Gheorghe Gheorghiu-DejDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la fostul lider comunist al României. Pentru alte sensuri,

vezi Gheorghe Gheorghiu-Dej (dezambiguizare).

Gheorghe Gheorghiu-Dej

 Secretar General al PCR

În funcție

1944 – 1954

1955-1965

Precedat de Ștefan Foriș (1944)

Gheorghe Apostol (1955)

Succedat de Gheorghe Apostol (1954)

Nicolae Ceaușescu (1965)

 Prim-ministru al României

În funcție

2 iunie 1952 – 2 octombrie 1955

Precedat de Petru Groza

Succedat de Chivu Stoica

Președinte al Consiliului de Stat al RPR

În funcție

21 martie 1961 – 18 martie 1965

Precedat de Ion Gheorghe Maurer

Născut(ă) 8 noiembrie 1901

Bârlad, Județul Tutova, astăzi Județul Vaslui

Decedat(ă) 19 martie 1965 (63 ani)

București

Partid politic PCR

Soție Maria Alexe

Profesie Electrician

Confesiune aparent Liber-cugetător

în realitate ortodox

modifică 

Gheorghe Gheorghiu-Dej (nume original, Gheorghe Gheorghiu [1],

n. 8 noiembrie 1901, Bârlad; d. 19 martie 1965,București) a fost

liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte

al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21

martie 1961 - 18 martie 1965.

Cuprins

  [ascunde] 

1   Tinerețea

2   Lider al României

o 2.1   Influența sovietică

o 2.2   Stil de conducere

3   Perioada de după Stalin

4   Moartea și moștenirea politică

5   Vezi și

6   Bibliografie

7   Note

8   Legături externe

Tinerețea [modificare]

Gheorghe Gheorghiu s-a născut intr-o familie de muncitori, Tănase

Gheorghiu și soția sa, Ana. Învățământul gimnazial l-a urmat în Moinești,

la corpul vechi din actuala școală nr. 1 „Ștefan Luchian” (Moinești).

[necesită citare] S-a calificat în meseria de electrician, iar apoi a lucrat

la CFR[necesită citare]. În 1930 a intrat în rândurile Partidului Comunist

Român. Este arestat între martie 1933 si august 1944, ca urmare a

rolului jucat în organizarea grevei de la Atelierele Grivița, fiind

condamnat în același an la închisoare, începându-și ispășirea pedepsei

în închisoarea Doftana. În 1936 este ales membru al CC al PCR,

devenind lider al facțiunii din închisori a partidului (termenul face

distincția dintre comuniștii încarcerați în țară și cei aflați în exil înUniunea

Sovietică – facțiunea moscovită).

Dat fiind statutul său de lider comunist de frunte, este transferat

în lagărul de la Târgu Jiu în timpul regimului lui Ion Antonescu, aici

petrecându-și cea mai mare parte a detenției în timpul celui de-al doilea

război mondial. Închis în aceeași celulă cu Nicolae Ceaușescu, devine

mentorul politic al acestuia din urmă. În august 1944, înainte de lovitura

de stat, i se da drumul din inchisoare. Este ales Secretar General al

Partidului Comunist Român în 1945, dar nu a reușit să dețină controlul

asupra partidului până în 1952, când a epurat partidul de

membrii facțiunii moscovite în frunte cu Ana Pauker, (liderul neoficial al

partidului de la terminarea războiului, care s-a bucurat multă vreme de

sprijinul lui Stalin).

În 1946-1947, el a fost membru al delegației române conduse

de Gheorghe Tătărescu la tratativele de pace de la Paris.

Lider al României [modificare]

Influența sovietică [modificare]

Influența politică sovietică din timpul lui Stalin s-a exercitat prin liderii de

partid în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej (perceput în toate mediile ca

un lider animat de convingeri staliniste puternice). Influența economică

sovietică s-a materializat prin crearea companiilor mixte SovRom, prin

care economia română a fost transformată după modelul economiei

planificate centralizate sovietice. La nivel politic, toate inițiativele

românești trebuiau să aibă aprobarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a

manevrat de așa natură tendințele antisemite ale liderului de

la Kremlin din ultima parte a vieții sale, pentru a obține permisiunea de

epurare din partid a liderilor de origine evreiască, acuzați de

"cosmopolitism". În această acțiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat

pe Departamentul Securității Statului, creat cu sprijinul sovietic.

Mișcarea lui politică s-a înscris în cadrul mai general al

epurărilor Proceselor de la Praga și al Complotului doctorilor de la

Kremlin. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totuși să fie considerat un

antisemit. Deși cei mai mulți politicieni epurați erau evrei (în frunte

cu Ana Pauker), în tabăra proprie se aflau în egală măsură evrei, așa

cum a fost Gheorghe Gaston Marin. Gheorghiu-Dej a țintit în principal

creșterea gradului de control asupra partidului și s-a folosit

de naționalism și antisemitism pentru a câștiga simpatia populară. Până

la moartea luiStalin din 1953, Gheorghiu-Dej nu a schimbat cu nimic linia

de represiune politică insuflată de la Moscova, represiune care viza

întreaga societate românească. (În România fusese instaurat un regim

penitenciar asemănător Gulagului sovietic, principalul lagăr fiind cel

al Canalului, înființarea cărui fusese personal sugerată de Stalin). Pentru

consolidarea puterii sale, Dej nu s-a dat în lături să elimine și lideri de

etnie română, instigând la eliminarea fizică a lui Ștefan Foriș (1946) și la

arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu (1948). Cel puțin în cazul celui din

urmă, motivul înlăturării lui nu era nici cosmopolitismul, nici

antisemitismul mascat – Pătrășcanu era unul dintre membrii facțiunii

secretariatului și unul dintre naționaliștii fervenți ai partidului.

