· GEORGE ANCA BIBLIOSOFIA SEMĂNĂTORUL Editura - online Februarie 2009 158 157 156 155 154 153...
158
GEORGE ANCA BIBLIOSOFIA SEMĂNĂTORUL Editura - online Februarie 2009
Transcript of · GEORGE ANCA BIBLIOSOFIA SEMĂNĂTORUL Editura - online Februarie 2009 158 157 156 155 154 153...
GEORGE ANCA
BIBLIOSOFIA
SEMĂNĂTORULEditura - online
Februarie 2009
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
GEORGE ANCA
BIBLIOSOFIA
Biblioteca Pedagogică NaţionalăBucureşti, 2008
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Redactare şi tehnoredactare: Adina Baranovschi Coperta: Bogdan BaranovschiCulegere: Lucica Lucaciu, Andreia Fonea
Copyright: George AncaTipărit la Biblioteca Pedagogică Naţională
Descrierea CIP:.......
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Despre bibliotecă
După 125 de ani
De 125 de ani, literatura pedagogică românească şi cea
universală se citesc profesionist într-o bibliotecă mamă ce-şi
află începuturile în şcoala lui Ion Zalomit, metafizicianul dintâi
al românilor, potrivit lui Nae Ionescu, şi se numeşte astăzi
Biblioteca Pedagogică Naţională „I. C. Petrescu”.
Poate că opera deschisă induce o bibliotecă deschisă. O
rezistenţă prin pedagogie va fi însemnat, în deceniile
totalitariste, concentrarea de documente moştenite de la
Odobescu, Maiorescu, Haret, Ghibu, de la Casa Şcoalelor sau
Seminarul Pedagogic, de la mentorii vechi şi noi.
Reţeaua documentării pedagogice româneşti având în
frunte Biblioteca Pedagogică Naţională poate fi comparată cu
reţelele neuronale. Victor Săhleanu şi Edmond Nicolau s-au şi
certat odată pe o asemenea temă în contextul nostru.
În volumul dedicat lui Mahatma Ghandi la cea de-a
125-a aniversare semnează printre personalităţile lumii şi
Lucian Blaga, altfel poreclit Tao şi zvârlit în bibliotecă, precum
călugării la Frăsinei, în aceeaşi vreme cu I.C. Petrescu,
pedagog european al şcolii active, unchiul actriţei Irina
Petrescu. Aceasta, din devotament, ne-a sugerat, iar ministrul
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Mihai Golu a agreat, numele bibliotecii noastre, făcându-l
public la centenarul lui I.C. Petrescu, la care academicianul
Gabriel Ţepelea a evocat anii comuni de puşcărie comunistă.
Biblioteca se numeşte şi „Istrate Micescu”, în casa căruia îşi
dau întâlnire învăţătura şi dreptatea, sau „Onisifor Ghibu”-
biblioteca sa ne-a fost încredinţată de către Octavian Ghibu.
Puterea bibliotecii
Activitatea Bibliotecii Pedagogice Naţionale
„I.C.Petrescu” în 1997, pe servicii, este prezentată colegilor
din ţară şi în speranţa că vor intra în comunicare „legală” cu
noi - cum face, ca şi în alte dăţi, Casa Corpului Didactic
Vrancea, iar mai nou, Maramureş şi Bistriţa (răspunsuri
parţiale). De altfel, fluxul programelor bibliotecii noastre a
îmbrăcat forma unui laborator de comunicare pedagogică,
inaugurat de prof. univ. dr. George Văideanu, în care, pe lângă
documente scrise, ideile reformei pedagogice sunt diseminate
şi prin viu grai, prin puterea cuvântului, poate neanexabilă
total îngerului calculator sau demonului politic. Aşa s-a
adeverit şi vizita lui Gaston Mialaret. Chiar noii angajaţi au
avut, la cursul de iniţiere, prilejul să-1 asculte pe ilustrul
pedagog francez – un fel de a începe cu cei mari - după cum au
fost introduşi în psihologie de general Dr. Constantin Dumitru-
Dulcan, în literatura pentru copii de Mircea Sântimbreanu, iar
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
în biblioteconomie, evident, de specialiştii bibliotecii noastre.
Un precedent, gând la gând cu aplicarea legislaţiei, cu
frământările, uneori exacerbate, printre colegii de la bibliotecile
pedagogice şi şcolare, dar şi din Consiliul Naţional al
Bibliotecilor din Învăţământ unic, în conferinţe dedicate
maeştrilor: G .G. Antonescu, Al. Trifu, Istrate Micescu (Istrate
I. Micescu), Monseniorul Ghica (Augustin Petre).
Domeniul psiho-pedagogiei şi monştrii sacri au, se
pare, ceva de spus, în reformarea fiecăruia dintre noi şi
împreună. Oricât ne-am simţi, uneori, singuri, neînţeleşi,
discriminaţi, să recunoaştem strângerea de inimă la veştile
despre bibliotecile românilor, dacă există şi altfel decât în vis,
din afara hotarelor României. Deşi numai guvernele pot decide
- şi pe baza rezoluţiilor internaţionale - inclusiv asupra unor
chestiuni legate de circulaţia liberă a cărţii şi ideilor, poate că
relaţiile directe între şcoli de „aici” şi de „acolo” pot fructifica
şi-n asistenţă bibliotecară.
Am început, mai toţi, anul 1998 sub deviza „reforma
acum”, lansată de domnul ministru Andrei Marga. Mai
ales prin presă, destui am aflat despre ce este vorba. Dacă aveţi
un punct de vedere propriu asupra reformării bibliotecilor
pedagogice şi şcolare vă aşteptăm să-l împărtăşiţi şi cu noi.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Cine (nu) are nevoie de bibliotecă?Răspunsul negativ încă poate fi bine primit de mult
uitaţii (într-o sintactică aromânească) bibliotecari şcolari.
Prima săptămână din noiembrie '98 la Călăraşi intră în
calendarul acestei categorii profesionale cvasianonime ca o
referinţă naţională - au fost prezenţi bibliotecari metodişti de la
bibliotecile pedagogice ale Casei Corpului Didactic din toată
ţara, spunându-şi fiecare şi împreună lucrurile, între
identitate şi disoluţie, pe afirmarea nevoii sine-qua-non de carte
românească, de învăţătură în şcoală, dar şi cu încrezătoarea
contemplare a bibliotecii virtuale, a computerului.
„Celălalt” s-a materializat, la trecerea Dunării, în timpul
frumoasei întâlniri cu bibliotecari, arheologi, educaţionişti din
Silistra.
Încercăm o „descentralizare” pe contul „propriu” a
„centrelor-pilot” deduse din schimburile de gânduri, proiecte şi
ambiţii ale protagoniştilor acestui inepuizabil târg de carte pe
care îl concretizează suma bibliotecilor şcolare ale României.
Între puterea cuvântului şi puterea calculatorului credem că îşi
sporeşte dreptul de cetate puterea educaţiei.
Existăm încă
Încercăm, ceva mai empatic, să oferim, într-un
exemplar per CCD, multiplicabil, după caz, la faţa locului,
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
texte pentru perfecţionarea profesională a bibliotecarilor.
Acestea sunt, evident, recomandative. Feed-back-ul şi aşa
e de domeniul ficţiunii, câtă vreme expediind, la începutul
verii, tuturor CCD-urilor o listă de titluri pentru lectura
particulară a elevilor, n-am primit decât o reacţie la sfârşitul
lui septembrie, din Vrancea. Comunicările bibliologice
semnate de specialişti din BCP au fost susţinute la sesiunea
ştiinţifică omagială a Bibliotecii Academiei Române.
Rezumatele de antropologie a educaţiei au fost trimise (în
total, 122 abstracts), pentru a fi publicate în Book of
Abstracts, la al 14-lea Congres al Ştiinţelor Antropologice şi
Etnologice, 26 iulie - 1 august 1998, Williamsburg, SUA. Nu
intrăm în discuţiile „auxiliare” asupra (non) statutului
bibliotecarului şcolar în România strecurat
„nonguvernamental” în lege (între Legea învăţământului şi
regulamentele bibliotecilor şcolare, respectiv al Bibliotecii
Centrale Pedagogice). Din clipa în care, cu şapte ani în
urmă, am (re)clamat, pe chiar filiera prezentă,
instituţionalitatea minister-BCP-CCD-Biblioteci şcolare, altfel
reglementată juridic, mai toate confuziile, dacă nu acte de
deconstrucţie s-au inoculat neoproletcultist în minţile
bibliotecarilor şcolari. Oricât de „stimulatoare” ar fi asemenea
paralelisme concentrice, ne vedem îndrituiţi să amintim că
BCP încă există, este informatizată, are putinţa logistică şi
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
profesională de a vă servi, stimaţi colegi bibliotecari
pedagogi/şcolari. Vă aşteptăm, în continuare, proiecte pe care
să le preluăm împreună cu sistemul bibliotecilor pedagogice şi
şcolare din ţara noastră.
Insularitate
Cât valorează ceea ce reuşim fiecare în bibliotecile
unde am fost sortiţi să ne realizăm? Deocamdată ne dăm note
între noi, cu îngăduinţa disperării instalate printr-un blestem
obscur în condiţia bibliotecarului preelectronic care, la urma
urmei, poate fi transformată într-o metodă de sublimare
profesională, într-un fel compensatorie, în faţa unei lumi al
cărei declin nu se vede a fi fatal dintre rafturile bibliotecii. A
depinde numai de bani - din ce în ce mai greu de „primit”, a
crede că, miraculos, ideile şi sentimentele curate, idealismul
sacrificial al unor „maniaci” ai puterii cuvântului tipărit şi
rostit au vreo şansă, mistică, de păstrare şi perpetuare a
moştenirii spirituale a înaintaşilor pentru cei de azi şi de
mâine dar, vrând-nevrând, a accepta primordialitatea
neiertătoarei condiţionări tranziţional-materiale, sunt axiome
dureroase ale fiecăruia dintre noi. Cine, în afară de autorii
textelor din revista „Liber”, se va folosi cu bună credinţă de
experienţa transmisă, la această oră, încă „gratuit”? Vor fi
oare mai apreciate articolele contra cost? Atunci hainele noi
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
n-au decât să denote un cod la zi al managementului şi
marketing-ului în ceea ce ne priveşte pe toţi.
Liniştita insularitate a vieţii bibliotecilor pedagogice şi
şcolare româneşti condiţionate multiplu şi presant este asiduu
ocolită de marile transportatoare de informaţii, de genul
publicaţiilor şi reţelelor electronice sau sistemele de biblioteci
euroatlantice. Am vrea noi să fim în rândul acelora, clar nu
sunt semne că există loc liber. Ne-am putea, în steaua proprie,
nevenind din alte zări, crea suportul propriei susţineri care,
evolutiv, să nu mai presupună un loc oferit prin graţii, ci o
recunoaştere a efortului sporitor în recunoaşterea până la
religiozitate a minunilor tehnologiei spre care tindem, la care
nu vom ajunge niciodată.
Blaga era poreclit Tao
Scriitorul I.D. Sârbu, probabil autorul acestei porecle,
îşi face auzită vocea în acea „comunicare cu Blaga” la care se
învrednicesc bibliotecari gata-gata să intre în Uniunea
Europeană. Printre patronii bibliotecii noastre, alt scriitor,
Corneliu Buzinschi, se bucură virtual în Softpedia Forum, la
spectacolul conversaţiei unor tineri pe marginea cărţii sale,
„Duhul Pământului”; ei îl văd împreună cu Ion Creangă.
Dincoace de Internet, cultura vorbită şi cultura scrisă, în
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Biblioteca Pedagogică Naţională, înregistrează un reper într-o
conferinţă a doamnei Tatiana Slama-Cazacu.
Suntem în 6 decembrie 2004. Apărem cu întârziere.
Alte publicaţii ale noastre par mai „kariotice”, mai oportune?
Mai au bibliotecile din ţară empatia - „Tao”- care ne va fi unit
aproape entuziast, poate în ultimul rând, prin leneşul „Liber”?
Mai este acest dublu sens - carte - libertate - actual? Văzând şi
făcând, vom continua chiar sub acest format.
Exemplul „descentralizărilor” economice, înghiţirea
bibliotecilor şcolare de către cele comunale, voga paralelă
legislaţiei în vigoare a Centrelor de Informare şi
Documentare, cu sugerarea renunţării la termenul de
„bibliotecă”, elocinţa fără ecou a formulelor asociativ-
manageriale, câte alte apăsări aproape tradiţionale şi totuşi
ameninţând din viitor pot fi de natură să ne încurajeze.
Contăm, în continuare, pe contribuţiile celor care mai
cred în carte şi bibliotecă, în şcoală şi ţară.
Apropo, în cultura noastră, Maiorescu şi Călinescu au
fost confucianişti, iar Eminescu şi Blaga taoişti.
Tao putem fi şi noi.
„Liber”
Seria „Liber” se află în cel de-al 10-lea an de
existenţă (primul număr în 25 decembrie 1989) şi cu întâlnirea
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
din ce în mai autentică a bibliotecarilor şcolari semnatari din
toată ţara, în conjuncţie cu surse simetrice internaţionale se
vrea o adevărată revistă. Oricât ar fi de lung drumul până la
publicaţii de talia „School Librarian” , oricât acesta trece prin
purgatoriul devenirii a înseşi bibliotecilor, şansa şi speranţa
noastră, a celor din sistemul bibliotecilor pedagogice şi şcolare,
rămase neconsemnate, ar putea fi resimţite ca inoperante.
Marketizarea ne este cu atât mai puţin la îndemână, cu cât legile
întârzie să clarifice progresia macrosistemului.
Şi totuşi Guvernul, Ministerul Educaţiei, ne cer să ne
vindem, ca în toată lumea, serviciile. Nu este vorba să
scoatem la vânzare lectura şcolarilor români. Nici nu
contemplăm apariţia unui Andrew Carnegie român care să
înfiinţeze şi el 2000 de biblioteci. Poate că din cei cu bani şi
trecători şi prin biblioteci or fi unii ce-şi pot loca orgoliul pe
frontispiciul unor astfel de fantastice „great expectations”
(oricum Dickens s-ar simţi acasă în România de azi).
Chiar dacă cineva, o persoană cât de însemnată, ar da la
o parte bibliotecile - ceea ce nu este cazul (minus simbolul
financiar) - noi tot ne vom identifica profesional, chiar în
„căutarea” altei slujbe; iar dacă ne vom îmbogăţi, ne vom pune
pe întemeiat biblioteci. Trezindu-ne din visele frumoase, ne-o
ajuta Dumnezeu să depăşim şi coşmarul realităţii,
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
deschizându-ne abecedarul sau catehismul pe care Eminescu îl
vedea ca pe Biblia poporului român.
Bibliotecarii şcolari care semnează în revista „Liber”
texte profesionale s-au reunit în sesiuni încă posibile,
retractile, glisând spre internet, când e-mail-ul stă să
înlocuiască întâlnirea faţă în faţă. Locaţia bibliotecilor, suită
între priorităţile vitale ale strategiei supravieţuirii acestui
domeniu, presupune încă bibliotecari în persoană, în
comunicare - întâlnire cu semenii cărturari. Nici bibliotecii
virtuale nu-i ajunge numai aerul. Iar aerul bibliotecii se
respiră mai ales de utilizatorii ei.
Biblioteca Pedagogică Naţională „I.C. Petrescu” este
numită astfel după marele pedagog care a lucrat pedepsit la
etajul al doilea, unde funcţionează serviciul bibliografic.
Clădirea a fost proprietatea marelui om de drept, profesorul
Istrate Micescu, în care s-au întâlnit şi justiţia şi educaţia, în
ere de vârf. Prin dreptul la proprietate, moştenitorii îşi cer
casa, prin dreptul la educaţie, de peste 40 de ani, cititorii şi
utilizatorii din ţară şi din lume ai singurei biblioteci naţionale
de educaţie a ţării, îşi văd oprite, spiciile.????
Conflictul nu va ajunge, probabil, la Curtea
Constituţională, nici la Strasbourg, va fi o evacuare educativă
a educaţiei, simetrică aruncării în Cişmigiu, în lac, a
bibliotecii lui Istrate Micescu însuşi.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Pedagogul Ioan Bontaş a publicat un articol
propunând, cu argumente axiologice, ca biblioteca să ia
numele Istrate Micescu, vizând, peste proprietate, o
eternizare prin educaţie a acestui nume de referinţă. Măcar şi
bibliotecarii şcolari ar avea de-a face cu dreptatea, într-o
comunicare de speranţă şi continuitate cu capul de reţea care
este, prin cartea Bibliotecilor, Biblioteca Pedagogică
Naţională.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
O carte de I.C. Petrescu sau biblioteca de învăţământ în democratizarea sistemului de
educaţie. Au dispărut bibliotecile pedagogice şi populare?
Bibliotecarii din învăţământ reuniţi la Braşov în
decembrie 1991 îşi înnoiesc cunoştinţa/cunoştinţa de sine şi
printr-un ce democratic, asumat pe cont propriu: care este, care
va mai fi rostul bibliotecilor mici şi mari în incertitudinile
tranziţiei, pe loc, de la o lume la alta? Nimeni n-ar mai avea
trufia să vadă România ca o bibliotecă, deşi lumea este una. Şi
dacă ţara noastră s-ar vădi o şcoală, biblioteca tot s-ar întâmpla
să încurce socotelile şi priorităţile post-comuniste. Chiar dacă
durităţile diurne ale evoluţiei noastre ne-ar perpetua în oarecare
conspirativitate, asociaţia bibliotecarilor, cu clamarea
drepturilor şi condiţiei ei, poate normaliza, fatalmente, un
domeniu care contribuie la cinstea şi puterea oricărei ţări. La
urma urmei, parcă şi bisericile, oricum bisericuţele, s-ar certa
mai tare decât bibliotecile. Acestea din urmă şi nebăgate în
seamă – când se vor auzi numele mecenaţilor de resort? – aduc
aminte copiilor, studenţilor, comunităţilor mai ales de valorile
livreşti, între umanism tradiţional şi didacticism tehnologic,
poate cu un ochi spre referinţa pragmatică exhaustivă, de tip
american.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Dacă dictatura însăşi rămâne documentată spre ştiinţă
în bibliotecile democraţiei, grija disproporţionată a
bibliotecarului poate ar fi să reconstruiască, deodată, biblioteca
şi democraţia, în intercondiţionare. În satele mici cu cărţi
numai la şcoală, există obligaţia, prin ambiguul, de acum,
regulament, de a fi serviţi toţi oamenii locului, împreună cu
şcolarii. Sunt, apoi, astfel de biblioteci populare/personale
profesionale, ale dumneavoastră, ca şi ale profesioniştilor de
toate felurile. Aş evoca o bibliotecă a aurului, a unui miner din
Ţebea, organizată în ritmurile unei vieţi minereşti extinse
istoric de la romani la societăţile ultimului secol, stopate sub
comunism, când exploatarea minerilor continua totuşi. Minerul
bibliotecar hrănea, pe cont propriu, şi zidarii care reconstituiau
biserica eroilor neamului din Ţebea, cu specificaţia că, spre a
reuşi, nu trebuie uitată ceaşca.
Nu că în sistemele tradiţionale, de transmisie orală,
totul e învăţătură, dar în anii ’30, la noi în ţară, prescripţii, încă
nerecuperate, din legislaţia învăţământului purtau titlul
bibliotecii pedagogice şi populare:
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI NORMAL PRIMAR
SECŢIUNEA VI
INSTITUŢIUNI ÎN JURUL ŞCOALEI
CAP. XV
Biblioteci şcolare pedagogice
Art.184. – Pe lângă şcoalele primare se vor înfiinţa biblioteci
şcolare, cu cărţi instructive şi morale, cu scopul de a cultiva în
copii gustul de citit şi a li se îmbogăţi mintea cu cunoştinţe
folositoare.
Bibliotecile şcolare sunt conduse de învăţătorii şi
elevii cursului superior primar.
Pe lângă bibliotecile şcolare pot funcţiona biblioteci
populare cu scopul de a răspândi în popor cunoştinţe
folositoare.
Un consiliu de administraţie, alipit la Comitetul şcolar,
supraveghează funcţionarea bibliotecilor şcolare şi populare.
Pentru perfecţionarea membrilor corpului didactic se
vor înfiinţa biblioteci pedagogice şi de cultură generală.
Aceste biblioteci vor funcţiona pe centre şi vor avea
sediul la reşedinţa preşedinţilor cercurilor culturale.
Funcţionarea lor va fi stabilită prin regulament.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Art.185 – Comitetul şcolar prevede în bugetul său sumele
necesare pentru procurarea cărţilor.
Statul şi judeţul contribuie la alimentarea bibliotecilor
cu cărţi prin subvenţiuni şi donaţii.
Bibliotecile şcolare şi populare se înzestrează cu cărţi
alese din lista întocmită de comisiunea bibliotecilor de pe lângă
Ministerul Instrucţiunii. Pentru introducerea altor cărţi se va
cere aprobarea revizoratului şcolar.
Art.186. – Personalul de control al şcoalelor supraveghează
personalul bibliotecilor şcolare şi populare.
Art.187. – Pe lângă şcoalele normale se vor înfiinţa biblioteci
pedagogice înzestrate cu cărţi de literatură, istorie, geografie,
ştiinţă, pedagogie şi didactică, spre a fi utilizate de membrii
corpului didactic pentru cultura lor generală şi profesională.
Bibliotecile pedagogice judeţene funcţionează sub
supravegherea directorului şcolii normale, care va organiza
serviciul de împrumutare a cărţilor, la domiciliul învăţătorilor.
Biblioteca pedagogică a Casei Şcoalelor s-a deschis cu
Didactica Magna a lui Amos Comenius, în traducerea lui
Gârboviceanu, şi s-a tipărit (premonitoriu, pe str. Umbrei, nr.
4) într-o vreme când „şcoala democraţiei” şi „pedagogia
libertăţii” se afirmau la noi numai între limitele celor două
războaie mondiale. Pedagogi „străini” – J. Locke (trad.
Coşbuc), Chr. Ufer / Herbart (trad. Coşbuc), Pestalozzi,
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Rousseau, Th. Carlyle, Kerchensteiner, Paulsen, Dr. Claparède,
Adolf Matthias, Fenelon, Dr. Godin, S. Smiler, E. Meumann;
şi, concurent, titluri ale unei şcoli pedagogice româneşti,
actuale şi de negăsit azi în bibliotecile publice/ de învăţământ
obişnuite.
G.G. Antonescu: Pedagogia lui Spencer:
Pestalozzi şi Culturalizarea
Poporului;
Buletinul Seminarului de
pedagogie I, II
Istoria pedagogiei moderne;I. Nisipeanu: Psihologia pentru şcoalele
normale;
Gh. Tăuşan: Filosofia lui Plotin; Trei studii
filosofice;
Evoluţia sistemelor de morală;I.C. Petrovici: Probleme de logică;
Introducere în metafizică;
Teoria Naţiunilor;
Studii istorico-filosofice;
Cercetări filosofice;N. Nicolaescu: Predarea învăţământului
agricol în şcolile primare şi
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
normale;P.P. Negulescu: Reforma învăţământului;I.C. Petrescu: Prelegeri pedagogice;
Şcoala activă;Eug. Th. Speranţia: Mic tratat despre corelaţiunile
psihice în viaţa copilului;P.I. Papadopol: Metodica limbii române;C. Papacostea: Cercetări pedagogice şi sociale;G. Popa Lisseanu: Studii pedagogice; Romanica;I.F. Buricescu: Scrisori către Tertius;Mihai D. Ralea: Studii pedagogice; Contribuţii
la Ştiinţa Societăţii;C. Rădulescu-Motru: Personalismul Energetic;
Elemente de Metafizică;P. Andrei: Probleme de sociologie;Iosif I. Gabrea: Şcoala creiatoare;C. Narly: Educaţie şi ideal;
Am transmis, ca atare, titluri româneşti de pe ultima
copertă a cărţii din 1928 a lui I.C. Petrescu - Problema selecţiei
în şcoala democraţiei - pe care le include, cu multe adaosuri (şi
din periodice), bibliografia (Ex.G.G. Antonescu: Din
problemele pedagogiei moderne. Ed. II, 1924; Doctrinele
fundamentale ale pedagogiei moderne, 1927; Educaţie şi
cultură 1928; Mişcarea pedagogică şi şcoala românească,
1928). Este sesizabilă absenţa, dintre „străini”, a lui John
Dewey a cărui Democracy and Education, An Introduction to
the Philosophy of Education (1916) tocmai se traducea în
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
diferite limbi (în româneşte 1972, EDP - Democraţie şi
educaţie. O introducere în filosofia educaţiei). Poate pentru că
este o carte mai degrabă practică (Partea I. Democratizarea
şcoalei. Cap. I. Înţelesul şi originea ideii democratice. Cap.II.
Formele şcoalei democratice. Cap.III. Spiritul democratic al
noilor forme şcolare. Cap.IV. Contra şcoalei democratice.
Partea II. Sisteme de educaţie selectivă. Cap.I. Sistemul Dalton.
Cap.II. Sistemul Winetka. Cap.III. Sistemul Mannheim. Cap.IV.
Sistemul comunităţilor şcolare libere. Partea III. Metode de
Selecţie. Cap.I. Metode pentru selecţia elevilor. Cap. II.
Metode pentru selecţia materiei. Cap.III. Şcoala democratică
şi selecţia profesională). Copilul nu înclină prea mult pentru
sărbătoriri în spaţiile cunoscute de el” (p.198, Concepţia
religioasă). Cum biblioteca este un spaţiu cvasinecunoscut, nu
avem decât să programăm sărbătoriri acolo. Prima dintre ele
fiind mântuirea de blestemul de a ne fi fost interzişi părinţii
spirituali, de a afla de la ei, sisific, începuturile originare şi ale
democraţiei, de la Herodot la Hugo Gratius, şi ale noastre.
„Determinismul istoric” obligă la un salt retrospectiv. „Primul
mare pedagog, care preconizează o şcoală democratică, este
Comenius”. (s.a). (Acesta s-a născut cu exact 300 de ani
înaintea pedagogului şi bibliografului I.C. Petrescu) „Era firesc
să ajungă Comenius la ideia că între oameni nu există diferenţe
de rang. Profund creştin, pedagogul morav ajungea, pe baza
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
concepţiei sale pansofice, la un armonism atât în metafizică,
cât şi în teoria cunoaşterii.” „Cine s-a născut ca om, acel s-a
născut ca să fie om, adică o creatură inteligentă, care domneşte
peste celelalte creaturi şi căreia i s-a întipărit imaginea
creatorului său. De aceea toţi trebuie ajutaţi de a fi iniţiaţi în
ştiinţă, virtuţi şi religiune spre a se petrece cu folos viaţa
aceasta şi de a se pregăti cum se cuvine pentru cea viitoare. Că
înaintea lui Dumnezeu nu se face deosebire de persoane,
aceasta o mărturiseşte însuşi de nenumărate ori”.
Chiar ideea diferenţelor de aptitudini o exprimă
Comenius astfel: „Toţi trebuie să fie pregătiţi pentru chemarea
lor viitoare. Noi nu ştim la ce a hotărât providenţa pe unul sau
altul”.
Şi în altă parte: „Chiar dacă observăm felurita stare a
oamenilor, ajungem la acelaşi rezultat. Căci cine ar putea să
nege că tâmpiţii n-au nevoie de instrucţie, spre a-şi înlătura
tâmpirea cea firească? Dar şi cei talentaţi sau înzestraţi dela
natură cu deşteptăciune au în realitate mai mare nevoie de
instrucţiune, pentru că un spirit deştept, de nu se va ocupa de
lucruri folositoare, se va ocupa cu cele nefolositoare, care aduc
numai griji şi primejdii”. (p.33-34).
