GEOLOGIA CARPAŢILOR

7/16/2019 GEOLOGIA CARPAŢILOR

http://slidepdf.com/reader/full/geologia-carpatilor-5634f87819d65 1/28

GEOLOGIA CARPAŢILOR

Din punct de vedere geologic, împărţirea pe ramuri a Carpaţilor diferă de cea geografică.

Astfel, Carpaţii Orientali se întind de la graniţa de nord cu Ucraina, până la Valea Dâmboviţei(incluzând, aşadar şi munţii Bucegi, Leaota, Piatra Craiului, Culoarul Rucăr – Bran şi chiar o parte din Munţii Iezer); Carpaţii Meridionali se desfăşoară de la valea Dâmboviţei (mai exact dela Munţii Iezer) până la valea Dunării (incluzând şi Munţii Poiana Ruscă şi pe cei ai Banatuluiintegral). La aceste două ramuri se adaugă Munţii Apuseni, ca unitate distinctă.

În Carpaţii Orientali (în sens geografic), caracteristică este dispunerea rocilor în fâşiilongitudinale orientate nord – sud: roci vulcanice în vest, roci metamorfice acoperite din loc înloc de petice sedimentare mezozoice – în fâşia centrală, roci sedimentare cutate (fliş) – în fâşiaestică (menţionăm că fâşia vulcanică lipseşte în sudul Orientalilor).

Munţii vulcanici, aşa cum menţionam anterior, se grupează pe latura de vest a Carpaţilor Orientali. Pornind de la nord spre sud, aceştia sunt: Oaş, Igniş, Gutâi, Lăpuş, Călimani, Gurghiu,Harghita, la care se adaugă munţii sedimentaro – vulcanici Ţibleş şi Bârgău, plus un crâmpei de bazalte în Munţii Perşani. Cei din grupa nordică sunt ceva mai vechi (miocen, adică 25 – 6milioane ani), în timp ce Călimanii, Gurghiul şi Harghita sunt mai tineri (pliocen, adică 6 – 2M.A.), iar bazaltele din Perşani sunt cuaternare (sub 2 M.A.).

Ca urmare, a paratele vulcanice (conurile) sunt încă relativ bine conservate în grupacentrală şi mult mai erodate în cea nordică.

Aparatele vulcanice din Carpaţii Orientali sunt, în general, de tip stratovulcan (V.

Mutihac, 1990), adică alcătuite dintr -o succesiune de lave şi piroclastite (lavele sunt rezultatulerupţiilor liniştite, sub formă de curgeri, în timp ce piroclastitele sunt rezultatul unor erupţiiexplozive, cu expulzare de cenuşă, bombe, lapili).

Ca roci, predomină andezitele, urmate de dacite şi riolite, fie sub forma lavelor consolidate, fie sub forma piroclastitelor.

Mai trebuie menţionat că edificiul vulcanic propriu – zis (stratovulcanii), stă pe o structură mai veche, mixtă (vulcano – sedimentară), formată la începutul miocenului (sunt aşanumitele aglomerate vulcanice, adică nişte conglomerate alcătuite din galeţi constituiţi din rocivulcanice). Structura vulcano – sedimentară este rezultatul distrugerii de către reţeaua

hidrografică a unor aparate vulcanice primare, create la debutul vulcanismului neogen în CarpaţiiOrientali şi este dezvoltată mai ales la vest de munţii Călimani, Gurghiu şi Harghita şi înDepresiunea Giurgeului.

Munţii Ţibleş şi Bârgău (sedimentaro – vulcanici) sunt alcătuiţi din roci sedimentare paleogene (acum 65 – 25 M.A.) străpunse de veniri de lave mai recente (miocene = 25 – 6M.A.), care au generat unele aparate vulcanice dar şi corpuri subvulcanice (neck – uri, dyke –

uri, sill – uri).



Munţii alcătuiţi predominant din roci metamorfice din Carpaţii Orientali sunt: Rodnei,Maramureşului, Suhard, versantul vestic al Obcinei Mestecăniş, Rarău, Giumalău, Bistriţei,Giurgeu, Hăghimaş. Din punct de vedere geologic, aceşti munţi formează aşa – numita zonă

cristalino – mezozoică. Se numeşte astfel, deoarece este alcătuită din roci cristaline saumetamorfice (foarte vechi – proterozoic, paleozoic, adică acum 800 – 230 M.A.) şi roci

sedimentare mezozoice (acum 230 – 65 M.A.), care stau peste cele dintâi, pe care local leacoperă pe suprafeţe mai mari sau mai mici.

Rocile metamorfice sunt: epimetamorfice (mai slab metamorfozate – filite, şisturisericitoase, şisturi cloritoase, cuarţite, calcare cristaline) şi mezometamorfice (mai puternicmetamorfozate – gnaise, micaşisturi, amfibolite). Rocile sedimentare mezozoice ce stau pecristalin sunt pe suprafeţe mai mari în masivele Rarău şi Hăghimaş, unde formează aşa – numitul„sinclinal marginal extern” (C. Grasu şi colab., 1995) şi sunt dominant calcare şi dolomite(Pietrele Doamnei din Rarău, Cheile Bicazului din Hăghimaş sunt formate pe astfel de roci). Nişte „căciuli” din roci de acest fel care stau pe cristalin din loc în loc se întâlnesc în munţiiMaramureşului, Bistriţei şi Giurgeu.

În Munţii Bistriţei, pe direcţia nord – sud, poate fi urmărită pe o lungime de c-ca 55 km o„bară” de gnaise porfiroide extrem de dure.

Pe lângă rocile metamorfice şi sedimentare, în zona cristalino – mezozoică mai apar, înMunţii Giurgeu (zona Gheorgheni – Borsec) şi sienite – roci magmatice (intrusive), acide, careformează masivul sienitic de la Ditrău (de altfel, această rocă poartă numele de ditroit ).

Zona cristalino – mezozoică este şariată (încălecată) peste flişul intern, linia de încălecarefiind numită (V. Mutihac, 1990) linia central – carpatică.

Zona flişului Carpaţilor Orientali ocupă aproximativ jumătate din suprafaţa acestora,grupa sudică fiind dezvoltată exclusiv pe astfel de roci. În grupele centrală şi nordică, flişul sedezvoltă în est. Sunt fâşii paralele, orientate nord – sud, de vărstă cretacică la flişul intern şicreatcic – paleogenă la flişul extern. Flişul intern este situat spre vest (intră în contact cu zonacristalino – mezozoică), iar cel extern – spre est (intră în contact cu zona de molasă aSubcarpaţilor).

Flişul intern (de vârstă cretacică) este alcătuit din pânzele de Ceahlău şi de Teleajen.

Pânza de Ceahlău este alcătuită din: stratele de Sinaia (un fliş grezos – argilos şistos, cuciment carbonatic), stratele de Bistra sau de Comarnic (un fliş grezos mai dur decât cel deSinaia) şi conglomeratele de Ceahlău – Ciucaş (conglomerate în alternanţă cu pachete de gresii,roci foarte dure şi permeabile, din care sunt clădite masivele Ceahlău şi Ciucaş, dar şi MunteleBivolul – Hălăuca din Stânişoara; facem precizarea că, în Munţii Grohotiş, conglomeratele deCeahlău – Ciucaş sunt înlocuite de o formaţiune grezoasă de aceeaşi vârstă, albian adică Cretacicmediu – flişul de Bobu).

Pânza de Ceahlău încalecă peste cea de Teleajen în lungul liniei Lutu Roşu (după numeleCurmăturii Lutu Roşu, din Masivul Ceahlău).



Pânza de Teleajen este alcătuită, în principal, din flişul curbicortical sau flişul de

Teleajen – un fliş foarte strâns cutat, de vârstă Cretacic superior .

Flişul intern este acoperit parţial dinspre vest de zona cristalino – mezozoică (în lungulliniei central – carpatice) şi încalecă la rândul său peste flişul extern, spre est, în lungul liniei

interne. Flişul extern se află la est de cel intern, fiind cuprins între linia internă (la vest) şi linia

externă – spre est. Are vârstă, în general, paleogenă dar există şi roci de vârstă cretacică.

De la vest spre est se succed: Pânza de Audia ( şisturi negre, nişte roci argiloase şistoase), Pânza de Tarcău (aici caracteristice sunt: gresia de Tarcău – o gresie dură, cu ciment carbonatic,în pachete masive, stratele cu Inocerami sau stratele de Hangu – un fliş foarte argilos, gresia de

Siriu, asemănătoare cu cea de Tarcău, gresia de Fusaru etc), Pânza de Vrancea ( gresia de Kliwa – o gresie silicioasă dură, calcarele de Doamna, stratele cu Inocerami sau de Hangu şi alte rociîntâlnite şi în Pânza de Tarcău).

Pânza de Audia încalecă peste Pânza de Tarcău în lungul liniei de Audia, pânza deTarcău, peste cea de Vrancea în lungul liniei de Tarcău, iar Pânza de Vrancea peste Zona deMolasă, în lungul liniei externe. Facem menţiunea că Pânza de Vrancea apare de sub pânza deTarcău doar sub forma ferestrelor şi a semiferestrelor tectonice (ferestrele Dumesnic şi Mitocullui Bălan, semiferestrele Putna, Humor, Bistriţa, Oituz şi Vrancea – V. Mutihac, 1990).

Flişul intern aflorează în munţii: Maramureşului, Obcina Mestecăniş, Stânişoara,Bistriţei, Ceahlău, Tarcău, Ciucului, Bodoc, Baraolt, Întorsurii, Ciucaş, Grohotiş, Baiului,trecând şi în sudul Bucegilor.

Flişul extern aflorează pe cele mai întinse areale în munţii: Obcina Mare, Stânişoara,Goşmanu, Berzunţi, Ciucului, Nemira, Vrancei, Penteleu, Ivăneţu, Podu Calului, dar şi pe arealemai mici în: Ceahlău, Obcina Feredeului, Tarcău, Tătaru – Siriu.

Munţii Postăvaru – Piatra Mare (Munţii Timişului sau ai Bârsei) apartţin, geologic, zoneicristalino – mezozoice, fiind alcătuiţi din roci sedimentare mezozoice specifice acesteia – conglomerate (similare celor din Bucegi) în Piatra Mare şi calcare (similare celor din PiatraCraiului) în Postăvaru.

Munţii Perşani (ca şi Munţii Maramureşului din grupa nordică) sunt alcătuiţi din toatecele trei categorii de roci: sedimentare, în general cretacice, ca cele din Postăvaru – Piatra Mare

(dominante), metamorfice (acestea alcătuiesc soclul, suportul celor sedimentare, fiind mult maivechi decât acestea) şi vulcanice (bazaltele de la Racoş, cuaternare).

O parte din Munţii Lăpuşului şi Ţibleş precum şi o parte din DepresiuneaMaramaureşului sunt alcătuite din aşa-numitul fliş transcarpatic, de vârstă paleogenă (predominăgresiile).



O mare parte din munţii Bârgăului, Ţibleş, Maramureşului dar şi o parte din DepresiuneaMaramureşului sunt alcătuite din aşa – numitul sedimentar posttectonic (postaustric), adică unsedimentar ce s-a depus după orogeneza austrică, responsabilă de edificarea zonei cristalino – mezozoice. Aşadar, după ce s-a constituit ca unitate geologică prin încălecarea peste flişul intern,zona cristalino – mezozoică a fost scufundată pe anumite porţiuni şi invadată de apele mării, pe

fundul căreia s-au depus aceste formaţiuni (gresii, conglomerate, argile, marne), în general devârstă oligocenă. Se adaugă mici petice de sedimentar cretacic superior, mai cunoscut fiind celde la Glodu (între munţii Călimani şi Bistriţei), de asemenea alcătuite din conglomerate, gresii,marne etc.