Stil de conducere [modificare]

Gheorghiu-Dej a fost deranjat de reformele lui Nikita Hrușciov și de

declanșarea procesului de destalinizare, care îi punea în primejdie

poziția din fruntea partidului, dat fiind statutul său de până atunci de

stalinist. Dej a devenit arhitectul unei noi politici externe și economice

semiautonome în cadrul Pactului de la Varșovia și a CAER-ului la

sfârșitul deceniului al șaselea. El a luat hotărârea creării unei industrii

grele, inițiativă care contravenea planurilor moscovite care rezervaseră

pentru România rolul de grânar al blocului comunist. Astfel, a fost

creat Combinatul siderurgic de la Galați, a cărui producție se baza pe

minereuri de fier importate din India și Australia). Deasemenea, în 1953

a fost datǎ în exploatare Întreprinderea de Rulmenți Bârlad, care ulterior

s-a dezvoltat ajungând la un număr de cca. 9.000 de salariați, cam 1/9

din populația orașului (cca. 80.000 de locuitori la nivelul anului 1989)

Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă

în 1954 el hotăra eliberarea a numeroși prizonieri politici, în același

an Securitatea organiza un nou val de arestări ale oponenților regimului

și de noi epurări. Mulți dintre supraviețuitorii acestui nou val de arestări

au fost eliberați în 1964, când Dej mai era încă în fruntea partidului și

statului. Un nou val de represiune a fost inițiat după înfrângerea de către

sovietici a revoluției maghiare din 1956. Unii dintre liderii acestei mișcări

antisovietice în frunte cu Imre Nagy au fost deținuți de sovietici o vreme

în România.

Perioada de după Stalin [modificare]

În același timp, au fost inițiați numeroși pași pentru eliminarea influenței

SovRomurilor și pentru eliminarea influenței culturale a URSS-ului,

(desființarea editurii Cartea Rusă, de exemplu).

În 1958, Gheorghiu-Dej (secondat de mai vechiul său protejat, Nicolae

Ceaușescu) a obținut o victorie politică importantă, reușind să determine

guvernul sovietic să retragă ultimii militari ai Armatei Roșii de pe teritoriul

României.[2] După această dată, Dej a încurajat sentimentele

antisovietice. În scrierile istorice a început să se facă referiri

la Basarabiaromânească, iar în ultimii ani ai regimului dejist au fost

publicate textele lui Karl Marx, care fuseseră cenzurate până atunci –

cele care făceau referire la imperialismul țarist și la ocuparea teritoriilor

românești care făceau parte în anii deceniul al șaptelea din Uniunea

Sovietică.

În 1961, Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, cu asentimentul

lui Constantin Pârvulescu, au încercat destituirea lui Dej din funcția de

prim-secretar al partidului, dar nu au reușit (datorită eșecului de a

câștiga sprijinul lui Alexandru Moghioroș). "Deviaționiștii de dreapta" au

fost apoi pe scurt epurați din organele de conducere.

În ultimii săi ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat

hotărârea stabilirii de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste,

inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Astfel de inițiative au fost

încurajate de SUA, președintele Lyndon B. Johnson considerând că

România devenise un stat comunist prieten (friendly communist country)

în contextulRăzboiului Rece. În acțiunile de strângere a relațiilor

diplomatice, Dej a fost secondat de Gheorghe Gaston Marin,

vicepremierul guvernului. Marin a fost ultimul colaborator al lui Dej care

a fost îndepărtat de Nicolae Ceaușescu din guvernul comunist român

în 1982. Gaston Marin avea să emigreze mai târziu în Israel.

Moartea și moștenirea politică [modificare]

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965 de cancer la ficat. Au existat

numeroase zvonuri cu privire la o iradiere intenționată a liderului

comunist în timpul ultimei sale vizite laMoscova, ca urmare a politicii

sale tot mai independente. Ion Mihai Pacepa aducea un argument în

favoarea teoriei iradierii lui Dej, reproducând afirmațiile lui Nicolae

Ceaușescu, care îl informase despre cei "zece lideri internaționali pe

care Kremlinul i-a ucis sau a încercat să-i ucidă". Gheorghiu-Dej ar fi fost

unul dintre ei. [3]

Gheorghe Apostol susținea că el fusese numit personal de Dej ca

succesor la conducerea partidului, dar Ion Gheorghe Maurer, care îl

privea cu deosebită ostilitate, a manevrat în așa fel încât în fruntea

partidului să fie ales Nicolae Ceaușescu, (unul dintre protejații liderului

decedat și un personaj de prim-plan în partid).

Trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus într-

un mausoleu din Parcul Libertății din București. După 1990, trupul său a

fost exhumat și reînmormântat în cimitirul Bellu (Serban-Voda), câteva

alei mai sus de mormântul lui Aurel Vlaicu și a câtorva mari generali

români (intrarea dinspre Bd. Olteniței a cimitirului). Numele lui Gheorghe

Gheorghiu-Dej a fost purtat o perioadă de timp de Universitatea

Politehnica din București și de orașul Onești. De asemenea, orașul

rusesc Liski a purtat, în perioada 1965-1990, numele deGeorgiu-

Dej (Георгиу-Деж).

Gheorghiu-Dej a avut două fiice cu soția sa, Maria Alexe: Vasilica (1928-

1987) și Constantina (1931 - 2000).