reprezenta o proporție de 4,8 la sută în

întreaga populație la data recensământului (a se vedea și rezultatele din

studiul/sondajul IRES, 2011). Unui grad de neînregistrare de aproape 5% la nivelul

întregii populații îi corespund, cu siguranță, proporții mai mari decât aceasta la nivel

teritorial. Gradul general de ne-recenzare estimat în rezultatele provizorii a fost

determinat pornind de la informații la nivel de sector de recensământ și localitate.

Corectarea numărului populației și a structurii pe sexe și vârste la localitățile în care

gradul de ne-recenzare a populației stabile este de cel puțin 5% ar trebui luată în

considerare. Populația de la recensământ este baza calculelor numărului populației pe

sexe și vârste pentru toți anii de după recensământ, până la următoarea înregistrare (în

jurul anului 2020). Corecțiile ar fi utile pentru că numărul populației și structura pe

sexe și vârste ar trebui să constituie indicatori majori în programele de sănătate,

educație, ocupare a forței de muncă, asistență socială, locuințe, infrastructură și

transport. Dintr-o altă perspectivă, la fel de importantă, corectarea numărului

populației și a structurii pe sexe și vârste ar fi benefică elaborării prognozelor

demografice. Fundamentarea acestora pe un număr al populației subestimat prin ne-

recenzare duce la agravarea decalajelor dintre numărul proiectat și cel real în anii

acoperiți de prognoze, cu implicații asupra programelor de dezvoltare economică și

socială.

Corecții ale rezultatelor nu se vor putea face decât după prelucrarea finală a datelor din cele 19043 000 formulare individuale P. Aceste corecții ar trebui să vizeze numărul populației la nivel de localitate (sector-la București), plecând de la următorii indicatori: 1. numărul populației la 1 iulie 2011 (date INS); 2. numărul total al locuințelor pe sectoare de recensământ; 3. numărul locuințelor recenzate; 4. numărul populației stabile din locuințele recenzate; 5. numărul persoanelor plecate pe o perioadă îndelungată din locuințele recenzate. Ar rămâne de stabilit modul de corecție la nivelul unor caracteristici demografice și socio-economice. Recurgerea la expertiză din afară nu ar trebui respinsă.

Addendum. Inerția și dinamica internă a

construcției demografice

- un alt fel de prognoză demografică -

Prognoza exploratorie prezentată în acest studiu este un exercițiu

fundamentat pe o estimare a structurii pe vârste a populației României la

recensământul din octombrie 2011 (date provizorii) și în ipoteza menținerii

fertilității din ultimii ani. Mortalitatea pe vârste ar urma să-și continue trendul

descendent iar speranța de viață la naștere să progreseze în continuare.

Varianta fertilității constante este apreciată a fi o variantă reper pentru alte

variante din setul de proiectări, concepute pe alte ipoteze asupra evoluției

posibile/probabile a fertilității (în practica internațională: variantele medie,

superioară și inferioară). În cazul țării noastre, constanța fertilității se

motivează și prin stabilitatea ratei fertilității generale la 1,3-1,4 copii la o

femeie în toată perioada 1994-2011.

Dacă prin ipoteza constanței fertilității perspectivele populației României

sunt atât de sumbre, o întrebare firească se impune: ce ar însemna pentru

numărul populației și structura pe vârste o redresare considerabilă a

fertilității? Cu aceeași filozofie a exercițiului prospectiv și îndeosebi cu

prudența proprie acestui tip de demers am elaborat și o a doua variantă de

prognoză în care fertilitatea ar avea, începând chiar din anul 2013, nivelul

care asigură înlocuirea în timp a generațiilor - 2,1 copii la o femeie.

Este varianta cunoscută sub apelativul de instant replacement level. Rezultatele

unei astfel de variante oferă alte dimensiuni și fațete asupra întinderii și durității

declinului demografic românesc și, deopotrivă, asupra gradului de deteriorare a

structurii pe vârste a populației în perioada 1990-2012. Este vorba de posibilitatea

determinării numărul de ani în care scăderea naturală a populației va mai

continua, prin inerția și dinamica internă a demograficului, după instalarea unei

fertilități de 2,1 copii la o femeie. Conexiunile dintre starea și mișcarea populației,

definite prin număr și structură pe vârste-în cazul stării și prin dimensiunea

fluxurilor anuale de intrări și ieșiri în/din populație, prin nașteri și decese-în cazul

mișcării, și inerția tipică fenomenelor demografice, impun în această variantă a

redresării fertilității un orizont mult mai mare al proiectării, până la sfârșitul

