Analiza geografico-istorică a antroponimelor

Introducere

Geografia istorică este o ramură a geografiei umane. Această disciplină se ocupă cu studiul evoluţiei relaţiei dintre comunităţile umane şi spaţiul geografic, mai mult sau mai puţin umanizat şi precum şi cu explicarea rezultatului acestei interacţiuni.

Geografia istorică s-a dezvoltat, în mai multe etape, începând cu prima parte a secolului al XX-lea. Treptat, aceasta şi-a conturat propriile metode de cercetare. Aceste metode aparţin, pe de-o parte, grupului metodelor de colectare a datelor, iar pe de alta – grupului metodelor de analiză şi interpretare.

Colectarea şi analiza geografico-istorică a antroponimelor

Ca surse de colectare a datelor pot fi folosite: site-urile companiilor de telefonie fixă şi/sau mobilă1, cărţile de telefon2, în varianta tipărită3, listele de alegători4, listele cu elevii care au susţinut probele de admitere la liceu5, unele lucrări ştiinţifice6, monografii7, anuare8. Pentru perioadele mai vechi (până în prima parte a

1 În unele ţări (Slovacia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia), sunt prezentate, integrat, informaţii referitoare atât la abonaţii reţelelor de telefonie fixă, cât şi ai celor de telefonie mobilă. Recunoaşterea acestor situaţii este uşurată de faptul că apare, după nume, acelaşi prenume şi adresa identică, astfel încât, în asemenea cazuri, numele respectiv va fi luat în considerare o singură dată.2 Acestea pot fi folosite, mai ales pentru perioade mai vechi (din prima parte a secolului al XX-lea, până spre finele acestui veac), pentru a studia, comparativ, evoluţia crono-spaţială a distribuţiei unui/unor nume. De real folos sunt cărţile de telefon ale Capitalei, pentru anii 1937, 1938 (ambele, împreună cu judeţul Ilfov), 1959, 1965, 1966 şi 1970, accesibile, online, pe site-ul Bibliotecii Congresului Statelor Unite.3 Accesul la acestea este destul de limitat. În condiţiile în care, pe site-ul Romtelecom, au fost introduse restricţii drastice de căutare (din aprilie 2010), acestea pot servi la documentare, în condiţii mai bune, dar numai pentru un singur judeţ.4 Procurarea acestora necesită deplasarea la teren, la primăriile unităţilor administrative din zona studiată, aceasta cerând o însemnată rezervă, atât ca timp, cât şi din punct de vedere financiar. Avantajele sunt, însă, că avem acces la totalitatea numelor cetăţenilor de peste 18 ani din respectiva zonă.5 Publicate online de Ministerul Educaţiei, începând cu anul 2001. Au avantajul că vin în completarea informaţiei onomastice obţinute din alte surse, oferind o secvenţă onomastică pentru toate unităţile administrative (cel puţin pentru reşedinţele lor) unde există cel puţin o şcoală gimnazială cu elevi care se înscriu la liceu.6 Asemenea lucrări, deşi mai rare, sunt extrem de valoroase ca informaţie onomastică. Menţionăm, ca exemple, lucrările realizate de Ion Conea – Ţara Loviştei. Studiu de geografie istorică şi Ţara Vrancei. Studiu de geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică populară. În aceste lucrări sunt prezentate, pe localităţi, atât numele prezente în localităţile acestor „ţări” istorice, cât şi cele întâlnite în localităţile din zonele învecinate cu acestea. De asemenea, cităm şi lucrarea întocmită de Ştefan Paşca – Nume de persoane şi nume de animale din Ţara Oltului, în care sunt menţionate toate numele interbelice prezente în aşezările făgărăşene, dar şi menţiunile documentare (din secolele XVII-XIX) ale acestor nume în zona studiată.7 Astfel de exemple sunt monografiile realizate pentru satul Boholţ, comuna Cârţişoara (cu prezentarea numelor, aparte, pe cele două foste sate componente Streza- şi Oprea-Cârţişoara) sau pentru comunele Soveja şi Negrileşti (ultima, fost sat component al altei comune vrăncene, Tulnici).8 O valoroasă asemenea sursă este Anuarul Socec al României Mari, pentru anii 1924-1925. Acesta prezintă, pe provincii istorice, judeţe, comune, oraşe, pe toţi locuitorii care deţin proprietăţi (păduri, moşii şi altele), diverse instalaţii (mori, fierării, etc.), magazine (băcănii), restaurante, cârciumi sau au

1

veacului al XVIII-lea), sunt utile colecţiile de documente istorice9, conscripţiile, catagrafiile, urbariile10, registrele parohiale11, etc. Mai pot fi utilizate inscripţiile de pe frontispiciul caselor12, cele de pe monumentele eroilor13 sau de pe monumentele funerare din cimitire. Chiar dacă putem conferi demersului ştiinţific un caracter exhaustiv, ne vom referi, în principal, la onomastica având valoare geografico-istorică din spaţiul românesc.