Depresiunile intramontane din Carpaţii Orientali sunt regiunile cele mai tinere, ele ieşindde sub ape abia în pliocen (acum 5 – 2 M.A.) sau în cuaternar (acum mai puţin de 2 M.A.).

Depresiunea Maramureşului este cea mai complexă. Aici relieful este modelat atât peroci sedimentare paleogene, cât şi pe sedimentar miocen şi pliocen, iar în vest, pe sedimentar cuaternar. O mare parte din depresiunile Oaş şi Dornelor sunt alcătuite tot din sedimentar

cuaternar. Depresiunile Bilbor, Borsec, Giurgeului şi Ciucului sunt tapisate cu roci sedimentare pliocene şi cuaternare, iar vasta depresiune a Braşovului este un şes acumulativ de vârstăcuaternară. Aceste roci sedimentare din depresiuni sunt mult mai friabile, mai puţin cimentatedecât cele din unităţile prezentate anterior (predomină nisipurile şi argilele, între care, la Borsecşi Bilbor se găsesc şi cărbuni – mai exact, lignit); în Depresiunea Dornelor există o turbărieimportantă (Poiana Stampei).

În Carpaţii Meridionali (în sens geografic), predomină net rocilemetamorfice. Acestea sunt angrenate în structuri de tip pânză, ca şi în celelalte două ramuricarpatice. Predomină în suprafaţă: Pânza Getică, Autohtonul Danubian şi Unităţile Supragetice – structuri definitorii ale Crapaţilor Meridionali în sens geologic (se întâlnesc şi în munţii Poiana

Ruscă şi Banatului). În partea de est a Meridionalilor, însă, se regăsesc structuri din CarpaţiiOrientali (în sens geologic). Este vorba de formaţiuni ce aparţin zonei cristalino – mezozoice aacestora: conglomerate albiene (ca cele din Ceahlău şi Ciucaş) în Bucegi, calcare jurasice înPiatra Craiului şi Culoarul Rucăr – Bran, cristalin vechi (proterozoic – paleozoic) pe care stau şirocile sedimentar e menţionate anterior, în munţii Leaota şi Iezer.

Munţii Făgăraş şi Munţii Ţaga sunt alcătuiţi aproape exclusiv din roci metamorfice(predomină cele mezometamorfice adică mediu şi puternic metamorfozate: gnaise, amfibolite,cuarţite, calcare cristaline, micaşisturi şi numai pe mici suprafeţe se întâlnesc celeepimetamorfice). Structural, aceşti munţi aparţin domeniului supragetic (şariază peste pânzagetică). În sudul grupei Făgăraşului sunt munţii Cozia, Frunţi, Ghiţu, formaţi pe o bară de gnaiseoculare dure (de Cozia). Între bara de gnaise de Cozia şi cristalinul din Făgăraş seindividualizează un „culoar” de roci sedimentare relativ tinere (cretacic superior – miocen), ca şila sud de bara de gnaise, mai exact în regiunea de ieşire a Oltului din Carpaţi. Acestea reprezintăsedimentar posttectonic (postaustric), adică depus după ce unităţile tectonice din zonă au fostconturate, în faza austrică din cretacicul inferior şi este alcătuit din conglomerate şi gresii,subordonat, argile (ele au înclinare nord – sud, fiind afectate de înălţarea Carpaţilor şi se prelungesc spre sud, în Subcarpaţi).



La vest de Olt (grupele Parâng şi Retezat – Godeanu) munţii sunt grefaţi pe structuriaparţinând în principal autohtonului danubian şi pânzei getice. În grupa Retezat – Godeanu predomină autohtonul, iar în grupa Parângului predomină pânza getică. În grupa Parângului doar Munţii Parâng şi Munţii Latoriţei se dispun pe autohton, alcătuit din cristalin mezometamorficfoarte vechi dar şi din granite (corpuri magmatice). Celelalte unităţi (munţii Şureanu, Cindrel,

Lotrului şi Căpăţânii) sunt alcătuite din roci mezometamorfice ale pânzei getice. În nordulextrem al Munţilor Şureanu sunt tot roci metamorfice, dar ale pânzei supragetice (ca cele dinFăgăraş). În sud – vestul Munţilor Şureanu şi în Masivul Buila – Vânturariţa din Căpăţânii apar calcare şi alte roci sedimentare mezozoice.

În grupa Retezat – Godeanu doar Munţii Godeanu şi o parte din munţii Cernei şi Ţarcusunt alcătuiţi din cristalin mezometamorfic al pânzei getice (în Godeanu şi Cernei este vorbadespre aşa – numitul „petec de acoperire de Godeanu”. Ceilaţi munţi din această grupă suntgrefaţi predominant pe roci ale autohtonului danubian. De exemplu, în Munţii Retezat predominăgranitele. În munţii Ţarcu şi Vâlcan sunt aproximativ în egală măsură granite, rocimezometamorfice şi sedimentar mezozoic (predomină calcarele). În Munţii Cernei şi Munţii

Mehedinţi predomină calcarele mezozoice (jurasice). În Munţii Mehedinţi, ca o fâşie foarteîngustă orientată NV – SE, aflorează şi aşa – numita pânză de Severin (parautohtonul deSeverin), o structură „prinsă” între autohtonul danubian şi pânza getică şi alcătuită din strate deSinaia (similare celor din flişul intern al Carpaţilor Orientali) – fliş grezos – argilos şistos.

Depresiunea Petroşani reprezintă un bazin de sedimentare ce a fost scufundat în paleogenşi a fost sedimentat în paleogen şi neogen. Orizonturile sedimentare conţin cărbuni (huilă)exploatabili, intercalaţi între marne şi argile, la care se adaugă gresii şi conglomerate.

Depresiunea Haţegului s-a format şi a evoluat în comun cu bazinul Transilvaniei, al căruigolf (împreună şi cu Depresiunea Petroşani) era în paleogen şi neogen. Este alcătuită din

depozite cretacic superioare (incluzând şi rezervaţia paleontologică „Parcul cu Dinozauri de laHaţeg” din sudul depresiunii), paleogene şi neogene similare celor din Podişul Transilvaniei.Compartimentul sudic (Haţeg – Baru) este constituit, practic, dintr-un şes acumulativ de vârstăcuaternară (similar celui din Depresiunea Braşovului).

Carpaţii Occidentali sunt alcătuiţi din Munţii Banatului, Munţii Poiana Ruscă şi MunţiiApuseni.

Munţii Banatului şi Poiana Ruscă aparţin, din punct de vedere geologic, Carpaţilor Meridionali.

În Munţii Banatului, cea mai mare dezvoltare o are pânza getică (munţii Semenic, Aninei,vestul Almăjului). În Semenic predomină net rocile mezometamorfice, dar în Munţii Aninei şivestul M. Almăjului predomină sedimentarul, îndeosebi calcarele jurasice şi cretacice (aici estecea mai mare suprafaţă cu calcare din România).

Munţii Almăjului sunt alcătuiţi aproximativ 50% din cristalin al autohtonului danubian şial pânzei getice, dar cealaltă jumătate – din sedimentar paleozoic şi mezozoic (inclusiv calcarele jurasic – cretacice din Cazanele Dunării), respectiv granite (granitul de Ogradena ş.a.).



Munţii Locvei şi Dognecei aparţin pânzei supragetice, în care predomină cristalinul, dar în nordul Dognecei apar şi aşa – numitele „banatite” (roci magmatice de vârstă laramică – trecerea de la cretacic la paleogen: diorite, granodiorite, andezite).

În Munţii Banatului sunt şi depresiuni intramontane: Almăjului (Bozovici), Culoarul

Timiş – Cerna (Caransebeş – Mehadia) şi Culoarul Dunării (Şicheviţa – Liubcova), sedimentatecu depozite miocene (conglomerate, gresii, tufuri etc) care conţin şi cărbuni.

Munţii Poiana Ruscă sunt alcătuiţi din cristalin (predominant), iar în sud – vest seîntâlnesc roci sedimentare cretacice (conglomerate, gresii, marne şi tufuri conţinând fosile dedinozauri similare celor din zona Haţeg).

Munţii Apuseni reprezintă un complicat mozaic petrografic, în care se găsesc, în proporţiiaproximativ egale, roci din toate cele trei categorii (magmatice, metamorfice, sedimentare). Aicise deosebesc două zone structurale distincte, diferite între ele: Apusenii de Sud şi Apusenii de Nord.

Apusenii de Sud reprezintă un fost fund de mare, alcătuit din roci ofiolitice (bazaltice,sprecifice oricărui fund de mare de tip rift sau zonă de expansiune) şi roci sedimentare cretacice,similare celor din flişul intern al Orientalilor, toate acestea fiind străbătute de veniri de lave mairecente (neogene, ca şi cele din Orientali), responsabile de formarea unor aparate vulcaniceizolate, precum şi de zăcămintele de aur şi alte metale (Roşia Montană, Brad, Detunatele etc). Seadaugă, în Munţii Trascău, o bară de calcare jurasice (Mezozoic), responsabilă de existenţacrestei spectaculoase Bedeleu – Trascău (această „bară” trece şi la nord de Arieş, unde, latraversarea ei de către pâraiele Hăşdate şi Tureni, s-au format Cheile Turzii şi Cheile Turenilor).De asemenea, în Apusenii de Sud există o serie de blocuri din calcare jurasice „împlântate” înmasa sedimentară cretacică sau în masa ofiolitică, numite olistolite. Acestea ies în evidenţă ca

imenşi martori de eroziune, precum Muntele Vulcan (sud – vest de Abrud) sau Piatra Ampoiţei(nord – est de Zlatna).

Tot ansamblul Apusemilor de Sud încalecă (este şariat) parţial peste Apusenii de Nord.

Apusenii de Nord sunt mai vechi şi mai complicaţi decât Apusenii de Sud, fiindîncălecaţi parţial de către aceştia, care se comportă ca o pânză de acoperire (şariaj). Aici segăsesc roci metamorfice (atât mezo – cât şi epimetamorfice, de exemplu în Munţii Gilău,Muntele Mare, Munţii Bihorului, Munţii Zarandului, Muntele Şes sau Plopiş, Munţii Meseş).

Roci magmatice se întâlnesc şi aici, dar mai vechi decât cele din Apusenii de Sud,respectiv laramice („banatite”, trecerea dintre cretacic şi paleogen), mai ales în munţii Vlădeasaşi Bătrâna. Sunt: andezite, granite, granodiorite, riolite, dacite (este vorba, aşadar şi de rociefuzive dar şi intrusive, arătând că avem de-a face cu un vulcanism vechi, în prezent păstrându-se doar „rădăcinile” acestuia, adică ceea ce a mai rămas în urma eroziunii din decursul celor 65milioane ani ce s-au scurs de la stingerea respectivilor vulcani, până în prezent).

Rocile sedimentare din Apusenii de Nord sunt de vârstă paleozoică (conglomerate, gresiişi o formaţiune vulcanogen – sedimentară) şi mezozoică (predominant carbonatice, adică



dolomite şi calcare). De acestea din urmă se leagă carstul spectaculos din munţii Bihor, Bătrâna,Pădurea Craiului şi Codru – Moma.

RELIEFUL CARPAŢILOR

Carpaţii reprezintă un sistem montan format în orogeneza alpină (din Triasic până înCuaternar, adică de acum 200 M.A. până acum 2 M.A.), ca urmare a coliziunii dintre MicroplacaIntraalpină (Transilvano – Panonnică, venită dinspre nord – vest) şi microplăcile Moesică(venind dinspre sud), a Mării Negre (dinspre sud – est) şi Rusă (dinspre est). Orogenul carpatic(zona instabilă, dinamică, formată ca urmare a acestei coliziuni) include, pe lângă Carpaţi,Subcarpaţii, nordul Podişului Getic, Podişul Mehedinţi, Podişul Transilvaniei, Dealurile şiCâmpia de Vest.