Concepţia democratică în educaţie, la Dewey: „Trei
reprezentative sisteme filozofice, cu caracter istoric, ale
educaţiei au fost luate în considerare din acest punct de vedere:
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
cea platoniciană, care s-a constatat că avea un ideal, din punct
de vedere formal, aproape similar cu cel enunţat, însă care s-a
compromis când a considerat clasa şi nu individul ca unitate
socială de bază;
Aşa-numitul individualism al iluminismului secolului al
optsprezecelea care considera noţiunea de societate extinsă
până la nivelul umanităţii, în care individul trebuie să fie
factorul care o conduce la progres. Dar din această concepţie
lipsea orice instituţie care să asigure dezvoltarea idealurilor
sale, aşa cum s-a dovedit prin reîntoarcerea sa la natură;
Filosofiile idealiste instituţionale ale secolului al
nouăsprezecelea au suplinit această lipsă, făcând din statul
naţional această instituţie, însă procedând astfel au îngustat
concepţia de obiectiv social pentru cei care sunt membri ai
aceleiaşi unităţi politice şi au reintrodus ideea de subordonare a
individului faţă de instituţie. (p.86). (Democraţie şi educaţie,
EDP, 1972, p.86).
Pentru I.C. Petrescu, specificitatea naţională şi reforma
şcolară se complinesc, „marile curente spirituale nu au hotare”
– ideea religioasă în evul mediu, curentul renaşterii,
raţionalismul, ideile revoluţiei franceze, mişcarea de libertate
de la 1848 (aş adăuga „revoluţiile” din 1989). În ce ne privea în
1928 (şi acum): „S-ar părea, cercetând legislaţia şcolară dela
noi, că principial avem o şcoală democratică chiar prin legea
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
şcolară dela 1864. Condiţiile politice însă nu-i dădeau putinţă
de fiinţare, deoarece lipsea ambianţa spiritului democratic.
Lumea satelor era cu desăvârşire lăsată în părăsire. Toată viaţa
politică se concentra la oraşe, şi aceasta până la război.
Excepţie constituie reforma înfăptuită de Haret la 1898.
Întorcându-şi privirile şi spre sate, Haret se poate socoti
făuritorul unei reforme democratice. Democratismul reformei
lui Haret reiese nu numai din sistemul de organizare şcolară, ci
şi din toată atitudinea sa faţă de cultura poporului. El a înţeles
foarte bine că putinţa de înfăptuire a unei şcoale democratice
stă în îmbunătăţirea condiţiilor economice ale poporului şi în
ridicarea culturală a întregii mase populare. El a voit să creeze
reformei democratice şi o atmosferă democratică. Cine studiază
istoria dezvoltării şcoalei noastre nu poate să nu recunoască
enormele progrese realizate în această direcţie în ţara noastră
prin reformele lui Haret. Mai ales dacă comparăm condiţiile în
care s-a dezvoltat şcoala noastră, timpul istoric ce i-a stat la
dispoziţie, cu condiţiile şi timpul pe care le-au avut şcoalele
apusene, activitatea lui Haret ne apare proteică.
Şcoala noastră cu toate acestea nu era cu adevărat
democratică nici chiar principial. Şcoala de sat cu cinci clase
faţă de cea de oraş cu patru, deosebirea de pregătire dintre
institutori şi învăţători sunt numai două mici dovezi, de ordin
legislativ chiar. Dar mai ales condiţiile sociale şi politice
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
împiedicau progresul şcoalei de stat. E destul să citim din
dezbaterile parlamentare cu privire la problema şcoalei
populare, spre a ne convinge de atmosfera în care se dezvoltă
şcoala primară rurală. Corpului didactic primar rural în deosebi
i se datoreşte schimbarea acestei mentalităţi.
După război de-abia raporturile de forţă s-au schimbat.
Centrul de gravitate politic s-a mutat, prin dreptul de vot
generalizat şi prin împroprietărire, la sate. Cu aceasta şi
condiţiile obiective sunt realizate pentru întemeierea de fapt a
unei şcoale democratice la noi. Reformele şcolare din ţara
noastră de după război ţin seamă de noua stare şi tind s-o
consfinţească şi s-o promoveze”.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Pedagogia aniversărilor bibliologice: I.C. Petrescu şi S.R. Ranganathan centenari
„S-au sărbătorit de curând doi mari pedagogi – îşi
începe I.C. Petrescu conferinţa Activismul şi marile reforme
şcolare, ţinută şi publicată la Casa Şcoalelor, 1928 –, cari au
marcat cele mai strălucitoare epoce în pedagogia activismului.
Pestalozzi în pedagogia normalilor şi Heinicke în pedagogia
anormalilor”. Autorul face o trimitere, la subsol.”1) Heinicke,
pedagog german, a trăit între anii 1727-1790. Cea mai
importantă lucrare a sa este: Beobachtuugen über Stumme und
über die menschliche Sprache, / Observaţii privind surdo-muţii
şi despre limbaj, Hamburg, 1778.”
Evident „marele pedagog” Heinicke era necunoscut
auditoriului sau cititorului. La o sută de ani de la naşterea sa,
marele pedagog I.C. Petrescu este şi el sărbătorit ca un
„necunoscut”. Nu a fost trecut în calendarul aniversărilor
UNESCO aparent din „ghinionul” că tot în 1992, pe 28 martie,
se împlinesc 400 ani de la naşterea lui Ian Amos Comenius.
Poate peste încă o sută, 300 ani, amândoi vor fi pomeniţi,
neuitând pe Columb la al câtelea centenar al descoperirii sale.
Soarta pedagogului român va fi fost, până acum, de a-i
sărbători pe alţii (cf. Cu prilejul sărbătoririi centenarului lui
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Tolstoi, 1928). Dacă trimiterea explicativă asupra lui Heinicke
îl putea vădi ca tânăr savant atent la instrumentarea surselor,
chiar pedant, devenirea sa ca unul dintre bibliografii de seamă
ai culturii române, cel mai de seamă pe tărâm pedagogic, a fost
şi mai supusă uitării odată cu mutilarea bibliotecilor româneşti.
Şi, totuşi, Bibliografia pedagogică românească, 1939, o
raritate, o pedagogie bibliografică („tot ce s-a scris sănătos în
ţara noastră pe acest domeniu”) are rezistenţa, greu
prescriptibilă, a unui sistem – „având la îndemână acest
instrument practic de îndrumare în bibliografia românească, se
va putea încerca formarea unor constelaţii de idei pe linii clar
definite. În sistemul de orientare bibliografică, în curs de
realizare, volumul acesta reprezintă un singur inel.
S-au consemnat în acest volum toate lucrările româneşti
din domeniul pedagogic, precum şi traducerile care au intrat în
patrimoniul de reflexiune pedagogică românească, găsite în
cinci biblioteci publice din Bucureşti, şi anume:
Biblioteca Şcoalei Normale Superioare (care va
funcţiona cu începere de la toamnă în localul din str. Dorobanţi
161);
Biblioteca Pedagogică a Casei Şcoalelor (care
funcţionează în localul Casei Şcoalelor din str. Berthelot);
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Biblioteca Seminarului de Pedagogie de sub conducerea
d-lui prof. G.G. Antonescu (care funcţionează în localul Casei
Şcoalelor);
Biblioteca Fundaţiei Universitare Carol I (care
funcţionează în localul Fundaţiei din Piaţa Palatului Regal);
Biblioteca Facultăţii de Filosofie şi Litere (care
funcţionează în localul Facultăţii din str. Edgard Quinet)”.
Problematica bibliotecii este integrată prospectiv
pedagogiei lui I.C. Petrescu.
„Problema cărţii didactice va trebui şi ea să fie
rezolvată în lumina aceloraşi principii. În primul rând, va exista
o carte didactică unitară pentru toată ţara, alcătuită după
programa minimală. În acelaşi timp, e necesar să se tipărească
numeroase şi variate opere de interes regional, precum şi opere
scrise pentru îmbogăţirea sufletească a elevilor şi adulţilor.
Singura carte obligatorie pentru şcolari ar fi, în acest
sistem, numai cartea unitară, realizată pe baza unui concurs şi
tipărită de Minister. Celelalte vor fi destinate pentru
bibliotecile tuturor şcoalelor din ţară. Unele din ele, cele cu
caracter naţional, tuturor bibliotecilor, iar cele cu caracter
regional vor da o coloratură distinctă fiecărei biblioteci.
Elevii nu le vor cumpăra, ci le vor utiliza din biblioteca
şcoalei. În modul acesta, ei vor fi deprinşi, încă din şcoală, să
preţuiască biblioteca şi să se folosească de ea; iar părinţii vor fi
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
scutiţi de cheltuială”. (Şcoala de experimentare, Institutul
Pedagogic Român, Bucureşti, 1935, p.222).
Sistemul bibliografic pedagogic, precum şi geografia
bibliotecilor de învăţământ rămân de recuperat şi continuat
asemeni „Casei Şcoalelor” sau „Institutului Pedagogic
Român”, odată cu „Şcoala, ca funcţie de transmitere,
regenerare şi intensificare a culturii naţionale, precum şi de
socializare a tinerelor generaţii”.
Şi mai realist, de sub o anume aură, pot inspira astăzi
proprii înfăptuiri, de la Asociaţia Culturală „Bunii gospodari”,
Rădeşti, 1933, la Şcoala tehnică experimentală de la uzinele
Astra Braşov.
„Încrederea în puterea miraculoasă a ideii, precum şi o
ierarhizare socială, defavorabilă activităţii practice, au dus la o
cultivare deformată a valorilor teoretice. Acestea ofereau o
strălucire mai sclipitoare a culturii româneşti şi o puteau aduce,
pe planul aparenţelor, alături de culturile apusene” (......)
„Ci tinerii meseriaşi vor lucra îndârjit asupra materiei
iar în clipele de fermecătoare satisfacţie a transformării ei vor
simţi cum se degajă şi ideia, care, ancorată în formele variate
ale materiei prelucrate, înalţă pe om în zările, de unde priveşte
lumea cu sentimentele de stăpân ale Creatorului” (.....)
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
„Inginerul şi maestrul şcoalei tehnice de Stat privesc
atelierul ca material didactic. Formaţia lor şi îndatorirea lor
principală îi îndreaptă spre elev, nu spre maşină.
Ei îşi întreţin existenţa prin şcoală, prin ele, nu prin
maşină”. (....)
„Formarea deplină a unui elev meseriaş nu constă
numai în deprinderea desăvârşită a tehnicei meseriei şi în
stăpânirea cunoştinţelor referitoare la ea, ci în căpătarea unei
etici profesionale.
Etica profesională nu se învaţă. Ea este o atitudine de
viaţă, care se obţine prin trăirea zi de zi în freamătul muncii şi
sentimentelor care se nasc prin legătura omului cu maşina, în
atmosfera reală a uzinei, care imprimă conducătorilor şi
lucrătorilor un anumit ritm de viaţă specifică acestei lumi”.
(Şcoala tehnică experimentală. Un an de experienţă, Braşov,
1944, „Cuvânt înainte”.
În 1958, I.C. Petrescu argumenta utilitatea alcătuirii
unei complexe colecţii pedagogice într-o bibliotecă centrală
pusă la dispoziţia cercetătorilor şi a cadrelor didactice. Şi-a
încheiat cariera şi viaţa – fără a se fi simţit umilit, se spune că
dimpotrivă – în Biblioteca Centrală Pedagogică, consacrându-
se, în continuare, bibliografiei.
Cartea naturii, la I.C. Petrescu, pătrunde în mintea
omului pe căi pedagogice. Abecedarele şi cărţile sale pentru
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
şcoala primară semnate ca profesor universitar – în colaborare
cu Teodor Iacobel cu, învăţător, V.V. Haneş, profesor de liceu,
Cezar Petrescu, „literat” – nu mai au prefeţe, în deosebire chiar
de povăţuitorul etern al lui Ion Creangă. Mesajul lui I.C.
Petrescu este al purităţi pedagogice româneşti în conjuncţie cu
marile curente ale istoriei pe care le-a asimilat, bibliografiat,
recreat.
Un centenar bibliografic internaţionalizat, printre
specialişti, ne-a purtat în India, unde în august 1992 a avut loc
cea de-a 58-a Conferinţă a Federaţiei Internaţionale a
Asociaţiilor şi Instituţiilor Bibliotecare (IFLA). Anul 1992,
scriau organizatorii indieni (New Delhi 1992, IFLA, General
Conference 30 August – 5 Septembrie 1992) – este
semnificativ în analele profesiunii bibliotecăreşti. Centenarul
naşterii Dr. S.R. Ranganathan, Părintele Biblioteconomiei
Indiene (majuscule în original), a căzut în acel an. Contribuţia
sa la dezvoltarea ştiinţei biblioteconomice a pus India pe harta
biblioteconomiei mondiale. Născut în 9 august 1892 şi
începându-şi cariera ca profesor de fizică şi matematică, el a
îmbrăţişat profesiunea de bibliotecar şef al bibliotecii
Universităţii din Madres în 1924. El a dat biblioteconomiei un
înţeles, un statut, un conţinut care include multe concepte ale
biblioteconomiei şi ştiinţei informării din ziua de azi. Teoriile,
inovaţiile şi tehnicile sale sunt urmate în toată lumea încă şi
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
astăzi. Printre multele sale contribuţii, cele Cinci Legi,
dezvoltarea Teoriei Generale a Clasificării, enunţarea
schemelor de clasificare faţetate analitico-sintetic, dezvoltarea
tehnicii de indexare în lanţ etc. sunt apreciate în toată lumea şi
încă valide azi. Filosofia şi opera sa au un impact mondial.
Contribuţia sa în direcţia planificării, dezvoltării şi
organizării bibliotecilor, îndeosebi ale bibliotecilor publice, a
dus la dezvoltarea legislaţiei bibliotecilor în multe state din
India. Ideea propagării utilităţii bibliotecilor în ariile rurale ale
ţării prin biblioteci mobile a fost iniţiată de Prof. Ranganathan.
În fapt, cu greu se poate găsi vreo arie în biblioteconomie care
să nu fi avut atenţia sa. Aplicarea metodelor statistice în
biblioteconomie a fost, de asemenea, supusă de el şi el a fost
persoana care a pus în circulaţie termenul de bibliometrie
(libremetrics). Este aşadar în firea lucrurilor să celebrăm
centenarul acestei mari personalităţi a biblioteconomiei
internaţionale, care coincide cu IFLA 1992, organizată în
această ţară.
Să-l celebrăm transcriind cele cinci Legi ale
biblioteconomiei: 1. Cărţile există pentru a fi folosite; 2.
Fiecare cititor – cartea sa; 3. Fiecare carte cu cititorul ei; 4.
Economiseşte timpul cititorului; 5. Biblioteca este un organism
în dezvoltare. În interpretare modernă: 1. Informaţia există
pentru a fi folosită. 2. Fiecărui consumator – informaţia
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
necesară. 3. Fiecare informaţie cu consumatorul ei. 4.
Economiseşte timpul beneficiarului. 5. Universul informaţiei
este în continuă dezvoltare (Ranganathan 1931).
Interpretarea modernă are un aer american. Cititorul
sanscrit – sahrdya – trecea în teoriile estetice alamkara drept un
cunoscător şi un colaborator al autorului însuşi. Lacuna
păstrată de poet pentru a o completa cititorul / ascultătorul este
esenţială în estetica lui Poe-Baudelaire – Wagner-Eminescu.
Îi putem vedea împreună, la centenarul lor, pe I.C.
Petrescu şi S.R. Ranganathan. Pedagogul român ar fi împărtăşit
teoriile post-upanişadice ale bibliologului indian, într-un dialog
în care sentinţele româneşti presărate în materia cristalină a
operei sale nu s-ar mai fi resimţit de a nu circula la fel de
colonial ca-n englezeşte.
„Legea niciodată nu crează realităţi. Ea e numai forma
organizatoare a acestora”. „Dezvoltarea unui domeniu se
determină de către profesor, iar înclinarea către aprofundare
aparţine elevului”. „Egalitate de tratament şi pentru valori, şi
pentru oameni”. „Tendinţa de a explica spiritualitatea
românească prin concepţii străine”. Credinţa sa ne poate fi
călăuză. „Câteva experienţe făcute şi la noi ne limpezesc
orizonturile. Continuând cu înţelegere şi cu entuziasm pe
această cale vom putea face ca şcoala românească să devină
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
cea mai importantă instituţie naţională în statul românesc” (I.C.
Petrescu, 1935).
În plan practic, sesiunea ştiinţifică dedicată centenarului
lui I.C. Petrescu încearcă, evocativ, a readuce personalitatea sa
în actualitate, întru dreaptă recunoaştere, în primul rând prin
publicarea şi difuzarea operelor sale. Acestea sunt
reprezentative atât pentru şcoala pedagogică de la Bucureşti,
cât şi pentru o Şcoală Musceleană, precum Şcoala Ardeleană,
în care, în istoria şi post-istoria noastră modernă, I.C. Petrescu
îşi dă întâlnire cu Ion Barbu, Petre Tuţea sau Constantin Noica.
Nici G.G. Antonescu, nici I.C. Petrescu n-au fost membri ai
Academiei Române şi „reparaţia” postumă, în acest sens, i-ar
reuni cu Onisifor Ghibu ori Ştefan Bârsăneanu.
N-ar fi cu nimic improprie atribuirea numelui său
Bibliotecii Centrale Pedagogice, dincolo de secreta simetrie de
destin al creatorilor sfârşind ca bibliotecari, cf. Bibliotecile
„Mihai Eminescu” din Iaşi, „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca,
„Onisifor Ghibu” din Chişinău, aceasta din urmă inaugurată în
primele zile ale anului 1992.
Muzeologia şcolară îşi află un îndemn în activitatea lui
I.C. Petrescu, într-o vreme în care Muzeul Pedagogic conceput
de Haret se află în saci, din lipsă de spaţiu. O veste bună,
totuşi, mai multe case ale personalului didactic au organizat
filiale ale Societăţii de Etnologie din România, ca spre a lega
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
firul retrăirii tradiţiilor româneşti în şcoală. Asociaţia
Internaţională a Educatorilor pentru Pacea Mondială (IAEWP)
şi Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, promovate de
Biblioteca Centrală Pedagogică, încep să aibă ecou. Asociaţia
profesorilor Români de Limbă Franceză este înregistrată tot la
B.C.P. Casa Şcoalelor s-ar cuveni a renaşte ca sistem şi să aibă
parte de adevărată reformă şcolară. Se poate porni, şi nu înapoi,
pe acest drum din biblioteca patrimoniului naţional pedagogic,
pe care prezenţa lui I.C. Petrescu a spiritualizat-o.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Deconstrucţie şi Bibliotecă
Un interviu, cred că în „L’Educateur”, acordat, pe două
numere, de Jacques Derrida, îl denotă drept un şcolar ca toţi
ceilalţi. Citit înainte de 1989, paralel cu boomul
deconstructivismului, nu atât în Franţa, cât în America, se
recepta, pe lângă diferenţă, un confort, o detaşare de tabù,
pentru ca, după, o profesiune instinctiv ori snob
deconstructivistă să degenereze într-un destructivism în
continuitate şi parcă inspirat de incendierea Bibliotecii. Straniu,
în agonia comunismului şi termenul internaţional de „burnout”
îl luam drept „istovire” de dus pe picioare, în tranziţie îl
sinonimizăm unei come de bibliotecă, mai drastică decât în
Eco, aproape de holocaust şi, in spe ardere de tot. Metodologia
controlului şi aneantizării bibliotecilor româneşti este simplu
prolectualistă cu ingrediente misionar-comercial-
informaţionale via o fundaţie sau alta transnaţională,
schimbând învăţul pe dres, sau învăţătura pe dresură. Nimic
mai tragic decât defrustrarea de o clipă a etern umiliţilor
bibliotecari români când, adunaţi de peste tot, până la unul, li
se debitează ritual în cel mai bun caz cuminţi banalităţi, dacă
nu poncife parapolitice şi instigaţii fals antiadministrative:
măcar plimbarea va fi meritat efortul. Ceea ce se ucide de
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
predilecţie prin masificarea controlată este valoarea
individualităţilor şi a instituţiilor în numele unui statut de
neajuns, neasumat, doar clamat amorf, ba „internaţionalist”, ba
de monopol („perfecţionare”, „informatizare”, „vocabulare”).
Până la proba contrară, o soluţie ar fi emanciparea de
conglomeratul regizat multiplu prin programe proprii, de grup,
de instituţie, cu grijă să nu fie distruse, ca din întâmplare,
înainte de a fi pornită.
Ne este la îndemână cazul Bibliotecii Centrale
Pedagogice din Bucureşti, cu atribuţii de instituţie naţională,
din 1990, în reţea cu biblioteci pedagogice ale Caselor
Corpului Didactic din fiecare judeţ şi, prin ele, cu cele 10000
de biblioteci şcolare. Peste patronaje centraliste improvizate
amatorist din partea diverselor asociaţii şi misiuni, am încercat
lucrul pe mai multe centre, care să rezoneze, să se lase
apreciate: Suceava (cu prilejul unei sesiuni naţionale asupra
valorilor spirituale în bibliotecile şcolare), Baia de Criş
(antologie şcolară cu veleităţi modelatoare), Berteşti (aterizarea
lui Saint-Exupéry)...
În ce priveşte capul de reţea, sediul bucureştean al BCP,
se reprioritizează vrând-nevrând sincronizarea cu lumea printr-
o reţea informatică între cât mai multe biblioteci, tentativa unui
sistem de învăţământ la distanţă, cu trimiterea periodică în
teren a noutăţilor şi grilelor convenite, ieşirea din
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
incomunicabilitatea izolării datorate sărăciei, inerţiilor,
instigaţionismului moştenit de la agenţii şi informatorii
trecutului apropiat. Universul cel mai fiabil, deocamdată,
poartă spre tradiţii renăscute, cum ar fi însăşi puterea educaţiei
la parametrii nemutilării ideologice ori de orice alt gen.
Am trăit, astfel, în 1989, cultul inedit al lui Eminescu
printr-o reuniune naţională de eminescologie şcolară,
fructificată şi-ntr-un volum masiv. În 1991, am serbat
centenarul unui pedagog uitat, I.C. Petrescu. Murise bibliograf
în biblioteca noastră, lăsând moştenire un monument –
Bibliografia pedagogică românească, tipărirea a ajuns la
volumul al doilea. Scriind la UNESCO pentru a fi reţinut în
programul aniversărilor, am avut din ţară o replică stranie:
ghinionul lui I.C. Petrescu este că sunt 400 de ani de la naşterea
lui Comenius. Cum ar veni, cu 300 mai mult. Or, rară armonie
ca dedicaţia bibliotecară întru patronul nostru de aproape,
„I.C.” – cum îi spune, pe scurt, şi nepoata lui, Irina Petrescu –
şi mentorul şi al patronului nostru, Ian Amos Comenius, pe
care l-am celebrat în mai multe rânduri, cu participarea unor
conferenţiari din Praga, a comeniologului nostru Iosif Antohi, a
ambasadorului românist dr. Milan Resutik. Bunul prieten al lui
„I.C.”, Iosef Gabrea, a împlinit şi el o sută de ani în 1992, alt
simpozion, dar şi o vizită la Văleni de Dâmboviţa, cu atribuirea
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
numelui şcolii. La un timp, Şerban şi Florin Gabrea au realizat
în bibliotecă scene pentru un film al televiziunii vieneze.
Inochenţie Micu Clain? 300 ani! Până la 16 ani n-a
vorbit. Apoi a vorbit în latină. Îl auzeam? 90 ani de la naşterea
lui Atanase Joja. Specializare logică şi aprofundare a
spiritualităţii poporului român – printre vorbitori, Crizantema
Joja, Romulus Vulcănescu, Alexandru Surdu, Gabriela
Negreanu.
Apoi a venit timpul, „plinirea vremii”, de-am lansat un
autor sublim, Vasile Băncilă. Programele, carte de carte, s-au
ritmat restaurator în conlucrare cu identitatea pe verticală a
spiritului filosofiei şi educaţiei româneşti (din nou, cu familia:
academicienii Vulcănescu şi Surdu).
Pedagogul Vasile Bunescu ne-a propus, în 1991, să
aniversăm 125 de ani de la înfiinţarea Societăţii pentru
învăţătura poporului român, al cărei prim preşedinte a fost Ion
Heliade Rădulescu, având printre membri pe Ion Creangă sau
Titu Maiorescu. Societatea urma curând a fi reînfiinţată. Însăşi
biblioteca noastră, începută în 1880, locată azi în monumentul
de arhitectură românească - fosta casă a lui Istrate Micescu,
deţine cea mai mare concentrare de carte pedagogică, de la Ion
Zalomit, Al. Odobescu, T. Maiorescu, I. Gârboviceanu,
Onisifor Ghibu, I.C. Petrescu, C. Narly, I. Gabrea, I. Orghidan,
la vechile şi noile generaţii de educatori dintre care cele mai
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
mari speranţe sunt normaliştii şi studenţii, oricât s-ar insinua că
nu au maeştri.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Lecturi
O viziune românească asupra Renaşterii1
După Filozofia Renaşterii (1938) de P.P. Negulescu,
Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare (1967) de Edgar
Papu, Renaşterea (1968) de Andrei Oţetea, cartea Zoei
Dumitrescu-Buşulenga lansează o nouă viziune românească
asupra vastului fenomen rinascimental. O viziune românească,
încă una, atât prin autor, cât mai ales prin unghiul culturii şi
spiritualităţii din care este privită Renaşterea. Dacă însă această
a doua marcă parvine cititorului ca o rezultantă a unei întregi
hermeneutici – şi vom insista puţin mai jos – despre autor
putem spune că, de la prima la ultima pagină, se caută pe sine
în scrisul său, că transformă o epocă din obiect în subiect, că
armonizează istorismul erudit cu o sincronie interioară,
conferită de trăirea ideilor umaniste.
Cartea ni se impune ca o faptă europeană tocmai în
momentul când ne regăsim pe noi înşine, graţie dialogului,
perpetuităţii acestuia. Renaşterea devine prezentă prin dialogul
dintre culturi. Zoe Dumitrescu-Buşulenga ne oferă deci o
viziune românească şi europeană. De altfel, mutatis mutandis,
1 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Renaşterea. Umanismul şi dialogul artelor, Editura Albatros, 1971, Bucureşti.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
aşa considerăm că stau lucrurile şi în cazul unor atât de
însemnaţi autori germani (Georg Voigt sau Windelband, C.
Burckhardt sau K. Burdach, E.R. Curtius sau H. Friederich),
englezi, francezi, pentru a nu mai vorbi despre cei italieni,
citaţi adesea în carte.
Printr-o metodologie lipsită de ostentaţie, nu şi de
patos, se redescoperă Renaşterea în esenţa ei activă, urmărindu-
se totodată să i se reveleze misterul grandorii. Astfel, mai
degrabă decât un simplu titlu proaspăt adăugat bogatei, gravei
literaturi asupra acesteia, autoarea propune o atitudine.
Dintru început – şi este sugestiv că pe prima pagină a
cărţii, printre componentele viziunii antropocentrice a lumii, se
consemnează παιδεία educaţia – se deduce ferm modul
izvorârii umanismului în cultura europeană, sursele lui fiind
umanismul antic, cel creştin, cel popular, cel cavaleresc, cel
oriental. Pe măsura lecturii, afirmarea puternic angajată a
ideilor se înscrie într-un ritm particular, într-o echilibrată
privire asupra creşterii şi descreşterii fenomenelor culturale.
Fineţea creionului, dăruirea frenetică faţă de gând, concizia
iradiantă, fulminanţa portretizărilor prin idei dau rândurilor
durabilitate, iar paginilor despre precursori rezonanţe de
panteon. Şi aici, în investiţia de creaţie, elevare şi sentiment, în
opera de reînviere, sub nimbul lor, al precursorilor, ne aflăm pe
un teren fertil în spiritualitatea românească.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Aceştia sunt arhetipuri, sunt Dante, sunt Petrarca, sunt
precursori ai umaniştilor din etapa de „închegare a curentului”,
cum o numeşte autoarea – Giannozzo Manetti, Poggio
Bracciolini, Flavio Biondo, Lorenzo Valla, Marsilio Ficino,
Leon Battista Alberti, Enea Silvio Piccolomini... Mai departe,
tabloul culminează prin titani precum Pico della Mirandola,
Lorenzo de Medici, Leonardo da Vinci, şi ei precursori
veneraţi.