Prelucrarea datelor colectate în vederea reprezentării grafice sau/şi cartografice cuprinde mai multe etape. Mai întâi, este necesară selectarea, din întregul material onomastic selectat, doar a numelor care prezintă interes din punctul de vedere al analizei geografico-istorice. Aceste nume se referă la: structura etnică şi confesională de odinioară a populaţiei, la migraţiile cu caracter istoric dintr-o regiune în alta a spaţiului locuit de români sau/şi la structura profesională cu caracter istoric a populaţiei unei/unor aşezări.

Numele care evidenţiază structura etnică şi confesională din trecut sunt reprezentate, în plan onomastic, de antroponime precum: Carp – singurul antroponim care face referire la un trib traco-geto-dac care s-a păstrat în onomastica românească14, V(a)lah/Voloh/Voloşan/Voloşin/Olişan/Olah15, Frâncu16, Talianu, Franţuz – toate făcând trimitere la originea romanică a strămoşilor purtătorilor acestor nume, Neamţu/Nemeth, Sasu/Szasz, Schwab, Deutsch(mann), Teutsch, Engels17 – ce evidenţiază apartenenţa la lumea etno-lingvistică germanică, Schiau18,

o funcţie (primar, notar, avocat, etc.), după numele lor. Anuarul poate fi accesat online pe site-ul Bibliotecii Congresului Statelor Unite. 9 Căutarea în aceste documente cere o bună pregătire profesional-ştiinţifică a cercetătorului, deoarece multe din documentele vechi au fost publicate, în spaţiul românesc, în altă limbă decât româna, onomastica vremii fiind deformată, făcând, frecvent, dificil de reconstituit forma iniţială. De asemenea, căutarea în unele colecţii de documente este îngreunată şi de absenţa unor indici de nume (aşa cum este cazul, din păcate, pentru numeroasele volume ale colecţiei Documente privind Istoria României, publicate de Academia Română, înainte de 1960).10 Aceste înregistrări statistice consemnează, de regulă, doar partea masculină a populaţiei (adulţii bărbaţi, de la care se puteau percepe obligaţii financiare sau în muncă şi copiii băieţi ai acestora, posibil de recrutat pentru serviciul militar). Foarte rar apar şi femei, doar atunci când acestea erau văduve şi moşteniseră proprietăţi. Şi aceste surse trebuie studiate cu atenţie, deoarece, mai ales atunci când înregistrările au fost întocmite de funcţionari care nu cunoşteau limba română, apar deformări ale numelor.11 Acestea apar din secolul al XVIII-lea şi cuprind botezurile, cununiile şi decesele locuitorilor aparţinând confesiunii pentru care se ţineau. 12 Prezente mai ales pe frontispiciul caselor mai vechi din localităţile cu veche locuire germană (săsească) din sudul Transilvaniei. Obiceiul a fost preluat şi de locuitori români ai satelor din zonă, dar cu menţionarea pe faţadă mai ales a anului finalizării casei.13 Monumentele îi omagiază pe localnicii căzuţi în cele două războaie mondiale.14 Numele este localizat, preponderent, în aşezări din Moldova şi Basarabia, ceea ce confirmă continuitatea carpilor în regiune prin urmaşii lor, deveniţi români.15 Antroponimele, în diferite variante utilizate în limbile slave sau în maghiară, îi atestă pe români.16 Patronimul poate face referire la romanici occidentali, de confesiune romano-catolică, dar noi opinăm că este vorba, mai degrabă, de români vestici, aflaţi, în secolul al IX-lea în Panonia, ca supuşi ai Imperiului carolingian, urmaşul Regatului franc. Evoluţia fonetică francus>Frâncu prezintă aceeaşi modificare de la a latin la î/â românesc, prezentă şi în transformările manus>mânu/mână, panem>pâ(i)ne, canem>câ(i)ne, paganus>păgân, angelus>înger, romanus>rumân/român, etc., realizată în perioada convieţuirii cu slavii.17 Numele, de origine germană, face trimitere la englezi.18 Patronimul poate să îi ateste pe vechii slavi, numiţi, uneori, şi schei (din latinescul sclavus/sclavinus, ce face trimitere la statutul lor de supuşi/subordonaţi ai avarilor, împreună cu care atacau, în secolele V-VI, frontiera dunăreană a Imperiului roman de răsărit). Totuşi, ar putea fi vorba despre români sud-dunăreni, percepuţi, cel puţin parţial, ca bilingvi, sau chiar slavofoni, la aşezarea lor la nord de Dunăre. O dovadă în acest sens o oferă numirea Şcheii Braşovului, care confirmă

2

Slavu, Cro(v)at/Horvat(h), Bosancu, Boşneag, Sârbu, Raţ/Racz19, Bulgaru, Rusu20, Oros(z), Moscalu/Muscal(iuc), Ucrain, Cazacu/Cozac21, Pol(e)ac, Leahu, Lengyel22, Tot(h)23, Czech24, Caşuba25 – evidenţiind apartenenţa la unul din grupurile etno-lingvistice slave, Grecu/Görög, Gârci(n)u26, Arbănaş/Arvanitis27, Ivireanu28, Armeanu/Armencu/Örmeny, Ţiganu/Cigany/Zigeuner, Jidan/Zsido29, Coman/Comanici/Comăneci/Comănescu30, Ungur, Maghiar/Magyari, Secuiu/Szekely, Tătaru/Tatar, Turcu/Török, Cerchez, (H)arapu31 şi altele, cu derivate şi variante extrem de numeroase.