La alcătuirea Carpaţilor participă atât roci metamorfice (care sunt cele mai vechi), cât şi

sedimentare, magmatice şi vulcanice (mai tinere). Rocile metamorfice reprezintă nucleele cele mai vechi ale teritoriului ţării noastre (au fost

generate încă din Proterozoic, acum 800 – 600 M.A., altele ceva mai recent, în orogenezahercinică din Paleozoic – acum 350 – 300 M.A.). Ele există şi în cadrul unităţilor de platformă(Câmpia Română, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei), dar de obicei sunt acoperite desedimente uneori groase (4000 m). Numai în Dobrogea de Nor d şi cea Centrală aceste roci apar la zi, în rest formează fundamentul unităţilor respective, acoperit aşadar de cuverturisedimentare.

În Carpaţi situaţia este diferită: nucleele vechi din roci metamorfice (provenind din crusta

primară a Terrei) au fost fracturate şi prinse ulterior în procese de încălecare (şariaj) – PânzaGetică, Pânza Supragetică, Zona Cristalino – Mezozoică etc; altele au fost înălţate foarte mult(formând cele mai mari altitudini, inclusiv Moldoveanu, 2544 m) altele au fost scufundate(formând fundamentul depresiunilor intramontane: Braşov, Petroşani, Haţeg, Dornelor, Ciucului,Giurgeului etc). Aceste roci metamorfice (şisturi cristaline) formează, practic, osatura, scheletulCarpaţilor.

Rocile sedimentare din Carpaţi sunt mai tinere decât cele metamorfice, având vârste de laPaleozoic la Neogen, chiar până la Cuaternar. Ele s-au acumulat în cadrul rifturilor formate prinspargerea nucleelor metamorfice vechi, sau pe fundul mărilor create ca efect al scufundării parţiale a fundamentului metamorfic. Sunt roci variate, de la conglomerate, gresii, argile, marne,la calcare, sare şi travertin (flişul Carpaţilor Orientali, flişul transcarpatic, flişul din Apusenii deSud, flişul din Pânza de Severin, calcarele din munţii Aninei, Mehedinţi, Trascău, Şureanu,Hăghimaş, Postăvaru, Bihor – Bătrâna, Pădurea Craiului, conglomeratele din Bucegi şi PiatraMare, etc).

Rocile magmatice (intrusive) s-au format prin pătrunderea magmei (venită dinastenosferă) prin fisurile din masa blocurilor metamorfice vechi, dând naştere la pungi



magmatice (batolite, lacolite), care s-au răcit lent, cristalizând. Vârsta lor este, de obicei, paleozoică: Munţii Retezat, Parâng, Muntele Mare, Ditrău etc.

Rocile vulcanice (efuzive) s-au format mult mai recent (de obicei în Neozoic), prinerupţii ce au constat în curgeri de lave şi expulzări violente de cenuşă, lapili, bombe, formându-

se astfel aparate (conuri) vulcanice: munţii Oaş până la Harghita, munţii vulcanici izolaţi din Apuseni (Detunata Goală, Detunata Flocoasă, Roşia Montană, Săcărâmb etc).

Cele mai tinere roci sunt cele cuaternare: bazaltele de la Racoş, depozitele (pietrişuri,nisipuri, argile) din şesurile depresiunilor intramontane (Braşov, Ciuc, Giurgeu, Haţeg, Dornelor etc), depozitele teraselor râurilor (prundişuri, nisipuri, mâluri, luturi).

Relieful prezent al Carpaţilor s-a modelat în decursul Neozoicului şi mai ales alCuaternarului; formele tinere (cuaternare şi actuale) se păstrează mai bine, fiind vizibile în peisajul actual; cele mai vechi (paleogene, neogene) sunt păstrate numai fragmentar; ele au fostîn mare parte distruse de eroziunea de după formarea lor.

1. Date morfometrice şi morfografice

Dintre cele trei r amuri carpatice altitudinile cele mai mari se înregistrează în Meridionali:Moldoveanu, 2544 m şi Negoiu, 2535 m – în Făgăraş, Parângul Mare, 2519 m – în Parâng,Peleaga, 2509 m şi Păpuşa, 2508 m – în Retezat, Omu, 2505 m – în Bucegi. Foarte multe masivedin Meridionali depăşesc 2000 m. Excepţie fac doar munţii Mehedinţi (1466 m), Cernei (1928

m), Vâlcan (1868 m), Cozia (1668 m), Ghiţu (1622 m), Frunţi (1534 m). Carpaţii Meridionali, aşadar, sunt cei mai înalţi dar şi cei mai masivi din ţară; sunt

fragmentaţi de mai puţine văi decât celelalte două ramuri; de asemenea, depresiunile sunt puţineşi relativ mici; această situaţie se explică prin duritatea mare a rocilor, precum şi prin înălţareaimportantă (1000 m) din timpul fazei valahe din Cuaternar.

Pe poziţia a doua ca altitudine sunt Carpaţii Orientali: 2303 m în Vf. Pietrosu din MunţiiRodnei. Al doilea vârf din M. Rodnei este Ineul (2279 m).

Din grupa centrală, cel mai înalt vârf este Pietrosul Călimanilor (2100 m), urmat de

Bistriciorul (1990 m), tot din Călimani, apoi Ocolaşul Mare din Ceahlău (1907 m), Budacul(1859 m) din Munţii Bistriţei, Vf. Giumalău (1857 m), din masivul omonim.

Din grupa sudică, cele mai mari altitudini se înregistrează în Munţii Ciucaş (1954 m);apoi, urmează Munţii Baiului (Vf. Neamţu, 1923 m), Masivul Piatra Mare (1843 m), MasivulPostăvaru (1799 m), Vârful Goru (1784 m) din Munţii Vrancei.



Carpaţii Orientali, spre deosebire de Meridionali, sunt foarte fragmentaţi de multe văi şidepresiuni intramontane.

Carpaţii Occidentali, pe lângă faptul că sunt cei mai scunzi din toate cele trei ramuri, suntşi ei foarte fragmentaţi, dar mai ales discontinui (trecerea de la o subdiviziune la alta se face prin

puternice discontinuităţi, cum sunt Valea Mureşului – la trecerea dintre Munţii Apuseni şi MunţiiPoiana Ruscă, văile Bistrei şi Timişului – la trecerea dintre Munţii Poiana Ruscă şi MunţiiBanatului).

Altitudinile cele mai mari din Occidentali sunt: Cucur băta (1849 m) în Munţii Bihor,Vlădeasa (1836 m), Muntele Mare (1826 m) – toate trei în Munţii Apuseni; din Munţii Banatuluicel mai înalt este Semenicul (1446 m), iar Poiana Ruscă are maximum în Vf. Padeşu (1374 m).

Altitudinile cele mai mici din Carpaţi se înregistrează la Dunăre (70 m, la Orşova). Deasemenea, altitudini mici (sub 200 m) sunt la contactul Carpaţilor Occidentali şi al Munţilor Oaşcu Dealurile şi Câmpia de Vest.

1. Relieful sculptural (suprafeţele de nivelare)

Suprafeţele de nivelare din Carpaţi sunt fragmente, resturi ale unor câmpii de eroziune(peneplene) formate în decursul mai multor milioane de ani. Ulterior, acestea au fost prinse înmişcări de înălţare şi distruse parţial. Aceasta este teoria evoluţiei r elifului a lui W. Davis sauteoria ciclului de eroziune (orice sistem muntos ajunge, mai devreme sau mai târziu, la stadiul de

peneplenă, care este stadiul final, de bătrâneţe, după ce mai înainte a parcurs stadiile de juvenilitate, tinereţe şi maturitate).

Cea mai veche suprafaţă este aşa – numita „Peneplenă Carpatică” („Pediplena Carpatică”,după Posea, 1974), formată în paleogen. Ea se găseşte în toate cele trei ramuri carpatice, dar laaltitudini diferite şi purtând nume diferite, date de geografii care au studiat cu precădererespectivele regiuni.

Astfel, în Carpaţii Meridionali, Emm. de Martonne o numeşte „Platforma Borăscu”,desfăşurată la altitudini de 1900...2200 m. În munţii Rodnei, T. Morariu a numit-o „Platforma Nedeia”, la 1800 – 2000 m. În Munţii Apuseni poartă numele de „Fărcaş – Cârligatele”, la 1600

m; în Semenic – „Suprafaţa Semenic”, la 1400 – 1450 m; în Munţii Almăjului: „SuprafaţaAlmăjului”, la 800 – 1100 m.

De regulă, această „Pediplenă Carpatică” ocupă poziţie dominantă în cadrul munţilor undeea se păstrează (excepţie fac masivele cele mai înalte din Carpaţii Meridionali şi chiar din MunţiiRodnei, unde este dominată de crestele şi vârfurile cele mai semeţe: Retezat, Parâng, Făgăraş,Rodnei); de obicei, circurile şi văile glaciare din aceşti munţi sunt sculptate sub nivelul



Pediplenei Carpatice (situaţie vizibilă mai ales în Ţarcu, Godeanu, Iezer, Cindrel, Şureanu, jumătatea estică a Parângului).

Diferenţa mare de altitudine dintre crâmpeiele aflate în diferite masive se explică prinînălţările tectonice mai rapide sau mai lente ce au afectat aceste unităţi după crearea pediplenei,

până în prezent (Carpaţii Meridionali s-au înălţat doar în timpul orogenezei valahe din Cuaternar cu 1000 m, în timp ce unele compartimente din Apuseni sau din Munţii Banatului, dimpotrivă,au coborât sau au stagnat în aceeaşi perioadă).

A doua suprafaţă de nivelare din Carpaţi (ca altitudine şi ca vârstă) este numită pentruMeridionali „Râu – Şes ” (după numele afluentului Râului Mare, în Munţii Godeanu); colectivulPosea, Popescu, Ielenicz (1974) propune, generic, numele „Suprafeţele medii carpatice” (pemotivul că, în general, acestea ocupă poziţie medie, intermediară, între Pediplena Carpatică şiSuprafaţa de Bordură) şi o datează ca fiind de vârstă miocenă.

Sunt însă numeroase masive, îndeosebi din Carpaţii Orientali, unde această treaptă reprezintă

relieful cel mai înalt, întrucât în acei munţi Pediplena Carpatică lipseşte, în primul rând din cauzăca ei sunt relativ tineri.

În Munţii Rodnei şi în toată zona de nord a Carpaţilor Orientali, suprafaţa medie carpatică poartă numele de „Cerbu” (în Munţii Rodnei se numeşte şi „Bătrâna”) şi o găsim la altitudini de1500 – 1600 m. În munţii Giumalău şi Bistriţei se numeşte „Poiana Ciungilor”, la 1500 – 1550m.

Colectivul Posea, Popescu, Ielenicz (1974) o numeşte „Plaiurile”, cu două nivele – „PlaiurileI”, la 1500 – 1600 m, la nord de Vatra Dornei şi 1300 – 1700 m în munţii cristalini de la sud deacest oraş şi „Plaiurile II”, la 1200 – 1400 m în jumătatea nordică a Orientalilor şi 1450 – 1600 în

jumătatea sudică a acestora. În Meridionali, suprafaţa medie carpatică se numeşte, aşadar, „Râu – Şes”, fiind la altitudini

în general de 1400 – 1700 m.

În Munţii Apuseni poartă numele de „Măguri – Mărişel” sau „Suprafaţa Ţării Moţilor”, laaltitudini de 1000 – 1200 m.

În Munţii Semenic, M. Grigore (1973) o numeşte suprafaţa „Cârja – Tomnacica”, la altitudinide 700 – 1000 m.

În Munţii Almăjului, Gr. Posea îi dă numele „Culmile Medii Piemontane”, la 550 – 800 m.A treia suprafaţă de nivelare din Carpaţi poartă numele generic „Suprafaţa carpatică de

bordură” (Posea, Popescu, Ielenicz, 1974), întrucât, de obicei (mai ales în Carpaţii Meridionali şiOccidentali) se află la marginea edificiului muntos, fiind modelată în unele cazuri cazuri prin procese de abraziune lacustră; vârsta acestei suprafeţe este apreciată ca pliocenă.