Scriind despre doctrinari de geniu cu pasiunea
artistului, iar despre artişti cu disciplina riguroasă a omului de
ştiinţă, Zoe Dumitrescu-Buşulenga învăluie accente şi semne
de uimire în transparenţa ideilor şi judecăţilor, încât cititorului i
se transmite permanent o invitaţie discretă, poate renascentistă,
la gândurile fundamentale, bucuria întâlnirii niciodată
epuizabile cu un ecou al personalităţilor titanice, nicicând
repetabile, dar mereu modelatoare: „Leonardo da Vinci, cu
adâncimile-i abisale şi cu excepţionalul său simţ al misterului,
face într-un fel parcă legătura cu nordul, cu „magii” şi
alchimiştii acestuia, care au îmbrăcat cu atât de straniu renume
Renaşterea septentrională” (p.74).
Cel puţin două planuri se intersectează revelator în
prima şi cea mai conceptuală secţiune a cărţii, Umanismul
Renaşterii: unul cronologic-istoric, un altul al structurilor
umaniste permanent actuale. Dincolo şi prin vieţi şi opere
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
geniale, „valoarea mare a curentului umanist stă în realizarea
unităţii de conştiinţă a intelectualilor europeni, care au dovedit
comunitatea apartenenţei lor la sursele culturii antice greco-
latine” (p.83). O întoarcere în cultura română are tonul unei
înalte mărturisiri ideatice: „ Este aproape sigur că un umanism
românesc sui generis s-a născut mult înaintea apariţiei de mari
figuri din secolul al XVI-lea, pe fondul acela de veche
umanitas latină, retrezită sau augmentată sau fecundată prin
impulsul general care domina Europa vremii. Dar
personalităţile de marcă, cele intrate cu oarecare faimă în
circuitul european umanistic, aparţin secolelor următoare, de la
Neagoe Basarab, la Petru Cercel şi Nicolaus Olahus, prietenul
şi corespondentul lui Erasmus, la Miron Costin şi stolnicul
Constantin Cantacuzino” (p.85).
Privită din unghiul conştiinţei şi culturii româneşti şi
europene, sub un orizont strict contemporan, Renaşterea nu ne
apare, desigur, doar ca un pretext al autorului pentru meditaţii
asupra istoriei şi devenirii umanismului, a dialogului artelor,
dar observăm pregnanţa contrapunerii secolului XX: „Un
decalaj enorm între fundalul atât de imperfect social-politic şi
tendinţa de realizare integrală a umanistului marchează această
epocă a Renaşterii aflate la antipodul secolului XX, în care se
încearcă o perfecţionare foarte insistentă a marilor colectivităţi,
în vreme ce individul abandonează treptat, furat de ritmul
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
diabolic al tehnicii moderne, ideea desăvârşirii lui ca
personalitate omnivalentă” (p.80). Nu surprind, de aceea, ci
parcă se fac mereu aşteptate, sentinţe ale modernilor despre
Renaştere, din moment ce înseşi vârfurile de atunci se pot
defini prin evocarea celor contemporane. Astfel, după cum
Erasmus este numit „acest Camus al Renaşterii”, citând versuri
de Rilke, autoarea se întreabă dacă nu le-a compus privind
tabloul „Naşterea Venerei” de Botticelli. Este o întrebare
inefabilă. Detaşarea de vremea Renaşterii, prin trimiterea unor
săgeţi fie în antichitate, fie – simetric – în prezent, se petrece la
nivelul unei opţiuni.
Opţiunea pentru Renaştere, chiar însoţită de această
necesară detaşare, se învederează încă o dată sporit, în aprinsul
şi eruditul excurs din capitolul Secţiunea de aur ori triumful
arhitecturii unde, atracţiei irezistibile pentru creaţia genială,
unică, i se preferă, din respect pentru ordine şi geometrism ca
modalităţi ale adevărului, un sistem raţional al perfecţiunii, în
speţă pentagrama, numită secţiunea de aur de către Leonardo
da Vinci. Secţiunea de aur este filtrul extazului critic.
„Pentagrama aplicată structurii umane ca microcosm se
întâlneşte în evul mediu, dar şi în Renaştere, mai cu seamă în
Renaştere, fixată în reprezentarea dată de Agrippa von
Nettesheim în tratatul său De occulta Philosophia (planşa
XVII, A)”.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Dar dialectica ideii fiind dedusă din cea a realităţii
culturale, simbolurile se războiesc gratuit, schemele reci, chiar
perfecte, pierd competiţia cu adevărul întrupat prin vii
personalităţi universale. Iată-l pe Dürer: „Acest Apellius
germanus a studiat arhitectura trupului împins de elanurile
antropocentrice ale prietenilor săi umanişti şi a dăruit lumii o
operă vastă dominată în mare măsură de secţiunea de aur
(pentagrama ca şi alte simboluri magice apar adesea în
picturile, dar mai ales în gravurile lui), care-i dă o tainică
penumbră şi uneori un aspect ermetic (vezi, de pildă, mult
discutata Melancolie). El este unul din exemplele în care geniul
trece totuşi peste tirania jocului intelectual, raţional cu
proporţia divină, izbutind să o stăpânească, să o copleşească
prin crearea unui univers plin de toate implicaţiile existenţei
senzoriale, raţionale şi iraţionale, intelectuale, afective,
spirituale, bogat ca şi viaţa şi legat de o viziune de o rară
originalitate în care visul nordic e corectat de geometrismul
purificator al clarei raţiuni mediteraneene” (p.98).
Aceeaşi soartă cu secţiunea de aur o are şi filozofia
platonizantă. Despre Shakespeare ni se spune că „la el filozofia
platonizantă iese din convenţia în care se cufundase la sfârşitul
Renaşterii, se amestecă în imagini artistice şi fecundează astfel
o mare expresie lirică a dramei omeneşti” (p.147).
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Dualitatea geniu-schemă perfectă proliferează parcă
anume pentru a da câştig de cauză creaţiei, umanismului
conţinut în ea. Încât secţiunile Literatura platonizantă a
Renaşterii, Literatura burlească (Parodia şi generalizarea
burlei în Renaştere, Faceţiile, Produsele spiritului parodic)
sunt în primul rând modalităţi specifice autoarei de a păstra
tensiunea critică constantă, ba chiar în creştere, pretexte de a
prezenta pe titanii târzii, iar sub Amurgul titanilor, titlu
nostalgic (nu numai în aparenţă), întâlnim o intensitate mai
mare, de recviem încrezător: Sfârşitul Renaşterii europene este
moartea pentru cei mici, dar pentru cei mari, făgăduinţa unei
noi vieţi posibile, o înviere în spirit, prin uimitoarea sinteză de
direcţii ale gândirii şi expresiei, izbutită de genialele opere ale
lui Shakespeare şi Cervantes şi de destinele lor comune” (p.
225). Viziunea contrapunctică a Zoei Dumitrescu-Buşulenga
asupra Renaşterii se finalizează cu o soluţie, ceea ce dă o
perspectivă cărţii însăşi conferindu-i, pe lângă calitatea de
operă, pe aceea de acţiune culturală: „Conlucrarea între spiritul
umanist şi ştiinţele exacte şi aplicate va feri pe oameni de
neîndeplinire, în sensul acelei Tragedia dell’incompiuto a
geniilor Renaşterii. Iar la capătul virtual al drumului istoric şi
al culturii omeneşti, abia ne aşteaptă ceea ce Herder înţelegea
prin humanitas şi care, înflorită pe pământ, are să facă din
aceasta ein Stern unter Sternen” (p. 230).
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Constantin Noica: Creaţie şi frumos în rostirea românească
Sunt cărţi, în istoria unei culturi, al căror destin este de
a incita şi a încânta, împreunând gândirea ştiinţifică şi
meditaţia cu poezia şi deschizând câmpuri nebănuite încă de
reflexie şi tulburătoare desfătare a spiritului. O astfel de carte
ne oferă Constantin Noica prin a sa Creaţie şi frumos în
rostirea românească (Editura Eminescu, 1973).
E greu de încadrat această scriere într-un gen sau altul
al creaţiei. Şi nici nu cred că e necesar. Intenţia autorului a fost
de a oferi contemporanilor un scurt discurs despre cuvinte,
despre ascunsele şi minunatele comori ale rostirii noastre
româneşti. O carte, deci, de popularizare. Realizarea, însă, a
depăşit cu mult intenţia, fiindcă avem surpriza să citim un
veritabil imn adus geniului creator al poporului şi limbii
noastre, insuficient cercetată de oamenii de ştiinţă, dar şi de
umanişti. E o invitaţie la cugetare asupra înţelesurilor şi
ispitelor pe care le oferă graiul nostru. Un studiu ştiinţific, un
eseu, dar şi un minunat poem despre cuvinte.
Ideea majoră a cărţii, pe care autorul o împrumută de la
Eminescu („Această parte netraductibilă a unei limbi formează
adevărata ei zestre de la moşi strămoşi, pe când partea
traductibilă este comoara gândirii omeneşti în genere” –
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Eminescu, mss. 2257, fila 242), porneşte de la faptul că fiecare
limbă, deci şi a noastră, are un număr de cuvinte cu o mare
bogăţie de sensuri, greu traductibile: „În realitate, toate
cuvintele din fondul principal al unei limbi sunt „vechi”, adică
sunt de la origine; numai că unele se păstrează în uz, altele nu.
Pe cele care s-au învechit, putem oare cere să le reluăm în uz?
Dar dacă arborele s-a uscat, atunci s-a uscat. Nu cuvintele
vechi interesează, ci înţelesurile lor; nu ele ca atare, ci lecţia
lor. Pentru această lecţie au fost scrise paginile de faţă, ca şi
altele, nicidecum pentru o întoarcere înapoi a vorbirii”. Unele
cuvinte sau unele înţelesuri ale cuvintelor sunt moarte. Au fost
refuzate de istorie. Dar lecţia lor, spune autorul, lecţia lor e vie
şi pilduitoare, sporind „veghea, cunoaşterea şi luciditatea
omului”. Asupra unor înţelesuri ale cuvintelor noastre, uitate
azi, stăruia gânditorul, încercând să le scoată la lumină
strălucirea, spre a dovedi că „există popoare ca acesta de pe
arcul Carpaţilor, care n-au grăit pentru ele însele, ci pentru
cinstita iscusire a omului”.
Aproape în toate cuvintele „de preţ” întâlnite în limbă
există o zonă, pe care Constantin Noica o numeşte „de dor”,
cuprinzând întreaga complexitate a înţelesurilor pe care acestea
le pot avea, un „câmp al cuvântului” în sensul „orizontului pe
care-l deschid unele cuvinte”. E dificil de ales, din noianul de
vocabule cărora autorul le tâlcuieşte „zona de dor”, una anume,
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
fiindcă toate capitolele ce discută despre aceste vocabule sunt
la fel de atrăgătoare şi pline de miez. Să ne oprim totuşi asupra
verbului „a făptui”, pe care gânditorul îl socoteşte cel mai
frumos şi mai adevărat cuvânt exprimând creaţia. Unele dintre
aceste verbe, zice el, „spun prea mult, ca a face, altele spun
prea puţin, ca a săvârşi; unele ca a făuri vorbesc prea frumos,
altele ca a plodi ori odrăsli, prea pe viu, şi de altfel sunt
învechite, în timp ce a zidi şi a dura, învechite şi ele, vorbesc
prea mult despre creaţia moartă; a zămisli ar putea fi grăitor,
dar se trage înspre întunericul creaţiei, în timp ce a întruchipa
se trage prea mult spre lumina ei. Se mai spunea pentru a a
crea, în limba veche, a încheia, după cum pentru a construi se
putea spune şi a trage (...) Pe toate le-am putea face mai bune
şi mai vii, dacă ne-am apleca asupră-le cu grijă, dar nici unul n-
are mai multă nevoie de răs-bunare decât a făptui. Şi el e poate
cel mai bun”. Verbul a făptui este deci cel mai apt a exprima
creaţia, faptul conţinând în sine actul creaţiei. Dicţionarele mai
vechi şi mai noi, până la cel al Academiei, care vine „să
răzbune lucrurile”, fac o mare nedreptate verbului, alăturându-l
mai degrabă sensurilor ce însoţesc o netrebnicie (a comite, a
face o faptă rea). Dar a făptui e un cuvânt propriu creaţiei,
adică omului: „Făptuirea presupune un subiect, care, în primul
rând, este cel uman. Animalul nu făptuieşte. Zeii antici nu
făptuiau nici ei, căci nu erau subiecte”. Comparat cu a face, a
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
făptui este superior, el reprezintă „partea cea mai bună din a
face”. A face „şi-a trădat rostul lui originar”, s-a înstrăinat, şi-a
întins prea mult sfera, nemaiputând exprima creaţia ca atare. El
s-a degradat prin libera lui folosinţă, dând o atât de largă gamă
de sensuri încât „nu mai poate fi partener onorabil pentru
compuneri lexicale noi”. Când un prefix ca în „vrea să se
împlânte într-o plasmă creatoare, el se cunună foarte bine cu
făptuire şi dă înfăptuire, pe când cu a face nu dă decât (după
franceză) infect.”
Interesante disocieri găsim şi în alte capitole, cum ar fi
„Bădişor, depărtişor” unde citim frumoase rânduri despre
funcţia diminutivului în limba română („Noi creem prin
diminutive, nu numai că înfrumuseţăm lucrurile”). În timp ce
sufixele augmentative exprimă dispreţ şi peioraţie, cele
diminutive exprimă admiraţie, dragoste, simpatie. Dar
„diminutivul” nu micşorează întotdeauna; într-un sens sporeşte,
căci înfiinţează. Şi, de altfel, dacă te gândeşti mai bine, nu
reprezintă, oare, orice creaţie un fel de micşorare, de
restrângere şi delimitare?” Analiza sensurilor şi trimiterilor pe
care diminutivul „depărtişor” le poate include în fiinţa sa
reprezintă pagini de adevărată antologie eseistică: „Departele
omului nu era doar omul, erau şi regnul animal, sau cel vegetal.
Ele erau chiar prea departele nostru. Au devenit depărtişorul. În
acest sens, lumea contemporană ar avea nevoie de cuvântul
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
nostru. Într-o lume a extraordinarului şi a colosalului, funcţia
românească în genere ar putea fi de-a aduce diminutivul.
Lumea contemporană trebuie diminutivată; iar aceasta nu
înseamnă: redusă la altă scară, nu micşorată, nici măcar
apropiată, ci trecută din abstract în concret, atâta tot.”
Sunt şi alte cuvinte asupra cărora Constantin Noica
stăruie cu remarcabile consecinţe asupra gândirii literare şi
poetice, cum ar fi ispită şi ispitire, iscusire, lamură şi lămurire,
răs-bunare, făptură, lucru şi lucrare, adjectivul lucrător, a
săvârşi şi desăvârşi etc. Un dicţionar internaţional de termeni
literari, ce urmează a fi alcătuit din cuvinte aparţinând
diferitelor limbi ale lumii şi pregătit sub egida UNESCO, a
acceptat şi trei cuvinte româneşti: dor, doină, colindă. Lăsând
la o parte faptul că „participăm cu nespus mai puţine cuvinte
decât s-ar fi căzut democratic”, autorul e mâhnit de faptul „că
sunt acestea trei”. Termenii româneşti selecţionaţi, deşi
„admirabili”, iar cel de dor „purtând în el şi înţelesuri adânci”,
rămân numai pe linia „pitorescului, păstorescului, folclorului, a
culturii moştenite”, asemeni ansamblului Ciocârlia sau
Muzeului Satului. Avem însă vocabule cu care „putem spune
ceva nou lumii, dinăuntrul ei”, ba, cu câteva cuvinte numai
„am putea descrie întreg sistemul de valori pe care l-a pus în
joc cultura noastră, redefinind şi adâncind valorile. Asemenea
cuvinte ar trebui să figureze într-un dicţionar al culturii
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
europene”. Printre ele, autorul propune cuvintele lămurire,
sine, prepoziţia întru (căreia i se rezervă, de altfel, un excelent
capitol), împieliţat, se cade-nu se cade şi, în sfârşit, rostire,
acest singur cuvânt putând să le însumeze pe toate la un loc,
„viaţă, civilizaţie materială, cultură, sensuri umane, şi să
exprime limbajul, codul, discursul care leagă toate, văzute şi
nevăzute” punându-ne în contact, rost către rost, cu făpturile
din altă lume, spre a ne învăţa ceva despre rostul lor, despre
rostul nostru.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Mărţişorul arghezian
Pe-aproape de Văcăreşti, mă mai gândesc, hazardat, la
Valea Templelor, întreb un bătrân, apoi un copil de Mărţişor şi
Mărţişorul de sănătate. Da, îmi amintisem. În jos de Templul
lui Hercule, la ieşirea din Agrigento, răscrucea se topeşte într-o
săgeată spre casa, undeva, în depărtare, a lui Pirandello...
Dar iată templul căutat, printre flori de cireş, miriade,
martie sfârşit.
În grădina-n care scriu,
Cerne aur argintiu
O tipsie ca de jar,
Spânzurată-ntr-un arţar.
Florile trezite mi-s.
Aripile şi-au deschis,
Şi, desprinse din răzoare,
Florile au prins să zboare.
Plăcile de bambus, încovoiate în clipele cutremurului
din noaptea de 4 martie, au răspuns, în felul lor, unor viziuni
familiare, la zece ani de la moartea poetului.
Copite cu nimb îngeresc,
Spărturi de icoane, păstrând a mustrare,
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
O schiţă de bine şi rău cuvântare,
O lacrimă prinsă-n pictură,
O mână rănită, o căutătură,
Şi clopote, parcă, departe,
Şi câte o foaie de carte.
Din Foişor, din întreg altarul evocatorului mitoc,
lucrurile au trecut în fosta tipografie, temporar, după urgenţă...
Din prispa ta vreau să-mi aduc aminte,
Din geamul tău gândi-voi la trecut,
Privind în sus, la păsările sfinte,
Ce-n streşini cuib de-argilă şi-au făcut.
„Mormântul, asta e tot”. Asta e tot ce se poate vizita
acum, spune grădinarul mormântului, Constantin Benea. În
lumina orbitoarei dimineţi, candela aprinsă de el pâlpâie
nevăzută. Depoetizatul epitaf a întârziat în carte.
Cel care s-a ascuns aci de lume
A vrut un tei sălbatec, fără nume,
Şi o grădină-n jurul mormântului, departe
De orice mort, de orice moarte.
Sub imperiul neostoitei renaşteri vegetale, înăuntru şi-n
afară, cărămida mormântului a trebuit întărită cu o centură de
beton. Vizita unui pom ar fi năruit vreodată cripta insuficient
artificială, după cum, în creştere, copacii mari ridică asfaltul
prin oraş.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Pământul se-aşternu peste făptură,
Clipă cu clipă, neînduplecat.
Nemuritoare-n cripta lor obscură,
Tiparele statuii s-au păstrat.
În puterea soarelui şi-a nopţii, pierdut între teiul lui
Eminescu şi templul corespondenţelor-răspunsuri baudelairi-
ene, scapă observaţiei şi simţului romantic singurătatea
bărbatului acesta învecinat etern femeii lui şi, din dosul stânii,
câinelui Zdreanţă. Poate, într-o prăbuşire eshatologică, peste
natură, piatra în cruce să călătorească oblic spre adâncul
vâltorilor. Bulgării lucraţi să iradieze mesaje pentru păsări şi
albine. Mineralitatea poetului să retrezească edificiul
răspunsurilor argheziene.
Definindu-se pe sine, la etajul făurăriei de după
catapetezme, Tudor Arghezi precizează într-una poetul. Când
avea 9 ani, l-a „văzut” pe Eminescu. Cine-şi aminteşte – şi de
la 9 ani – momentele patriarhale ale prezenţei argheziene în
cetate, a reţinut, desigur în intonarea lui acest „l-am văzut”.
Întâmplarea de a-l fi văzut pe stradă, neştiutor de numele auzit
(se pare însă că memoria vizuală este întreţinută, declanşată de
cea auditivă şi pronunţarea numelui devine pronunţarea
omului) poate explica relativizări în genul lui „într-un fel”, din
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
afirmaţia adânc argumentată în discurs: „într-un fel, Eminescu
e sfântul preacurat al ghiersului românesc”.
După ce a rostit public acea strigare într-o peşteră vastă
asupra poetului, poate pentru ultima oară, în sala mare a
Palatului Republicii, s-a putut remarca, la însuşi conferenţiar,
traversând holul la plecare, o bruscă, întâmplătoare, dar
sugestivă, singurătate, încât oricine se putea duce la el, dar nu
se ducea nimeni şi el nu chema pe nimeni. Îşi luase la revedere
de la cei interesaţi sau de la cunoscuţi în capul scărilor, se
despărţise încheindu-şi pardesiul negru şi potrivindu-şi pălăria,
cu lux interior, până la un aer de dandy gorjan. Aşteptat afară, a
urcat într-un automobil şi s-a dus, desigur, la Mărţişor.
27 martie 1977
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Cărţile lui Corneliu Buzinschi
Şi-a retipărit ebulient quasirăzbunător Numiţi-mă
Varahil (de neam, Adivaratu – vezi şi în Mark Twain), Păcală
şi Tândală („surpriza unei cărţi de dimensiuni impresionante,
unică în literatura română” – Ovidiu Papadima), Duhul
pământului („scos din mitologie şi legendă, Creangă apare ca
un om al pământului, expresie a unui fond spiritual autohton” -
Constantin Ciopraga), a reînviat cu Noaptea umbrelor
(„regresiune în timp tocmai spre a se contrapune prezentului
imund” – „România liberă”) nuvele (1998). Lista cărţilor şi-o
încropeşte cu neîntâmplătoare referinţe critice, de clasic
Adivăraţii nu pier. Umor ancestral, decupaje americăneşti, un
perfect simplu cu decibeli, copilărime. „Evocator al vieţii
comune, al nuanţelor sufleteşti perene, al evenimentelor cu
istorică pecete, a rămas fidel stucturii sale date. Cu orgolioasă
modestie, s-a voit şi a rămas purtătorul de voce al umanităţii,
nu mai puţin bogată în zăcăminte ca oricare alta de pe faţa
pământului, dintre Bistriţa şi Siret” (Gheorghe Grigurcu).
Ani de zile îşi refuzase scrisul, metamorfozat, în
primele zile după 1989, în ziarist, nu în devălmăşie cu grosul
scriitorilor, ci pentru că aşa ar fi făcut fiica sa Anta. Văzându-i
acesteia operele poetice complete strânse într-un corpus la
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
editura Eminescu în 1998, cuprinzând primele două volume,
apărute la „Cartea românească” şi un al treilea inedit (de fapt,
reproducând o ediţie-document, bibliofilă, lansată de Biblioteca
Pedagogică Naţională în 1996), părintele romancier şi-a adus,
eliberat, aminte de sine.
Va mai scrie multe tomuri, îi va da mult de lucru
bibliotecarului care a fost, dar versetele nescrise dinadins, ani
de zile, evanghelia unei învieri prea dureroase vor morgana
perpetuu îngerul scrisului în ochii răzeşilor dispăruţi ca şi în
Piaţa Universităţii.
Curgerea epic-parenetică, de Păcală şi Creangă, s-a
tulburat a vârstă cu secetă-inundaţie în noile povestiri, opt la
număr, dintre care Noaptea umbrelor şi Jumătate moarte,
jumătate părere tind, nu numai dimensional, să devină romane
ale revoluţiei şi, respectiv, puşcăriei comuniste. Simbolurile
sunt acoperite de un text ocnaş în care Rafailă al lui Isus face
carieră de personaj intersectată celei a lui Adivaratu. Nu de
frică, un copil, Cornel, renaşte uimire tragică sub prea multă
„realitate hurmuziană”.
În panintelectualismul său răzeşesc, s-au rărit zicalele şi
totuşi „părinţii fac războiul şi copiii lor îl duc”. Şi Vasile
Băncilă schiţase o doctrină a tinereţii pornind de la biblioteca
„Petre Armencea” din Brăila, via Mauriac, „dans le temps de la
guerre, les vieillards veulent bien que les jeunes hommes soient
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
des chefs”. Păcală să trăiască. „Întâi, cu capul cât baniţa şi cu
toate clopotele Neamţului în urechi”. Până-n „epilog” (Piatra
Neamţ, 1960 – Bucureşti, 1972- Bacău, 1996), „ca să se
păstreze pentru ei ce nu s-au născut şi-or să se nască”. Tot a
fost aşezat Păcală al lui Corneliu Buzinschi lângă Till
Eulenspiegel al lui Charles de Coster şi Merlin l’Enchanteur al
lui Edgar Quinet, „fără să rişte prin comparaţie”.
Romanele de până acum ale lui Corneliu Buzinschi
sunt:
Sfinţii se vând cu bucata (1968)
Numiţi-mă Varahil (1969)
Nuanţa albastră a morţii (1971)
Hoţii de vise (1972)
Păcală şi Tândală (1972 / 1998)
Duhul Pământului (1976 / 1999)
Contemporanii (1978)
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Cărţile lui Constantin Mateescu
Fantezie pentru trompetă solo, în versiune engleză, a
apărut în „Indian Literature” la New Delhi, iar un fragment din
Anton Pann, în hindi, în Latinitas Walhalla poate trăi şi numai
prin titlu.
Am citit Anonim flamand în India. Am citit fiecare carte
la apariţie familial. Muzica, pictura, jocul într-un puzzle de
personaje mai degrabă fără cheie – de ce nu şi profesori,
şcoală? „mi-e prea apropiată lumea lor”, a fost răspunsul –
argumentează epic un proiect fără limite şi totuşi întorcându-se
patetic în spaţiul R., anume al Râmnicului (Vâlcea). „Dansul,
muzica, pădurea” (Eminescu).
Toamna, păsările..., Rochia cu anemone, Umbrele
timpului, După-amiaza unui faun, Memoria Râmnicului,
Râmnicul de odinioară, Râmnicul, Râmnicul ... Jurnal indian,
Bal la Casa ofiţerilor, Coline în soare... Timp materializat
într-o literatură – povestire- roman.
Dedublată, între anonimatul didactic şi schimnicia
scrierii cel puţin a câte unei cărţi pe an (în concediu fără plată),
viaţa i se mărturiseşte oricum pe şleau, deşi mereu calofil, şi în
zilnice pagini de jurnal, din care au apărut două volume, la
Râmnic (oraşul îşi publică, îşi reeditează romancierul, semn
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
excelent). Cum tot se poartă, această carte albă a scriitorului
Constantin Mateescu ar pune în temă cu o conştiinţă literară
aproape maniacală în încleştarea cu personajele malefice care
sunt editorii, pe faleza rezistenţei existenţiale – ideologice la
întâlniri cu scriitori, în şedinţe, în case de odihnă, în conversaţii
şi vizite. Poate mai mult decât orice scriitor român, Mateescu
îşi notează avatarurile scrierii – subînţelese şi publicării (cu
peripeţii clamăroase) cărţilor sale.
Indiferent de critică, istoria personală a propriei
literaturi relevează personalitatea autorului în exerciţiu
cotidian. Plăteşte şi poliţe, vădeşte şi alergii, sub linia
sincerităţii rituale, totaliza(n)t autorul-jurnal se erijează în
judecător al celor pe care, întâlnindu-i, nu-i mai poate vedea
separaţi de panoplia nefastă care îl ameninţă. Probă a unei
existenţe pe cât de banal intelectuale pe atât de tragice,
mărturisirea dă seamă de condiţia umană a literatului român,
eliberat prin dozele propriei terapii a scrisului, care poate fi şi
un viciu antisocial, antifamilial, păcat al trufiei.