Există, mai rar, situaţii în care unele nume pot face referinţă, fie şi aproximativ, la structura confesională. Astfel, cităm numele Papistaşu/Popistaşu, cu trimitere la religia (romano-)catolică de care aparţine purtătorul unui asemenea nume. De asemenea, patronimul Calvin evidenţiază apartenenţa strămoşilor purtătorilor numelui la un cult protestant (este vorba despre cultul reformat, la care, după 1500, au aderat numeroşi maghiari şi secui, în special din sud-estul Transilvaniei). Pe de altă parte, numele Botezatu scoate în evidenţă acţiunea de creştinare a evreilor (adesea, impusă), practicată atât în Moldova, cât şi în Transilvania.

Migraţiile cu caracter istoric evidenţiază originea geografică a strămoşilor purtătorilor acestor nume. Aceştia se pot grupa, de asemenea, în câteva categorii. Originarii din Moldova istorică (situată între Carpaţi şi Nistru) sunt evidenţiaţi de purtători ai unor nume ca: Moldovan/Moldvan/Moldvai32, Suceveanu, Cernăuţeanu, Putneanu, Rădăuţeanu, Hotineanu, Dorohoianu, Dărăbăneanu, Pomârleanu, Voroneanu, Botoşăneanu/Botoşineanu, Soroceanu, Hârlăoanu, Fălticeneanu, Solcanu, Bistriceanu, Bicăjanu, Dorneanu, Humoreanu, Căşvăneanu/Căşvănar,

aşezarea unor români balcanici în sud-estul Transilvaniei în veacul al XIV-lea (dovedită şi documentar). Până astăzi, românii din Şchei au păstrat tradiţii ce îi apropie de aromâni. 19 Numele, de origine maghiară, îi atestă pe sârbi.20 Antroponimul îi desemna, în trecut pe strămoşii ucrainenilor de azi. Aceştia vorbeau, în Evul Mediu, un dialect al limbii ruse. Probabil, păstrarea etnonimului de ruşi, de către români, se leagă şi de prestigiul primului stat rus, a cărui capitală se afla la Kiev, actuala capitală a Ucrainei. Cu actualii ruşi, românii au venit în contact direct abia în secolul al XVIII-lea. Cum capitala Rusiei ţariste se găsea, atunci, la Moscova, ruşii de azi au fost numiţi moscali sau muscali.21 Numele poate să se refere la slavii răsăriteni, în general. Cum, însă, detaşamentele căzăceşti, cu sarcini militare, contra tătarilor, au fost conduşi inclusiv de români, menţionăm acest patronim cu rezerve.22 Patronimul, de origine maghiară, face referire la polonezi.23 Antroponimul, apărut în maghiară, făcea referire, iniţial, la toţi slavii. Ulterior, înţelesul său îi evidenţiază pe slovaci. Din acest patronim a apărut şi varianta românească Tăutu, care a creat şi toponime, inclusiv în Moldova (Tăuteşti).24 Patronimul a apărut în maghiară şi îi evidenţiază pe cehi.25 Numele se referă la un mic grup de slavi vestici.26 Antroponimul, creat, probabil, de aromâni, face referire la greci.27 Ambele forme îi atestă pe albanezi. Ultima, utilizată de greci, a dus la apariţia, în română, a antroponimului Arnăutu, care, deşi are tot sens etnic la origine, a ajuns să se refere la detaşamente de tip paramilitar desemnate să le asigure protecţia domnitorilor şi boierilor din Principatele Dunărene (mai ales în perioada fanariotă).28 Numele face referire la georgieni (gruzini). Acesta derivă de la vechiul nume al Georgiei, Iviria (apropiat ca formă de Iberia, toponim de la care derivă numele Peninsulei Iberice).29 Ambele forme (a doua, creată de maghiari) se referă la evrei.30 Patronimele atestă prezenţa cumanilor în spaţiul românesc, în secolele X-XIII. De la prima formă, Coman, au rezultat, în română, numeroase patronime şi toponime.31 Antroponimul se referea, iniţial, la arabi.32 Variantele Moldvan şi Moldvai sunt creaţii maghiare, frecvent întâlnite în regiunile maghiarofone din Ardeal şi în Ungaria.