secolului. Doar la un astfel de orizont apar efectele unei redresări consistente a

fertilității. Elaborarea acestei variante a impus adoptarea unei ipoteze

corespunzătoare de continuare a ascensiunii speranței de viață la naștere după

anul 2050, anul final al variantei cu fertilitate constantă. Din extrapolările pe care

le-am folosit a rezultat o speranță de viață la naștere în anul 2100 de 81 de ani la

bărbați și 86 de ani la femei, valori apropiate de cele pe care le găsim, pentru țara

noastră, în deja menționata Seria 2010 a perspectivelor demografice elaborate de

Divizia de Populație a Națiunilor Unite (81,7 ani și, respectiv, 87,4 ani) (United

Nations Population Division, 2011).

Rezultatele sunt edificatoare: declinul demografic prin

scădere naturală va continua până în jurul anului 2075, după

care o creștere naturală firavă dar fermă ar urma să se instaleze.

În acest punct de stopare a scăderii naturale, populația ar urma

să ajungă la 17,7 milioane locuitori iar natalitatea ar fi de

aproape 13 născuți la o mie de locuitori, cu puțin peste nivelul

mortalității generale dar suficientă ca nivel pentru reinstalarea

unei creșteri naturale minime. Cu alte cuvinte, plecând de la

numărul populației la recensământul din octombrie 2011 și de la

actuala structură pe vârste, și admițând că fertilitatea ar fi de

2,1 copii la o femeie începând din anul 2013, vor trebui să treacă

aproape 65 de ani pentru a se reface structura pe vârste a

populației și a ajunge la un număr anual de născuți mai mare

decât numărul deceselor. Implicațiile economice ale

schimbărilor din structura pe vârste, asociate unei astfel de

redresări a situației demografice, sunt spectaculoase prin

comparare cu cele din varianta cu fertilitate constantă . Le vom

menționa pe cele mai importante.

Populația în vârstă de 65 ani și peste reprezintă

astăzi 16% din întreaga populație și menținerea

actualei fertilități ar împinge această proporție la 28%

în anul 2050 și la neverosimila valoare de 34% la

sfârșitul secolului. O redresare a fertilității la nivelul

care asigură simpla înlocuire în timp a generațiilor-

2,1 copii la o femeie, ar schimba radical dinamica

procesului de îmbătrânire demografică în țara

noastră. Ponderea persoanelor vârstnice ar continua

să crească dar cu un ritm net inferior, astfel că în anii

2050 ar ajunge la valorile cele mai ridicate de numai

23%, ar manifesta un foarte ușor recul în anii 2060-

2070 și ar ajunge la valori relativ stabile, cu puțin

peste de 22%, în ultimul deceniu al secolului.

Folosim frecvent raportul de dependență a vârstnicilor

pentru a evidenția și cuantifica implicațiile economice ale

îmbătrânirii demografice. Este raportul dintre populația

vârstnică, preponderent inactivă economic, și populația adultă

în vârstă de muncă, activă economic în cea mai mare parte,

rezultatul indicând sarcina economică a acestei din urmă

populații față de persoanele vârstnice. Accentuarea

îmbătrânirii demografice în populațiile europene și implicațiile

economice și sociale care i se asociază explică de ce folosim

atât de frecvent acest indicator. Am văzut că în prognoza

elaborată cu fertilitate constantă, raportul de dependență a

vârstnicilor ar urma să crească de la 26 de persoane vârstnice

la 100 de adulți în 2011 la 50 de persoane la mijlocul secolului .

Dacă extindem exercițiul prospectiv din această variantă la a

doua jumătate a secolului, constatăm o majorare în continuare

a acestui raport și atingerea unei valori de 66 vârstnici la 100

de adulți la sfârșitul secolului .

Nu trebuie să omitem însă faptul că populația adultă are o sarcină

economică importantă și față de populația tânără, preponderent inactivă

economic și ea. În condițiile unui nivel scăzut și relativ stabil al fertilității

în cele mai multe dintre populațiile europene, raportul de dependență a

tinerilor nu are cum să crească și manifestă o relativă stabilitate. Este și

cazul țării noastre, unde raportul de dependență a tinerilor ar urma să

oscileze moderat în jurul valorii de 30 persoane de 0-19 ani la 100 de

adulți pe întinderea celei mai mari părți a acestui secol. Nu la fel stau

însă lucrurile în ipoteza unei redresări masive a fertilității. Cu o fertilitate

de 2,1 copii la o femeie raportul de dependență a vârstnicilor s-ar majora

până la mijlocul secolului dar valorile sale ar urma să oscileze în jurul a 40

de vârstnici la 100 de adulți în a doua jumătate a secolului, departe de

nivelul de 60-65 vârstnici la 100 de adulți în cealaltă variantă. Mecanismul

acestui recul al raportului este relativ simplu: aceeași populație vârstnică

este raportată la o populație adultă mai mare, provenită din redresarea

natalității și schimbarea structurii pe vârste a populației.