Însăşi literatura, anti-jurnal, a lui Mateescu, laborios-
experimentală, dedicativă, aviatică, urbană, casteist-para-
provincialistă, ludică, titlu de titlu iluzionează egoul cititor
(scriitor) cu viziuni de o sănătate paradisiacă, întâmplător
potrivite la o partidă de bile. Cine a citit, sincron publicării,
cărţile lui Constantin Mateescu ştie, retrospectiv, mai bine prin
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
ce lume a trecut, cum i-a fost speranţa, ce frumuseţe i-a mântuit
traiul. Cel puţin generaţii viitoare de vâlceni se vor simţi în
lume prin aceste cărţi, după cum cititorul de aiurea se va afla
strămutat în Râmnic.
„23 iulie (1969) Bucureşti. Mă întâlnesc cu Mircea
Ciobanu, pe care abia acum am prilejul să-l cunosc.
Comandăm cafele. Cele trei ore cât stăm împreună asistăm la
un monolog vehement, vitriolant al lui Piru, dezlănţuit
împotriva scriitorilor contemporani. După opinia lui, literatura
română actuală e nulă. Scriitorii sunt fie evrei, unguri („Ion
Alexandru? Aiurea! Ianoş Sandor”), bulgari, ruşi, fie
homosexuali, beţivi, paranoici, fie declasaţi, neşcoliţi,
vagabonzi. Nici unul, absolut nici unul n-are nici o iotă de
talent. Stau sau impostori sau plagiatori ordinari. Nici o
valoare, oricât de consolidată, nu rezistă tirului său. Pentru
fiecare dă exemple, detalii picante, compromiţătoare. Îl
urmăresc uluit. Dă impresia unui nebun furios. Cu Mircea
Ciobanu continuă o discuţie mai veche pe marginea ultimului
roman al acestuia. Pune întrebări abile, tatonează, încearcă să-l
tragă de limbă, să-i decodeze simbolurile în vederea, probabil,
a unei viitoare cronici literare”.
„13 septembrie (1969). Consiliu pedagogic la început
de an şcolar. Cele câteva ore cât a durat consiliul au fost
suficiente pentru a-mi resuscita toate coşmarurile uitate, a-mi
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
redeschide rănile cicatrizate. Agresiune dezlănţuită a prostiei
fruste, a vanităţilor deşarte, a intereselor meschine, indolenţei,
urii, intoleranţei. Redevin pe loc animalul hăituit, la pândă,
gata de luptă”.
„12 ianuarie (1970). În audienţă la Mircea
Sântimbreanu. O oră şi jumătate de antecameră, după care un
oarecare Aristide Popescu îmi cedează rândul (sosisem primul
la secretariat), deşi Sântimbreanu, care-l cunoştea, îl invitase să
intre înaintea mea. Pe Sântimbreanu îl ştiam (din vedere) de pe
culoarele facultăţii de Drept, era omul care nu putea trece
neobservat datorită staturii sale de uriaş, a capului enorm şi a
vocii de stentor. Mă invită să iau loc. Face o glumă (probabil,
aşa e obiceiul casei) apoi atacă: Fumul bunicului nu va apărea
în acest an. Să fiu fericit dacă-l voi vedea inclus în planul pe
1971. Argumente: economii dure, reducerea planurilor
editoriale de către „foruri”, lipsa de hârtie. A citit Zborul de
probă, i-a plăcut, a intenţionat chiar să scrie un scenariu
radiofonic după roman, a renunţat, însă, din cauza ocupaţiilor
diverse. Mai face o glumă, râde grobian, gargantuesc, îmi
întinde o mână cât o casma, ies”.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Valeriu Anania: Du-te vreme, vino vreme(Editura Tineretului, 1969)
După ce, prin Mioriţa, Valeriu Anania a făcut să se
vorbească, mai mult sau mai puţin justificat, despre naşterea
tragediei, în ce priveşte literatura română, după Meşterul
Manole, o temerară tentativă de a crea un nou „Meşter” în seria
celor ai lui Octavian Goga, Lucian Blaga, Adrian Maniu sau
Victor Eftimiu, Du-te vreme, vino vreme, confirmă încă o dată
vocaţia şi aplecarea autorului asupra poeziei dramatice. Poemul
dramatic tipărit recent, având ca pretext basmul despre tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, poate fi luat drept punct
de pornire în urmărirea succesiunii etapelor de legendă
românească pe care Valeriu Anania le dramatizează cu
mijloacele poezei.
Motivele din Du-te vreme, vino vreme – al morţii, al
nunţii, al dorului, al vârstei, al nemuririi – păstrează atmosfera
stărilor din folclorul românesc. Autorul consacră izbânda
luminii: „fulguie lumina printre-ai veacurilor nori”. Oricât în
urechea Făt-Frumosului lui Valeriu Anania „cântă a jale
tâlcurile”, sau banalul refren existenţial se repetă implacabil,
fie şi în forme muzicale precum acestea: „Şi-apoi iar, şi iar, şi
iar / Codru-i mugur, codru-i jar, / Frunza râde, frunza geme/
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Du-te vreme, vino vreme”, dacă se exacerbează ceva prin
versurile dramei, apoi acesta este dorul vieţii.
Scrisă într-un limbaj uneori arhaic, într-o versificaţie
luxuriantă, tipologică, poezia dramatică, aşa cum o concepe
Valeriu Anania, se aseamănă teatrului cu măşti. Poemul laudă
basmul şi, totodată, sufletul românesc. Modernitatea, uitucă sau
nu, revine la catharsis, emanat prin moartea bătrânului Făt-
Frumos, în finalul actului cinci, după câteva sute de ani, pe cât
se întinde acţiunea tragică. „Răsună ceasul bun în ceasul rău”.
Astfel de adevăruri şi sentinţe sunt risipite peste tot în poem,
arta propriu-zisă sprijinindu-se pe interpretarea tinereţii
copilăreşti fabuloase a realului şi fantasticului Făt-Frumos.
Actul transformării, la propriu, a tuturor oamenilor în
copii, de exemplu, prilejuieşte autorului o orgie poetică
paradisiacă. Opozitiv, „Juma’ de Om”, numit aşa pentru că îi
lipseşte inima – „târfa sfântă”, o semiantropomorfizare a
timpului, un bufon baroc rătăcitor prin vârstele vieţii eterne, se
impune ca un personaj, poate unul dintre cele mai colorate şi
amare din poezia noastră dramatică. Du-te vreme, vino vreme
este, apoi, plin de alte apariţii ale basmului şi ale vieţii. Este un
poem, o dramă, cât mai ales un imn de închinare lui Om-
Împărat.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Tamara, nostalgie tragică, adolescenţă2
Titlul celui mai recent roman al lui Constantin
Mateescu trimite, după lectură, către o rescriere şi o pictură
intitulată astfel de personajul pictor. Autorul ia titlul de la
persoana întâi care urmează, Tamara, imediat înainte şi după
sărbătorirea majoratuui ei, mereu singură, până la iluzie, mereu
căutată, într-o perpetuă împărtăşire, de celelalte fete ale
bacalaureatului de război, într-o Alutelă traducând Vâlcea
atâtor cărţi de Mateescu. Raţiunile picturale proiectează balul
de imaginaţia evocatoare, saturată literar, de la tragicii greci la
Rusoaica – iar cartea aceasta este o alta – lui Gib I. Mihăescu.
Pentru că Tomi este o literată? „Trăim în fiecare zi balul. Abia
mai ţineau pasul”.
În fapt, simbolurile spaţiale alungă în mituri estetizate
categoriile timpului şi personajelor. Pe autor pare să-i
intereseze o asimilare a timpului scrierii – (re)trăirii cu acela al
lecturii, încât povestea de dragoste a Tamarei cu un pictor să-şi
câştige o sublimă eternitate, a zeiţelor mereu adolescente,
altfel, în trecerea reală, amintindu-şi de sine cu o nostalgie
tragică. Un text de o frumuseţe exacerbată prelungind într-o
mai naturală dar şi mai frântă ritmare, atmosfera din Toamna
2 Constantin Mateescu, Bal la casa ofiţerilor, Scrisul românesc, 1983.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
păsările, continuitatea muzicală şi ţesătura destinelor între
Capela sprijinită de statuia Independenţei, Zăvoiul înzăpezit şi
malul Hinţei-Oltului, din alte naraţiuni ale autorului.
Datul iubirii ideale se comasează (jurnalul Tamarei nu
se deosebeşte de restul textului) până la mecanismul de
fiziologie, deloc provincială, ba fanatic aristocratică pentru o
fată cu nume slav din Ocniţa şi celelalte contrapersonaje,
orfane de mame. S-ar putea specula, de exemplu, moartea
tatălui, dar determinările sunt rezultate cu meticulozitate.
Aproape şi propoziţiile refuză fraza. Psihologia însăşi se
preferă poveste. A mişcărilor ancestrale, halucinatoriu purtate
printr-un topos, într-o vreme de război şi studiu, ca într-un
mister autosacramental, neobsedat de invenţia convenţională
epică, fără conotaţii religioase, cel mult precreştine. Autorul
tentează o elaborată obiectivizare prin această persoană întâi
aflată-n criza bacalaureatului clasic, lecturilor şi dragostei
ritmate aproape antiromatic. Alutelă răsfrânge lumea cu
distincţie autorală, într-o mişcare de dezgolire a unui entuziasm
de nestins al trăirilor, pierzându-se spre a spori într-un sens
estetic.
Pentru că dincolo de substanţa epică şi conflictuală a
cărţilor lui Mateescu, psihologia şi existenţialismul literaturii
sale se rezolvă, de predilecţie, în texte estetice, marcate de o
diafanitate specifică, menite să bucure cititorul nu neapărat
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
acum, ci oricând, cititorul princeps, autorul, vădindu-se cu
notorietate – n-ar scrie dacă nu s-ar şi citi până la consecinţe
ultimul, de literalitate, ca la „înmormântarea Graţiei”.
În chip o iluzorie, închisă călătorie spre fericire
postadolescentină. Codul corespunde unei lumi netulburate de
timp, universalizată prin deschidere, stil, asumare. Excelenţa
portretelor interioare feminine este şi sursa conflictului estetic
– o copleşitoare epică a diurnului, a generaţiilor, a timpului
istoric ori întreg se purifică prin filmul plimbărilor şi
dialogurilor acelor personaje de sinucigaşă fragilitate. Pasiunile
rafinate de tempo-ul scriiturii, precipitat fantasmagoric în final,
se obiectivează concentric învăţătoarei în imposibilitate – şi
totuşi obiectiv – de a-şi dezice aura, posibilitatea evocării, din
partea autorului, e una cu spiritul, aparent literar, al
personajului, care vorbeşte despre estetica autorului mai
convingător decât ar face-o el însuşi. Nu se întâmplă nimic, pe
de o parte, pe de alta, se întâmplă totul Tamarei? dar ea nu
există, abia lecturile şi greaţa, la un moment avortonă,
consemnându-şi-le – că atrage, însă, ca-ntr-o creaţie actuală,
tocmai prin intangibilă materialitate, fetele, gazdele, locurile,
chiar strigoaicele, de o blândă confesivitate. Atmosferă
muzicală preclasică pe o pânză datorată fanteziei rebotezându-
şi şi locul, acelaşi, ca toată vieţuirea literaturii lui Mateescu.
Maniera textului, open-garden, îl mântuie de sociologismul
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
prilejuit tradiţional, persiflat abia indirect aici. În marginea
provinciei ca mediu, asta e lumea, o provincie a vieţii, trăite
scurt pe dinăuntru, în sufletul nutrit de nesfârşite mituri
personale, conduce prin reflexe cu atât mai preţioase.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Raţionalism românesc(D.D. Roşca: Studii şi eseuri filosofice, Ed. Ştiinţifică, 1970)
Printre lecturile filosofice menite „cu deosebire
cititorilor tineri, retipărirea antologică a acestor pagini – s-o
spunem de la început, rare – publicate între 1923 şi 1944 se cer
salutate fie şi cu oarecare surprindere; după relativ recenta
versiune românească a L’influence de Hegel sur Taine, Paris,
1928, după şi mai recenta reeditare a Existenţei tragice, noua
carte de studii şi eseuri mai vechi ale lui D.D. Roşca, „răsfoită”
azi, îl implică, ai crede, în totalitate pe filosof. Chiar de n-ar fi
aşa, suma lor îţi provoacă aproape o temere critică în faţa
autocuprinderii de care fac dovadă. Poate ţi s-a înfăţişat o
lectură, nu o carte. Iar lectura aceasta e sinonimă, până la urmă,
cu desprinderea dintr-o operă secretă a unui fragment după
altul ce se autocuprind, insinuând întregul bănuit la tot pasul.
Cu alte cuvinte, mai mult decât o invitaţie la filosofie şi, spre
norocul grăbitului om tânăr modern, mai puţin decât filosofia
însăşi transformă cartea într-o lectură roditoare. Dacă ne-ar
place să vorbim despre diferenţiale şi integrale filosofice,
motivul îl dă recunoaşterea filosofiei înseşi, mijlocită de
pomenita lectură. Exprimându-ne astfel, nutrim poate iluzia
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
nemărturisită de a nu dezintegra întru nimic drumul mai larg
sau mai adânc spre integralitate umană propus de un filozof:
Unsprezece studii şi eseuri, opt grupate sub titlul:
Filosofie generală: „Minune” greacă. Pascal. Taine. Faguet.
Unamuno, Neotomism şi neotomişti. Raţional şi iraţional.
Câteva consideraţii de etică a inteligenţei – şi încă trei eseuri,
cu titlul generic Filosofie politică, Valori veşnice, Temeiuri
filosofice ale ideii naţionale. Ideal de viaţă. „Varietatea
problemelor abordate în cele unsprezece studii şi eseuri nu
exclude, ci concretizează o anumită unitate de atitudine
filosofică în faţa vieţii, unitate sprijinită pe o concepţie
generală despre lume”. (Cuvânt înainte, p.8). Lucru dovedit,
ne-ar mai rămâne de adăugat după lectură.
D.D. Roşca ne apare ca un dialectician cumva nostalgic
privind întru început lumina eleată a vechii Elade („Minune”
greacă), pentru a încheia cu reflexii de filosofie politică asupra
împrejurărilor clipei prezente (Ideal de viaţă). Despre filosofii
antici: „visurile pe care au îndrăznit să le viseze aceşti gânditori
cu inteligenţă disciplinată şi imaginaţie radiatoare sunt cele mai
strălucite din câte au trecut vreodată prin mintea omului (p.10).
Despre cuvântul „filosofie”, inventat de ei: „indică tocmai acea
curajoasă conformitate între gândire şi viaţă către care trebuie
să tindă cel ce vrea să fie numit pe bună dreptate filosof, adică
„iubitor de înţelepciune” (p.25).
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Pascal, Taine, Faguet, Unamuno sunt filosofii ştiinţei –
sau neştiinţei ca filosofi – dar, la D.D. Roşca, sunt şi capitole
de filosofie, după cum studiile Neotomism şi neotomişti şi
Raţional şi iraţional nu sunt decât pretexte ale altor capitole
evoluate filosofic, ocupându-se, în fapt, de critica lui Kant, care
a înlăturat problemele-strigoi, de logica lui Hegel – aceasta
„lichefiază oarecum conceptele de cristal ale logicii
aristotelice”... Spune, apoi, D.D. Roşca în mijlocul polemicii
cu neotomiştii: „Dacă Luther a descoperit persoana omenească,
iar Rousseau natura şi libertatea, meritul lui Descartes în istoria
gândirii omeneşti este acela de a fi descoperit cugetarea liberă”
(p.114). Citim comentarii eseistice în jurul categoriei devenirii
şi a revenirii, în jurul machiavellicului „întoarcere la
principiu”, în jurul unei sociologii literare pe care nu o avem
încă, în jurul blagienelor „iraţionale definitive”, mai ales în
jurul culturii inteligenţei etc. etc.
Urmărind procesul cunoaşterii şi echivalându-l
progresului raţiunii înseşi, autorul Studiilor şi eseurilor îşi
propune o teză înaltă, hrănită, cred, între altele de două
componente ale personalităţii sale: eticismul şi un raţionalism
anume românesc. Teza este formulată mereu altfel acoperind
cu nuanţe extrase din istoria gândirii acelaşi înţeles. Să cităm o
astfel de formulare: „dacă în structura ei fundamentală
inteligenţa europeană a rămas aceeaşi de la Thales până azi, în
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
unele din demersurile ei importante ea nu mai seamănă cu cea
din vremea marelui ionian” (p.132). Acest „nu mai seamănă”
numeşte, în definitiv, obiectul istoriei gândirii. Credinţa în
raţiune, în ascensiunea raţiunii prin timp, în încercările istorice
de lărgire a noţiunii de „raţional”, deşi aparent tolerantă, îl
conduce pe autorul Studiilor şi eseurilor... la îndoieli în faţa fie
şi a strălucirii unor afirmaţii nedemonstrabile, dincolo de
raţional şi de logic, precum unele din Eonul dogmatic de
Lucian Blaga. Aşa încât magistralul, tocmai prin
comprehensivitate, studiu dedicat Eonului dogmatic (Raţional
şi iraţional) se încheie astfel: „Iată o serie de îndoieli ce pot fi
ridicate contra unei teze care îşi scoate avântul şi seva-i
substanţială din rădăcini înfipte adânc în alte meleaguri”
(p.158).
Să remarcăm că eseurile lui D.D. Roşca sub titlul
Filosofie politică au ca izvor un virtual fundament filosofic al
meleagurilor spirituale româneşti. Să mai desprindem, pentru
a-i aproxima oarecum conjunctural personalitatea, şi definirea
de către autor a uneia dintre „minunatele funcţii ale filosofiei”;
„gândire disciplinată care luptă să introducă probitate şi
măsură în spiritul nostru” (p.173). Şi să nu uităm: nu se pierde
nici un moment din vedere, la lectura Studiilor şi eseurilor...,
că, după D.D. Roşca, elementele afective ale spiritului şi eticul
dau şi ele rădăcinile unei acţiuni.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Un autor despre vis(Ion Biberi: Visul şi structurile subconştientului)
Cartea despre vis a lui Ion Biberi trădează, dincolo de
tentativa alcătuirii tabloului esenţial al stărilor subconştiente, şi
înverşunarea unei anume adaptări pe planuri plurale. Ediţia din
1938, sub titlul Funcţiile creatoare ale subconştientului, este
nu „revizuită”, ci adaptată consensului ştiinţific la zi. Metodele
de cercetare a vieţii subconştiente, consemnate şi chiar folosite
din timp în timp, se adaptează, după voia autorului, „spiritului
structuralist” contemporan. (De altfel, Ion Biberi îşi anunţă la
un moment dat viitoarea sa carte Précis de psychologie
structurale). În fine, suma observaţiilor proprii, făcute pe
cuprinsul unei activităţi îndelungate, şi integrarea lor în clase
teoretice vorbesc despre acelaşi efort adaptativ, formând
oarecum o suprastructură a cărţii. Importanta scriere a lui Ion
Biberi este, apoi, mărturia unui gen de accepţionism ştiinţific,
de tatonare între teoria unui psiholog sau a altuia, pentru ca,
până la urmă, să-şi înscrie cursiv şi îndreptăţit amendamentele,
adaosurile, concepţia originală.
Într-un capitol concluziv, orientarea deliberat
structuralistă, precizându-se o dată în plus, evidenţiază
retrospectiv caracterul schematic (vom reveni asupra
termenului de „schemă”, propus de Ion Biberi) al studierii
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
stărilor subconştiente: „Faptele vieţii interioare nu se prezintă
izolat, bine delimitate, ci prezintă interpretări, reîmbinări,
structurări, în trăirea globală a psihismului, ele nu sunt
elemente stinghere, ci fapte integrate; nu au o existenţă proprie,
ci numai o existenţă de participare la un întreg, în cuprinsul
căruia sunt trăite; ele nu sunt, ci devin. Ca atare, studierea lor
cu metode împrumutate ştiinţelor fizice şi spaţiale nu poate
conduce la rezultate valabile. Faptele sufleteşti nu pot fi
judecate decât în funcţie de întregul în care apar”.
De la definiţiile conştiinţei, după diverşi autori, la
configurarea sistemului vieţii subconştiente ca „sediu al unei
permanente activităţi creatoare”, Ion Biberi găseşte neobosit
prilejuri de a include „planurile de importanţă psihică”, stările
tranzitive în limitele vaste ale unei personalităţi (sau conştiinţe)
onirice, care, la rândul ei, reprezintă doar o fază a personalităţii
umane totale.
Ce este visul? „Gândire în imagini”, „lume de esenţe”,
„limbaj simbolic”, „existenţă secundă”, structură de coerenţă
liberă” etc. etc.? Şi da, şi nu. Nu atât visul, cât problema
visului, aşa cum o pune Ion Biberi, ar interesa cu deosebire la
nivelul abordării actuale. Punctul central al problemei visului
este formulat astfel: „poate cuprinde conştiinţa de veghe în
momentul deşteptării, în structura lui intimă, visul care ocupase
conştiinţa adormită cu câteva momente mai înainte, sau nu
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
poate aproxima decât rezultatul derivat, al structurii de veghe?
Cunoaştem deci visul prin mijlocirea categoriilor logice care-l
deformează, sau îl cunoaştem în esenţa lui nealterată?” În
consecinţă, fie că se ocupă de embriogenia viselor, de
producerea experimentală a lor, de preexistenţa visului, de
problema timpului în vis, de vise profesionale, stereotipe sau
simultane, de problema naturii profetice a anumitor vise, de
visul treaz (un întreg capitol „Funcţiile creatoare subconştiente
în visul treaz” - reţine cititorul asupra uneia dintre cele mai
proprii activităţi spirituale”) etc., fie că transcrie analize de vis,
autorul încearcă mereu dovada convingătoare a afirmaţiei sale:
„observaţiile noastre (pluralul autorului, n.n.) stabilesc
posibilitatea cunoaşterii visului în caracterele lui proprii”. În
definitiv, caracterul esenţial al visului ar fi transpoziţia. Dar şi
numai bogăţia şi „multiplicitatea de structură” a visului, fără a
socoti dinamismul celorlalte forme ale relaţiei dintre somn şi
veghe, ale sinergiei lor funcţionale, reclamă un „element
statornic şi invariabil”. Dacă nu elementul acesta, cel puţin
numele său se propune de autor: schemă – „un fel de nervură
abstractă, de ordin funcţional, dinamic, care organizează
imaginile visului”, un „principiu formal de organizare”. „Visul
se reduce astfel, în viziunea noastră, la formarea unor noi
structuri mentale, prin mijlocirea funcţională a schemei”. Însăşi
viaţa onirică, în totalitate, se defineşte tot prin intermediul
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
(puţin misterioasei şi formalistei) scheme: „Viaţa onirică, rod
al schemei şi elaborării spontane de structuri creatoare
reprezintă, în esenţă, un joc permanent de dislocări şi
reîmbinări în noi structuri, durând tot timpul somnului”. Numai
că „schema” apare ori ca o vocabulă asemenea cu oricare alta,
ori ca un ligament, neprecizat ca atare, al teoriilor clasice şi
moderne.
Dacă, deci, cartea lui Ion Biberi nu impune până la
capăt prin noutate metodologică (scontată), aceasta nu
înseamnă neapărat că pozitivitatea creatoare a paginilor adesea
pline de sclipiri general revelatoare ar fi ştirbită. Poate chiar
dimpotrivă. În cercetarea visului, a subconştientului, la noi,
departe de a se fi epuizat şi compromis o metodă sau alta,
contează mai degrabă punerea şi repunerea problemelor în
datele lor fundamentale. Iar Ion Biberi aduce realmente
contribuţii originale, printre care am numi amănuntele privind
„halucinaţia hipnagogică auditivă”, definită ca fenomen
hiperendofazic, aprofundarea problemei „imaginilor verbale”,
includerea meditativilor în categoria visătorilor, alături de
subiecţii refugiaţi în vis în urma unui eşec, de visători înăscuţi,
de „simţirile poetice”, de vizionari şi de bolnavi.
Prin manieră şi orizont, Visul şi structurile
subconştientului este o carte unică la noi.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Adam şi Eva după 60 de ani
Au trecut 60 de ani de la publicarea romanului Adam şi
Eva de Liviu Rebreanu. Cine şi cum îl mai citeşte astăzi?
Sociologii lecturii ar înregistra, probabil, alte categorii de
lectori decât unii regretatori moralişti, la apariţie. Va fi
contând, mai degrabă, destinul creaţiei, în cheie comparatistă,
dacă nu al creatorului, la trecerea timpului.
S-a decernat, de altminteri, o copioasă catalogare a
romanului drept un eşec – relativ, de la un critic la altul. O
reacţie de azi la paralelul roman – „referinţe critice” (Liviu
Rebreanu, Opere 6 – Adam şi Eva, ediţie critică de Niculae
Gheran, Bucureşti, 1974, Minerva) n-ar mai substanţia o jenă
ierarhizantă contextual, invitând, în schimb poate aventuros, o
înţelegere a spiritului lui Rebreanu pornind chiar de la Adam şi
Eva. Ca şi cum autorul ar fi făcut abstracţie de primirea criticii
şi, cât despre cititori, ar fi scris cartea, în primul rând, pentru
sine. Or după, decenii, cine citeşte Adam şi Eva are a se simţi,
cumva dinăuntru, nesuperstiţios, aproape de Rebreanu, până la
o parţială subtituire recreativă. Aşa încât, dacă Ion, de
exemplu, tradus în multe limbi, vorbeşte lumii despre sine, cu
Adam şi Eva lumea, mileniile ei se rostesc, aparent estetic şi
senzaţional, încă şi încă în româneşte.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
După cum tăietura directă a lui Brâncuşi convieţuise cu
interesul său pentru spectacolele parodic oculte pariziene de
început de secol şi, după război, cu lecturi din Milarepa, după
cum Pârvan recitase din Eminescu în timpul săpăturilor sale
arheologice, fără a-l fi comentat vreodată, ultima moarte a lui
Adam-Eva-Mahavira – Navamalika-Unamonu-Isit cu
Gungunum-Hamma cu Axius–Servila-Adeodatus–Maria-
Gaston cu Yvonne-Toma–Ileana se petrece asemenea celei a
lui Ion al Glanetaşului. Pe de o parte. Pe de altă parte, ceea ce a
emoţionat însăşi critica luată prin surprindere, mai pregnant ca
oricând o temă ce s-ar putea enunţa ca lumea în literatura
română se învederează ca lume într-un autor, şapte lumi într-o
iubire asumată quasibiografic. Cu alte cuvinte, imaginarul
românesc altoit pe realismul ancestral al lui Rebreanu se
extinde în timp şi spaţiu probându-şi propria universalitate, în
care frumosul răspunde eresului înglobându-l ca eros.
Arheologia romanului este însuşi romanul. Actuala vogă non-
fiction n-are decât să avantajeze implanturile de cultură
„învăţate”, permanenţă intelectuală, de punte, a culturii române
în genere.
Cea mai pertinentă comparaţie critică a naraţiunii, aceea
cu Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu, se face chiar în text,
într-o procedare de roman al romanului.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Superfluu a se mai evoca (vezi, totuşi, Keith), credinţa
geto-dacilor în nemurire asociată celei hinduse, câtă vreme
rămânem pe tărâmul literaturii peste orice canava religioasă
topindu-şi simbolurile în plasticităţi epice de personaje şi eseuri
poematice. Fără a fi vorba de reductibilitatea filosofiei şi
credinţei la literatură, în accepţia iubirii, acestea se transformă
în atmosferă–personaj, printr-o ipostaziere de care autorul,
oricât de somat post-factum, n-are de ce da seama. Între fondul
obiectiv şi textul ficţiunii, asimilat ştiinţei, printr-un iconoclast
cult vitalist se redefineşte cultura ca iubire, moarte, avatar. Este
încă o dovadă a universalităţii interioare a literaturii noastre o
abordare directă, prin Eminescu, prin Rebreanu a lumii.