3

Bucovineanu/Bocovineanu, Corduneanu33, Nemţ(e)anu, Roznovanu, Romaşcanu34, (I)eş(e)anu/Işan/Eşianu35, Orheianu, Lăpuşneanu, Vasluianu, Huşanu, Bârlădeanu, Băcăoanu, Trotuşanu, Caşineanu/Căşuneanu36, Tăzlăoanu/Teslovanu, Tecuceanu, Bujoreanu, Tigheceanu, Cahuleanu, Cogălniceanu, Tighineanu, Tomoroveanu37, Ismaileanu, Gălăţ(e)anu38, Focşăneanu/Focşineanu, Vrănceanu, Sovejanu, Sireteanu/Siriţanu, Pruteanu, Nistreanu, etc.

Originarii din sudul României de azi sunt puşi în evidenţă de nume ca Munteanu39, Dobrogeanu, Dicianu40, Tulceanu, Măcineanu, Constănţeanu, Hârşoveanu, Brăileanu, Buzoianu, Râmniceanu, Bisoceanu, Bercanu, Pătârlăgeanu, Nehoianu, Mizileanu, Ialomiţeanu, Călărăşanu, Ilfoveanu, Giurgiuveanu, Vlăsceanu, Bucureşteanu, Ploieşteanu, Prahoveanu, Slăniceanu, Dâmboviţeanu, Săbăreanu, Teleormăneanu, Argeşanu, Musceleanu, Vâlceanu, Gorjanu, Craioveanu, Doljanu, Filieşeanu/Filiişanu, Caracaleanu, Mehedinţeanu, Jianu, Lotreanu, Lovişteanu şi multe altele.

33 Patronimul îi menţionează pe strămoşii celor emigraţi în teritoriul rămas Principatului Moldovei de dincolo de cordun, frontiera fixată de Imperiul habsburgic pentru delimitarea viitoarei „Moldove austriece”, redenumită, ulterior, Bucovina.34 Antroponimul se referă la originarii din târgul sau/şi ţinutul Romanului. Firesc, corect, dacă patronimul derivă de la acest toponim, numele ar fi trebuit să aibă forma *Romăneanu. Cum un asemenea nume nu este menţionat, este de presupus că, iniţial, aşezarea de la confluenţa Moldovei cu Siretul, s-ar fi chemat, probabil, *Romaşca/*Romaşcu, cu un nume derivat de la un conducător local, numit Romaşcu. Pe vremea lui Roman Vodă Muşat (finele secolului al XIV-lea), târgul a primit actualul nume, dar memoria populară colectivă a continuat să-i numească romaşcani pe originarii din această localitate.*formă neatestată.35 Patronimul se referă, în majoritatea cazurilor, la originarii din fosta capitală a Moldovei, Iaşi. Totuşi, uneori, mai ales în sudul Transilvaniei, purtătorii numelui au strămoşi originari, mai degrabă, din satul Iaşi, situat în apropierea oraşului Făgăraş.36 Cel mai frecvent, antroponimul face trimitere la originari din lungul (sau din bazinul) Caşinului, afluent al Trotuşului. Totuşi, în estul Transilvaniei, purtătorii numelui pot să aibă strămoşi originari din lungul Văii Casinului ardelenesc, afluent al Râului Negru.37 Patronimul atestă originea strămoşilor purtătorilor săi din localitatea Tomarova, numele medieval al oraşului Reni, situat în sud-vestul Basarabiei.38 Adesea, purtătorii numelui au avut strămoşi originari din oraşul dunărean. Însă, în Transilvania, strămoşii purtătorilor numelui pot fi originari dintr-una din numeroasele aşezări cu acelaşi nume, existente în zonă: Galaţii Bistriţei, Galaţi (fostă comună interbelică, astăzi cartier al Făgăraşului), etc. 39 În partea de sud a Moldovei, în Dobrogea şi la vest de Carpaţi, înţelesul numelui este de „originar din Muntenia”. Totuşi, în partea de nord a Moldovei, sensul patronimului se poate referi şi la originea din zona muntoasă moldovenească a strămoşilor celor care îl poartă.40 Antroponimul pare să facă referire la originea strămoşilor purtătorilor săi din Vicina, prosperă aşezare medievală nord-dobrogeană, existentă înaintea întemeierii statelor feudale româneşti, ulterior dispărută.