În Carpaţii Meridionali poartă numele de “Gornoviţa”, sau “Platforma Predealului”, avândaltitudini de 800 – 1000 m.

În Carpaţii Orientali o găsim la altitudini de 1100 – 1200 m pe roci metamorfice (“PlatformaDornelor”, în Munţii Giumalău şi Bistriţei, după M. David, 1949), la 900 – 1000 m în fliş şi la

700 – 800 m pe rama depresiunilor intramontane.În Munţii Apuseni poartă numele “Feneş – Deva”, având altitudini de 500 – 600 m în vest,

600 – 800 m în nord şi 450 m în sud.

În Munţii Semenic se numeşte “Slatina – Văliug”, la altitudini de 650 – 750 m. În MunţiiAlmăjului – “suprafaţa de bordură”, la 400 – 450 m altitudine.

În afară de aceste trei mari complexe de modelare, generale pentru toţi Carpaţii, mai putemîntâlni în unele masive montane şi aşa – numite “nivele de umeri de vale” sau “nivele deeroziune” (Posea, 1997, Ielenicz, 2004); ele s-au format la începutul Cuaternarului, la trecerea

dintre perioada nivelării suprafeţei de bordură şi perioada secţionării teraselor râurilor şi pot fiîntâlnite doar în masivele care s-au înălţat mai rapid şi mai intens.

De exemplu, în Semenic, M. Grigore identifică şi defineşte suprafaţa “Teregova” ca a patrasuprafaţă de nivelare din aceşti munţi, desfăşurată la 450 – 550 m altitudine.

În Carpaţii Curburii, M. Ielenicz (1984) identifică “nivelul superior”, la 850 m la contactul cuSubcarpaţii şi la 1050 – 1100 m în interiorul spaţiului montan.

CLIMA CARPAŢILOR

1. Factorii genetici şi rolul lor în individualizarea topoclimatelor în Carpaţi

1.1. Radiaţia solară

Durata medie a intervalului de strălucire a Soarelui pe an scade cu altitudinea (de la 1800 ore la baza Carpaţilor la sub 1600 ore pe culmile înalte) şi în unele depresiuni (unde nebulozitatea are ofrecvenţă mai mare).

Radiaţia globală în Carpaţi (la peste 1800 m) este apreciată în lucrările de climatologie la valori

de sub 100 kcal/cm

2

/an. În masivele carpatice cu altitudini mai mici de 1600 m, valorile radiaţieisolare globale scad în medie de la 115 kcal/cm2/an (la 600 – 800 m), la sub 110 kcal/cm2/an (pecreste). În ariile depresionare bine închise de masivele limitrofe, deşi vatra lor se află la altitudinimici (300 – 600 m), mărimea radiaţiei solare globale se menţine în jurul valorii de 110kcal/cm2/an (din cauza producerii frecvente a ceţii şi a dezvoltării formaţiunilor noroase).

1.2. Circulaţia maselor de aer este reprezentată de mai multe tipuri dinamice:



Circulaţia vestică, are ca loc de generare Oceanul Atlantic, cu poziţie variabilă între InsuleleAzore şi Islanda, are frecvenţa cea mai mare (peste 45 % din situaţii). În prima situaţie masele deaer sunt calde şi umede, iar în a doua sunt răcoroase şi umede. Este prezentă în orice sezon şiasigură precipitaţii bogate (zăpezi şi ploi) şi temperaturi ceva mai ridicate iarna şi stări de vremerăcoroasă şi instabilă, cu precipitaţii, vara. Frecvent rolul acesteia este activ în Munţii Apuseni şi

Munţii Poiana Ruscă, pe latura vestică a Carpaţilor Orientali şi nordică a Carpaţilor Meridionali. Circulaţia polară şi subpolară aduce mai ales iarna mase de aer nordic şi nord-vestic (dinScandinavia, Marea Baltică, nord-vestul Oceanului Atlantic şi Groenlanda). Acestea sunt reci şiumede, provocând în nordul Carpaţilor Orientali căderi importante de zăpadă, vânturi puternicegeneratoare de viscole în sezonul rece şi timp răcoros, cu precipitaţii relativ bogate în celelalteluni ale anului.

Circulaţia sudică antrenază fie aer cald şi umed adus de dinamica ciclonilor mediteraneeni, fieaer cald şi uscat, transportat din Africa de Nord şi Orientul Apropiat. Afectează masivele dinMunţii Banatului, sudul Carpaţilor Meridionali. Prin depăşirea Carpaţilor Meridionali pe clina

nordică a Munţilor Făgăraş şi Cibin dezvoltă efecte foehnale, îndeosebi la finalul sezonului rece.În cea de-a doua situaţie, masele de aer influenţează rama montană sudică şi cea a Carpaţilor deCurbură, accentuând fenomenele de uscăciune.

Circulaţia estică are caracter net continental, facilitând iarna (Anticiclonul Siberian) temperaturifoarte scăzute, ce conduc la îngheţ de durată, ger şi fenomene de iarnă (viscol, chiciură), iar varalungi intervale de uscăciune şi secetă. Influenţează rama estică a Carpaţilor Orientali, iar prin pătrunderea maselor de aer pe culoarele de vale orientate spre est, sud-est şi nord-est ajung pânăîn marile depresiuni ale Carpaţilor Orientali, unde prin stagnare provoacă fenomenele deinversiune termică, impunând temepraturi minime absolute sub – 350C.

1.3. Dispunea Carpaţilor şi caracteristicile reliefului montan Carpaţii formează o barieră oroclimatică prin care diminuează influenţa maselor de aer; Datorită fragmentării accentuate impusă de culoarele de vale şi depresiunile tectonice se

ajunge la modificări regionale ale direcţiei de deplasare a aerului, dar şi la stagnarea

maselor de aer , ce determină inversiunile de temperatură. Prin altitudine, determină etajarea topoclimatelor montane.

2. Elementele principale care definesc topoclimatele din Carpaţi

2.1. Potenţialul termic

Temperaturi le medii anuale variază în raport cu altitudinea: izoterma de 8oC se desfăşoară la

periferia Carpaţilor, la altitudini în jur de 600 m, izoterma de 6 0C este legată de altitudinile

cuprinse între 800 şi 1000 m, izoterma de 0oC se desfăşoară la altitidini de 2000 m, iar izoterma

de – 2oC se circumscrie vârfurilor şi crestelor alpine desfăşurate la peste 2200 m.



Temperaturi le medii în timpul anul ui

Lunile ianuarie şi februarie sunt cele mai reci: – 2... – 3oC în Banat şi Crişana, – 6 ... – 8oC laaltitudini de 1000 – 1200 m şi sub – 10oC pe crestele cele mai înalte.

Lunile iulie şi august sunt cele mai calde: 12....16

o

C în munţii cu altitudini sub 1500 m, 8....12

o

Cîn masivele de până la 2000 m şi sub 8oC pe vârfurile şi crestele alpine.

Gradientul termic (cu câte grade scade temperatura aerului la 100 m altitudine) variază de la unsezon la altul: iarna este de 0,35...0,40 oC/100 m şi vara este de 0,5...0,6 oC/100 m (este mai marevara, deoarece aerul este în general mai uscat decât iarna).

Temperaturil e extr eme absolu te: temperatura minimă absolută a fost de – 35,5oC în etajul alpin,la Vf. Omu, între – 25... – 30oC în etajul montan mediu şi sub – 35oC în depresiuni şi culoare devale (ca urmare a stagnării aerului rece). Temperatura maximă absolută s-a menţinut între + 20 şi+ 25oC în etajul alpin, + 25 şi + 30oC în etajul montan mediu şi peste +30oC în etajul montan

inferior (+ 36

o

C la Petroşani). Numărul de zile cu temperaturi caracteristice:

Zile cu îngheţ (minima zilnică ≤ 0oC): în general numărul de zile creşte de la 100 – 120 zile/an(la altitudinea de 800 m şi în vest) la peste 250 zile/an pe crestele alpine din Carpaţii Meridionali(Vf. Omu, 263 zile/an) şi nordul Carpaţilor Orientali; în depresiunile intramontane, datorităfrecventei stagnării a maselor de aer şi răcirii nocturne, îngheţul este posibil între 110 şi 170 zile.

Zile de iarnă (maxima zilnică ≤ 00C) şi nopţile geroase (minima zilnică ≤ – 100C) au o frecvenţăridicată pe crestele alpine şi subalpine (peste 150 zile de iarnă şi în jur de 100 nopţi geroase) şi

scad spre periferia Carpaţilor; în depresiuni şi pe fundul văilor adânci sunt în jur de 30 de zile deiarnă şi 10 – 25 nopţi geroase/an.

Zile de vară (maxima zilnică ≥ 25oC) sunt posibile doar la altitudini de sub 1200 m, mai rar sub1500 m, unde sunt posibile 1 – 2 zile pe an; numărul lor creşte spre periferia montană şi îndepresiuni, unde pot ajunge la 20 de zile în sud – vest.

2.2. Umezeala relativă şi nebulozitatea

Umezeala relativă înregistrează valori de peste 90 % în intervalul aprilie – iulie în etajul alpin şi puţin mai reduse iarna (82 – 87%) şi scade odată cu scăderea altitudinii, deşi se menţin ridicate

(80 %). Pe ansamblu, numărul zilelor în care umezeala relativă depăşeşte 80 % variază între peste 260 în etajul alpin şi 75 – 100 de zile în vestul Carpaţilor şi în depresiuni.

Nebulozitatea prezintă valori ridicate în etajul alpin (7 – 8 zecimi la Vf. Omu) şi la altitudini maimici oscilează între 5,5 şi 7 zecimi. Pe ansamblu, numărul de zile cu cer senin variază între 80(etajul alpin) şi 100 – 120 în restul ariei montane. Opus este numărul zilelor cu cer acoperit(peste 180 în alpin, în raport cu 140 – 160 zile în rest).



2.3. Regimul precipitaţiilor

Precipitaţiile medii

Mediile anuale oscilează între 800 mm (la contactul cu regiunile limitrofe) şi peste 1200 mm (în

etajul alpin).

Mediile lunare şi pe sezoane: valori ridicate de precipitaţii se înregistrează în lunile de primăvarăşi vară (cu maxime în luna iunie, dar uneori şi iulie – august) şi valori mai reduse în celelalteanotimpuri, cu valori lunare apropiate.

Cantităţile maxime depăşesc cu 60 – 120 % valorile medii (2401 mm la Vf.Omu în anul 1941,2370 mm la Stâna de Vale, 1321 mm la Predeal).

Cantităţile minime sunt sub 60 % din media anuală (542 mm la Vf.Omu, 656 mm la Predeal).

Ninsorile şi stratul de zăpadă

În etajele alpin şi subalpin ninsorile sunt posibile între 250 şi 300 zile pe an, cu frecvenţă mareîn lunile ianuarie – martie şi mai redusă în lunile iulie – septembrie; sunt mai timpurii în nordulCarpaţilor Orientali. Durata stratului de zăpadă variază între 200 şi 300 zile; dacă în sezonul devară grosimea lui este redusă (în medie sub 20 cm), începând cu finalul lui septembrie începe săse dezvolte, iar prin acumulare continuă ajunge la valori tot mai ridicate până în mai (1,5 m înianuarie şi peste 2 m în martie), după care se topeşte treptat, rămânând discontinuu vara şi numaiîn sectoarele adăpostite (îndeosebi pe versanţii nordici şi în circurile glaciare, unde petice dezăpadă persistă şi în iulie, august).