Desigur, Rebreanu nu şi-a scris Ion şi Pădurea
spânzuraţilor ca pentru a-şi legitima Adam şi Eva în pofida
pletoriei dedublante a aserţiunilor despre roman. Faţă de firul
împământenit, ni se pare azi, propria întoarcerea ca şi
îndărătnică la autor şi operă, cu ori fără expectative de
cinematograf, deşi lectura unui regizor cu greu s-ar concepe
altfel decât acaparatoare.
Comparaţiile prilejuite la apariţie rămân incitante.
Pelerinul Kamanita de Gjellerup a fost, între timp, comentat în
publicaţii indiene de Nicolae Sberea. Thomas Mann a reapărut,
scenic, în versiune kannada şi marathi cu Hayawadana (în
această operaţie de returnare a culturilor, nu numai capetele
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
celor doi protagonişti sunt schimbate, dar şi centaurul se
reîntoarce în Ganesh, zeul cu cap de elefant). Jack London este
încorporat propriei serii în româneşte (Rătăcitor printre stele).
Capitolul Yvonne din Adam şi Eva trimite, avant-la-lettre, la
George Orwell, iar avatarul Navamalika, cel mai adesea
aceptat, reînseamnă coborâre, ca în „Cobori în jos Luceafăr
blând”, tradus cu „avatara dyviagraha” (în versiunea sanscrită a
poemului eminescian, Cătălin e, mai evident, un avatar al lui
Hyperion).
Până la sfârşit, acelaşi cu începutul, jocul din Adam şi
Eva cuprinde timpul – amintire şi prezent. O lectură în
continuare ar putea fi Jocul mărgelelor de sticlă de Hermann
Hesse. Iar din parcurgerea variantelor, aici istorie la o
temperamentală persoană întâi, nemaidublată de eros, aici
citate împărtăşite, prin empatie, cu Joyce (melodia „Malbrough
s’en va-t-en guerre/ He is a jolly good fellow”) ori cu sanscritul
Banna („Vikram”), o absenţă, în fond, a tehnicii literare
asimilate metempsihozei, o deschidere de frământare
eminesciană. Avatarii faraonului Tla s-a tipărit după Adam şi
Eva. Să bănuim că se vor mai descoperi şi de aici înainte scrieri
integrând timpul cel mare asemenea miezului de noapte, pentru
noi tot eminescian (temă a numeroase romane de ultimă oră
sub impulsul, posibil, al cărţii lui Salman Rushdie, The
Midnight’s children).
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
După şaizeci de ani, Adam şi Eva se oferă, aşadar,
redescoperirii şi lecturii, la un nou avatar, până la a ne îmbia
iluzia neperimării în veac a scrisului fie şi prin această
categorie nespusă a avatarului literar, făcând din soarta
postumă a unei opere corecţiunea recitirii ei ca o retrăire prin
scriere. Convenţia început-sfârşit abia-l face pe cititor părtaş la
recunoaşterea de sine, ca un Katharsis. Dar opera este o Katha,
o poveste, ce se putuse numi cândva Katha upanishad.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
John Hohenberg: Ziaristul profesionist. Ghid de practici şi principii ale mijloacelor de informare,
1973, New York
Un ghid ziaristic nu mai e astăzi o contradicţie în
termeni. Vechea „şcoală a străzii” a fost înlocuită aproape
pretutindeni de instituţii specializate în formarea ziariştilor. În
consecinţă, există deja cărţi şi manuale clasice în domeniu. Mai
rar, s-ar spune, ziaristul însuşi se află în centrul unor asemenea
tratate. Este situaţia, fericită – poate şi unul dintre motivele
reeditării pentru uzul mai multor colegii americane – a cărţii
profesorului John Hohenberg de la Şcoala superioară de
ziaristică a Universităţii Columbia, administratorul premiilor
Pulitzer.
Un ziarist arată ca profesiunea sa, îşi intitulase John
Hohenberg o altă carte. Biograf al marilor reporteri,
antologator al deţinătorilor premiului Pulitzer, reporter el
însuşi, profesorul se adresează, de predilecţie, noului venit în
profesiune, şi o face de pe platforma unor înalte standarde
ziaristice, nesupunând normării creaţia propriu-zisă,
dimpotrivă, stimulând-o printr-un joc nesfârşit al modelelor şi
accepţiilor.
Cele patru secţiuni ale cărţii (28 de capitole)
abordează: (1) munca ziaristului şi principalele sale
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
instrumente – limbă, metode şi procedee fundamentale; (2)
folosirea acestor instrumente în presa scrisă şi audio-vizuală;
(3) reporterul – figura-cheie în orice formă de ziaristică,
responsabilităţile, practicile, considerentele etice, precum şi
legile care reglementează munca ziaristică; (4) cele mai noi
aspecte ale presei americane – orientarea către serviciul public
a mijloacelor de informare, aprofundarea reportajului,
interpretarea şi analiza în coloanele de informaţii, folosirea
documentelor, amplificarea relatărilor din domeniul
consumului, ilustrarea ecologiei şi a altor specialităţi,
schimbări în atitudinile şi cerinţele profesiunii... Autorul însuşi
descrie în maniera aceasta conţinutul cărţii sale, în prefaţa la
ediţia a treia, de care ne ocupăm. Dacă fiecare cititor va
parcurge, la momente diferite (în procesul formării), un capitol
sau altul, dacă personalitatea şi creaţia ziaristică se
aproximează în modele de mare claritate şi utilitate, finalmente,
ne dă de înţeles autorul, rezultatul, presa ca atare contează,
mesajul acesteia, conceput ca serviciu public – „astăzi este o
tendinţă, mâine va fi o necesitate” (p.541).
Este vorba deci, în primul rând, despre profesionistul
american, despre presa pe care cei 60.000 de ziarişti ai acestei
ţări o servesc. Aşadar, profesorul este deplin îndreptăţit să
afecteze, de exemplu, 25 de pagini reportajului crimei, alte 8
scrierii necrologului etc., dar şi acestea se topesc în cele 600 de
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
pagini ale cărţii concretizând un tablou exhaustiv al cerinţelor
profesiunii. De altfel, cartea este scrisă cu o vervă ce conferă
chiar finalităţii didactice o atractivitate, pe care poate numai
ziaristica de înaltă clasă o poate prilejui. Transcriind titlurile
(ziaristice, încă ex cathedra), reţinem o structură, fără a uita că
subcapitolele şi, mai ales, secvenţele analitice şi de idei,
citatele şi reflecţiile, pe cât de sclipitoare pe atât de practice,
alcătuiesc substanţa şi originalitatea autorului:
Partea I. Practica de bază în ziaristică. 1. Ziaristul. 2.
Operaţia informaţiei. 3. „De ce”-ul stilului informaţiei. 4.
Folosirea limbii. 5. A scrie ştiri înseamnă a scrie clar. 6.
Pândeşte (veghează la) aceste lucruri!
Partea a II-a. 7. Structura de bază a informaţiei. 8.
Biografie pentru milioane. 9. Cum străbat ştirile timpul şi
spaţiul. 10. Ştiri care nu plac nimănui. 11. Mânuind subiectul
(story) în rescriere. 12. Dimensionând caseta (interlinia, „the
lead”). 13. „Du-te cu ce-ai încropit!”. 14. Interesele umane în
informaţie. 15. Angrosiştii (Wholesalers) de ştiri. 16. Ziaristica
radio tv.
Partea a III-a. Principiile reportajului (reporting). 17.
Vieţile unui reporter. 18. Reguli nevăzute ale reporterului. 19.
Mijloacele de informare şi relaţiile publice. 20. Reportajul
despre afacerile publice. 21. Presa şi legea. 22. Reportajul
crimei. 23. Mijloacele de informare şi tribunalele.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Partea a IV-a. Ziaristica interpretativă. 24. Politică,
guvern şi mijloace de informare. 25. Opinie publică, polling şi
alegeri. 26. Marea poveste: Washington, O.N.U., lumea. 27.
Specialistul. 28. Ziaristica, serviciu public.
Apendice: I. Glosar pentru ziarişti; II. Model de „Style
Book”. III. Termeni şi simboluri tipografice; IV. Standarde
pentru ziarişti. Index
Reporter, analist, interpret şi câteodată participant la
istoria timpului său – dar „ce (pentru început, nu cine) este un
ziarist”? Se citează răspunsul, din 1904, al lui Joseph Pulitzer,
care-l vede ca un matelot pe puntea vaporului statului veghind
la salvarea lui, se rememorează vitalitatea, ca virtute supremă a
reporterului, după James Reston, vigilenţa, după Walter
Cronkite, sportivitatea, după Wes Gallagher. Tânărului ziarist îi
vorbeşte, peste timp, chiar Clemenceau – „Tinere, când scrii o
propoziţie, foloseşte un substantiv, un verb şi un complement.
Dacă vrei să utilizezi un adjectiv, trebuie să ceri permisiunea
mea” –, având replica lui Winston Churchill – „Mi-a intrat în
oase structura esenţială a propoziţiei engleze obişnuite – care e
un lucru nobil” –, ori a dr. Rudolph Flesh – „Urmează
exemplul reporterului care a explicat că tularemia înseamnă
febra iepurelui”. Evident, citatele reluate ilustrează tot altă idee
despre posibila definiţie a reporterului, pe care John Hohenberg
o reia neostenit: „Principalele datorii ale reporterului sunt de a
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
scrie minuţios şi exact ştirea, exprimând adevărul, de a-i
explica sensul prin folosirea atmosferei de fond şi interpretării,
de a-şi proteja sursele, când e necesar, a respecta asemenea
confidenţe pe care e dispus să le accepte” (p. 327). „Este o
nevoie demonstrabilă a scrisului specializat azi la fiecare nivel
al ziaristicii” (p. 496). „Orice ziarist experimentat ştie că el nu
trebuie doar să se facă înţeles pe el însuşi. El trebuie, de
asemenea, să fie sigur că nu este niciodată rău înţeles” (p. 79).
Ce este ştirea? Academice sau ridicule, răspunsurile ar
fi tot atâtea cât numărul ziariştilor. Cu peste cincizeci de ani în
urmă, Dean M. Lyle Spencer vedea în ştire orice eveniment,
idee sau opinie care este actuală, care interesează sau afectează
un mare număr de oameni într-o comunitate, şi care este
capabilă de a fi înţeleasă de ei. Au venit definiţii cinice, după
care ştirea este orice n-ai ştiut ieri (Turner Catledge) sau ştirea
a ceea ce editorii spun că este. Caracteristicilor tradiţionale ale
ştirii – exactitate, interes, oportunitate (actualitate), John
Hohenberg le adaugă, într-un veritabil cult al clarităţii,
explicaţia; persoane şi locuri, surse şi tehnici, toate media – de
fapt, există ştiri în orice dacă ştii unde să le cauţi. „Câteodată o
declaraţie devine ştire pentru că nu e adevărată” (p.81). Cei
cinci celebri W şi un H (who, when, where, what, why, how)
apar azi, după ziarist, în chiar prima propoziţie (care, dacă prin
1930 putea număra 60-70 până la 100 de cuvinte, azi nu
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
depăşeşte 20-25). „Structura unui subiect de ştire (a news
story) este puternic influenţată de cinci factori. Aceştia sunt
forma ştirii înseşi, timpul şi spaţiul avute la dispoziţie pentru
înregistrarea ei, măiestria scriitorului (the writer) şi natura
mijlocului său de comunicare” (p. 129). Inutil, aparent doar, a
mai aminti că ştirea este viaţă, trebuind să respecte modelele
acesteia (în forma unei piramide răsturnate).
O problemă ţinând nu numai de etica informaţiei, dar de
conţinutul ei - este ştirea întotdeauna rea? se defineşte presa
drept catalog al ororilor? N-ar fi întregul adevăr, câtă vreme
s-au acordat premii Pulitzer pentru campanii de protejare a
resurselor naţionale, împotrivă poluării pământului, mării şi
aerului, pentru restaurarea ordinii în comunităţi devastate de
calamităţi naturale sau sociale. „E drept, orice editor sau
director de actualităţi care vrea să prezinte pornografie,
delincvenţi cuţitari, romanţe hollywood-iene, violenţă smintită
şi altele asemenea, poate s-o facă cu efort puţin. Dar cere
muncă a găsi ştiri despre copii fericiţi, familii mulţumite şi
naţiuni paşnice. Şi acestea sunt o parte a ziaristicii, chiar dacă
nu sunt adeseori la fel de proeminente în ştiri ca evenimentele
care sperie publicul” (p.81).
Scriitorul, în toate formele de ziaristică, recomandă
Hohenberg, trebuie să fie rece, detaşat, chiar sceptic atunci
când abordează materia sa. Totul depinde de abilitatea
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
scriitorului de a se concentra şi de a-şi face astfel munca
eficientă. Pasiunea creativ- normativă a autorului iese la iveală,
nu întâmplător, tocmai în numeroasele pagini despre folosirea
limbii în munca (de scriitor) a ziaristului.
A învăţa să scrii este inepuizabila preocupare, începând
cu studenţii în lizibilitatea ziaristică până la seniorii meseriei.
„Obiceiul de a scrie e important. Talentul e important.
Cunoaşterea cititorului e importantă. Dar nimic nu este mai
important decât neîntrerupta practicare a scrisului” (p.96). În
plus, „când moare un preşedinte ori începe un război, când e
ales un nou papă ori când se lansează o rachetă spre lună,
informaţia (the story) trebuie scrisă repede. Textul (the lead) va
ieşi din maşina de scris în câteva secunde dacă este vorba de
agenţia de ştiri, ziarul din tipografie sau difuzarea imediată prin
unde” (p.191).
Regula folosirii corecte a limbii este esenţială în
ziaristică. Ziariştii au datoria unor standarde cel puţin la fel de
înalte cât ale celor mai educaţi dintre cititori, ascultători,
privitori. Copiii-problemă ai ziaristicii sunt cei ce nu rostesc şi
nu scriu corect. Şi examenul de gramatică ziaristică pe care
Hohenberg îl întreprinde, în capitole speciale dar şi de-a lungul
întregii cărţi, face dovada unei cvasiuniversalităţi a
problematicii dincolo de graniţele limbilor. În materie de verb,
de exemplu, „câteva din cele mai mişcătoare şi dramatice
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
evenimente mondiale pot fi spuse cel mai bine folosind un verb
intranzitiv” (p.68): Roma- Papa a murit azi; accentul pus în
istoria ziaristicii pe utilizarea verbelor la diateza activă rămâne
actual, dar sunt cazuri în care un verb la diateza pasivă este cel
mai de efect: Houston – Doi astronauţi americani au fost
aselenizaţi.
Un sfert din limba engleză scrisă ar fi compusă din zece
cuvinte (the, a, and, to, of, in, I, it, is, that) ... 850 de cuvinte
(din cele 60.000) ar forma engleza de bază. Hohenberg se
ocupă de cuvinte scrise greşit de vechi şi noi generaţii de
ziarişti, de cuvinte obosite (totuşi, „un cuvânt este clişeu când
vine fără sens” – dr. Bergen Evans), de cuvintele şi expresiile
la modă. Chiar redus la simple liste de erori, comentariul,
uneori ironic, se păstrează, regăsindu-se şi în traducere:
Consens de opinie. Un consens înseamnă opinie.
Pionier timpuriu. Cât de târziu e un pionier?
Monopol întreg. Ori e monopol, ori nu. Taie „întreg”.
Cel mai unic. Nu poate fi. Taie „cel mai”. Este cum ai
spune: cineva e foarte mort.
Repetă încă o dată. Asta înseamnă a repeta: încă o dată.
Fapte adevărate. Când sunt faptele false?
Două alternative. O alternativă se referă la o alegere
între două lucruri.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Deşertul Sahara, dar Sahara înseamnă deşert. Munţii
Sierra Nevada, dar Sierra înseamnă munţi... Astfel, ca întreg
opusculul lui Hohenberg, terapia împotriva plăgilor lingvistice,
de orice fel, se desprinde şi se aplică pe cont propriu.
Profesorul ziarist nu face decât să asiste, printr-un vast
instrumentar tehnic şi o strălucită interpretare critică, la
formarea noilor ziarişti, pe de o parte, la spectacolul în eternă
schimbare al presei întregi: „Odinioară, mâzgălelile poliţiei,
tribunalele şi birourile guvernamentale ofereau cele mai multe
ştiri. Astăzi, nici un editor care se respectă nu poate ignora
ştiinţa, sănătatea şi educaţia, mediul înconjurător, consumul şi
drepturile civile, decoraţiile interioare, şoselele şi
resistematizarea urbană, ştirile aero, auto şi navale, dezvoltările
din alte zone care erau puţin abordate în anii ce s-au dus”.
(p.83).
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Itinerare indiene
Editorial
Am fost onoraţi să găzduim, în sala „Istrate Micescu” a
Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu”, simpozionul
„Globalizare sau ceea ce este mic este frumos” (Globalization
or small is beautiful) organizat de Asociaţia Culturală Româno-
Indiană, în colaborare cu Ambasada Indiei în Bucureşti.
Ne aflăm astfel în continuitate cu activităţile inovative
de comunicare pedagogică - am început acest an, 2001, al 121-
lea al Bibliotecii, cu o conferinţă semnificativă a profesorului
George Văideanu, „Promovarea interdisciplinarităţii în
învăţământ. Experienţe trăite”. Fiind conectaţi la reţelele de
informaţii educaţionale din lume şi din România, ni s-a
întâmplat să trăim, subiectiv şi instituţional, după 1989, o
experienţă profund educaţională, experienţa indiană.
De un an funcţionează, ca secţiune a bibliotecii noastre,
chiar o „Bibliotecă indiană”, inaugurată de E.S. Rajiv Dogra,
Ambasadorul Indiei, care a auspiciat (patronat) şi neuitate
„Freedom series” ori programul de referinţă „Mircea Eliade
între două lumi - România şi India”, organizat în colaborare cu
Asociaţia Culturală Româno-Indiană.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Mai mult decât o temă la modă - chiar dacă termenul nu
este inclus încă în enciclopediile americană sau britanică, dar
se confundă aproape cu Internetul - globalizarea ne implică,
mai superficial sau mai alienant, pe fiecare dintre noi. Într-o
bibliotecă informatizată, cum este şi a noastră, cu deschidere
naţională, ne bucurăm de a număra printre piesele de
patrimoniu, temeiuri apreciate şi de Immanuel Kant, precum
Orbis Pictus de Ioan Amos Comenius, o ediţie „recentă” din
1798, al cărei articol-prolog, Mundus, enumeră cerul înstelat
(habet stellas), norii plutind în aer, păsările zburând sub nori
(volant sub nubibus), peştii înotând în apă (natant in aqua),
pământul cu munţi, păduri, câmpuri, animalia bruta &
homines. Mundus universus e quatuor constat elementis, quae
sunt: aer, ignis, aqua & terra.
Infinitul tezaur sanscrit respiritualizează universal
lumea noastră atât de încercată, în schimbare de paradigmă
poate şi de dharma. Să reamintim, peste glorioasele sisteme de
gândire indiană, cele patru mahavakyas:
• prajnanam Brahma (inteligenţa este Brahman) vide „tata
Brahma, tata Brahma” la Eminescu
• aham Brahmasmi (eu sunt Brahman cf. „Eu sunt Luceafărul”,
la Eminescu)
• ta tvam asi (tu eşti acela; vezi acest titlu în Eminescu)
• ayam atma Brahma (sinele este brahman)
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Impactul Indiei asupra lumii de astăzi nu este un alt
globalism, chiar dacă hindi este o limbă globală, de recunoscut
ca limbă ONU, iar spiritualitatea ei, sanatana (vedica) hindusă
ori global istorică ne întâmpină la tot pasul în forme de artă şi
trăire reflexivă între satsanga şi sadhana.
Poetul Kabir, născut acum 600 ani, a fost „anunţat” în
Vede şi în Ramayana, numele i se află în Koran, zeci de poeme
ale sale sunt incluse în Adi Granth, cartea sfântă sikh. Un
templu Kabir este „mic”, de 3x3x3 metri, pentru o singură
persoană - în interior cu patru pătrate în relief, Vedele în
centru, prasad-guru, locul credinciosului.
Intrând într-un astfel de templu, în Trinidad, m-am
simţit în „templul meditaţiei” proiectat de Constantin Brâncuşi
pentru Yaswant Holkar Rao, maharajahul din Indore. El
prevăzuse patru păsări (patru măiestre), ca Vedele, chiar dacă
panditul a întrebat, imediat, ce a fost înaintea Păsărilor. Poetul
de căpătâi al lui Brâncuşi a fost Milarepa, un alt poet sfânt, ca
şi Kabir sau Eminescu, iar Brâncuşi însuşi este „sfântul din
Montparnasse”, titlul romanului lui Peter Neagoe.
Ca români, anul Brâncuşi, ne prilejuieşte aşadar, dintru
început, o meditaţie spirituală, apropiată de spiritualitatea
indiană „globală”, dar şi de „globalizarea”/ „cealaltă”
regionalizare, revăzută nu numai economic sau politic, dar ca
difuzare de cunoaştere, altfel având ca efecte pierderea
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
contactului direct şi sensorial între noi înşine şi realitate,
pierderea ireversibilă a identităţii culturale europene, tulburarea
evoluţiilor inter-regionale, pierderea relaţiilor cu al treilea
partener etc.
Oricât ne-am îndrepta spre o altă „Brave New World”,
ar fi prea deprimant pentru noi românii, nu şi pentru indieni,
credem, să ne simţim excluşi ori „traduşi” în exclusivă
regionalizare/localizare faţă de cunoaşterea „globală” sau
„Global Camelot”, cum se intitulează cea de-a patra conferinţă
„Globalization Management Strategies”, May 30 - June 1,
2001, Washington DC.
Deloc consolator pentru unii ca noi, Fritjof Kapra
observă, în zorii secolului al XXI-lea, două evoluţii bazate pe
reţele şi noi tehnologii: una ar fi creşterea capitalismului global
şi al Network Society, cealaltă, crearea unor comunităţi
sustenabile, incluzând alfabetizarea ecologică şi practicile de
ecodesign.
Arătând, aici, o dragoste românească faţă de India,
cităm începutul unui articol din „International Herald Tribune”
de Stanley Weiss: „Şocurile ulterioare devastatorului cutremur
din India se resimt la tot pasul în această capitală (New Delhi)
în forma arătării cu degetul a nivelului şi eforturilor de
ajutorare. Dar chiar o tragedie de asemenea proporţii masive nu
va ţine lung timp India de a-şi îndrepta din nou atenţia în afară.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Şi aceasta include întoarcerea la iubirea care dă să înflorească
între SUA şi India”.
Un ultim exemplu între local şi global: WUR, World
University Round Table Arizona, a pornit de la sau a (re) ajuns
la J.A. Comenius, din al câtelea motiv, dacă nu primul - oricum
nu ultimul: John Zitko, preşedintele fondator, este originar din
Boemia globalistului rozicrucian de acum peste patru secole.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Între indoeminescologie şi orientopoetică
De un timp, în campusul Delhi University, încă din
1977, ceea ce împărtăşeam cu studenţii şi cu orice persoană
întâlnită începuse să se numească, într-o doară,
„indoeminescologie”. India văzută de Eminescu magnetizase,
de un secol, minţile de la noi – Amita Bhose, şi colegial, era cel
mai recent „challenge” din ce în ce mai puţin bengalez şi mai
mult carpatic –, cum ar vedea, simetric, India pe Eminescu,
aceasta abia dacă se putea rosti ca o întrebare, necum un
răspuns, oricum un program spiritual de afirmare etc. Din
1981, fără o „constituţie” formală, cel târziu la două săptămâni,
cu anunţ preluat de „Indian Express”, „Times of India”, „The
Statesman” ş.a., se derulau reuniunile Academiei Internaţionale
„Mihai Eminescu”, una dintre publicaţiile sale, „Latinitas”,
inserând în numărul 8/1983, la centenar, Doina în originalul
eminescian şi în versiuni hindi şi engleză, astfel încât, pe
nevăzute – ca mai tot ce este pe viaţă şi pe moarte în
„eminescologie” – soarta editorului se pecetluia şi în 1984, mai
mult speriat, dar şi susţinut înţelept de către
rector/vicechancellor, prof. Gurbaksh Singh, profesoratul meu
se reteza, ca de la sine, pentru o întoarcere deloc glorioasă, pe o
sincopă, o doină cu variaţiuni, poate pentru mai târziu.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Hulitul centenar al morţii lui Eminescu s-a învederat şi
în pelerinaje în toată România ale lui Dimitrie Vatamaniuc. Am
avut onoarea a face caz de Indoeminescologie şi în compania
Domniei Sale, care, în 1999, conducea Academia
Internaţională „Mihai Eminescu”, în continuitate cu Amrita
Pritam, Eugen Todoran, Alexandru Surdu. Cine nu-l comânda
pe Eminescu, uneori cu bocete chiar, ca într-o eliberare întru
cultul morţilor, dacă nu neapărat estetic-empatică, altfel
aproape de ruşine în comentariile politizante pe invers de mai
târziu, la rigoare nu mai puţin suspecte decât ale eternilor
represatori ai doinei? La Institutul de (...) Biologie – invitaţie
primită fie prin intermediul lui Romulus Vulcănescu, fie prin
tatăl unui copil supradotat – am propus tema miezului de
noapte, la modă în lume chiar atunci, comentând în paralel
Mureşan de Eminescu şi Midnight children de Salman Rushdie
(când, în 1993, în timp ce revizitam India, am primit, în ţară, o
ameninţare cu moartea din Iran, acesta mi-a venit în minte ca
posibil motiv formal, împreună cu un articol despre Rushdie
publicat în „Evenimentul”, dacă nu planul întrunit al serviciilor
secrete din ţările respective, cu pleznirea exemplificativă a
unor ţapi ispăşitori, încă o dată, nevăzuţi, dar, cine ştie, cu ecou
unde-o fi trebuit).
La un congres antropologic în Beijing, în iulie 2000,
organizatorii mi-au programat trei comunicări la o secţiune de
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
antropologie biologică – iarăşi midnight? –, replasându-mă în
atmosfera din 1989 (în Grădina Botanică din Cluj, închipuisem
o discuţie între Mureşan şi Eminescu). Între timp, după
„doine”-oraşe româneşti, însemnasem Balada Calcuttei. În
căutarea formei Mircea Eliade, pe o corespondenţă, acum, în
Beijing: Orientopoetica. Fenomenul chinez avansează.
Îmi începusem predestinarea anonimatului
eminescologic (pe somaţia că nu aveam aprobare pentru
„academie”, o erijasem, totuşi, drept „ancademie”) cu lucrarea
de stat Mitul lui Zalmoxis la Mihai Eminescu şi Lucian Blaga
(1966) şi doctoratul Baudelaire şi poeţii români.
Corespondenţe ale spiritului poetic (1975). Un „templu în
elicopter”, cu Eminescu, spre „anul” (2000), abia de va fi
cântărit cât debitarea „duioşiei” în poezie, nescrisă, pentru
„Lumina”, cum nici Ramayana lui „Eminescu” – soka (durere)
prefăcută-n sloka (vers) / „melancolia-mi... se face vers”;
Hanuman versus Călin Săgetătorul; arcul pierdut al lui Rama
(aici, Kamadeva, Diana, Cătălin, Ramul):
Aripi are iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Puse-o floare-atunci în arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu deştept...
Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Şi-al iluziei deşerte.
*
Ah! Acum crengile le-ndoaie
Mânuţe albe de omăt,
O faţă dulce şi bălae,
Un trup înalt şi mlădiet.