4

Originea unor locuitori din partea centrală şi de vest a ţării este reliefată de nume cum ar fi: Ardeleanu41, Ungureanu42, Crişan, Moroşanu43, Sătmăreanu, Oşanu, Someşan, Orădeanu, Bihoreanu, Arădeanu, Bănăţeanu, Timişanu/Temişanu, Almăjan, Lugojanu, Began, Bistran, Mureşan/Maroşan, Arieşanu, Turdeanu, Clujean, Nimigeanu, Dejan, Sălăjan, Rodnean, Topliceanu, Ciucanu, Târnăveanu/Târnovanu, Medieşanu, Agârbiceanu, Blăjan, Bălgrăzan/Bărglăzan44, Sebeşan, Sibianu, Almăşanu, Mărgineanu45, Brescan/Briscan, Co(vă)sneanu46, Săceleanu/Seceleanu, Bârsan, Braşoveanu, Râşnoveanu, Moroianu47, Ţuţuianu48, Moiceanu, Făgărăşanu, Şercăianu, Perşinaru/Cherşunaru/Cherşănaru49, Şincan, Comănar50, Berivoianu, Vişteanu, Uceanu, Arpăşanu, Avrigeanu, Cârţan, Cârţişorean/Cârţoroşan, Olteanu51, Haţeganu, etc.

41 Numele este utilizat mai ales de locuitorii de la vest (Banat, Crişana, Bacea) şi de la nord de Ardeal (Maramureş), pentru a-i numi pe originarii din actuala regiune istorico-geografică situată în partea centrală a României. 42 Patronimul este folosit mai frecvent la est şi sud de Carpaţi, precum şi la sud de Dunăre (la românii timoceni), pentru a-i denumi, în general, pe românii originari din ţinuturile de la vest de Carpaţi, ocupate de Ungaria. Patronimul s-a încetăţenit, probabil, după anul 1001, anul începutului ocupării ţinuturilor intracarpatice de către Regatul Ungariei, dar anterior secolului al XV-lea (când pare a se fi definitivat varianta sovejană a Mioriţei, unde, alături de baciul moldovean şi de cel vrăncean, apare şi unul ungurean). Sub numele de ungureni, românii timoceni îi desemnează pe cei veniţi de la nord de Dunăre (din Banat), spre a-i deosebi de ţăreni (între care se deosebesc localnicii, dar şi cei veniţi din Ţara Românească). Frecvent, antroponimic, aşezarea ungurenilor din Banat la sud de Dunăre este atestată de patronimul, cu sufix sârbizat, Ungurjanović. Precizăm, clar, că ungurenii nu sunt unguri!43 Antroponimul îi evidenţiază pe strămoşii maramureşeni ai purtătorilor numelui. Probabil, încă înainte de emigrarea din Maramureş, ei înşişi se vor fi denumit (mara)murăşeni>moroşeni (modificarea fonetică având darul de a-i deosebi de originarii din bazinul Mureşului). În prescurtarea numelui ce-i defineşte, contribuţia locală, moroşenească, este probată şi de propensiunea locuitorilor acestei regiuni de a prescurta cuvinte şi nume în vorbirea curentă.44 Patronimul face referire la originarii din Bălgrad, numele medieval timpuriu al oraşului Alba Iulia, creat în perioada convieţuirii româno-slave. Sensul toponimului este de „Cetatea Albă”.45 Acest antroponim îi atestă, cel mai frecvent, pe originarii din Mărginimea Sibiului.46 Vechimea mare a toponimului ardelenesc Covasna (creat, probabil, în perioada convieţuirii româno-slave) a dus la evoluţia sa spre forma locală, populară, Coasna, de la care derivă şi patronimul Cosneanu, întâlnită în Transilvania. Rar, şi doar în forma Covăsneanu, patronimul se poate referi şi la originarii din satul moldovenesc Covasna, situat în sud-estul judeţului Iaşi. 47 Patronimul rezultă dintr-o poreclă cu care locuitorii din regiunile subcarpatice muntene i-au denumit pe păstorii români originari din Bran. Coborârea lor cu oile, toamna târziu, spre locurile de iernat din Balta Dunării, Dobrogea sau Bugeac, îi făcea să le apară localnicilor, ca nişte arătări mătăhăloase, ca nişte moroi („strigoi”) ce se iţeau prin stropii de ploaie mocănească, prin vremea ceţoasă. De la porecla respectivă, în Subcarpaţi, în judeţul Dâmboviţa, este atestat satul Moroieni, întemeiat, probabil, de asemenea păstori.48 Şi acest nume se referă la originari din Bran, arie geografică unde se află multe ţuţuie („cucuie”, vârfuri muntoase). Este posibil însă, ca la originea patronimului, să stea tot o poreclă.49 Variantele îi atestă pe originarii din satul Perşani, din sud-estul Ţării Oltului. Aceştia au dat naştere şi unor toponime, aşa cum este cazul oiconimului dâmboviţean Perşinari.50 Patronimul atestă originea strămoşilor purtătorilor săi din unul din cele două sate cu numele Cómăna (-de Jos, respectiv, -de Sus). Pentru pronunţia corectă a numelui, am precizat şi pe ce vocală cade accentul.51 Exceptând sud-vestul ţării, numit Oltenia abia de la începutul secolului al XVIII-lea (după ocupaţia austriacă, din anii 1718-1739), în Transilvania, Crişana, Maramureş, Moldova, Bucovina, Basarabia, Dobrogea şi, pe arii extinse, chiar şi în Muntenia şi Banat, strămoşii purtătorilor acestui nume îi atestă pe originarii din Ţara Oltului. Aceasta apare, ca voievodat, încă din secolele IX-XIII. Locuitorii săi, numiţi olteni şi astăzi de către localnicii din satele ardelene de la nord de Oltul transilvan, au încetat să se numească ei înşişi astfel, după ce s-a încetăţenit epitetul de oltean pentru originarii din actuala Oltenie (numită, înainte de 1718, Bănia Craiovei sau Valahia Mică).