În etajul montan cu altitudini medii (1000 – 1800 m) numărul zilelor cu ninsoare se menţine între200 şi 280, stratul de zăpadă durează între 120....180 zile şi grosimea stratului de zăpadă esteîntre 10 cm (în decembrie) şi 40 cm în februarie – martie; din aprilie până la sfârşitul lui iunie setopeşte treptat.

În etajul montan periferic (sub 1000 m) şi depresiuni, numărul zilelor cu ninsoare este de 100 – 150, durata stratului este variabilă (sub 100 zile) iar grosimea este mică (în medie sub 20 cm), cuun maxim de 40 – 50 cm în lunile ianuarie – martie în depresiuni.

2.4. Regimul eoli an

Frecvenţa maselor de aer la nivelul culmilor înalte (mai ales la peste 1700 m) este dominant dinvest (între 40 şi 60 %) la care, în funcţie de regimul circulaţiei generale atmosferice, se adaugămasele din est pentru Carpaţii Orientali, din nord şi nord – vest pentru munţii din Bucovina şiMaramureş sau din sud pentru munţii dintre Defileul Dunării şi Râmna. Calmul atmosferic estedin ce în ce mai redus odată cu altitudinea (sub 10 % în spaţiul alpin).

Viteza medie a vântului variază de la 2 – 3 m/s în depresiuni, 4 – 5 m/s în munţii joşi, 6 – 8 m/s pe culmile aflate la 1500 – 1800 m şi 8 – 10 m/s pe crestele alpine. Vânturile tari (peste 16 m/s)



se produc anual de la peste 140 zile în etajul alpin, 100 – 125 zile la înălţimi de 1600 – 1800 m şisub 60 zile la periferia munţilor şi în culoarele de vale.

Vânturile locale: sunt facilitate de o anumită configuraţie orografică în raport cu circulaţiagenerală a maselor de aer:

Crivăţul afectează iarna culmile estice ale Carpaţilor Orientali, pătrunzând şi pe culoarele principale de vale ale acestora;

Nemira este o variantă a Crivăţului, prezentă în masivele Berzunţi – Nemira – Breţcului,dar care se extinde prin pasurile Oituz şi Uz până în Depresiunea Braşovului.

Foehnul este prezent pe culmile exterioare ale Carpaţilor de Curbură, pe versanţii nordiciai Carpaţilor Meridionali – „Vântul Mare” sau „Mâncătorul de Zăpadă”.

Coşava este prezent în spaţiul montan bănăţean. Brizele de munte se realizează diurn sub forma unei circulaţii locale, produsă ziua dispre

văi spre culmi şi invers noaptea.

2.5. Fenomenele meteorologice Fenomenele meteorologice din sezonul rece:

Viscolul este posibil în etajele alpin şi subalpin în peste 100 zile pe an, dar în medie, acestfenomen se produce în jur de 20 zile pe culmile înalte ale Carpaţilor Orientali şi Meridionali, 10 – 15 zile la la altitudini de 1400 – 1800 m, ajungând în spaţiul montan din vest (la înălţimi sub1400 m) şi în depresiuni, la 3 – 5 zile.

Poleiul este posibil să se produc din octombrie până în martie şi în orice lună în spaţiul alpin; laaltitudini mai mici se realizează în intervalul noiembrie – februarie.

Chiciura este un fenomen obişnuit de iarnă, mai ales pe culmile ce depăşesc 1600 m (în MunţiiSemenic şi la 1400 m), unde se poate realiza în 50 – 140 zile.

Fenomenele meteorologice din sezonul cald:

Roua este legată mai ales de spaţiul depresionar şi de munţii cu altitudini sub 1800 m, unde semanifestă în medie 20 – 40 zile pe an (aprilie – august).

Grindina se asociază cu vânturi intense, ploi torenţiale şi oraje şi se manifestă între 6 – 10 zileîn munţii cu altitudini sub 1900 m, iar în depresiuni, 1 – 2 zile. La altitudini mai mari, numărul

zilelor cu grindină depăşeşte 20 (Ţarcu, 26 zile). Fenomene meteorologice posibi le tot anul:

Ceaţa se produce într-un număr de peste 220 zile anual la peste 2000 m, 140 – 150 zile laaltitudini medii şi 60 – 100 zile în depresiuni şi munţii joşi.



Orajele însoţesc ploile torenţiale. Anual, în medie, se produc 70 – 75 zile cu oraje în etajul alpin,70 – 90 la altitudini medii şi în jur de 50 în spaţiile depresionare. Se produc din mai până înseptembrie la peste 2000 m şi din aprilie în octombrie către baza Carpaţilor.

3. Topoclimatele montane

Poziţia geografică, desfăşurarea lanţului carpatic în raport cu circulaţia maselor de aer ce au proprietăţi diferite şi de dezvoltarea lor pe verticală, ca şi gradul ridicat de fragmentare au condusla individualizarea unor topoclimate care se pot înscrie într-un sistem ierarhic: topoclimatul alpin (la peste 2000 m în Munţii Rodnei şi Călimani şi peste 2200 m în Carpaţii Meridionali),topoclimatul etajului subalpin (1800 – 2000/2200 m), topoclimatul munţilor cu altitudini medii (1000 – 1800 m), topoclimatul munţilor joşi (sub 1000 m) şi topoclimatul depresiunilor. Acestetopoclimate prezintă următoarele caracteristici climatice:

Topoclimatele

montane

Temp.

medieanual

ă

Temp.

medie

ianuarie

Temp.

medie

iulie

Nr.zile

temp.

pozitive

Nr.nopţigeroase

Nr.zile cuîngheţ

Nr.ziletropicale

Nr.zile cer senin

Nr.zilecer acoperi

t

PPanule(mm)

Nr.zile stratzăpad

ă

Alpin 0...-2 -10 6 150 >90 >250 - <40 >140 >1400

>200

Munţii cualtitudinimedii 2-60 -4...-80 16...4

0

150-

200

30-60

200-250

5 40-60 120-

140

800-

1000

60-100

Munţi joşi 6 -6 16 200 25-30 150-180

10 60-80 120 700-800

60-75

Depresiuni 8 -4 18-200

250 20-25 100-150

20 60 100 600 50-60

Apele din Carpaţi

În Carpaţii Orientali, reţeaua hidrografică este formată din următoarele râuri:

Tisa: izvorăşte din Carpaţii Păduroşi, de pe teritoriul Ucrainei şi formează un scurt sector degraniţă în nordul ţării (60 km);



Someşul Mare izvorăşte din Munţii Rodnei şi străbate oraşul – staţiune Sângeorz Băi; primeşteca afluent pe Sălăuţa (cu izvoare tot în Munţii Rodnei, care formează limita dintre aceştia şiMunţii Ţibleş şi în lungul căreia s-a construit, în 1949, calea ferată Salva – Vişeu) şi pe Şieu cu Bistriţa ardeleană (care izvorăsc din Munţii Călimani).

Bistriţa (moldovenească) izvorăşte din Munţii Rodnei şi de la izvoare până la Vatra Dornei senumeşte Bistriţa Aurie. Primeşte ca afluenţi: Dorna, Neagra Şarului (izvorăsc din MunţiiCălimani şi se varsă în Bistriţa în cadrul Depresiunii Dornelor), Neagra Broştenilor (izvorăştedin Munţii Călimani şi străbate Depresiunea Drăgoiasa) , Bistricioara (izvorăşte din MunţiiCălimani şi străbate depresiunea şi satul Bilbor; primeşte ca aflunet Vinul care străbateDepresiunea şi oraşul – staţiune Borsec) , Bicaz (izvorăşte din Munţii Hăşmaşul Mare şi străbateoraşul Bicaz) , Tarcău (izvorăşte din Munţii Tracău); străbate oraşele Vatra Dornei, Broşteni,Bicaz, Piatra – Neamţ; se varsă în Siret în Podişul Moldovei, avale de Bacău;

Vişeu izvorăşte din Munţii Rodnei, străbate Depresiunea Maramureşului şi traversează oraşeleBorşa şi Vişeul de Sus, se varsă în Tisa;

Iza izvorăşte din Munţii Rodnei, străbate Depresiunea Maramureşului, unde primeşte afluentul Mara (cu izvoare în Munţii Gutâi); se varsă în Tisa, la confluenţa acestora fiind localizatmunicipiul Sigetul Marmaţiei.

Tur izvorăşte din Munţii Oaşului şi străbate Depresiunea (Ţara) Oaşului şi oraşul Negreşti – Oaş, se varsă în Tisa în afara graniţelor ţării.

Săsar izvorăşte din Munţii Gutâi, străbate oraşul Baia Sprie şi primeşte ca afluent pe Firiza (cuizvoare în Munţii Igniş).

Lăpuş izvorăşte din Munţii Ţibleş şi se varsă în Someş, în regiunea Dealurilor de Vest;Suceava izvorăşte din Obcina Mestecănişului, străbate nordul Obcinelor Bucovinei şi primeşteca afluenţi pe dreapta pe Putna şi Suceviţa; se varsă în Siret, în Podişul Moldovei;

Moldova izvorăşte din Obcina Mestecănişului, străbate Depresiunea Câmpulung Moldovenesc şioraşele Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului; primeşte afluentul Moldoviţa (careizvorăşte din Obcina Feredeului şi formează limita dintre aceasta şi Obcina Mare); înSubcarpaţii Moldovei primeşte afluentul Neamţ (care izvor ăşte din Munţii Stânişoara); se varsăîn Siret în Podişul Moldovei;

Trotuşul izvorăşte din Munţii Ciucului, străbate Depresiunea Comăneşti şi oraşele Comăneşti,Dărmăneşti, Târgu Ocna. Primeşte ca afluenţi pe: Asău, Uz, Slănic (care străbate oraşul –

staţiune Slănic Moldova), Oituz, iar în regiunea subcarpatică pe Caşin (cu izvoare în MunţiiVrancei) şi Tazlău (cu izvoare în Munţii Goşmanu); se varsă în Siret în sudul PodişuluiMoldovei.

Mureşul izvorăşte din Munţii Hăşmaşul Mare, drenează Depresiunea Giurgeului, formeazăDefileul Topliţa – Deda (între Munţii Călimani şi Gurghiu), după care iese în Podişul



Transilvaniei; primeşte ca afluenţi (în cadul Podişului Transilvaniei) pe: Târnava Mică, Târnava

Mare, Niraj şi Gurghiu (toate cu izvoare în Munţii Gurghiu).

Oltul izvorăşte din Munţii Hăşmaşul Mare, drenează Depresiunea Ciucului, unde străbate oraşulMiercurea Ciuc, formează defileul de la Tuşnad, unde traversează oraşul – staţiune Băile Tuşnad,

ocoleşte pe la sud Munţii Baraolt, drenează nordul Depresiunii Braşov, unde străbate oraşulSfântu Gheorghe, traversează Munţii Perşani, formând defileul de la Racoş, după care iese înPodişul Transilvaniei. Primeşte ca afluenţi pe: Râul Negru (îzvorăşte din Munţii Nemira şistrăbate oraşul Târgu Secuiesc), Bârsa (izvorăşte din Munţii Piatra Craiului şi străbate oraşulZărneşti), Timiş (izvorăşte din Munţii Piatra Mare), Târlung (izvorăşte din Munţii Ciucaş)(aceste râuri se varsă în Olt în cadrul Depresiunii Braşovului), Homorodul Mic şi Homorodul

Mare (care izvorăsc din Munţii Harghita şi se varsă în Olt în Podişul Transilvaniei).

Şuşiţa izvorăşte din Munţii Vrancei.

Putna izvorăşte din Munţii Vrancei, străbate localităţile Lepşa şi Tulnici, primeşte ca afluent în

spaţiul subcarpatic pe Zăbala cu Năruja (care izvor ăsc tot din Munţii Vrancei). Buzăul izvorăşte din Munţii Ciucaş, străbate Depresiunea Întorsura Buzăului şi oraşul cu acelaşinume, primeşte ca afluent pe Bâsca Rozilei (formată din unirea râurilor Bâsca Mare şi Bâsca

Mică).