Un arc de aur pe-al ei umăr,
Ea trece mândră la vânat
Şi peste frunze fără număr
Abia o urmă a lăsat.
*
Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Cum ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
*
Teiul vechi un ram întins-a
Ea să poată să-l îndoae,
Ramul tânăr vânt să-şi dee
Şi de braţe-n sus s-o iee,
Iară florile să ploae
Peste dânsa.
Plânsul ancestral la naştere – „Apele plâng clar
izvorând în fântâne” –, nu şi la moarte – „Chiar clopotul n-a
plânge cu limba lui de spijă/ Pentru acel de care norocul avu
grijă” – ne păstrează în atmosfera nemuririi daco-hinduse, în
timp ce tardiva, încă trilogiaca tao, la Lucian Blaga, se
arcuieşte peste versul său dintâi – „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii” – a fi şi ahimsa şi tao. Din punct de vedere
orientopoetic (-chinez), Eminescu şi Blaga ar putea trece drept
laotzieni, faţă de confucienii de la Nicolae Milescu Spătaru la
George Călinescu.
„Vestitul Lao-tse, filosoful chinez, în cartea sa intitulată
Tao-Te-King (Cărarea spre virtute), era un aprig protecţionist.
El nu voia nici import, nici export şi, dac-ar fi putut aranja
poporul – cel chinezesc, se-nţelege – după statul său ideal,
nicicând un fir de grâu chinezesc n-ar fi ieşit din Împărăţia
Mijlocului, nicicând botină engleză n-ar fi pătruns în regiunile
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Fiului Soarelui” (M. Eminescu, „O lege maghiară contra
esportului nostru”, 1880, în Opere, vol. XI, p.155-156).
„Drumuri de fier străbat ţara în toate direcţiunile ei,
anuităţile străbat bugetul în toate cifrele lui, apoi mai armată,
mai şcoli, mai patrioţi reversibili, mai cetăţeni persecutaţi de
peste Prut în sute de mii, toţi aceştia ne-au silit să părăsim Tao-
te-king, Cărarea spre virtute, în care nu existau nici crime, nici
procurori, nici escrocherii, nici tribunale, nici codici, nici
necesitate de ele, nici civilizaţie, nici datorii publice, şi să
apucăm calea conexiunilor de interese, să vindem produsele
noastre brute oriunde şi cât se poate de scump, pentru a putea
subveni tuturor trebuinţelor sociale şi ale statului”.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Colocviu în Delhi punjab
A trăi în India, ca român, înseamnă în bună parte a te
elibera de mituri. Literar, şi de proiectat intensităţile greco-
latine ale post-ancestralităţii tale danubiene vastităţilor
sanscrito-prakritice perpetuate secol de secol şi clipă de clipă la
adăpostul Himalayei şi al oceanelor. Împrumuturilor
conceptuale Vest-Est le este de preferat o colocvială speranţă
că te înţelegi însuţi înţelegând scriitorul indian cu care stai,
upanişadic, de vorbă, surpriza de a te simţi înţeles de el, care se
aşteaptă înţeles de tine.
Amrita Pritam este preşedintele unui proiect poetic unic
în lume, Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, un
şantier de pace orientat către mai buna cunoaştere a
capodoperelor omenirii. Este harul ei de mare poetă de a te
face, atunci când îi vorbeşti, să te simţi mai aproape de
Eminescu şi Brâncuşi. Iată însă, că în primăvara asta, ca lui
Baudelaire altădată, cinci poeme ale Amritei i-au fost judecate
de Gurdwara ca pentru o excomunicare. Aflată în maximă
glorie, poeta a mai învins o dată drumul de sine spre inima
cititorilor ei, printre care şi noi depăşind o ordalie poate
nenumerotată. Unul dintre poemele incriminate este Singh:
Aveam de acoperit goliciunea/ Sensurilor.../ Astfel că le-am
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
îmbrăţişat/ Cu braţele vorbelor/ / Se împiedică oare acum
vorbele/ De orice Cod Etic?/ Vorbele astea întorcându-se/
După Violul Sensurilor/ Şi ruşinate faţă la faţă/ Neputând a-mi
privi în ochi (...)
Profesorul Gurbakhsh Singh, şeful Departamentului de
limbi indiene moderne de la Universitatea Delhi, consideră
poezia modernă punjabi drept cea mai non-mistică, lumească,
realistă, progresistă în abordare şi, până la un punct, de
asemenea, obscură şi vagă. Deşi i se pare, în general, a fi
nepalatabil pentru un scriitor să-şi laude colegii contemporani,
admite totuşi că Amrita Pritam este unul dintre cei mai faimoşi
şi fini poeţi moderni punjabi. Poezia sa, a lui Singh,
mărturiseşte a fi anti-război şi anti-Dumnezeu, condamnând cu
putere valorile vechi, într-un limbaj simplu, neobsedat de
comparaţii şi metafore. Poezia va supravieţui atâta timp cât
omul va exista pe pământ, cu toate că îşi va schimba temele,
abordările, stilurile şi dicţia, mereu-mereu, potrivit
schimbărilor din viaţa şi timpurile viitoare. Crede că, prin
răspândirea educaţiei ştiinţifice şi a cunoaşterii, poezia viitoare
va fi mai seculară, constructivă, educativă, internaţională, mai
inteligibilă şi artisticeşte sugestivă şi îmbucurătoare; va fi mai
puţin obscură, mistică ori îngustă în abordarea problematicii
vieţii acelui timp; oamenii au nevoie de poezie pentru că vor să
se bucure de ritmul şi muzica rostirii, să se înţeleagă pe ei înşişi
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
prin mediul limbii, dar nimic nu poate fi spus în absolut despre
viitorul poeziei şi nici măcar al omenirii.
Acasă la romancierul Raj Gill, mai nou scriind nu
numai în engleză, dar şi în punjabi, îi văd un fel de mândrie că,
de curând, scriitorii punjabi s-au organizat, asemeni celor din
Kerala, într-o societate cooperativă industrială („industrială”
pentru că se referă şi la procesul editorial-tipografic şi pentru
că este adjectivul obligatoriu oricărei societăţi profesionale în
India de azi). Îi spun că am în minte un Punjab văzut mai mult
în ziare, prin studenţii mei, nu prin Gurdwara, ci prin versurile
Amritei Pritam ori romanele sale, şi ale Amritei şi ale lui Gill,
prin respingerea de către Gurdwara a unor versuri. Scriitor
punjabi? Nu e fericit să vorbească despre unul punjabi, bengali,
indian, asiatic, un scriitor nu poate fi limitat la un loc, la un
timp, o politică, o societate, o economie. Scrie cu încredere
despre Punjab, despre Delhi, pentru că le cunoaşte mai bine,
dacă scrie despre Bombay merge acolo să se verifice şi la fel se
va fi întâmplând şi în Anglia ori în America; dincolo de
expresie, de intensitate, mai mare sau mai mică, relaţiile,
conţinutul vieţii oamenilor nu diferă din Australia până în
Rusia ori America, sunt comune pretutindeni. Conflictul (gen
Gurdwara-Amrita, n.m.) apare când scriitorul e politicizat ori
neagreat dintr-un punct de vedere ortodox religios. Ca scriitor,
eu pot vedea în surâsul unei prostituate divinitatea în forma ei
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
perfectă, ceea ce nu se acceptă în ortodoxia aşa-zisului adevăr
religios pur (după care, bunăoară, n-ai voie să fumezi, n.m.);
cam 30 % dintre locuitorii Punjabului fumează, mai ales în
centura Malva, în Ferozpur, Patiala, Bathinda. În alte clime,
primul ghiocel după zăpadă nu ţine de spiritualitate? De ce
trebuie cineva să-şi impună religia lui? Sentimentul pe care îl
are un religios mergând la biserică (Gurdwara, n.m), recitând
din cartea sfântă (Adi Granth, n.m.) eu îl am dacă pot ajuta
lumea din jur; văd un câine tăiat de maşină, trăgând din greu să
moară, iau o piatră şi-l omor; am făcut-o, a fost cea mai divină
formă a religiei pentru mine, nu am putut folosi arma, eram
departe să am timp să vin acasă să-mi iau puşca să-l eliberez cu
ea de durere. Interlocutorul meu are doi câini. Dau să mă
interesez, pe ocolite, de puşcă; am uitat complet de faima pe
care o au vânătorii ca povestitori, plus că puşca era acasă; o
avea, la lucru, altădată, şi urmărea o pereche de cocori-
domnişoară, a ochit, când ei au început să se drăgostească, timp
de 20 de minute; nu i-a mai tulburat; Valmiki, mi-am amintit
cu vocea în urmă, şi-a început Ramayana tocmai văzând
pasărea desperecheată de un vânător, auzindu-i durerea,
„şoka”, şi prefăcând-o în vers, „şloka” (una cu „melancoli-
mi...se face vers” la Eminescu). Şi dragostea păsărilor anume
nemaiîmpuşcate amuţise glonţul printr-un farmec, printr-o
estetică necomune.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Vânătoare – pentru a ucide? – nu, vânez numai o pasăre
în zbor, îi dau o şansă. Vânătoarea continuă, în grup, de data
asta, în junglă în Muzafarpur Nagar, unde careva
neexperimentat a rănit în stomac un bou albastru şi a fost
împins, sub ameninţarea puştilor celorlalţi, să-l urmărească trei
ore pentru a-l reîmpuşca – altfel ar fi fost cum ai părăsi un
copil. Începând cu al şaselea Guru (al sikhilor n.m.), toţi au fost
vânători. Iar domnul Gill excelează, în fapt, în campaniile de
protecţia speciilor, intervenind cum s-a întâmplat în cazul unor
împuşcări ilegale de oi albastre, de raţe negre. Vreau să-mi
sfârşesc viaţa retrăgându-mă în junglă. De ce voi fi crezut, i-o
şi spun, că acolo se va fi începând? Aşa a început şi gazetăria,
în 1962, la „The Hindustan Times”, refuzat întâi de editor la
ideea unui reportaj la zoo – nu va citi nimeni –, s-a dus totuşi,
găsind pentru prima oară o barieră biologică trecută: o pereche
de urşi himalayeni se înmulţiseră în captivitate; povestea a
mers pe pagina întâi, iar în prezent toate ziarele au rubrici
permanente asupra vieţii animalelor. Când merg la zoo, pot
mângâia mai mulţi tigri, care mă cunosc.
Scriitorul este, esenţialmente, un vânător, nu pentru a
ucide. A scrie e cea mai fericită profesie, n-am judecat
niciodată lumea, reţin reacţii, emoţii, scriu „about” nu „on”
lume, încerc să fiu cât mai aproape de realitate. Vreau să
vorbesc cu ziaristul. Presa indiană, spune, e, de departe, cea
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
mai liberă presă din lume – vezi şi campania împotriva lui
Mishra, posibilă numai în India (o prelungită revoltă, în scris şi
în stradă, în iarna lui 1982 - ’83, a majorităţii ziariştilor indieni
împotriva unui decret, limitând dreptul de exprimare, propus în
statul Bihar, dar cu influenţă la nivelul presei întregii ţări –
n.m.). E controlată numai de editori; dacă au existat plângeri, la
editor, împotriva mea, el le-a trimis la mine, ori de unde ar fi
venit; în timpul stării de urgenţă a fost cenzură totală. Eram
reporter şef. Cineva a pus, ca titlu, la ştirile zilei, „starea
vremii”. După câteva paragrafe „pe linie”, alunecam, ziariştii,
în propoziţii care spun adevărul. Presa zilnică e singura
naţională, periodicele sunt locale; cotidianele se difuzează în
toată ţara; presa nu influenţează omul comun, altfel nu s-ar
perpetua greşelile guvernului; influenţa e la vârf – guvernul,
parlamentul, industriaşii, universităţile; caracterul personalităţii
unei ţări se află în universităţi, nu în ziare ori guverne; noi
publicăm ceea ce se formulează în mediile academice, suntem
maşini de diseminare, le facem simple şi le răspândim, altfel
cum va înţelege lumea programul naţional de integrare
agricolă, de exemplu, dacă-i va fi prezentat ca în comisia
naţională de planificare?
Vorbeşte iarăşi scriitorul, un comunicator. Vin din
scrisul informaţional. Lumea scrie în stil de poveste. O familie
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
de indieni sudici veniţi acum 40 de ani, în timpul războiului, în
Delhi, într-o colonie punjabi, când mi-au citit Rape (Viol),
m-au vânat să-mi spună că n-au ştiut până atunci atât de mult
despre Punjab; acei 40 de ani i-au pregătit pentru a-mi citi
cartea.
Comunicarea în India e inhibată de sistemul de castă;
pandit-ul nu vorbea celor fără castă; abia încep doi să
vorbească şi se iau la ceartă, nu pot sta de vorbă ore. De ce
suntem romantici? Pentru că suntem bogaţi în anotimpuri, norii
musonului sunt cei mai îndrăgiţi dar şi cei mai romantici.
Delhi, vara lui 1983
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Bara 12
„Bara”, în hindi, este 12, câte întrebări i-am scris pe o
hârtie, într-o doară, prietenului meu Vinod Seth, la despărţire,
după ani de conversaţii şi traduceri. Mi-a oferit un răspuns-
fluviu, vădindu-l aşa cum e. Reţin, pentru acum, unele
fragmente, manuscrisul hărăzindu-i-l pentru arhive poetice din
Utopia. Eram în căutare (1) de formulări-caracteristici poetice
indiene, acum hindi, întoarse, fără menajamente, în poezie-
India. Sensul şi timpurile moderne, pare a începe replica. 14
limbi recunoscute, apoi engleza (destul de bine folosită în
cercurile de elită), apoi alte 15 limbi regionale care n-au fost
recunoscute oficial cerând prea mare cheltuială pentru
traducerea tuturor documentelor oficiale în atât de multe limbi;
incluzând limbile străine cunoscute în India, în care au apărut
şi cărţi, există circa 50 limbi; cred că româna ar fi, datorită
traducerii tale din Gitagovinda tipărite aici, a 51-a limbă
introdusă în lumea publishing-ului.
Hindi are o mare literatură trecută şi prezentă, după
tamil şi bengali. Nume (de „mari poeţi moderni): Ageya, Girija
Kumar Mathur, Shrikant Verma, Dhumil, Bharat Bhooshan
Agarwal Girdhar Rathi, Baldev Vanshi, Divik Ramesh, Jagdish
Chaturvedi, Durgesh Nandi Dalmia, Rachna Mani, Dharam Vir
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Bharati, Shailendra Srivastava, Kedarnath Singh, Vinod Seth,
Suryakanth Tripathi Nirala, Mahadevi Verma, Harvansh Rai
Vachchan, Neata Jain, Geeta Vadhera, Ramesh Gand, Sukhbir
Singh, Ram Darsh Mishra... Lista poate continua, unele nume
poate nu-s atât de bine cunoscute, dar toţi scriu în hindi, dacă
nu şi în alte limbi.
Viitorul relaţiilor literare indo-româneşti (2)?
Într-un fel, toate relaţiile literare între India şi România
au a fi parte a cooperării între guverne prin schimbul de vizite
dintr-o ţară în cealaltă ale unor personalităţi literare importante
ori originale. În numele lui Eminescu şi Tagore ori al vechii
tradiţii literare a Indiei, s-a ivit deja o conştiinţă literară
vizibilă. Amita Bhose a adus fervoarea literaturii bengali în
România, iar Mircea Eliade a privit India cu ochi românesc
într-o perioadă mai timpurie. Tu, George Anca, dacă ai şti
meritul tău în a fi creat o punte inovativă între poeţii celor două
ţări, între literaturile lor, în timpul profesoratului tău la
Universitatea din Delhi! M-a impresionat în primul rând Gita
Govinda ta. Sunt şi pretenţiile mele de a fi tradus poezie şi
literatură română în hindi şi tot marele viitor pe care-l sperăm
pentru această muncă vine din integritatea eforturilor şi
gândului trezind, de-acum, interesul tot mai multor figuri
literare. Traducerea de poeme româneşti în sanscrită a fost
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
ceaşca de ceai a doamnei Urmila Rani Trikha şi e o fericire să
vezi calitatea lor conştientă, să ştii că ea a învăţat româneşte
pentru a lucra activ în această direcţie. Vizitele lui Ion Iuga şi
Constantin Mateescu au apropiat încurajator prozatori şi poeţi
din India şi România. Este nevoie de o instituţie viabilă de
schimb literar între noi, măcar şi prin corespondenţă. Latina,
limba mamă, a intrat în terminologia medicală, zoologică,
antropologică, legală etc., iar româna este, pe cât ştiu,
înlocuitoarea viabilă a latinei, avându-şi un viitor în India la
nivelul poeziei, astfel că latina, ca să zicem aşa, intră în
poetică.
De cine i-a amintit Eminescu atunci când îl traducea (3)?
Mă întreb dacă de Kalidasa. De Tagore ori de noi având
vârsta pământului. Oricum, mi-am amintit de Eminescu în timp
ce traduceam vreo sută de poeţi români, dintre care 50 au fost
deja publicaţi de Academia Internaţională „Mihai Eminescu”
din Delhi. Am scris atunci un poem Eminescu, nu unul
biografic, mai degrabă un poem-impact.
Să fi fost din memorie?
Trăieşti pentru poezie(4)?
Nu, nu numai pentru poezie. Oricum, mi-am spus
demult: tinereţea pentru poezie, mijlocul vieţii pentru artele
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
frumoase, bătrâneţea pentru ştiinţă. Spunem, în urdu, despre
cine trăieşte poezia că nu îmbătrâneşte niciodată. În glumă
spus, în poezie jumătate din viaţă este petrecută pentru a face
viaţa mai bună, iar cealaltă jumătate, în căutarea unei jumătăţi
mai bune, o soţie. Dar, spre a fi artist, trebuie să încerci să fii
rezonabil, în genul acelui Padrino al lui Mario Puzzo. Tinereţea
este poezia vieţii, aşa că numai tinereţea mea este a poeziei, în
rest, artă ori ştiinţă, ori repetare. Dar ne urmăreşte imaginea
poeţilor pierduţi a căror poezie a devenit nemuritoare,
Subramanian Bharati, Eminescu, Shelley, Byron, Khalil
Gibran. Apoi Rabindranath Tagor-ii, Robert Frost-ii. Şi patul
de trandafiri al lui Jawaharlal...
Relaţiile personale ale poeţilor (5)
(Un comment de multe sute de cuvinte între ziare şi
bârfa-media, peste relaţiile extra-maritale, nominalizate, şi
teroarea unui propriu, poate nu închipuit, puritanism narcisist).
Relaţiile personale între prieteni, rude, învăţători, copii, bunici,
nepoţi, părinţi, copiii altora, plante, animale, inanimate, vecini,
oameni pe alte cărări ale vieţii, alţi poeţi, poeţi contemporani
pe gustul tău ori în afară – toate-s relaţii personale. Un poet
trebuie să fie cel mai creditat ins pentru întreg viitorul şi pentru
stabilitatea principiilor morale dincolo de motive ori joc al
argumentelor. Poezia e o probă a cinstei în viaţă şi tocmai
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
această candidă onestitate îi face pe poeţi capabili să-şi
însumeze structurile vieţii pe durata unei vieţi. Dacă nu credem
în Dumnezeu, atunci credem în om şi în lucruri pe care le
vedem în viaţă şi, odată văzute, avem o indefinită relaţie cu ele,
iar poezia nu are nevoie să fie definită, ci o zare către ceea ce a
fost văzut. Ea-şi câştigă propria onestitate în toate relaţiile
personale dincolo de sine, restul fiind comandat de momentul
acestei inerţii. Putem privi relaţia între omenesc şi omenesc,
dar şi cu forme mai de jos ale vieţii, iar rostul poeţilor este să
creeze un ritm între acestea şi eu îi respect pe aceştia.
Naţional şi universal în poezie (6)
Un poem există în mintea poetului, e un poem personal;
de cum îl pune pe hârtie, acesta devine universal, măcar că nici
peniţa, nici hârtia nu au fost create de poet şi că destul de
inadvertent el a făcut parte şi altora în poemul său. Poeţi
precum Homer care niciodată n-au scris un cuvânt cântat de ei,
sunt exemple ale trecutului, cumva dispărute, ca dinozaurii.
Dar orice poezie poate fi personală sau universală, altfel e
poezie „aplicată”. Sri Aurobindo, revoluţionarul indian devenit
mistic, a murit în 1950 la Pondichéry (care a fost teritoriu
francez în India); poezia lui – scrisă în engleză! – este
caracterizată azi ca universală.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Ce-ai vrea să vezi în ţara lui Eminescu (7)?
Vrei să spui, poate, România. Acolo aş vrea să întâlnesc
poeţi şi poete din care am tradus în hindi recent, să văd
sculpturi de Brâncuşi, din care am tradus în 1979. Să cunosc
lucrători pentru pace, muncitori, gimnaşti, antropologi,
cineaşti. Să merg prin oraşe vechi, cetăţi şi mânăstiri, fabrici şi
câmpuri petroliere – doar primii români pe care i-am întâlnit în
1958 la Jwalamukhi (atunci în Punjab, acum în Himachal
Pradesh, India) căutau ţiţei pentru India în acei munţi arzând,
lângă vatra templului. Să-mi fac prieteni buni pentru mâine,
copii români, să le învăţ jocurile, la şcoală şi acasă. Să văd sate
româneşti, satele prietenilor mei poeţi, George Anca şi Ion
Iuga, să le întâlnesc rudele. Să merg prin capitala României,
Bucureşti, pe urmele paginilor din „Das Capital”. Să cunosc pe
preşedintele român, să-i aud cuvintele despre pacea lumii. Aş
mai vrea să întâlnesc indieni şi ţigani stabiliţi în România. Să
aduc omagiu monumentelor împăraţilor şi oamenilor de vază
din timpurile romane. Aş fi curios, apoi, de plante, flori şi
fructe ce cresc în România, nu în India. Apoi aş vrea să
întâlnesc râurile şi casele lor în munţi, pentru că eu cred că
râurile fac ţările, apa lor mişcă sângele popoarelor, pacea.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Editând poezie din toată Asia, găseşti un spirit unic
al continentului (8)?
Poetry Asia, apărută în aprilie 1983, sub egida revistei
„Poet” condusă de Dr. Krishna Srinivas, sub îngrijirea mea,
cuprinde poeme din 32 de ţări asiatice.
Ce versuri iubeşti (9)?
Poemul de Ion Barbu pe care l-am tradus ca Mayur
(Păunul) în 1979, toţi cei aproape o sută de poeţi pe care i-am
tradus din română, aproape toate poemele celor peste 160 de
poeţi asiatici pe care le-am selectat.
Ce zici cuiva pe care poate n-o să-l mai întâlneşti (10)?
„Spune hello-ul meu râurilor şi munţilor”.
Delhi, iunie 1983
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Jinnah
Ca indianist, am primit, înaintea Crăciunului lui 1994,
o invitaţie neaşteptată: să vorbesc, eventual, la aniversarea lui
Jinnah, în Pakistan (altfel, împreună cu jinnahologi din multe
ţări). Îi văzusem chipul pe bancnote, în filme, fusesem în
mausoleul său din Karachi, ştiam câte ceva despre fondatorul
celui mai mare stat musulman modern. Studiasem ecouri
hinduse ori buddhiste în poezia lui Eminescu, iar acum aveam,
mi-am spus, un prilej să adâncesc o cunoaştere a Islamului ce
m-ar ajuta la o înţelegere mai adecvată a visului sultanului din
Scrisoarea a III-a, dincolo şi dincoace de izvorul german.
Trecând la documentarea de rigoare, începută cu biografia din
1986 a lui Aziz Beg, Jinnah and his Times, am avut impresia
asemănării, în fotografii (nu i-am văzut în persoană pe cei doi
contemporani unul leat cu Brâncuşi, dintre Jinnah şi Corneliu
Zelea Codreanu. Am încercat să las de-o parte aceasta, dar
succesul lui Jinnah mă împingea mereu la imaginarea ipotezei
unei Românii construite sub conducerea lui Codreanu,
neasasinat. Fapt e că m-am apropiat cu interes de personalitatea
lui Jinnah care a profesat credinţa că există multe religii, dar o
singură moralitate.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Cum tocmai mă întorsesem din Southampton, de la un
seminar asupra educaţiei arheologice – aveam să aflu că acolo
studiase Jinnah – mi-am şi notat preparativ în jurnal: acuma
îndărăt în Asia tinereţii / datele noastre doar în cel mai vechi
imperiu / datele voastre în cea mai nouă libertate /
repartiţionată din răsărit. Ani de zile, în India, mă îmbibasem
de „partition” o dată izbucnind că nu numai cea dintre India şi
Pakistan există, dar şi cea care mă durea pe mine, ca vorbitor,
acolo (anii ’70) – România şi Basarabia; mai târziu, acum, nu
văd nici o apropiere între Jinnah şi Snegur.
Biograful mă linişteşte prin areligiozitatea frazei:
„primul meci test de cricket în lume s-a jucat între Anglia şi
Australia în anul în care s-a născut Jinnah. Altfel hinduismul
văzut ca retrograd, de la Vede la Arya Samaj sau filosofia lui
Vivekananda, nu mă plasa, ca musulman, într-o poziţie
creştinească. La vremea când m-am pomenit hăituit, în India, în
1983, pentru publicarea Doinei lui Eminescu, i-am spus
lectorului universităţii Delhi, marele profesor Gurbakhsch
Singh (de religie sikh): Sir, Doina este Bande Mataram a
românilor. Tocmai, musulmanii sunt nefericiţi cu acel cântec,
spune biograful – am vrut cu atât mai mult să ajung la o
apropiere de biografiat, măcar prin citate din el, cu toată
evidenţa strălucirii sale prin acţiune şi atitudine.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
În 1904, la 28 de ani, ambiţia lui Jinnah era să fie un
Gokhale musulman al Indiei. Or, Gokhale, Dadabhoy Naoroji
şi Sir Pherozeshah Mehta erau cei trei Moderaţi notorii. 40 de
ani a luptat într-un oraş ca Bombay, unde (părerea biografului)
doar două tipuri de oameni pot trăi şi trudi, un seth (mare
afacerist) şi un fakir (cerşetor). Jinnah: Bombay va fi alt
Boston. Sarojini Naidu, poeta politiciană: Sunteţi singurii doi
oameni în care am încredere (Gokhale & Jinnah). Educat în
Anglia, Jinnah n-a fost împotriva Angliei, ci a stăpânirii străine
care se întâmpla să fie engleză – cu practicarea imperialismului
în afară şi a democraţiei înăuntru.
Mi-am mai notat din replicile Quaid-ului Jinnah: Te-am
auzit. Data viitoare să nu votezi pentru mine, dar să mă
asculţi... Vei fi în arest în timpul alegerilor viitoare. Între timp,
ascultă-mă şi nu-mi pasă dacă nu vei vota pentru mine data
viitoare. Biograful: un Pakistan virtual în fiecare provincie,
district, taluk şi sat; detractorii Pakistanului au devenit
constructorii Pakistanului.
Aparent, celebrarea aniversară nu s-a mai ţinut, aşa mi
s-a spus înainte de a mă fi întâlnit cu Jinnah „direct”, rămas la
mijlocul hazardului de a fi trăit şase ani în India de azi, în
partition, cu gândul la Eliade, la Raj (încă fără partition),
rămas, de fapt, român, în respect pentru tragediile şi mărimile
de oriunde. Vorbindu-i unui prieten despre tulburarea mea,
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
acesta m-a întrebat, la o vreme: ce mai e cu Jinnah? M-am
bucurat că el îşi adusese aminte. Nu că l-aş fi uitat, dar am
resimţit datoria să-l mai ascult, măcar şi prin intermediul
biografului.