5

Există şi situaţii când sunt atestaţi, prin numele purtate de cetăţenii de astăzi, originari din ţinuturi româneşti situate în afara spaţiului românesc actual. Astfel de nume sunt: Băcean52, Bacican53, Vespremeanu, Timoceanu, Diianu54, Machidon/Macedon55, Silistraru/Silistreanu, Gabroveanu, Cruşoveanu, Moscopoleanu/Viscopoleanu56, Vozian57, Podoleanu58, (Za)porojan59 şi altele.

Alteori, este dificil de precizat din ce arie geografică provin strămoşii celor care poartă patronime ca: Deleanu, Măgureanu, Câmpeanu, Luncanu, Pârâianu, Pădureanu, Codreanu, Dunăreanu, Răileanu60, Bejenaru61 etc.

Din analiza de până acum, parţială, deocamdată, a antroponimiei româneşti, se poate preciza, cu prudenţa şi excepţiile de rigoare, o anumită legitate a modalităţii de denominare a originarilor dintr-un anumit areal geografic. Astfel, pentru un locuitor dintr-o aşezare din apropierea oraşelor Dej sau Cluj, un originar din localitatea Mintiul Gherlei va putea fi recunoscut şi numit ca minteoan. Pentru un locuitor dintr-o aşezare din preajma Sibiului sau a Braşovului însă, deşi sunt aşezări ale aceleiaşi regiuni geografico-istorice (Ardeal), cetăţeanul originar din Mintiul Gherlei va fi recunoscut ca someşan, deoarece, dacă de aşezarea nord-ardeleană menţionată este puţin probabil ca locuitorii din sudul Ardealului să fi auzit, de râul Someş au cunoştinţă. Iar dacă originarul din localitatea menţionată trece dincolo de Carpaţi, ajungând într-o localitate de pe lângă Piteşti sau Bacău, nimeni nu va fi auzit de Mintiul Gherlei, poate nici de râul Someş, dar sigur de Ardeal au auzit, astfel încât, originarul din localitatea menţionată va fi (re)cunoscut ca ardelean (sau ungurean). La fel se petrec lucrurile şi cu un originar din satul moldovean Lespezi. În satele vecine Paşcanilor, el va fi cunoscut ca lespezean. Dacă se îndepărtează mai mult însă, deja, prin preajma Bacăului sau a Galaţilor, unde este puţin probabil ca oamenii să fi auzit de localitatea Lespezi, dar au cunoştinţă de existenţa râului Siret, el va fi denominat ca siretean. Dacă ajunge, însă, şi mai departe, prin împrejurimile Ploieştilor sau ale Năsăudului, unde nimeni nu are ştire, poate, nici de râul Siret, dar a auzit de regiunea istorico-geografică Moldova, el va fi (re)cunoscut ca moldovean. Astfel, pe măsură ce originarul dintr-o localitate (de obicei, rurală, de dimensiuni mai

52 Patronimul îi atestă pe originarii din Bacea, regiune geografico-istorică situată între Dunăre şi Tisa, împărţită astăzi între Ungaria (nordul) şi Serbia (sudul). Numele are sensul de „ţinutul/regiunea bacilor”. Românii timoceni mai cunosc acest nume, deoarece, secole la rând, păstorii din această regiune şi-au purtat turmele la iernat spre Bacea. Regionimul, uitat astăzi de românii nord-dunăreni, pare să fie cel mai vechi cunoscut dintre numele regiunilor locuite de români, datând dinainte de anul 1000, dovada constând în faptul că şi la aromâni, în Grecia, este atestat patronimul Batsanis (Băţeanu), cu acelaşi sens (de „originar din Baţea/Bacea”).53 Numele face trimitere la originari, români, din sudul regiunii Bacea, numită, cu un derivat sârbesc de la acesta, Bačka.54 Patronimul face vorbire despre originari din Diiu, numele medieval al oraşului Vidin.55 Antroponimul se referă la originari, aromâni (macedo-români), din Macedonia.56 Ambele variante se referă la originari din prospera aşezare aromânească Moscopole, distrusă de trupele paşei Ali Tepelena din Ianina, în veacul al XVIII-lea.57 Patronimul îi atestă pe originarii din cetatea medievală Vozia (azi Oceakov, în Transnistria ucraineană). Aici s-a aflat o garnizoană moldovenească, trimisă de Ştefan cel Mare, menită să apere fortificaţia de tătari şi de otomani.58 Numele face referire la originarii români, veniţi de peste Nistru, din Podolia.59 Sub formele Zaporojan sau Porojan sunt atestaţi originarii români care se găseau în detaşamentele de cazaci zaporojeni, formate cu scopul de a stopa invaziile tătarilor.60 Patronimul vorbeşte, nediferenţiat, de originarii români veniţi dintr-una dintre raialele otomane de la nord de Dunăre (Turnul, Giurgiu şi Brăila – luate de la Ţara Românească, Tighina şi Hotin – de la Moldova). 61 Numele se poate referi şi la bejeniţi de dincolo de limitele spaţiului geografic locuit de români (fără a specifica etnia migranţilor).