Doftana (izvorăşte din Munţii Baiului) şi Teleajen (izvorăşte din Munţii Ciucaş şi străbatestaţiunea Cheia) sunt afluenţi ai Prahovei în spaţiul extracarpatic.

În Carpaţii Meridionali reţeaua hidrografică este formată de următoarele râuri: Ialomiţa izvorăşte din Munţii Bucegi şi primeşte ca afluent în regiunea de câmpie pe Prahova (care izvorăşte din arealul oraşului Predeal, formează limita dintre Carpaţii Meridionali şiOrientali şi de-a lungul său sunt situate oraşele Azuga, Buşteni, Sinaia).

Dâmboviţa izvorăşte din Munţii Făgăraş şi formează limita dintre grupele montane Bucegi şiFăgăraş;

Argeşul izvorăşte din Munţii Făgăraş (se formează din unirea râurilor Capra şi Buda) şi primeşteca afluenţi pe Vâlsan şi Râul Doamnei, cu afluentul său Râul Târgului (care izvorăşte din Munţii

Iezer şi primeşte ca afluenţi pe Argeşel şi Bratia).Oltul traversează Carpaţii Meridionali formând limita dintre grupele montane Făgăraş şi Parângşi două defilele: Turnu Roşu (în nord) şi Cozia (în sud), străbate Depresiunea Loviştei situatăîntre aceste două grupe montane. Primeşte ca afluenţi în Depresiunea Făgăraş numeroase rîuri cuizvoare pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş (Cârţişoara, Arpaş, Ucea, Viştea, Sâmbăta,

Făgărăşel ), apoi Cibinul cu afluentul său Sadu (care izvorăsc din Munţii Cindrel şi se varsă înOlt înainte de defiului de la Turnu Roşu), Lotrul cu afluentul său Latoriţa (cu izvoare în Munţii



Parâng, se varsă în Olt în cadrul Depresiunii Loviştei, unde străbate şi oraşul Brezoi), Topolog

(izvorăşte de pe versantul sud-vestic al Munţilor Făgăraş şi se varsă în Olt în nordul PodişuluiGetic), Luncavăţ , Olteţul cu afluentul său Cerna (izvorăsc din Munţii Căpăţânii şi se varsă în Oltîn nordul Podişului Getic, respectiv în Câmpia Română).

Jiul se formează în Depresiunea Petroşani prin unirea Jiu lu i de Est (cu izvoare în MunţiiŞureanu şi care străbate oraşele Petrila şi Petroşani) şi Jiul de Vest (cu izvoare în Munţii Retezat,de-a lungul căruia sunt prezente oraşele Uricani, Lupeni, Vulcan). Primeşte ca afluenţi înregiunea subcarpatică pe Şuşiţa, Jaleş, Bistriţa, Tismana (care izvorăsc din Munţii Vâlcan) şi însudul Podişului Getic, la Filiaşi, primeşte Gilortul (izvorăşte din Munţii Parâng) şi Motrul (izvorăşte din Munţii Vâlcan şi formează limita dintre aceştia şi Munţii Mehedinţi).

Cerna izvorăşte din Munţii Godeanu, formează limita dintre Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi,traversează oraşul – staţiune Băile Herculane, drenează sudul Culoarului Timiş – Cerna, unde primeşte afluentul Mehadia (care izvorăşte din Munţii Semenic).

Sebeşul izvorăşte din Munţii Lotrului, formează limita dintre Munţii Şureanu şi Munţii Cindrelşi se varsă în Mureş în cadrul Podişului Transilvaniei;

Cugir, Orăştie izvorăsc din Munţii Şureanu şi se varsă în Mureş în cadrul Culoarului Orăştiei;

Streiul izvorăşte din Munţii Şureanu, drenează Depresiunea Haţegului, unde primeşte ca afluent pe Râul Mare (cu izvoare în Munţii Retezat) şi se varsă în Mureş în Culoarul Mureşului.

Bistra izvorăşte din Munţii Ţarcu, formează limita acestora cu Munţii Poiana Ruscă şi se varsăîn Timiş.

În Carpaţii Occidentali reţeaua hidrografică este formată din următoarele râuri:

Dunărea drenează sudul Munţilor Banatului şi formează un defileu, lung de 144 km, întreBaziaş şi Gura Văii, care prezintă sectoare de vale îngustă (Greben, Cazanele Mari, CazaneleMici) şi de vale lărgită (Moldova Veche, Liubcova, Orşova). În cadrul defileului, Dunărea primeşte mai mulţi afluenţi, dintre care se remarcă Berzasca, Mraconia, Ieşelniţa (toate cuizvoarele în Munţii Almăjului).

Nera izvorăşte din Munţii Semenic, străbate Depresiunea Almăjului, formează un sector de chei

între Munţii Aninei şi Munţii Locvei (cele mai lungi din ţară, 22 km) şi primeşte ca afluent pe Miniş (cu izvoare în Munţii Aninei), se varsă în Dunăre lângă Baziaş.

Caraşul izvorăşte din Munţii Aninei şi străbate Depresiunea Caraş – Ezeriş.

Bârzava izvorăşte din Munţii Semenic, străbate Depresiunea Caraş – Ezerş şi municipiul Reşiţa;



Timişul izvorăşte din Munţii Semenic şi străbate nordul Culoarului Timiş – Cerna, unde primeşte pe Râul Rece (cu izvoare în Munţii Ţarcu).

Din Munţii Poiana Ruscă izvorăsc: Bega (care drenează sud – vestul ţării), Cerna (trece prinmunicipiul Hunedoara, primeşte afluentul Runcu şi se varsă în Mureş) şi Ruşchiţa (care se varsă

în Bistra).Din Munţii Apuseni izvorăsc următaorele râuri:

Barcăul izvorăşte din Munţii Plopiş sau Muntele – Şes şi delimitează la nord unitatea montană aApusenilor;

Crasna, Agrij şi Almaş izvorăsc din Munţii Meseşului şi sunt afluenţi ai Someşului;

Crişul Repede izvorăşte din Munţii Gilău, străbate Depresiunea Huedin şi oraşul omonim,formează defileul de la Ciucea şi iese în Depresiunea Vad – Borod; primeşte ca afluenţi pe Iada

şi Drăgan.Crişul Negru izvorăşte din Munţii Bihor şi străbate Depresiunea Beiuşului şi oraşele Vaşcău,Ştei, Beiuş, primeşte ca afluent pe Crişul Pietros.

Crişul Alb izvorăşte din Munţii Metaliferi, străbate depresiunile Brad, Gurahonţ, Zarand şimunicipiul Brad.

Arieşul izvorăşte din Munţii Bihor şi străbate culoarul depresionar „Ţara Moţilor” şi oraşeleCâmpeni, Baia de Arieş, se varsă în Mureş în Podişul Transilvaniei.

Ampoiul izvorăşte din Munţii Metaliferi, formează limita între aceştia şi Munţii Trascăului şi sevarsă în Mureş în avale de Alba Iulia. Străbate oraşul Zlatna.

Someşul Mic se formează din unirea Someşului Cald (cu izvoare în Munţii Bihor) şi Someşului

Rece (cu izvoare în Munţii Muntele Mare).

Lacurile

Lacuri naturale:

Lacuri glaciare: Lala, Buhăescu, Iezerul Pietrosului (în Munţii Rodnei), Capra, Bâlea, Podragu,Mioarele (cu poziţia altimetrică cea mai înaltă – 2282 m) (în Munţii Făgăraş), Gâlcesu, Roşiile(în Munţii Parâng), Iezerul Latoriţei (în Munţii Latoriţei, cu poziţia altimetrică cea mai joasă – 1520 m) Bucura (cel mai mare lac glaciar ca suprafaţă – 8,8 ha), Zănoaga (cel mai adânc lacglaciar – 29 m), Lia, Ana, Florica, Viorica (în Munţii Retezat);

Lacuri vulcanice: Sfânta Ana (situat în unul din craterele masivului Ciomatu Mare);



Lacuri cu apă sărată (situate în vechi masive de sare): Ocna Şugatag şi Coştiui (în DepresiuneaMaramureşului);

Lacuri de baraj natural: Betiş (în Munţii Maramureş), Cuejdel (în Munţii Stânişoarei), LaculRoşu (format în anul 1837 prin bararea râului Bicaz), Bălătău (pe Izvorul Negru, bazinul Uzului,

în Munţii Nemira); Lacuri nivale: Lacul Vulturilor (Munţii Siriu);

Lacuri carstice: Lacul Dracului şi Ochiul Beului (în Munţii Banatului), Vărăşoaia (în MunţiiBihor), Ighiu (în Munţii Trascău).

Lacur i antropice:

Lacuri de acumulare: Firiza pe râul Firiza, Izvorul Muntelui pe Bistriţa (cel mai mare lac deacumulare de pe râurile interioare – 33 km2), Poiana Uzului pe Uz, Siriu pe Buzău, Paltinul peDoftana, Măneciu pe Teleajen, Bolboci şi Scropoasa pe Ialomiţa, Pecineagu pe Dâmboviţa,Vidraru pe Argeş, Vidra pe Lotru, Negovanu pe Sadu, Oaşa, Gâlceag, Şugag pe Sebeş, GuraApelor pe Râul Mare, Valea lui Ivan şi Herculane pe Cerna, Porţile de Fier I pe Dunăre, Văliugşi Secu pe Bârzava, Trei Ape pe Timiş, Cinciş – Teliuc pe Cerna Mureşului, Leşu pe Iada,Drăgan pe Drăgan, Fântânele (Mărişel) şi Tarniţa pe Someşul Cald, Gilău pe Someşul Mic,Aştileu pe Crişul Repede.

Lacuri în foste excavaţii miniere: lacul Albastru (de la Baia Sprie).VEGETAŢIA ŞI FAUNA CARPAŢILOR

1. Vegetaţia

Cea mai importantă caracteristică a vegetaţiei Carpaţilor este etajarea ei pe altitudine, dar în alcătuirea covorului vegetal al munţilor noştri intervin şi alţi factori: influenţele climatice(faţada vestică a Carpaţilor Occidentali şi a grupei nordice a Carpaţilor Orientali este mai

„călduţă”, fiind populată mai ales de stejar, gorun, cer şi carpen), dar şi masivitatea, adicădesfăşurarea mare a zonei montane, departe de orice influenţă (răspândirea foarte mare amolidului în zona internă a Carpaţilor Orientali nu se explică atât de mult prin altitudine, careoscilează între 700 şi 1600 m, cât mai ales prin depărtarea mare de marginile sistemului muntos).

Elementele cele mai frecvente în vegetaţia Carpaţilor Româneşti sunt fagul (Fagus silvatica) şi molidul (Picea abies).



Zona nemorală (a pădurilor de foioase, R. Călinescu, 1969) are răspândire doar în uneleunităţi montane din vest şi sud – vest; este vorba de păduri de cer (Qvercus cerris) şi gârniţă(Qvercus frainetto), două specii termofile de stejar, întâlnite pe areale mici în munţii Zarandului,Metaliferi, Dognecea, Almăjului (Depresiunea Liubcova), în general la altitudini mici şi mai ales pe versanţii însoriţi.

Etajul nemoral (al pădurilor de foioase) se desfăşoară pe suprafeţe foarte mari, incluzândsubetajele gorunului, fagului şi fag – răşinoase.

Subetajul gorunului include trei asociaţii vegetale prezente în Carpaţi: păduri de gorun înamestec cu cer, păduri de gorun în amestec cu carpen şi păduri de gorun în amestec cu mojdrean,corn şi cărpiniţă, pe care le descriem mai jos.