. Această stabilizare a raportului de dependență a vârstnicilor nu ar

avea efecte economice generale pozitive deoarece redresarea

considerabilă a fertilității duce în mod automat la majorarea

celuilalt raport de dependență - al tinerilor: de la 35 de tineri la 100

de adulți astăzi, la valori moderat sub și peste 45 în a doua

jumătate a secolului. Schimbările structurale și implicațiile

economice ale acestor schimbări trebuie privite în ansamblul lor:

raportul total de dependență, obținut ca sumă a celor doua

rapoarte, ar urma să fie mai mare în varianta redresării fertilității

până aproape de anul 2070 și ar coborî apoi ferm sub raportul total

din varianta cu fertilitate constantă. Schimbarea este rezultatul

echilibrării structurii pe vârste a populației în ipoteza redresării

fertilității. Costul economic al acestei redresări, exprimat în valorile

cumulate ale raportului de dependență a tinerilor și vârstnicilor,

este mare dar pe termen foarte lung – după anul 2070, se

dovedește a fi mai mic decât cel care ar rezulta din conservarea

nivelului actual al fertilității: valori între 80 și 90 persoane tinere și

vârstnice la 100 de adulți, comparativ cu 95 în varianta cu fertilitate

constantă.

0

10

20

30

40

50

60

70

201

020

15

202

020

25

203

020

35

204

020

45

205

020

55

206

020

65

207

020

75

208

020

85

209

020

95

210

0

Figura A. Raportul de dependență a vârstnicilor

Persoane de 65 ani și peste la 100 de adulți (20-64 ani)

Cu 1,4 copii Cu 2,1 copii

0

10

20

30

40

50

60

2010

2015

2020

2025

2030

2035

2040

2045

2050

2055

2060

2065

207

020

7520

8020

8520

9020

9521

00

Figura B. Raportul de dependență a tinerilor

Persoane de 0-19 ani la 100 de adulți (20-64 ani)

Cu 1,4 copii Cu 2,1 copii40

50

60

70

80

90

100

20

102

015

20

202

025

20

302

035

20

402

045

20

502

055

20

602

065

20

702

075

208

020

85

20

902

095

21

00

Figura C. Raportul total de dependență Tineri (0-19 ani) și vârstnici (65 ani+) la

100 de adulți (20-64 ani)

Cu 1,4 copii Cu 2,1 copii

O redresare a fertilității la nivelul de înlocuire a generațiilor, 2,1

copii la o femeie (ca valoare medie), după aproape 20 de ani de

fertilitate stabilizată la 1,3-1,4 copii la o femeie, nu poate fi

susținută cu argumente realiste. De altfel, voci de mare autoritate

ale demografiei contemporane au susținut încă de la sfârșitul

anilor 1990 că revenirea la nivelul de înlocuire în populațiile a

căror fertilitate a coborât considerabil sub acest prag nu mai

este posibilă și un număr dublu special al prestigiosului Population

Bulletin al Națiunilor Unite a fost dedicat acestei probleme (United

Nations Population Bulletin, nr.40-/41, 1999 - Below Replacement

Level, United Nations, New York).

Alegerea unei fertilități aflată la nivelul de înlocuire

a generațiilor în acest exercițiu prospectiv este pur

exploratorie, urmărind a oferi și o altă perspectivă

deteriorării situației demografice a țării. Chiar dacă un

astfel de nivel nu va mai putea fi atins, o redresare

situată între 1,7-1,8 copii la o femeie ar diminua

sensibil ritmul și proporțiile deteriorării structurii pe

vârste și ale declinului demografic catastrofal rezultat

din menținerea fertilității la valorile actuale.

Numai că o astfel de schimbare a fenomenului

ar putea avea loc atunci când societatea

românească va realiza pericolele dramaticei

depopulări a țării, când vom avea un alt standard

general de viață și vom dispune de resurse

adecvate pentru conceperea, adoptarea și aplicarea

unei politici de populație etalată pe termen lung și

foarte lung.