6

mici) se îndepărtează tot mai mult de locul de origine, el va fi denumit în raport cu un element geografic mai extins spaţial şi, deci, mai cunoscut, dar de o precizie geografică mai vagă.

Structura profesională din trecut a populaţiei este evidenţiată de o multitudine de antroponime (aproape 400), care se pot grupa pe cele trei mari sectoare de activitate: primar, secundar şi terţiar. Astfel, de sectorul primar se leagă nume care evidenţiază activităţi agricole, forestiere sau/şi piscicole: Ţăranu, Plugaru, Maier, Grădinaru, Vărzaru/Curecheru, Prunaru, Vieru, Baciu, Mocanu62, Ciobanu, Stânar, Strungaru, Păcurar, Ber(be)caru, Sălăşan, Căşlaru, Odăianu/Odăiaşu, Căpraru, Boaru, Văcaru, Viţelaru, Ciurdaru, Bivolaru, Porcaru/Purcaru, Stuparu, Prisecaru, Păduraru, Vânătoru, Cerbaru, Şoimaru, Ogăraru, Vidraru, Pescaru, Răcaru etc.

Activităţile meşteşugăreşti şi cu caracter preindustrial sunt evidenţiate de o multitudine de antroponime, care se referă fie la prelucrarea unor produse vegetale şi/sau animale rezultate din sectorul primar: Moraru, Pitaru/Chitaru, Brutaru63, Pascaru, Piuaru/Chiuaru, Oloeru/Olăeru, Bucătaru, Rachieru, Vinarsaru, Beraru, Bragagiu, Lăptaru, Urdaru, Brânzaru, Untaru, Măcelaru, Tăbăcaru, Cojocaru, Pielaru, Ciubotaru, Cismaş/Cizmaru, Pânzaru, Mătăsaru, Postăvaru, Croitoru etc., fie de extracţie şi prelucrare a unor produse ale solului şi subsolului: Săraru, Rudaru, Zlătaru, Pietraru, Fieraru, Căldărar/Căldăraş, Cărămidaru, Ţiglaru, Şindrilaru, Olaru, sau ale bogatului material lemnos din cadrul mult mai întinselor suprafeţe ocupate în trecut de păduri: Ferestrăoaru, Lemnaru, Butnaru, Dogaru, Rotaru, Lopătaru, Butoieru, Blidaru, Străchinaru, Covătaru, Linguraru64, Măsaru, Tronaru, Lădaru, Secrieru şi altele.

Şi sectorul terţiar este foarte bine pus în evidenţă, atât prin multele patronime care reflectă aceste activităţi, cât şi prin marea diversitate a activităţilor reliefate. Cele mai importante activităţi, cel puţin în trecut, erau cele legate de viaţa religioasă, evidenţiată de patronime precum: Popa/Popescu, Preut/Preotescu, Dascălu65, Diaconu, Cantor, etc. Importante erau şi zilele de sărbătoare, prilejuite fie de vreo sărbătoare religioasă, fie de un moment deosebit în viaţa familiei: botez, cumetrie, cununie şi altele. Atunci „intrau în scenă lăutarii”, atestaţi de patronime ca: Lăutaru, Scripcaru, Ceteraş, Cobzaru, Dobaş, Toboşeriu, Cimpoieru/Cimpoieşu, Trâmbiţaş, Fluieraş/Fluieraru, etc. De asemenea, patronimul Ursaru atestă prezenţa unor îndeletniciri, apărute pentru crearea şi întreţinerea bunei-dispoziţii. În zilele de târg, o