Pădurile de gorun (Qvercus petraea) cu cer (Qvercus cerris) se întâlnesc îndeosebi pefaţada vestică a Carpaţilor Occidentali, în munţii: Codru Moma, Zarandului, Poiana Ruscă,Dognecea, dar şi pe faţada sudică a Apusenilor (Munţii Metaliferi), în Depresiunea Haţegului şi

Culoarul Orăştiei, pe suprafeţe mici în munţii Almăj şi Aninei. Pădurile de gorun cu carpen (Carpinus betulus) sunt ceva mai răspândite: depresiunile

Maramureşului şi Oaşului, munţii Oaş, Igniş (versanţii sudici), sudul Stânişoarei (versantînsorit), versanţii scunzi şi însoriţi de pe rama depresiunilor Comăneşti – Dărmăneşti,Braşovului, Loviştei, Brad – Hălmagiu, versanţii în general sudici ai Munţilor Almăjului,versanţii nordici ai munţilor Codru Moma şi Meseş, porţiuni importante din Munţii Trascăului şimai restrânse din Munţii Metaliferi.

În zonele mai calde şi însorite, gorunul se asociază cu specii termofile precummojdreanul (Fraxinus ornus), cornul (Cornus mas), cărpiniţa (Carpinus orientalis), de exemplu

în defileele Oltului şi Jiului din Carpaţii Meridionali (mai ales spre baza versanţilor), pe faţadasudică a Munţilor Vâlcan şi a Munţilor Mehedinţi, în Defileul Dunării (inclusiv în Cazane), pecursul inferior al Cernei (Banat), în Munţii Locvei.

Subetajul făgetelor include, la partea inferioară, păduri de fag în amestec cu carpen, iar înzonele mai umbrite, mai răcoroase, păduri pure de fag (făgete). Cele mai importante suprafeţe cufăgete pure şi cu făgete în amestec cu carpen sunt în munţii: Oaş, Igniş, Gutâi, Lăpuş, Ţibleş,Perşani, Baraolt, Bodoc, Siriu, Grohotiş, Baiu, Cozia, Căpăţânii, Vâlcan, Mehedinţi, Almăjului,Locvei, Aninei, Semenic, Ţarcu, Poiana Ruscă, Şureanu, Metaliferi, Trascăului, Zarand, CodruMoma, Pădurea Craiului, Plopiş, Meseş. Fagul (Fagus silvatica) este un element atlantic, astfelcă el se întâlneşte mai ales în Carpaţii Occidentali, în munţii vulcanici din grupa nordică aOrientalilor şi pe faţada sudică a Meridionalilor şi a grupei sudice a Orientalilor (ce primescinfluenţe oceanice şi eventual, mediteraneene, la care se adaugă gradul mare de însorire; dealtfel, pădurile pure de fag urcă, în munţii Mehedinţi şi Vâlcan, până spre 1500 m).

Subetajul pădurilor de amestec de fag cu răşinoase este, de asemenea, bine reprezentat. ÎnCarpaţii Occidentali, în cei Meridionali şi în Orientali doar între Prahova şi Buzău, acest subetajface de obicei trecerea între subetajul făgetelor şi etajul pădurilor de molid, formând practic ofâşie, o centură în jurul muntelui la altitudini de 800 – 1200 m. În munţii Semenic, Aninei şi



Poiana Ruscă acest subetaj ocupă suprafeţe mari, fiind dominant ca altitudine (aici etajulmolidului nu este prezent), fiind dezvoltat ceva mai sus decât în restul Carpaţilor, adică la 1000 – 1400 m.

În Carpaţii Orientali (de la Valea Buzăului spre nord, până la graniţa cu Ucraina) situaţia

este cu totul alta: pădurile de amestec de fag cu răşinoase formează areale foarte dezvoltate spremarginea edificiului muntos, atât pe latura de est cât şi pe cea de vest (trecând, pe alocuri şi înSubcarpaţi sau în Podişul Sucevei), lăsând spre interior locul pădurilor întinse de molid (etajul boreal).

Cu toate acestea, în masivele înalte situate mai spre periferia Carpaţilor (Ţibleş, 1839 m,Rodna, 2303 m, Maramureşului, 1957 m, Bivolul, 1530 m, Ceahlău, 1907 m, Coza, 1628, ZboinaFrumoasă, 1657), pădurile de amestec urcă doar până la 1100...1200 m, mai sus fiind păduri demolid şi, în unele cazuri, vegetaţie subalpină, evidenţiindu-se astfel o clară etajare a vegetaţiei.

Aceeaşi etajare se observă şi în unele bazine hidrografice dezvoltate spre interiorul zonei

montane, unde subetajul pădurilor de amestec pătrunde mult în detrimentul pădurilor de molid(Moldova, Suha Bucovineană, Bistriţa Ardeleană, Bistricioara, Mureş, Gurghiu sau Lăpuşna, Uz,Zăbala), dar numai până la altitudinea de 1100 – 1200 m.

Etajul boreal (al pădurilor de molid) cunoaşte o mare dezvoltare în Carpaţii Orientali, îninteriorul masei montane, chiar şi la altitudini de sub 1000 m (altitudini la care, în alte ramuricarpatice, este domeniul fagului sau chiar al gorunului).

Unităţile montane cu cele mai dezvoltate păduri de molid sunt: Maramureşului (mai multspre est), Suhard, Obcina Mestecănişului, Obcina Feredeului, Giumalău, Rarău, Bârgău (estul),Bistriţei, Călimani, Gurghiu, Harghita, Hăghimaş, Ceahlău (vestul), Stânişoara (nord – vestul),

Tarcău, Ciucului şi Nemira (vestul), Vrancei (în interior, pe o suprafaţă considerabilă); (la munţiiCălimani, Gurghiu şi Harghita se exclud versanţii vestici, pe care predomină pădurile de amestecfag – conifere).

În alte masive, etajul molidului se dezvoltă ca o centură ce înconjoară muntele laaltitudini de 1100 (1200 în sud) – 1700 (1800 în sud) m: Ţibleş, Rodnei, Ceahlău, Nemira,Penteleu, Siriu, Ciucaş, Piatra Mare, Postăvaru.

Aceasta este şi situaţia din Carpaţii Meridionali; aici, doar în munţii Cindrel şi Şureanuetajul molidului este mai extins în suprafaţă, la fel ca în Orientali, dată fiind dezvoltarea mare amasei muntoase şi înclinarea generală spre nord.

În schimb, în munţii Mehedinţi, Cernei şi pe faţada sudică a munţilor Ţarcu şi Godeanuetajul molidului lipseşte, iar în Vâlcan este prezent doar puţin, pe versantul nordic (în zonastaţiunii Straja).

În Meridionali, etajul molidului se dezvoltă, în general, între 1200 (1300) m şi 1800(1900 m).



În Carpaţii Occidentali etajul molidului este prezent doar în Munţii Apuseni, mai precisîn munţii Bihor, Bătrâna, Vlădeasa, Muntele Mare şi Gilău. Cea mai compactă suprafaţă din zonăeste în Gilău şi în Muntele Mare (se aseamănă, oarecum, cu situaţia din Orientali şi din Cindrel – Şureanu), unde, pe lângă marea dezvoltare a zonei montane şi altitudine, intervine şi adăpostulrelativ faţă de influenţele oceanice.

Pe lângă molid, în unele masive (Ceahlău, Bucegi, Ciucaş, Lotrului, Trascău), îndeosebi pe versanţii abrupţi şi cu expoziţie estică, vegetează laricele sau zada (Larix decidua), conifer cufrunze căzătoare numit şi „stejarul munţilor” pentru lemnul său foarte dur.

Spre limita superioară a pădurii (în subetajul rariştilor de limită), în unele masive(Retezat, Parâng, Făgăraş, Iezer) se întâlnesc exemplare de zîmbru (Pinus cembra).

Etajele subalpin şi alpin întregesc vegetaţia Carpaţilor, ele dezvoltându-se pe cele maiînalte culmi şi vârfuri.

Etajul subalpin (al tufărişurilor şi rariştilor subalpine) se dezvoltă de la limita superioară a pădurii (1600 m în nordul ţării, 1800 – 1900 m pe versantul sudic al Meridionalilor), până la1950 – 2000 m în nord, 2200 – 2300 m în Carpaţii Meridionali, mai sus de care este etajul alpin.Vegetaţia caracteristică este alcătuită din arbuşti ce cresc puţin în înălţime (tufărişuri scunde,dezvoltate mai mult pe orizontală), datorită vântului puternic specific acestui etaj: jneapăn (Pinusmugo), ienupăr (Juniperus communis), afin (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitisidaea), rododendron sau smârdar (Rhododendron kotschyi), anin de munte (Alnus viridis) şiierburi – în special graminee: păiuş (Festuca sp.), ţepoşică (Nardus stricta), iarba vântului(Agrostis rupestris), firuţa (Poa sp.). Etajul subalpin se întâlneşte în masivele: Rodnei, Ţibleş,Maramureşului, Suhard, Giumalău, Rarău, Bistriţei, Ceahlău, Hăghimaş, Vrancei, Penteleu,Siriu, Ciucaş, Grohotiş, Baiului, Bucegi, Leaota, Piatra Craiului, Iezer, Făgăraş, Căpăţânii,

Lotrului, Cindrel, Şureanu, Latoriţei, Parâng, Retezat, Vâlcan, Godeanu, Ţarcu, Cernei, Bihor,Muntele Mare, Vlădeasa.

Etajul alpin îl găsim doar în câteva masive din Carpaţi (cele mai înalte): Rodnei şiCălimani (la peste 2000 m), Iezer, Făgăraş, Lotrului, Cindrel, Godeanu (peste 2200 m), Bucegi,Parâng, Retezat (peste 2300 m). Aici se întâlnesc în principal ierburi, muşchi, licheni, dar şitufărişuri pitice, slab dezvoltate, de jneapăn, afin, merişor.

2. Fauna

Elementele cele mai caracteristice ale faunei Carpaţilor sunt mamifere precum: ursul(Ursus arctos, prezent în pădurile din Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni,lipsind din munţii Banatului) , cerbul carpatin (Cervus elaphus, mai bine reprezentat în Orientali,recolonizat în unele zone din Meridionali şi Occidentali, inclusiv în Banat), capra neagră(Rupicapra rupicapra, specifică etajelor subalpin şi alpin, mai numeroasă în Făgăraş, Retezat,Bucegi, Rodnei ), râsul ( Lynx lynx, animal de pradă din familia felinelor, prezent mai ales în pădurile de molid, chiar şi în etajul subalpin) , jderul ( Martes martes, caracteristic atât pădurilor



de răşinoase cât şi făgetelor, mai rar gorunetelor), căpriorul (Capreolus capreolus, în pădurile defag şi respectiv de gorun), mistreţul (Sus scrofa – specific pădurilor de foiase), veveriţa (Sciurus

vulgaris, rozătoare ce trăieşte în pădurile carpatice), lupul (Canis lupus – carnivoră specificăfaunei României în general), viezurele ( Meles meles); dintre păsări: cocoşul de munte (Tetraourogallus, pasăre de taiga, trăieşte aşadar în pădurile de molid) , acvila de munte ( Aquila

chrysaëtos, în prezent foarte rară) , şorecarul ( Buteo buteo, „sedentar în Carpaţi” – R. Călinescu,1969), corbul (Corvus corax, care, deşi poate fi întâlnit şi la şes, este caracteristic mai alesCarpaţilor, trăind inclusiv în golurile alpine), ciocănitoarea ( Dendrocopos sp.); reptile: şopârla demunte (Lacerta vivipara, întâlnită şi în golurile de munte ), vipera comună (Vipera berus); amfibieni: salamandra (Salamandra salamandra), broasca brună ( Rana temporaria), tritonii demunte (Triturus alpestris, Triturus montandoni), acestea trăind îndeosebi în pădurile umede derăşinoase şi fag; peşti: păstrăvul indigen (Salmo trutta fario, elementul cel mai reprezentativ alapelor de munte, răspândit de la 200 m în Banat, până la 1600 m în munţii mai înalţi), douăspecii de zglăvoacă – Cottus gobio (în toate râurile) şi Cottus poecilopus (doar în CarpaţiiOrientali), lipanul (Thymallus thymallus) şi moioaga sau mreana de munte ( Barbus

meridionalis), mai jos de zona păstrăvului, scobarul (Chondrostoma nasus), mai jos de zona

lipanului şi a moioagăi, iar pe apele mai „călduţe”, îndeosebi în Banat dar şi în Munţii Stânişoara – cleanul ( Leuciscus cephalus); în Dunăre trăiesc specii precum crapul, somnul, chiar cega.

