“Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne.”

(Mihai Eminescu)

Este adevărat că în momentul în care Eminescudeschidea itinerariul poeziei româneşti spreuniversalitate, literatura romantică din primele arii decultură în care se configurase reprezenta un fenomenartistic clasat, discursul romantic fiind puternicconturat de alte tipuri de enunţuri lirice.

Eminescu a fost cel mai strălucit reprezentant al

romantismului românesc, înscriindu-se totodată înfamilia marilor spirite romantice ale literaturiiuniversale: V. Hugo, Byron, Shelley, Puskin, Heine,Lamartine.

Geniul este introducerea unui element nou în universul intelectual.

(W. Wordsworth)

După Eminescu, oamenii se împart în două categorii:

•unii care caută şi nu găsesc•alţii care găsesc şi nu se mulţumesc

GENIUL OMUL COMUNdominante antinomice

Inteligenţa (raţiunea pură) Instinctualitatea

Obiectivitatea Subiectivitatea

Capacitatea de a-şi depăşi sfera Incapacitatea de a-şi depăşi

limitele

Aspiraţia spre cunoaştere Voinţa de a trăi

Puterea de a se sacrifica pentru

atingerea scopului obiectiv

Dorinţa de a fi fericit (senzaţie de

împlinire în sensul speţei)

Singurătatea Sociabilitatea

Dintre preocupările omului de geniu:

• Cosmogonia

• Spaţiul şi timpul

• Imagini cu genii

Nu există geniu, acolo unde nu se află un grăunte de nebunie .

(Seneca)

Nu există geniu, acolo unde nu se află un grăunte

de nebunie.(Seneca)

• Luceafărul

• Scrisoarea I

• Glosă

Luceafărul

Scrisoarea I

Glossă

Luceafărul

Fata în grădina de aur

Richard Kunish

Tema: destinul omului de geniu

Poemul sintetizează izvoarele de inspiraţie eminescină:

•Folclorice

•Filosofice

•Mitologice

•Biografice

Eminescu a declarat că intenţia lui a fost ca în

Luceafărul să înfăţişeze o dramă a geniului însingurat şi

nefericit.

Problema geniului este dezbătută

de marele poet din

perspectiva filosofiei lui

Schopenhauer, potrivit careia

cunoasterea lumii este accesibila numai

omului superior,

singurul capabil sa depaseasca sfera

subiectivitatii,

sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in

sfera obiectivului.

- Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nţelegi, tu oare,

Cum că eu sunt nemuritor,

Şi tu eşti muritoare?

Problema geniului este dezbătută de

marele poet din perspectiva filosofiei lui

Schopenhauer.

“Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nţelegi, tu oare,

Cum că eu sunt nemuritor,

Şi tu eşti muritoare?”

Aspiraţia geniului spre

împlinirea iubirii absolute

este exprimată prin valenţa

spirituală a acestuia de a fi

capabil de sacrificiul suprem

în numele iubirii ideale.

“ Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire.”

Ei doar au stele cu norocŞi prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc,Şi nu cunoaştem moarte.

Noi nu avem nici timp nici locŞi nu cunoaştem moarte.

Geniul este mintea aplicată exclusiv la obiect,

trăind în spaţiul astral, ignorând interesele lumii reale.

(Schopenhauer)

Geniul pluteşte în macrocosm; în plan terestru, el este distrat,

deoarece îşi aplică toată concentrarea spiritului într-un singur punct,

ceea ce nu poate înţelege omul comun.

(G. Călinescu)

Luceafărul e poetul însuşi care se mişcă în sfera cosmică, lipsit

de simţ practic, pentru că omul de geniu nu e cel al faptelor

obişnuite în ordinea vieţii reale.

(M. Drăgan)

Foarte amar, Eminescu evocă nefericirea geniului shopehaeurian

într-o însemnare de pe un manuscris al Luceafărului cu aceste

cuvinte:

„Dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă

de noaptea uitării, pe de altă parte , însă, pe pămînt nu e capabil

a ferici pe cineva, nici de a fi fericit .”

Scrisoarea I

Scrisoarea I abordează condiţia geniului într-o dublă

raportare: la ordinea cosmică şi la cea umană.