În tot, figura lui Jinnah, văzută de contemporani, arată
un om de înaltă integritate, sinceritate, onestitate,
incoruptibilitate şi onoare; un umanist, tolerant al diferenţelor
de crez, deasupra bigoteriei religioase, discriminării şi
comunalismului; un eclectic care şi-a trăit propria viaţă prin
propriile sale lumini şi n-a încercat niciodată să-şi impună
propria moralitate asupra altora. Jinnah apare ca un om de
profund intelect, incisiv, pătrunzător, cu o minte logică şi
metodică; un realist şi un pragmatic formulându-şi cu grijă
poziţia, dar odată luată o decizie a aderat cu persistenţă la ea;
un om de curaj moral, putere de voinţă şi unicitate a scopului,
lipsit de preţiozitate şi posedând un enorm control de sine;
serios, chiar sever. (Ahmad Hasan Dani).
Acest portret este reţinut de biograf în capitolul
„Întâlnirea cu Gandhi”, cu înşirarea unor diferenţe
(„denigratorii săi l-au numit ipocrit şi admiratorii i s-au
închinat ca Mahatma”). Ciudat, dacă Anie Besant ori Lord
Mountbatton, de exemplu, ne devin mai apropiaţi prin biografia
lui Jinnah, maniheismul biografului se „depolitizează” spre
grandoarea mutuală a „adversarilor”. În plus, orice asemănare,
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
precum cea cu care începusem, oricât de întâmplătoare, ne
poate întări până şi în faţa unor tragedii, partiţii, kasmiruri,
basarabii.
Este vorba despre asemănări şi diferenţe între
personalităţi de temei ale neamurilor. Performanţa unuia a
eclipsat personalitatea sa. Personalitatea celuilalt (atrăgându-şi,
creştin, asasinarea) a eclipsat (până la anihilare?) împlinirea
statală.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Yoga-dodie
În India am prefixat dodia ca indodie. În zodia
prefixării (poetice) am crezut să se întâlnească interioritatea şi
indianitatea. Dodia îşi vădeşte şi astfel caracterul creativ
dezintegrator, de avatar şi uitată reizvorâre în şi spre aceleaşi
alte universuri, odată cu dansul lui Shiva, prelungit în neant. Iar
logos, cuvânt, dodie s-ar corela cu Brahma, Vishnu, Shiva.
Spre a nu hipostazia inabil, deocamdată, muzicalităţi
ale dodiei (poetice), vom evoca o experienţă ce s-ar putea numi
yoga-dodie, în care disciplina celei dintâi lasă să se manifeste
verbalitatea subiectului – în româneşte (renunţând, aici, la
inerentele nume ale asanas, la mantre etc.). Vom transcrie,
deci, diferit de tehnicile suprarealiste, ţinta nefiind literatura,
cuvinte din încercări ce nu au reuşit să fie o yoga, dar, dedicate
dodiei, îşi permit să existe.
1. Meditaţia corp fizic-corp astral (luminos) se
menţine în lumea materială, prin spaţiu şi lumină
spiritualizate de dimensionări şi simultaneităţi.
Gândul buddhist este factual, indiferent. Shanti
eliberată de căldura ultimă împăştiată de gând şi
arderea corpului aminteşte încetarea frământului şi
şansa spiritului. Neasemănarea acestuia din urmă cu
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
viaţa ştiută deconcertează şi te întorci din
necunoscutul lui, ca într-un avatar intim, la durerile
tale şi alor tăi, transmerse, potolite, dezmărginindu-
te, calm, oferindu-te ofertelor cosmice,
întâmplărilor nici rele, nici bune, luminii nici soare,
nici idee, destinului mut şi opac, condiţiei
pedepsitoare în taina ei pacificatoare de cadavre şi
strigoi.
2. Spaţiu, distanţe, ubicuităţi. Eternitatea, ba eternul. O
mie de ani, nu înapoi, înainte. N-am fost. Iarăşi gol,
cercuri în ape. Unde eşti, timp? Unde aţi rămas,
morţii mei? Şi eu? Respiraţie oprită, reîncepută în
avatar. Samsara omoară timpul, se poate salva
ceva? Ca şi lumina, timpul să fie materie, relaţie?
Spiritul golului şi nepetrecutului, de neatins? Acel
drum continuu de alaltăieri, săgeată spirituală în
eternă durere şi potrivită reflectare în câte o
existenţă, odihna morţii de ieri nerăspunse în
înflorirea neştiută de azi? Presiunea revoltelor,
orelor asupra timpului mai înalt, inconservabil şi
fără măsură? Nada filozofică panorientală de
concentrare în infinit eternă deschidere? Opreliştea
brahman-ului? Nostalgia lui Iisus? Nefericirea
infrapământească, teluric puşcăriaşa? Imprevizibi-
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
litatea destinului? Hiperbola măruntelor consolări şi
echilibre fără oase şi ancore de răspuns? Timpul
mare, exclusivist, fără lumină şi întuneric, de
neştiută dumnezeire, făcător din impulsul
existenţelor, înconjurând subiectul şi poate însuşi
atman-ul. Lucifer în yoga? Liniştea şi spaţialitatea
creştine intersectate de disparenţa temporală, de
mişcarea în sine, de imponderabil conceptul afară?
3. Meditaţiile dinainte, ca un avatar. Energia se
dezlimitează antinomic. „Sus” fiinţa atmanică este
şi nu este, explodează şi umbreşte spiritual, n-a fost
şi este, nu este şi va fi, eliberează trupuri aparente,
aparenţe trupeşti, mâna lui Dumnezeu culege pulsul
energetic al inimii auzite în univers şi în trăita
salvare prin tot şi nimic deodată. Orice materie
sublimă se dedă mişcărilor de inimă-carne-pulsaţie,
adio la asanas, sunetele mantrelor rarefiază platina
cerebrală în anexă, oasele calcinate de mistificată
lumină întunecă neputincios schimbul tuturor
sorţilor în părăsirea Uneia singure, limpede,
imposibil şi totuşi. Realizarea de o parte măcar,
participare sigură la energia unică ori dincotro s-ar
nemişca trecerea prin dimineaţa lui Dumnezeu se
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
înseamnă pe cadranul de rugină al unui sine poate
omenesc.
4. Nu e timp de depărtări necunoscute, nu voi ieşi, voi
merge înăuntru. Prana, lumina, energia – convenţii,
instrumente. Oasele pot avea nevoie şi viscerele;
toate îşi ajung. Le las. Cât îmi fusese inima mai
alaltăieri, acum baliză nevăzută. Nu e timp, rămân
înăuntru, neclintit şi de taină. Faţa, o orbire de milă.
Rămân acolo de unde cu adevărat nu pot pleca.
Poate nu în creier – cu zdrobirea lor pier constelaţii,
ei şi? Nu simt moale în găvane. Nu trec fluxuri, nu
se intersectează electricităţi. Simplu ori complicat,
rămân în craniul larg, ocean pierdut într-o fixaţie
lipsită de conştiinţă şi cunoaştere. Încerc o vană
deplasare, nerevoluţionară, nefericită. Mă văd
rotund şi inexistent. Nu e nici o lume. Nu se deduce
nici o stare, nici o claritate. Vecuiesc sufocându-mă
într-un plin lin. Efectul nu se memorează măcar cât
o răcoare de peşteră. Nu regret a nu fi plecat, nici a
mă fi reţinut în căpăţână. E un umor, de ce
imaginaţie – meditez la creierul – obiect
cuprinzător. Orice stop e Dumnezeu, cancer, mamă,
prieten. Văd leacul interior cu o suferinţă ucisă.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
5. Nici sus, nici jos, nici departe, nici aproape –
deasupra unei câmpii, întru prana – Om. Nu rămâne
pe mal de apă, este lângă, în dreapta, în stânga, la
tălpi – fiecare parte a corpului existase în propria
subtilizare, adunate prin Trikuti. Aşezarea în
Padma, plecăciunea, Nabivajra, înălţarea răsturnată
în Sarvanga, totdeauna prin prana împreună cu
amintirea pământului, gravitaţiei, vieţii vieţilor, lin
de sine.
6. Parte de parte sfărâmată în loviri şi gaz, sânge
zdrobit, tocătură. Prana mea rămăşiţelor morţilor. Ei
întinşi, eu vertical, cu capul în jos, eu însumi
pământul, eu însumi cosmosul. Caste redevin
picioare, abdomen, braţe, cap risipite în turmă de
cenuşă.
7. (Floare de bananier în meditaţie). Trikuti.
Bananierul. Întreit. Crescând, crescând, crescând.
Schimb de creşteri trikuti-bananier. Frunze mai
întinse, mai întinse. Lumină crescând a creştere,
viaţă, intersectată de eternitatea verticală, ori
lineară, ori rotundă. Se aud păsările în mai amplă
creştere, zgomote, liniştit trikuti, muzica sufletului
tăcerii. Creşte dar se şi mişcă bananierul, trikuti,
clipirea fericirii în nemilos impetuoasele frunze,
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
fragmentele sunete, deneiertatele contorsionări ale
trupului sănătăţii. În Shitilasan poate e doborât ca
un periscop trikuti, îşi vădeşte de-acum în sus şi în
jos pretutindeni în înalt floarea uriaşă, totală,
clopotară, templu şi falus, lingă şi neasemănare
nesfârşită în desăvârşirea formei şi creşterii prin
aerul numai pentru ea, prin trupurile în sarvanga,
prin frunzele de verde străveziu solar, de n-ar
fructifica vreodată fatal, trezvit, o flanchează şi-n
fundul oceanului ascunsul trikuti, înăuntrul fiinţei
generează neantul formei sale de răsărire fără
rădăcină şi înflorire fără tulpină.
8. Shawa, în linie dreaptă dinspre creştet în depărtare
ca spre o de tot inaccesibilă energie de frumuseţe
atotputernică, luminoasă, fulgerător feciorelnică,
duios maternă, zeiţă. O contemplu orb peste
amintiri şi vederi pieritoare de dinaintea oricăror
întâmplări, lung, apatic, uitat – dar din urmă se
înconjoară totul (şi eu în mijloc, germen întunecos,
târziu, în sarwanga, boltă yoni, întunecoasă linga) –
va da luminii o viaţă de aşteptare, vedere, uituceală
mirifică, protectivă, instantaneu fericindă,
născătoare şi tot depărtată până mi-aş reveni şi din
urmă să mântuie ar pătrunde frunza-i de yoni
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
ondulând fir cu fir fiinţa namaiasemănată cu a mea,
cadaverică adineauri în zarea opusă, largă, de-şi
apropiase pieptul de creştet revărsând peste faţă ca
nişte plete, ca o naştere, ca o purtătoare în braţe.
Fericire nefemeiască dăruită de zeiţa înfiripându-se
în Usha, în orizontul dindărăt, formele tresărite ale
fiorilor de concentrare reală la inelul aexului,
casnic, de yoni şi lună vii, pătrunse în transă fizică,
nemaipeisagistă, areligioasă, mame, eterne ori mizer
prostituate întru Christos, eminescianism şi
antroposunete, nici ieri, nici o dată, prezenţă
continuă la infinită distanţă de sursa bucuriei şi
învierii mai presus de nervul şi glanda şi prana de-o
traduc într-o conştiinţă oarecare. Asanas? Simulacru
de jertfă. Iubire? Dar în sine al zeiţei. El se vădeşte,
ochi şi trikuti, urcând în faţă, omniprezent aici,
înăuntru, în fiinţă, opunându-i-se spre a fi singur în
eternă îmbrăţişare cu universala energie din urmă –
acum e bun să-şi audă mantra de recunoaştere a
scurtei, avatarei căderi în omenesc, în apatia
cuminţeniei copilăreşti, erotice ori muritoare.
Sunetele nu se mai cântă, chinul preadepărtatei şi de
nevăzut zeiţe se deznăluceşte, reintră în realul fără
sine, confundarea cu zeul întru zeiţă m-ar fi risipit
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
altor eoni de o mai sanscrită naţie. Când prana, apoi
yoni pulsau prin trup, pe faţă n-am mai zărit lumină,
nimic. Şi, totuşi, fiinţa din faţă numai a zeului îmi
dăduse din nevăzut un semn de mântuire.
9. (Spre Mihai Şora şi Mircea Eliade, dar şi spre
Blaise Pascal). Nu lumina o duce prana în membre
şi viscere, în inimă şi necranianul creier, dar o
odihnă şi o desprăguire violentă, abstractizantă,
eternă, şi nu ţâşneşte sufletul minţii reactiv, într-un
jet de aici departe ca nicăieri, se întâmplă, ori să se
sugă în oasele omeneşti prea omeneşti ale speciei,
în biologicul generic şi mineral-vegetal-geoform,
nici prea mult în urmă, în ceafa timpului, adică într-
un trecut reînvietor, de agonice, deodată, hierofanii,
întâlniri, dodii, cu trezirea la un gând.
10. Cerul de deasupra, de dedesubt, pregătite pentru
drum în cuplu, al nostru. Sunetul nu e vertical ori
rotund, închis în cutia craniană ori cosmică, cumva
nici nu răsună, nu e viaţă, nu e moarte, nici reflecţia
asupra lor ori intertransformarea, poate într-o
salvare de lumină şi întuneric, într-un netimp,
nemişcare, neodihnă. Sunăm, sunăm, buddhist,
buddhist. Nu în japa. Nu în dhyana. Nu în mithuni.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Cumva în sine, dar cine poate şti, nu ne despărţisem
de starea fără cuvinte.
11. Ea este aici, respiră lumină, este lumină, are lumina
în faţă, aproape, un soare. Lumină aproape, aici, în
sine şi pretutindeni, mai departe de cât a mers
vreodată, până într-a doua lumină, alta. Din nou.
Respiră lumină, este lumină, împrejur la nesfârşit
lumină, totul e lumină. Ea este deodată întunecoasă.
Totul în jur lumină. Respiră. Se vede în padmasan,
întuneric. Totul întuneric în jur, ea luminoasă.
Respiră.
12. Respiri (ca ieri) lumină (respiri ieri), ai în faţă
soarele, eşti în lotus, eşti lumină dinaintea altei
lumini. Este întuneric în juru-ţi cât lumina tuturor
sorilor şi cât altă lumină. Respiri.
(Copilărie). Eşti în lotus, respiri, îţi vezi respiraţia,
eşti înconjurată de o lumină mare, respiri, eşti
lumină, eşti prana, prana tuturor copiilor, prana
dinaintea tuturor copilăriilor, prana de după orice
copilărie, respiri, eşti în lumină, îţi vezi prana.
(Lunec). Padma. Sunt în lumină. Respir. Lotus.
Genunchi (petale). Rod. Inimă. Trikuti. Lunec (lin).
Apă, linişte, aer. Respir – Om – Kumbhak. Lotus
(lunec) – apă – aer – suflet (lunec) – aer - lumină,
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Atman (lunec) lumină – Om, Atman (lunec) Om –
lumină, suflet (lunec), lumină – aer, Lotus (lunec)
aer, apă. Padma. Respir. Genunchi (petale) – Rod –
Inimă – Trikuti. (Mă ridic – lunec).
(Mioriţa). Vajra. Respir. Lumină. Vajra. Cosmos.
Diwali. Soare. Lună. (Surya, Ciondni). Junglă.
Munţi. Păsări. Stele. Munţi. Diwali. Vajra. Respir.
Lumină. Om. Oom. Ooom. Genunchi. Rod.
Suşumna. Inimă. Craniu. Trikuti. Craniu. Inimă.
Rod. Genunchi. Vajra. Respir. Lumină. Trikuti.
Ochi (drept). Ochi (stâng). Trikuti. Om. Oom.
Ooom.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Mioriţa şi Mahabharata
Nu cu mult în urmă, la Delhi, o seară a Academiei
Eminescu. În discuţie, versiunea românească Norul vestitor.
Kalidasologul S. P. Narang: Fac din Kalidasa un poet al străzii.
(La Universitate, comenta în hindi, într-un curs special
Meghaduta, de un an, sloka de sloka din originalul sanscrit.
Într-o sală apropiată, inauguram, în fieacare an, cursurile
româneşti cu Mioriţa / Memna, în hindi. O Mioriţă a străzii?)
Versiunea hindi, Memna, aparţinea Urmilei Rani
Trikha, specialistă în Mahabharata, care, mai apoi, a tradus
Luceafărul eminescian în sanscrită – Divyagrahah. Atât
traducătoarea, cât şi studenţii – la examenele scrise chiar – au
văzut Mioriţa împreună cu Mahabharata, anume Gita, cam
cum analogau hindi şi sanscrita ori româna şi latina. În fapt,
enunţau confruntarea dintre Pandavas şi Kauravas, paralel cu
aceea a ciobanilor, apoi uneau înţelesuri ale dialogurilor dintre
Krişna şi Arjuna, dintre mioară şi păstor.
Mi-am spus, cu timpul, că, pentru un indian, Mioriţa se
asociază, se pare de la sine, cu mesajul Mahabharatei, nu la o
întâlnire a operelor, ci într-un fel de dhvani – şi zvon şi
sugestie – de o natură revelatoare şi totuşi banală. Mi s-a
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
întâmplat să fiu în faţa unor studenţi de anul al treilea la
franceză care nu ascultaseră niciodată o vorbă românească şi
i-am rugat să scrie, după dictare, versuri din Mioriţa: cu
graniţele dintre cuvinte, nu şi dintre versuri, pierdute, ţin minte
(de-atunci s-a volatilizat pasta de pe foaia preferată, expusă la
vedere şi la soare sub un geam), scrisă, întreg, „mioritza”.
Citind-o, uneori, aveam în ureche vocea venerabilă a lui
Dimitrie Cuclin, prima vocală, şi a sufixului, prelungită peste
timp şi străbătând din copilării de avataruri demne de tratatul
său de imortalitate. Ca şi cum nimeni n-a fost şi nu va fi în
afara tonului mioritic, iar sintagma „ţara Mioriţei”, răspuns
subconştient întru dhvani, s-a meteorizat fără condiţii în finalul
primului primului comentariu indian, în româneşte, la
Eminescu.
Pe de altă parte, „cine a citit Gita?” (iarăşi
supradimensionatul i), întrebase Sergiu Al-George pe studenţii
clasei de română de la Universitatea Delhi. Nimeni. Ce e Gita?
– voisem să repar tăcerea. „Ceva sfânt” etc. Cât de
neacademice, teste de felul acestora nu excludeau, dimpotrivă,
invitau evocator estetica dhvani, eliberată de discursul rasa
(primul „a”, lung). La hazard, rasa din Mahabharata şi dhvani
din Mioriţa reîntregesc poetica rasa-dhvani formulată
culminant de Kalidasa şi generând ştiinţa alamkara, atât de
particular indiană. Şi cât am mai expus non-violenţa (ori post-
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
violenţa) Mioriţei, ca-n gandhism. Şi ce vom fi simţit, când am
tradus în hindi, cu Vinod Seth, „la mia sorella morte corporale”
a lui Francesco d’Assisi?
Cu Gita şi Mioriţa, în sunetul îndoit al i-urilor lungi,
indoeuropene, fluenţe de după identitate şi dharma (Krişna-
Arjuna, mioară-păstor), versionate una în limba celeilalte
(sanscrită-hindi, latină-română), am experimentat pe străzi-
marg, printre palmieri şi trecători, ceea ce, individualizat, în
singurătăţi, încercasem cu Gitagovinda Luceafărul –
modernităţi recuperatoare ale intuiţiilor dintre culturi. Uciderea
celor de-un neam iertându-se întru principiul mai presus de
rudenie şi sânge (Krişna) faţă-n faţă cu moartea transfigurată
fără reîncarnări lăsând amintirea tragediei simbolice
(precreştine) – ceea ce, la irelevanţa morţii în cugetul hindus
indusese absenţa tragediei. Supranemurirea conceptelor dintr-
un context în celălalt redeschide pe neaşteptate oricând pompa
fanatică a interpretării ca de sine şi de la sine printr-o
stratificată moştenire de necuprinderi şi mirări.
Baciul moldovean evocă (dhvaniază) un avatar
contrariu celui al lui Arjuna, când îşi cunoaşte destinul de la un
capăt la altul şi – ca pentru sine şi pentru tânărul Govinda -
reinstaurează apropierii universale zicerea–dhvani din fluier.
Astfel, între Mahabharata şi Mioriţa, între prefix (maha) şi
sufixaţia mioritică – spaţiul blagian făcând loc timpului – s-ar
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
putea schiţa un eseu mioritic, mai degrabă de paramiorism –
oarecum eludând conţinuturile, neajungând la ele sau venindu-
le-n urmă – în jurul unei forme transculturale de dhvani.
Lectura Gitei în gând cu Mioriţa este un exerciţiu de
revelaţie în uman. Reciteşti apoi balada, specie sinonimă, prin
poeţi, Mioriţei, cum valahul fusese sinonim păstorului, indianul
sinonim văcarului Govinda. Pământ şi cer antropomorfe –
picior de plai, gură de rai, preoţi munţii – mărturisesc eventual
tragedia de oracol a păstorului nelumit înaintea morţii sale.
Mioriţa pare o Gita fără doctrină ori cu doctrina aparte, ori
hermetizată fără ieşire, ori părăsită secretului celui mai tăcut –
şi aşa muzica vocală, de fluier şi, la propriu, de sfere (gura nu-
ţi mai tace ... nu-ţi mai tace ... mult zice... mult zice...
lăcrimând... zicând ... întrebând... păsări lăutari ... păsărele
mii...) – abate discursul discursului, inevitabilele hermeneutici
mioritice, fatal moderne. Din arhaic, Gita înverşună
nelămurirea luptei, complexul lui Arjuna în dialog cu Krişna,
Mioara, cu glas de moira – oricum „mioara mea” – îşi
sfătuieşte stăpânul la trecut, el îi răspunde la viitor, într-un
prezent de înmormântare nuntă. Sannyasa, renunţătorul, între
sankhyayoga şi karmayoga, renunţă la rodul făptuirii, nu şi la
jertfa de sine, ştiutor că, dacă o persoană moare în timp ce o
stăpâneşte sattva (cunoaşterea), atinge cerul, renaşte la faptă
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
din greu dacă e dominată de rajas, se regăseşte în pântec de
insecte şi fiare dacă în clipă ultimă se află cuprins de tamas.
Nu vreau să ucid chiar dacă ei mă ucid, începuse
Arjuna. Din răspunsurile lui Krişna... Sufletul nu ucide şi nu e
ucis etc.; moartea atotnăscutului; durerea renaşterii;
abandonarea datoriei mai infamă ca moartea; înţelepciune a
vedea nefapta în faptă şi fapta în nefaptă; omul e absorbit de
obiectul pe care-l are-n minte în clipa morţii. Şi poate mai ales:
Kşetra e câmpul (plaiul), Kşetrajna, spiritul câmpului: a fi cel
ce străvede cu ochiul iluminat diferenţa între câmp şi
cunoscătorul câmpului.
Gita nu te depărtează de Mioriţa, te apropie. Arjuna:
numai tu te cunoşti pe tine prin tine. Krişna îi spusese totul
numai lui Arjuna. Baciul: să-i spui... aste să le spui... şi-i
spune... să nu-i spui... Împreună cu cititorii indieni ai Mioriţei
comparând-o reflex cu Gita, te afli într-un spirit upanişadic-
mioritic. În veac, trei turme de miei cu trei ciobănei... păsărele
mii şi stele făclii, iar între cojile cântecului, miezul sattvic de
mister al vieţii şi morţii mioritice, orfic- româneşte silabisit.
Cred că dictasem francofililor indieni coborârea
turmelor, fără gândul dhvani de acum, când i-aş invita să scrie,
la (deja imposibilă) prima lor auzire de cuvinte latine
româneşti: „Pe l-apus de soare / Ca să mi-l OMoare / Pe cel
moldovean / că-i mai ortOMan... Că l-apus de soare/ Vreau să
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
mi te-OMoare... Iar tu de OMor/ să nu le spui lor...”. Sigur,
silaba vedică i-ar reţine, altfel numai aşa denudată în baladă, şi,
poate, cei mai dedaţi cu sanscrita s-ar fi tulburat auzind şi „Tu,
mioara mea”, ca revelându-şi vreun vocativ „O, Mioara mea”.
Printre perechi, de patru ori câte trei versuri în
monorimă (-ncoace/ tace/ place, zăvoi/ de noi/ de voi, strânge/
plânge/ sânge, alergând / întrebând/ zicând) şi, explozive,
repetitiv, o dată etnic- trei plus doi fără primul (moldovean /
ungurean / vrâncean/ ungurean/ vrâncean), acesta reîncarnat în
sinele cunoscător al câmpului (lui / laptelui/ lui/ grâului/ lui
/corbului/ lui/ câmpului), cu tulpini antifonice (Feţişoara–
Mustăcioara-Perişorul–Ochişorii) diminutivate contrametaforic
(spuma-spicul–pana-mura) ipostaziază antropomorfoza
brahmanică dintâi, până la nuntă – o diminutivare pe măsura
omului viu-mort a zodiacului.
Toată întruchiparea feciorului – deodată de lapte - grâu
– corb – câmp („mura”, omonim sanscrit, cf. Gitagovinda) –se
reînchipuie în propria-i îndurare de-sine-de-mamă, prin mioară,
mesager post-transmigratoriu, la nunta pământului cu cerul, a
mortului cu fata de crai, a lumii mireasă, în şoapte diminutive
vibrând din străvechime risipirea în fiinţe şi cosmos.
Cunoscătorul câmpului („cine-au cunoscut...”), feminizat
mioritic (măicuţă bătrână, o fată de crai), îşi percepuse
identitatea prin sacrificiu – de sine – de foc (Brahma), sannyasi
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
împărtăşit din gura de rai mai înaltă, încununat de soare şi lună
(stinse în varianta către mamă).
Nunta imaginară, în două versiuni - către oile plângând,
către măicuţă - se obiectivează într-o a treia, reală, moartea
condiţional-sattvică („şi de-a fi să mor”; cu posibile variante:
de n-a fi să mor... de-a fi să nu mor... de-a fi / n-a fi să mă / să
nu mă-nsor), iar rimele-n „or” solemnizează mohorâtor funerar
fluiditatea cântării /mor/ mohor, omor/ lor) şi chiar în cuvântul
„mioriţa” sunetele „or”, fără hiat, contrazic în contextul silabic-
dhvanic al cântecului diminutivul, cum ar suna mai blând
„mioară” decât „mioriţă” şi-atunci toată îndulcirea ar acoperi
ca o ambrozie-soma amarul amarului- nemurire.
Mioriţa însăşi e un diminutiv paradoxal al umanităţii
profetice; încă în deschiderea–coborâre a cântecului, expresiile
„trei ciobănei”, „trei turme de miei” (sinecdocă pentru oile
toate) se expun ca efect, şi nu cauză diminutivantă; apariţia
mioriţei nu e diminutivală, ci, pentru o adevărată diminutivare
(„bolnăvioară”), este întâmpinată cu „drăguţă” (dar „mioară”);
o diminutivare prefixantă şi la scară umană: „drăguţule bace”;
„oiţă”- o adresare blând rituală deja; răzbaterea vântului,
evident nediminutivală, prin orga de fluieraşe (fag, os, soc)
produce lacrimi de sânge; diminutivele răstoarnă proporţiile,
aproapele-n departe („Preoţi, munţii mari,/ Paseri lăutari, /
Păsărele mii / Şi stele făclii”), codul diminutiv dedublează
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
„mioriţă-măicuţă” (de măicuţă a se îndura mioara); ciobănel
între ciobănei, cu trăsăturile fizice – faţa, mustaţa, părul, ochii
– ritual diminutivate, într-o procedură cerebrală; câmpul şi
imaginarul univers se iscă-ntregi din diminutivatele forme ale
capului protagonistului.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Poeţi indieni traducători ai lui Eminescu
Cu primii studenţi indieni care aleseseră, în 1977,
româna ca obiect de studiu la Universitatea din Delhi,
ajunsesem la un presentiment şi la o sufixaţie – cu un lung
drum înapoi – spre a ne învrednici de Eminescu. Iar până în
1984, numele şi poezia sa n-au lipsit de la nici o răscruce a
studiilor noastre româneşti din capitala indiană, devenind
metodă şi însemn, bibliotecă şi academie, înviindu-şi
piedestalul la reuniuni poetice panindiene, conferinţe de
literatură, traduceri, sanscrită, antropologie, pace, limbi străine,
aniversări... Începând ori sfârşind cu „Eu sunt Luceafărul”, în
opera eminesciană se regăseau, ca de la sine, cele patru maha-
vakyas (mari afirmaţii) – Ayam Atma Brahma („sinele acesta
este Brahman” din Atharvaveda şi Mandukya Upanishad),
Prajnanam Brahma („cunoaşterea este Brahman” din Rigveda
şi Aitareya Upanishad), Ta tvam asi („tu eşti acela” din
Chandogya Upanishad), Aham Brahma asmi („eu sunt
Brahma” din Yajurveda şi Brihadaranyaka Upanishad).