Solurile din Carpaţi

Solul este acel strat afânat de la suprafaţa terestră, alcătuit din amestecul uneori intim,alteori mai slab dintre componenta minerală (roca) şi cea organică (provenită din descompunerearesturilor vegetale). Materia descompusă ce intră în alcătuirea solului se numeşte humus.

În Carpaţi, spre deosebire de regiunile de deal, podiş şi câmpie din România, solurile suntscurte (profilul lor are, de regulă, sub 70 – 80 cm) şi bogate în schelet (bucăţi de rocă, pietre).

În general, solurile din Carpaţi se supun etajării climatice (soluri zonale), dar există şisoluri azonale (a căror formare este dictată de factori locali precum roca, excesul de umiditateetc, care primează în anumite regiuni în faţa factorilor zonali, impuşi de etajarea bio – climatică).

Din clasa molisoluri (cernisoluri, SRTS, 2003) în Carpaţi se întâlnesc extrem de puţinetipuri şi pe suprafeţe foarte mici: rendzine, pseudorendzine şi soluri cernoziomoide.

Rendzinele, soluri caracteristice calcarelor (din care motiv intră în categoria soluriazonale), ocupă suprafeţe mai mari în munţii Aninei, Mehedinţi, Trascău, Piatra Craiului,Hăghimaş, Buila – Vânturariţa, Piatra Mare – Postăvaru, adică în acele masive unde calcarele (îngeneral mezozoice) predomină. Frecvent, rendzinele au mult schelet sau sunt chiar subtip litic, înmulte situaţii având de-a face cu stâncării (solul lipseşte), ca de exemplu în Cheile Galbenuluidin Munţii Parâng, pe Ciucaru Mare în Defileul Dunării etc. Datorită prezenţei orizontului Amolic foarte închis la culoare, rendzinele aparţin clasei molisoluri (cernisoluri, 2003).



Pseudorendzinele (faeoziomuri, 2003), solurile specifice marnelor (soluri azonale), apar doar în depresiunile Haţeg şi Braşov. Sunt soluri profunde, cu multă argilă, deşi au orizont Amolic, fiind din acest motiv relativ fertile şi aparţinând, de asemenea, clasei molisoluri (SRCS,

1980) sau cernisoluri (SRTS, 2003).

Solurile cernoziomoide (faeoziomuri, 2003), asemănătoare cu cernoziomurile din zona destepă, numite mai demult „cernoziomuri de climat rece”, apar doar în Depresiunea Braşovuluiunde sunt valorificate cu succes în agricultură. Formarea acestor soluri în plină zonă montană seexplică prin climatul cu veri relativ călduţe din Ţara Bârsei, cât şi prin înlocuirea timpurie a pădurilor de stejar din şesul acestei depresiuni cu păşuni sau terenuri arabile, schimbându-seastfel radical condiţiile de solificare.

Din clasa argiluvisoluri (luvisoluri, SRTS, 2003), sunt prezente doar unele tipuri de sol(brun luvic – luvosol, 2003, luvisol albic – luvosol, 2003), pe areale foarte mici, îndeosebi îndepresiuni (Haţeg, Almăjului, Beiuş, Loviştei, Braşovului, Ciuc, Giurgeu, Maramureşului), adicăacolo unde, deşi iarna se produc inversiuni termice cu temperaturi extrem de mici, verile sunt

totuşi suficient de călduroase, comparabile cu cele din zonele mai înalte de deal şi de podiş dinţara noastră.

Aceste soluri, aşa cum relevă numele clasei din care fac parte, conţin multă argilă, suntgreu de lucrat pentru agricultură, dar, comparativ cu celelalte tipuri dominante din Carpaţi,conţin mai puţin schelet.

Frecvent, solurile argiloiluviale sunt pseudogleizate („marmorate”, adică prezintă peteruginii, de oxidare şi vineţii, de reducere, fenomene ce se produc în condiţiile excesului de apă),dată fiind poziţia lor la baza versanţilor, de pe care se scurge apă din precipitaţii (îndeosebi îndepresiunile Giurgeu, Ciuc şi Beiuş).

Mult mai bine reprezentate sunt solurile din clasa cambisoluri (numită la fel şi în SRTS2003). Ele predomină, practic, în arealul carpatic. Sunt, de regulă, soluri zonale: sol brun eu –

mezobazic (eutricambosol, 2003 şi sol brun – acid (districambosol, 2003).

Orizontul de diagnostic al acestor soluri este B cambic (Bv), constituit din argilă ce precipită la locul formării. Cele două tipuri de sol se distribuie, în general, între limita Carpaţilor faţă unităţile de deal sau podiş şi până la altitudinea de 1000 – 1200 m.

Solul brun eu – mezobazic şi solul brun – acid au aceeaşi formulă de profil: A ocric – Bcambic – C, singura diferenţă între ele fiind caracterul lor mai bazic respectiv mai acid (la bruneu – mezobazic, gradul de saturaţie în baze este mai mare de 55 %, la brun – acid este mai micde 55 %).

Solul brun eu – mezobazic se întâlneşte la altitudini mai mici, solul brun – acid – laaltitudini mai mari, dar limita altitudinală între cele două diferă mult în funcţie de roca pe care sedezvoltă: pe rocile bazice (gresii calcaroase, argile în alternanţă cu marne, bazalte etc) limita esteaproximativ la 1000 m, în timp ce pe rocile acide (granite, micaşisturi, gresii silicioase etc), eacoboară la 500 – 600 m.



Sunt soluri mediu fertile, cu conţinut moderat de schelet, deşi pe anumite areale apar subtipurile litice sau chiar stâncării (în defileul Prahovei de la Posada, în Munţii Baiului etc);cambisolurile se formează sub pădurea de fag sau sub pădurea de fag în amestec cu răşinoase.

A doua clasă ca răspândire în suprafaţă o constituie clasa spodosoulri (spodisoluri, SRTS

2003), cu cele două tipuri: sol brun feriiluvial (prepodzol, 2003) şi podzol (numit la fel înambele clasificări).

La ambele tipuri, orizontul de diagnostic este B spodic (Bs), de culoare ruginie, datorităacumulării de oxizi de fier şi aluminiu din orizonturile supraiacente, sau B humico – spodic(Bhs), de culoarea cafelei arse, datorită acumulării de oxizi de fier plus humus din orizonturilesuperioare.

Singura diferenţă între cele două tipuri este că la podzol, pe profilul solului, apare în plusorizontul Es (E spodic), sărăcit în constituienţi, de culoare cenuşie, bogat în silice (SiO2) rămasă pe loc în urma spălării oxizilor de fier şi aluminiu şi a humusului care s-au dus spre orizontul

subiacent (Bhs sau Bs). Podzolul este, de altfel, tipul de sol cel mai evoluat din România, cu cele mai multe

orizonturi: O/Au/Es/Bhs(Bs)/C (O este orizontul organic, adică resturile vegetale parţialdescompuse sau chiar nedescompuse, acumulate la suprafaţă).

Ambele tipuri, deşi sunt evoluate, au profilul scurt, cu mult schelet (uneori pot fisubtipuri litice), au caracter acid, humusul din orizontul Au nu este intim amestecat cu parteaminerală, aşadar fertilitatea lor este foarte mică şi sunt uşor spălate de apele de şiroire în cazul încare este îndepărtată vegetaţia (de exemplu, pe platoul Bucegilor).

Solul brun feriiluvial (prepodzol) se întâlneşte, în general, la altitudini cuprinse între 1200m şi 1600 m, sub păduri de molid, iar podzolul – între 1600 şi 2200 m, sub vegetaţie subalpină.Uneori, pe rocile mai bazice, prepodzolul urcă până la 1800 m, iar pe rocile acide, podzolul coboară spre 1400 m, chiar mai jos (s-a găsit podzol şi la 1100 m, pe roci acide, pădure de molidşi teren orizontal ce favorizează infiltrarea uşoară a apei pe profil).

A treia clasă de sol ca răspândire în Carpaţi este clasa umbrisoluri. Acestea sunt soluri ceau orizont A umbric (Au), închis la culoare, dar cu materialul organic foarte slab amestecat cucomponenta minerală. Este vorba de două tipuri de sol: andosol şi sol humico – silicatic.

Andosolurile (andisoluri, SRTS 2003), sunt asemănătoare cu cele două tipuri prezentate

anterior la clasa cambisoluri, doar că se formează exclusiv pe roci vulcanice (andezite, riolite,dacite etc), în masivele vulcanice din Carpaţii Orientali şi din Munţii Apuseni. Diferenţa faţă deacestea este că au orizont A umbric (Au), aşadar mai închis la culoare (motiv pentru care suntincluse la clasa umbrisoluri). Formarea orizontului Au se datorează prezenţei în masa solului aunor particule numite allofane, care se formează datorită structurii vitroase (amorfe) a rocii dinsubstrat, situaţie caracteristică rocilor vulcanice sau magmatice de suprafaţă (nu şi celor de profunzime, precum granitele, sienitele, gabbrourile etc, care au structură cristalină).



Etajul alpin reprezintă domeniul solurilor humicosilicatice (humosiosoluri, 2003). Acestea se întâlnesc, aşadar, la peste 2200 m, doar în masivele: Făgăraş, Parâng, Retezat,Bucegi, Rodnei.

Sunt soluri scurte, cu mult schelet. Orizontul A umbric, închis la culoare, conţine humus

de tip acid („moder”), slab amestecat cu partea minerală, de care se separă cu uşurinţă atuncicând este frecat între degete.

Pe lângă tipurile prezentate mai sus, în Carpaţi se întâlnesc şi soluri neevoluate sautrunchiate:

- litosoluri (numite astfel în ambele clasificări) – soluri neevoluate, caracterizate prinscurtimea profilului (sub 20 cm), sub care se află direct roca compactă (puţin alterată saunealterată); sunt caracteristice pentru versanţii puternic înclinaţi, îndeosebi pe roci dure (granite,gnaise, cuarţite, calcare, unele gresii etc), mai ales din Carpaţii Meridionali;

- soluri aluviale (aluviosoluri, 2003) – soluri tinere, formate în luncile râurilor, de o parte şide alta a acestora;

- erodisoluri (erodosoluri, 2003) – soluri provenite din alte tipuri de sol, al căror orizont A(Ao, Au etc) a fost complet îndepărtat prin eroziune (de exemplu, pe Platoul Bucegilor, undeactivitatea turistică şi cea pastorală prea intense au provocat eroziune accelerată, respectiv o reţeadezvoltată de ravene, ogaşe, rigole, dar şi spălare în suprafaţă; la fel – în Munţii Baiului ş.a.);

- regosoluri (numite astfel în ambele clasificări) – soluri neevoluate, formate pe rocineconsolidate (grohotişuri), cu profil subţire, având orizontul A direct peste orizontul C.

În masivele cu versanţi abrupţi, pe roci dure, sunt suprafeţe importante de pe care solullipseşte (stâncărie la zi); exemple: Piatra Craiului, Retezat, Făgăraş, Parâng, Bucegi, Hăghimaş,Ceahlău, Buila – Vânturariţa, Mehedinţi, Trascău, Rarău (Pietrele Doamnei) etc.

GEOLOGIA CARPAŢILOR

Documents

Transcript of GEOLOGIA CARPAŢILOR