Incipitul poeziei marchează transcenderea eului

subiectiv prin identificarea cu ochiul cosmic al lunii care

contemplă o lume de ea instituită, lumea visului scoasă „din

noaptea amintirii".

În „Scrisoarea I”, geniul este întruchipat de

savant (omul de ştiinţă). Cu alte cuvinte, este un poem

filosofic, de natură romantică, ilustrând condiţia omului

de geniu, în ipostaza savantului, în raport cu

timpul, societatea şi cu posterioritatea, surprinzând

totodată – în tablouri grandioase – geneza şi stingerea

Universului.

Una dintre ideile principale ale acestei

opere este relaţia dintre omul de geniu şi

posteritatea, acest tablou fiind o satiră virulentă la

adresa superficialităţii societăţii în care acela trăieşte.

Portretul

savantului, pe care

Eminescu îl creionează,

simbolizează

superioritatea omului de

geniu, care este

preocupat de problemele

grave ale Universului, de

cercetarea şi

descoperirea tainelor

acestuia şi care, deşi

sărac, stăpaneşte tainele

lumii, deoarece „el

sprijină lumea şi vecia

într-un număr”.

Nemurirea gloriei este o iluzie, posteritatea

deformează totul fără a înţelege înfăptuirile de

excepţie în autenticitatea esenţei lor celei mai

adânci.

Eminescu se întreabă dacă omul de geniu,

savantul, poate intra în nemurire prin opera sa.

Eminescu stigmatizează şi posteritatea, care va fi

preocupată mai ales de biografia neinteresantă şi banală a omului

de geniu şi mai puţin de importanţa, de însemnătatea operei sale,

prilej cu care poetul afirmă încă o dată ideea scurgerii implacabile a

timpului şi a condiţiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea

sa intelectuală, de preocupări sau de idealuri superioare, indiferent

de treapta pe care se află acesta în ierarhia societăţii.

„Scrisoarea I este o poezie a Destinului în genere".

Expresie supremă a gandirii omeneşti, în care nefiinţa divină se

cunoaşte, cugetătorul - una din ipostazele genialităţii din poezia

eminesciană - este un erou tragic.

Glossă

Poezia se construieşte ca un spectacol liric în care este

judecată o lume care-şi „joacă” viaţa, geniul trebuind să

rămână mereu distant şi obiectiv.

Tema : destinul omului de geniu

Surse filozofice:

- filosofia stoică, reprezentată prin Zenon, Epictet, Seneca, Marcus

Aurelius;

- filosofia antică hindusă, în cadrul căruia există motivul "lumea ca

teatru", dar preluat de Eminescu din cugetările suedezului

Oxenstierna (1583-1654);

-filosofia lui Schopenhauer, conform căreia Regizorul lumii ca

teatru este "viaţa" universală, forţa oarbă, ademenitoare, asemenea

unui "cântec de sirenă" ("Ca un cântec de sirenă/ Lumea-ntinde lucii

măreţe;").

„ Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate;

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.”

,,...Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul şi pe patru,

Totuşi tu ghici-vei chipu-i,

Şi de plânge, de se ceartă,

Tu în colţ petreci în tine

Şi-nţelegi din a lor artă

Ce e rău şi ce e bine...’’

,,Și-nțelegi din a lor artă Ce e rău și ce e bine”.

„Nu spera când vezi mişeiiLa izbândă făcând punte, te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte;”

Eminescu ne dovedeşte că un poet naţional poate fi luat în

considerare ca poet universal numai dacă, prin valoarea operei, îşi

deschide aripile asupra unui domeniu de sensibilitate şi gândire

capabil să reflecte deopotrivă ceea ce este specific fiecarui popor în

parte şi ceea ce este comun tuturor popoarelor la un moment dat.

Bibliografie:

Eminescu. Negocierea unei imagini , Iulian Costache

Geniu pustiu, Mihai Eminescu

Opera lui Eminescu, George Călinescu

Timp şi temporalitate în opera lui Mihai Eminescu, Iulian Boldea

Proiect realizat de:

Bolahan Anca

Roman Iuliana

Tcaciuc Mihaela

Prof. Coordonator : Ştefancu Gabriela