Dacă, anterior, traducerile din poezia română ale
Amritei Pritam, în punjabi, ale Amitei Ray-Bhose, în bengali,
sau ale lui Gregor Mac Hastie în engleză (publicate de Krishna
Srinivas, la Madras, în „Poet”) păreau a surprinde fenomenul
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
poetic românesc dinspre poezia post-eminesciană spre
Eminescu, scriitorii şi universitarii ce le-au urmat priveau
dinspre Eminescu spre modernitate, în fapt, dinspre Eminescu
spre Eminescu. E vorba, mai ales, despre scriitori de la
departamentul de limbi indiene moderne, pe acelaşi culoar cu
departamentul de limbi europene moderne şi cu cel de
sanscrită, decan – Satya Vrat Shastri (apoi rector al
Universităţii sanscrite din Puri – conotaţie românească: Alecu
Ghica), cu departamentul de filosofie condus de poeta pianistă
Margaret Chatterjee. Odată ascultat originalul, ritmurile
creaţiei eminesciene s-au resonorizat în eufoniile proprii
limbilor–ţintă, uneori într-o atmosferă de supra-traducere, de
comunicare dincolo de bariere lingvistice cu poezia însăşi,
oricum, o recepţie ieşită din comun a sufletului românesc în
India, prin poezia lui Eminescu.
Guest House, D.U., Lounge, 14 ianuarie 1979 (din
jurnal): ... vice-cancelarul (rectorul) R.C. Mehrotra a vorbit
despre un mare poet al României şi al lumii, care a trăit acum o
sută de ani, a murit tânăr. A făcut consideraţii despre viaţă şi
moarte, a citit în engleză şi hindi (traducerea sa, voit în
hindustani, pentru că în invitaţie citise, urdu, „mushaira” - air-
poet - , iar în ziare, „kavi-sammelan” – kavi-poet) Kamadeva,
scuzându-se că nu poate ajunge la înălţimea originalului.
Harbhajan Singh, discursul său este una din bunele contribuţii
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
eminesciene, ca şi alegerea citatelor de la Glossa la Odă în
metru antic. A recitat un poem al său în punjabi, pentru
Eminescu, de la poet la poet, complicat cu Sartre (vice-
cancelarul l-a felicitat când totul se sfârşise). Întâlnirea s-a dat
în Scrisoarea I – Rigveda, cum ştiu că prof. R.V. Joshi n-a
venit, îl invit pe dr. Mahendra Dave să recite imnul originii şi
versiunea sanscrită din Scrisoare, apoi spun în româneşte
(studenţii mei, de faţă), apoi prof. Margaret Chatterjee în
engleză, dr. Usha Choudhuri în hindi (Usha, ca şi Margaret, îşi
împart un academism bengalo-anglo-românesc), dr. Noor
citeşte versiunea lui Curbhaghat Singh (trimisă din Ludhiana)
în punjabi, O.M. Anujan în malayalam (versiunea sa integrală
din Scrisoarea I publicată în „Matrubhumi weekly”, Calicut,
1979, 27mai), în fine, P. Balssubramanian în tamilă (tamil).
Ambasadorul Dumitru Niculescu spune lucruri de bun simţ şi
recită traducerea lui Leviţki din La steaua. Cu Vinod şi Afzal
am încins acasă o mushaira de cinci ore...
Ani de zile ne-am salutat printre palmierii din
compound-ul Universităţii din Delhi cei ce ne întâlnisem, la
început, în Scrisoarea I. O.M. Anujan îi păstrase metrul în
malayalam, ceea ce nu făcuse cu mandakranta lui Kalidasa din
Meghaduta, în versiunea-i malayalam (ceea ce eu am încercat
în româneşte – kascit kanta virahaguruna svadhikara
pramattah / paşnicei doamne departe într-un aspru pe-un an
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
detrona –, dar am asistat în 1983, revanşă a dansului asupra
metrului, la spectacolul yakshagana pe scenariul lui Anujan
după Kalidasa). Poemul său Rostire este de înţeles tocmai în
Alaka slăvită de yaksha în Meghaduta către norul vestitor.
Mahendra Dave, un universalist al studiilor gujarate, mereu
neslăvindu-se pe sine ci pe alţii, o dată silabisind o mioriţă a lui
Ravji Patel – cântec pentru umbra morţii pe melodie de nuntă
–, se lansase într-o experienţă poetică avatară, i se părea,
traducând, tot integral, Scrisoarea I. R.V. Joshi, cu limba
maternă sanscrită, conducea departamentul sanscrit, îşi
încheiase a treia carte pentru a treia zeiţă, lucra un tratat asupra
nyaya când a tradus şi pasajul rigvedic eminescian, trecuse
printr-o operaţie, avea să îndeplinească încă un profesorat în
Mexico, să revină în fruntea departamentului şi în apartamentul
său din Model Town. Într-o vizită la dr. Nagendra, am auzit
„bună ziua”, spus de Indranath Choudhuri, iar seara toată
familia mi se afla în Tagore Park în ospeţia alei sale, în anii lor
din Bucureşti, la Universitate, predând, el, hindi, doamna Usha,
sanscrită. Deşi locuiam şi lucram aproape uşă-n uşă, la
Margaret Chatterjee fusesem introdus printr-o scrisoare din
Bombay a lui Mulk Raj Anand (scrisesem şi eu la o sută de
universităţi indiene după eventuala urmă românească în
colecţiile lor, împărtăşisem corespondenţe din Allahabad de la
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Upendranath Ashk, din Gujarat de la Ushanas, din Bangalore,
Calcutta ori Bombay – de la Raghavan, când mai trăia).
Din 1981, Urmila Rani Trikha, profesoară universitară
de sanscrită, a învăţat româneşte pentru a-l citi pe Eminescu,
traducând apoi în metru (anushtub) rigvedic (şi avestic)
Luceafărul, pe urmă alte poeme eminesciene şi o
microantologie de poeţi clasici români – Dosoftei, Eminescu,
Brâncuşi, Macedonski, Arghezi, Bacovia, Goga, Blaga,
Voiculescu- în sanscrită, publicate la Academia Internaţională
„Mihai Eminescu” în 1983. A tradus şi în hindi: Mioriţa /
Memna (publicată în „Inedited”; versiunea hindi a lui Nicolae
Zbera după Meşterul Manole a apărut în „Latinitas”, 8, 1983,
Delhi).
Publicase, mai înainte, o carte de referinţă despre
Mahabharata, iar versurile originale şi le-a scris în româneşte.
Am notat, pentru o corespondenţă Gitagovinda – Luceafărul în
„Latinitas”, că, dacă traducătoarea lui Eminescu în sanscrită a
ştiut mai bine româneşte, apoi cineva ştie mai bine Eminescu
după traducerea lui Jayadeva în româneşte.
Amritei Pritam am îndrăznit a mă adresa, asemeni
conaţionalilor ei familiari, cu didi ji. Pentru că spusese fără
ezitare, ochii frumoşi răspândind o neuitată lumină, a fi
împreună cu noi întru o academie Eminescu. Firesc, o
invitasem preşedintă.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Interesat fanatic de poeţii români congeneri, Vinod Seth
a făcut-o în spirit din ce în ce mai eminescian. A tradus într-un
târziu Doina în hindi, după ce dedicase, de la Eminescu la
Sergiu Al-George, poeziei înseşi versul său avataric. De cine
i-a amintit Eminescu atunci când îl traducea? Vinod Seth: Mă
întreb dacă de Kalidasa de Tagore ori de noi având vârsta
pământului. Oricum, mi-am amintit de Eminescu în timp ce
traduceam vreo sută de poeţi români, din care cincizeci au fost
deja publicaţi la Academia Internaţională „Mihai Eminescu”
din Delhi. Am scris atunci un poem Eminescu, nu unul
biografic, mai de grabă un poem-impact. Să fi fost din
memorie?
La Academia Eminescu şi-n reuniuni indo-
eminescologice s-au întâlnit, nu o dată, literaţi din
Santiniketan, oficiant fiind atunci profesorul Tagore de la
Universitatea Delhi Sisir Kumar Das. Adânc cunoscător de
greacă, bunul meu prieten tradusese în bengaleză Poetica lui
Aristotel, Troienele de Euripide... Chandra Bhose corecta
şpalturile la cartea sa despre Bahtin. Se frământa ca preşedinte
al Asociaţiei pentru literatură indiană comparată. O seară, Sisir
imprima în bengali, în timp ce Memna (doamna Trikha) îşi lua
timpul cântecului văcăresc (Gitagovinda), în traducerea mea,
paralel cu originalul jayadevian şi comentariul comparatist. A
venit rândul lui Tagore, Sisir rostind dedicaţia acestuia către un
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
poet de peste o sută de ani, în 1992, apoi strălucit şi adorat în
revoltă zeul. A încheiat desluşindu-şi din original trei poeme
proprii, Asha, Char pashe, Lorai. Cum am terminat noi, s-a
stins lumina.
Nilima Das, poeta Almorei, obişnuia, la o vreme, să
cânte poezii de Eminescu pe muzică proprie. Să asculţi
cântându-se Eminescu în Himalaya, în ochi cu
neschimbătoarele zăpezi de pe Trishul şi Nanda Devi...
(Comparaţia Eminescu-Milarepa mi-o publicase dr. Lokesh
Chandra la Academia Internaţională pentru cultură indiană).
Am tradus împreună o „India în româneşte” (poeme româneşti
de inspiraţie India), publicată. Nilima a început şi un roman,
Namaskar Nicolae, pornind de la întâlnirea cu Eminescu
(oarecum, prin Sergiu Al-George). A comentat Bacovia. Cartea
ei My Roots a fost recenzată de Anna Mathai (nu se cunosc),
care şi ea tradusese ad-hoc din româneşte, mai demult, în
Biblioteca Eminescu.
Şi un poet din Indore (conotaţie Brâncuşi), Som Dutt,
cerea, prin ziaristul Rajendra Mathur, o carte Eminescu. Aceşti
cunoscuţi, la vedere ori nu, ne prefăcusem în ediţii
eminesciene, printre templele-cheie ale Indiei într-o traducere
sui-generis a culturilor întru Eminescu. Raja Rao citase din
Dante şi Paul Valéry când Kapila Vatsyayan, ministru, ne-a
făcut cunoştinţă întărind cu „a scris despre Eminescu”. Tot ea
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
referise, ca Satya Vrat Shastri ori Sergiu Al-George („parcă
ascult prima oară Eminescu”), Luceafărul în sanscrită,
binecuvântase Academia Eminescu – tocmai îl văzuse pe
Eliade; altfel, o salutai la recitaluri de poezie sanscrită, stăteai
lângă ea la conferinţa naţională de literatură comparată, la o
conferinţă de Krishnamurti, într-o expoziţie Rodin, la discuţii
despre copy-right; fratele ei îi dedicase poezii, ei şi lui
Brâncuşi, (în dimineaţa aceea citise din Baudelaire cum aş fi
citit eu din Eminescu). Mi-amintesc din poemul pierdut (de el)
al lui Harbhajan Singh de o libertate Eminescu – probabil
poetul înseamnă libertate, aşa cum Eminescu înseamnă poetul.
A traduce în limba lui Eminescu din versurile
traducătorilor săi în limbi indiene tulbură poate acele ediţii,
miniate, pierdute şi mereu renăscătoare la prilejuri de tensiuni
eminesciene, ca şi cum nu şi-ar mai aparţine loruşi, nici
destinatarilor iluzorii – adesea, poeţii români. Aţi recitat dintr-
un poet român? o întrebase retoric primarul oraşului Delhi pe
Amrita Pritam după un recital. Şi un băcan din Doraha de ne-
am împrietenit auzise de România tot dintr-o conferinţă a ei...
Mai degrabă intimaţii intransmisibile, originalele
traducătorilor lui Eminescu, aproximate amical, în coautorat, în
româneşte, dau dimensiunea însăşi a indianităţii la ea acasă,
pre- şi post moderne, fără aura de care o însoţise poetul
romantic, nu fără arhaitatea universală comună, subteran (sub-
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
celest) celor două culturi, ca în viziunea lui Sergiu Al-George,
în cartea sa ultimă, obligându-l, de lumea maycă metaforizată
prin Brahma, la comentariul eminescologic. Însăşi nota de
firesc în traducerea ca o transcriere a poeziei eminesciene în
limbi indiene decurge, poate, din consubstanţialitatea cântului
vechi, vedic, marcat de dukha budhistă ori iblis-ul sufic. Am
consemnat, la un congres de antropologie, traseul Rigveda
(Nasadia sukta) – versiune germană – versiune română
(Eminescu) – Scrisoarea I - versiune sanscrită (a Scrisorii):
aceasta din urmă, netradusă vreodată în română, n-ar mai
rezulta în Scrisoarea I, cum Scrisoarea, în sanscrită, nu se
transcrie prin chiar Imnul originii...
Versiunea românească din Gitagovinda lui Jayadeva a
fost şi ascultată, şi comentată, şi tipărită în India în termenii şi
deschiderea ce întâmpinaseră versiunile indo-eminesciene.
Întâlnirea se petrecuse în câţiva ani, avea să devină amintirea
de acum, totuşi, în adâncimile acelea se articulau metric
formele în sine ale poeziei universal unificatoare, întorcându-
ne antologii personale într-o antopoezie de care am făcut caz în
câteva ocazii publice, ca după o intenţionalitate eminesciană.
Dacă, versionând Meghaduta, veneau în minte norii
baudelairieni, în relieful lor se profilau mai apropiat împreună,
cum se intuise comparatist, Eminescu şi Kalidasa. Am citit din
versiunea românească într-o seară când O.M. Anujan a recitat
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
din traducerea sa în malayam a aceluiaşi poem: neobişnuit de
înalt pentru un indian, O.M. Anujan era la fel de inspirat ca
atunci când recitase din Eminescu (poezia proprie – undă
muzicală călătorită neştiut de marinarii ce o cântă cu imnurile
lui pe coastele mărilor ce înconjoară Kerala). Am fost la nunta
fiicei lui Anujan, la cea a fiicei lui Mahendra Dave nu
ajunsesem. Miresele cred că se cunosc între ele. Cum se
întâmplă şi cu versuri de pe vârfuri atât de îndepărtate ale
poeziei, regăsindu-se în ritualul etern fericitor al nunţii.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Itinerar indian
„Taj” este nu numai o minune, în spaţiu, a lumii, dar şi
un ceai, publicitat asemeni băuturii răcoritoare „77”, purtând
numele anului lansării. Pus la punct cu astfel de delicii, odată
ajuns în India, priveam, într-un film oarecare, temple, trupuri
turmentate de subita fericire a scaldei, amurguri, câmpuri roşii,
oraşe tălăzuind fluviul şi desluşeam din cântece şi din
comentariul gutural al crainicului un acelaşi copleşitor nume:
Ganga (Gangele).
Munci şi zile, aniversări de zei şi poeţi, consemnări de
evenimente. Iată, ziarul „Statesman” republicase un editorial
apărut cu peste o sută de ani în urmă, în care România este
menţionată, în context, ca ţară independentă. Fusese comentat,
la zi, noul imn românesc. Aveam idee, din capul locului, despre
rafinării de petrol în Gauhati, Barnuni, Haldia, tractoare în
Hyderabad, haine de piele în Madras, piei semifrabricate lângă
Soneepat, toate acestea probând colaborarea tot mai strânsă
între România şi India, resuscitată prin înfiinţarea Comisiei
Mixte pentru Cooperare Economică, Ştiinţifică şi Tehnică.
Între ministerele agriculturii, precum şi între instituţiile
culturale din cele două ţări sunt deja rodate acorduri şi
programe de colaborare. Din ambele părţi se concretizează
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
consecvent vocaţia comună, solidaritatea şi prietenia în lupta
pentru o lume mai bună şi mai dreaptă.
Primii studenţi ai Universităţii din Delhi care optaseră
pentru limba lui Mihai Eminescu începuseră şi ei să se
familiarizeze cu nume româneşti (după doi ani, numărul lor, al
studenţilor, se apropia de 30). Cu o specială emoţie le
înfăţişasem, din primul moment, o publicaţie al cărei titlu este
„Harvest Day. President Nicolae Ceauşescu’s speech at Civic
Rally in Piteşti”. Zburasem spre Delhi, ca visiting lecturer in
Romanian, tocmai în acea incomparabilă duminică a recoltei
româneşti, iar în curând mă aflam, nu din întâmplare, împreună
cu studenţii mei, în „Agriexpo ’77”, cea mai mare expoziţie
agricolă organizată vreodată în India şi, după unele ziare, în
Asia.
Am avut sentimentul că vizitatorii erau cuprinşi, din
vremuri vechi, de o nemărturisită insomnie în faţa germinaţiei
pământului, a nemuririi hrănite de holda mult cinstită în vatra
noastră şi a lumii. În miezul unei capodopere a actualei
arhitecturi indiene, într-un compartiment care memora istoria
omului, mi-am putut închina bucuria în faţa unei imense
fotografii, atât de laice şi bogat aniversate: „Gânditorul.
Sculptură preistorică de peste 5000 de ani, din România”.
Pe drumul lui Mahatma Gandhi – adevăr - non-violenţă
– iubire – şi de reconsacrat, ca martor, agricultura şi prin
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
aceasta, India însăşi, 80 % din populaţia ei, adică peste 500 de
milioane de oameni, opt degete ale mâinilor, tentativa unei noi
strategii agricole – dusă până la nuanţele unei datorii religioase
– în lupta pentru eradicarea sărăciei, pentru progres
economico-social, rolul mutual al industriei în economia ţării,
veşnicia – în care se întâlnesc Tagore şi Blaga – a satului. Căci
– şi Gandiji este citat în responsabile definiţii politice – „în
cazul săteanului indian, o veche cultură se ascunde sub o crustă
de abrutizare. Daţi la o parte crusta, înlăturaţi analfabetismul şi
veţi descoperi cel mai frumos specimen din câte pot exista al
unui cetăţean cult, cultivat şi liber”.
Cu toată tendinţa de a se afirma drept una din
principalele ţări industriale ale lumii, India „reală” este
reprezentată de „plugarul arându-şi ogorul, ţesătorul aşezat la
războiul lui, pescarul aruncându-şi plasa” (Tagore). Populaţia
Indiei va creşte, până la sfârşitul secolului, cu încă 50 % faţă de
prezent. În această perspectivă, dimensiunile social-politice ale
priorităţii agriculturii implică, printre altele, un salt în producţia
de orez, similar cu cel realizat în cazul grâului (120 de milioane
tone anual), dar şi reorganizarea vieţii satului (este vorba de
550.000 de sate), reorientarea acesteia, întărirea organizaţiilor
cooperatiste - de credit, marketing sau aprovizionare.
Jumătate din venitul naţional al Indiei se datorează
agriculturii. Bogată în energie solară, în variate soluri şi
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
climate, India produce o mare diversitate de cereale (ocupă
locul al IV-lea în producţia de grâu şi dă aproape un sfert din
producţia mondială de orez), fructe, legume şi mirodenii, zahăr
şi tutun, bumbac şi iută, deţine cel mai mare număr de bovine,
este cea mai mare producătoare de arahide de pe glob...
Dincolo de superlative, însă, cu orice prilej se învederează
dureroasa conştiinţă a „nelimitatei probleme a sărăciei”, a
sărăciei sub limita căreia vieţuieşte 60 % din populaţia ţării.
Într-un moment de generalizată mândrie pentru moştenirea
rurală veche, se mărturiseşte credinţa în progres prin muncă,
ştiinţă şi tehnologie. De altfel, Consiliul Indian pentru
Cercetare Agricolă este una dintre mai marile instituţii din
lume în acest domeniu.
Unul dintre cele mai sugestive drumuri ale
subcontinentului este cel al carelor – pentru boi, dar şi pentru
cămilă şi chiar pentru elefant, care pentru pasageri sau de
curse, din Maharastra, cu roţi largi, de şase metri diametru din
Orissa, cu baldachin de bambus din Ahmedabad, cu coviltir sau
acoperiş de casă, care împodobite cu metal din Haryana sau
Jaipur. În India, o persoană din patruzeci are car, căruţă, şaretă
etc. trase, da, de mâna omului sau de grumazul animalelor. Şi
nu e de mirare că, în vreme, vaca a fost sanctificată: „Suntem
(spun ele, pe un afiş) frumoase, blânde, folositoare, la ce să fiţi
cruzi cu noi?”. Iar cu privirile bune ale zecilor de specii de
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
vaci, te cutremură, într-un chip nou, amintirea priveliştilor
legănate în carele cu boi ale lui Nicolae Grigorescu.
Copacii sunt poeme pe care pământul le scrie pe cer,
am văzut scris în altă parte. Printre maşini vedeam trăindu-şi o
nerâvnită glorie flori şi plante exotice sau industriile
reambientate pentru un poetic suvenir, fructe majestuoase ca
nişte abstracţii, curiozităţi şi mostre, puţine animale pentru
tăiere, şi mai puţine împăiate – cel mult crescând în sanctuare
naţionale şi acvarii, o casă parfumată numită kalpavrikşa,
cioplită întreagă în nuc de cocos, idoli sidefii neînstrăinaţi de
imacularea mitului şi vibraţia cântecului indian. Dacă poţi
dispera într-o bibliotecă uriaşă, la vederea cărţilor, ca a unor
obstacole metafizice reproşând necredinţa şi risipitoria, te va
răsplăti oricând spectacolul valorilor directe, reîntruchipate în
timp şi în spaţiu, nuanţate de pantomima miracolului de care se
învrednicesc oamenii şi artiştii cei mai obişnuiţi şi
extraordinari, într-o lume deodată sclipitoare şi muzicală.
Cum cultura hrăneşte şi se hrăneşte din sufletul şi
suflarea milenară a acestei lumi perpetuate parcă în sentimente
mereu nebănuite, nu voi uita niciodată cântecele lui Tagore
interpretate de Sukitra Mitra şi Kanika Banerjee, devoţiunile
faţă de poezie, în o mie de feluri primite, cu vanitatea plânsă a
cântului în neasemănarea lui lumească. Desprinzi, dintr-o
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
şoaptă, pasiunea antientropică şi tragica eliberare a cântecului
de poezie şi a dansului de cântec.
Poate avea dreptate un ziarist să vadă fie şi numai în
titlurile lucrărilor prezentate, anul trecut, la cea de a patra
Trienală indiană, stări de spirit şi sentimente ale popoarelor din
ţările artiştilor, reţinând, printre altele, „Africa mânioasă”, a
tanzanianului Jango, seriile intitulate „Izolare”, ale spaniolului
José Iranzo, denominaţii americane nemaiatribuite de genul
„Ştii cum mă cheamă”, „Cuibul dragostei sau pat de spini” şi
„Iluzie cosmică” sau „Mandala Stâlpului de Foc”, „Swami
Vishnu”, „Satchidananda”, găsind că din Italia vine un
„Imposibil”, din Bangladesh, „Cenuşi” şi „Eternitate”,
menţionând titlul din Uniunea Sovietică – „Soldaţi ai
revoluţiei”, pe cele franceze – „Eu, eu – nu, ba da”, „Ieşirea din
labirint”, „Amintire a lumii lunatice”. România a prezentat 41
de lucrări. Şi numai enumerarea, cu interes, a diverselor materii
în care lucrează artiştii din diferite părţi ale lumii (lemn şi fier,
lemn şi piele, granit suedez, ou-tempera pe canava, ulei şi
acrylic pe canava, acrylic pe placaj, lemn caşerat, bronz,
ceramică, fibre de sticlă, mătase şi sculptură lăcuită, ulei pe
pânză şi fibră tare, ciment, linoleum, răşină, cupru, lemn şi
aluminiu, foto aluminiu de China, şnur de cauciuc, nuia şi
hârtie, sfoară de pâslă, plexiglas, fir pe canava, acuarele pe
pânză, ulei pe pânză de cânepă, oţel inoxidabil, alamă, abanos
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
şi uleiuri simple), tot atâtea subtitluri, unele onorate cu aur,
confirmă până la împlinire observaţia brâncuşiană asupra
esenţialei valori a alegerii materialului pentru opera de artă ce
va să fie. Culori naţionale şi individuale ale artiştilor acestei
lumi, cu mărturisirea în absolut a unei realităţi aşa cum este şi
se visează mai umană, mai trează prin forţa sensurilor artistice
stau uneori în aşteptarea moştenitorilor de mâine şi
frământatelor patrii planetare.
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
CUPRINS
GEORGE ANCA.........................................................1Despre bibliotecă ...................................................................... 4
După 125 de ani ........................................................................................ 4 O carte de I.C. Petrescu sau biblioteca de învăţământ în democratizarea sistemului de educaţie. Au dispărut bibliotecile pedagogice şi populare? ................................................................................................................. 15 Pedagogia aniversărilor bibliologice: I.C. Petrescu şi S.R. Ranganathan centenari .................................................................................................. 26 Deconstrucţie şi Bibliotecă ..................................................................... 36
Lecturi ..................................................................................... 41 O viziune românească asupra Renaşterii ............................................... 41 Constantin Noica: Creaţie şi frumos în rostirea românească ................ 48 Mărţişorul arghezian .............................................................................. 54 Cărţile lui Corneliu Buzinschi ................................................................ 58 Cărţile lui Constantin Mateescu ............................................................. 61 Valeriu Anania: Du-te vreme, vino vreme .............................................. 65 Tamara, nostalgie tragică, adolescenţă .................................................. 67 Raţionalism românesc ............................................................................. 71 Un autor despre vis ................................................................................. 75 Adam şi Eva după 60 de ani .................................................................... 79 John Hohenberg: Ziaristul profesionist. Ghid de practici şi principii ale mijloacelor de informare, 1973, New York ............................................. 84
Itinerare indiene ..................................................................... 93 Editorial .................................................................................................. 93 Între indoeminescologie şi orientopoetică .............................................. 98 Colocviu în Delhi punjab ...................................................................... 104 Bara 12 .................................................................................................. 111 Jinnah .................................................................................................... 118 Yoga-dodie ............................................................................................ 123 Mioriţa şi Mahabharata ........................................................................ 133 Poeţi indieni traducători ai lui Eminescu ............................................. 141 Itinerar indian ....................................................................................... 151
158
157
156
155
154
153
152
151
150
149
148
147
146
145
144
143
142
141
140
139
138
137
136
135
134
133
132
131
130
129
128
127
126
125
124
123
122
121
120
119
118
117
116
115
114
113
112
111
110
109
108
107
106
105
104
103
102
101
100
99
98
97
96
95
94
93
92
91
90
89
88
87
86
85
84
83
82
81
80
79
78
77
76
75
74
73
72
71
70
69
68
67
66
65
64
63
62
61
60
59
58
57
56
55
54
53
52
51
50
49
48
47
46
45
44
43
42
41
40
39
38
37
36
35
34
33
32
31
30
29
28
27
26
25
24
23
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
![Iunie-Iulie 2012 [Nr. 146]](https://static.fdocumente.com/doc/165x107/55cf9252550346f57b959217/iunie-iulie-2012-nr-146.jpg)