62 Spre finalul Evului Mediu, zona de la contactul Depresiunii Ţara Bârsei-Trei Scaune cu Curbura internă a Carpaţilor (Munceii Breţcului), situată între Breţcu şi Săcele a devenit cunoscută sub numele de ţinutul Mocănimii. De aici au plecat numeroşii mocani, ca păstori transhumanţi, spre Ţara Vrancei, unde s-au sedentarizat. Totuşi, pledează pentru sensul profesional (de „păstor”) – şi nu de origine geografică – al termenului mocan următoarele: larga extensiune – şi spaţială şi ca număr de variante şi de purtători ai numelui (răspândiţi din Munţii Pindului, până în Ucraina şi Polonia) – a purtătorilor numelor derivate de la apelativul mocan, circulaţia, la români (cel puţin la cei nord-dunăreni) a expresiei ploaie mocănească (derivată de la faptul că pornirea turmelor spre locurile de iernat se producea toamna, coincizând cu ploile mărunte şi dese din acea perioadă a anului) şi termenul de mocăniţă dat, în Apuseni, trenului care circula pe cale ferată îngustă, în lungul Văii Arieşului. 63 Probabil, primii brutari din spaţiul românesc au fost, în Evul Mediu, saşii aduşi de Regatul maghiar în Ardeal. De la termenul german brot („pâine”) derivă cel românesc de brutar.64 Specializarea ţiganilor în anumite îndeletniciri a conferit unor asemenea nume, în subsidiar, sens etnic. Este vorba de nume precum: Rudaru, Zlătaru, Fieraru, Căldărar/Căldăraş, Linguraru, Lăutaru, Cimpoieru/Cimpoieşu, Ursaru.65 Şi ca urmare a faptului că primele unităţi de învăţământ au apărut pe lângă şi sub oblăduirea unor lăcaşuri de cult, Dascălu a început, treptat, din secolele XVIII-XIX, să capete şi sensul de „învăţător, profesor”.

7

mare însemnătate aveau activităţile comerciale, evidenţiate de nume precum Negustoru, Târgoveţ, Băcanu. Transporturile de odinioară erau asigurate de diverse mijoace, conduse de personal specializat, atestat de nume ca: Vizitiu, Kocsis/Cociş, Surugiu, Birjar, Căruţaş. Transportul mărfurilor este evidenţiat de nume cum este Cărăuşu. Activităţile de transport necesitau fie prezenţa, în lungul căilor de comunicaţii a podurilor, fie, mai frecvent, datorită faptului că aceste poduri erau mult mai rare, fie trecerea peste apă era realizată ori prin vaduri, sau cu ajutorul unor ambarcaţiuni, coordonate de strămoşii celor numiţi Podaru sau Dubăsaru66. Prezenţa unor autorităţi este evidenţiată de nume ca Jude(le), Pârcălab, Şoltuz, Diac, Tălmaciu, Vornicu, Birău/Biro, în vreme ce patronime ca Vodă/Voievod/Vaida, Banu, Chinez67, Gubernat, Bo(i)er(iu), Nemeş, Postelnicu, Clucer, Vistiernicu68, etc., evidenţiază diferitele ranguri şi demnităţi de odinioară. Activităţile legate de serviciul militar sau de pază a demnitarilor sunt evidenţiate de patronime ca: Plăieşu, Străjeru, Militaru, Dorobanţu/Daraban, Călăraş, Roşior, Seimeanu, Lefegiu, Brandabur/Gandrabur/Handrabur, Arnăutu şi altele, nume ca Polcovnicu, Porucic, etc. – gradele militare, venite prin intermediar ţarist ş.a.m.d. Tratarea unor afecţiuni se făcea de către strămoşii purtătorilor unui nume ca Vraciu, în vreme ce tratamentul era prescris după leacuri ce urmau să fie procurate de la înaintaşii celor care poartă nume ca Poticaru, Dohotaru sau Spiţer.

Deşi prezintă o însemnătate ştiinţifică demnă de a fi luată în considerare, nu fac obiectul analizei geografico-istorice numele care derivă din porecle – Scurtu, Ştirbu, Surdu, Lungu, Pădure, Codrea, Creangă, Ursu, Lupu, Vulpe, Iepure ş.a.m.d. (deşi acestea trădează un foarte bine dezvoltat simţ al umorului la români, moştenit, cel mai probabil, de la romani69) – sau numele care derivă din nume de botez: Ionescu, Vasileanu, Andreescu, Pătruţ şi altele.

66 Aceste „poduri umblătoare” sau dubase, erau nişte ambarcaţiuni (un fel de „bacuri”) confecţionate din lemn de stejar. Astfel de specializare în podărit a dus chiar la apariţia unor localităţi de Podari (pe Jiu, lângă Craiova), sau la dezvoltarea localităţilor cu numele Dubăsari (una în bazinul Tisei, în nordul Maramureşului, alta – la est de Nistru), Dubăsarii Vechi (pe malul basarabean al Nistrului).67 Patronim derivat de la un termenul maghiar kenez („cneaz”).68 Adesea, asemenea nume s-au încetăţenit ca porecle.69 Cazuri celebre de romani care aveau numele derivate de la porecle sunt cel al poetului Ovidiu, exilat la Tomis, de către împăratul Octavian August, care avea numele complet Publius Ovidius Naso („năsosul”), cel al istoricului Cato („pisică”) sau al împăratului Caligula („cismuliţă”). Şi daco-romanii au preluat rapid obiceiul, în secolele II-III fiind menţionaţi originari din provincia romană Dacia cu nume ca Ursus, Lupus, etc.

8