G E O G R A F I A -...

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Laura TÎRLĂ

G E O G R A F I A

CONTINENTELOR

(AMERICA, AFRICA ȘI ANTARCTICA)

Note de curs

București 2014

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica - Note de curs

Laura Tîrlă, [email protected] 3

CUPRINS

INTRODUCERE 5

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 1

GEOGRAFIE FIZICĂ

7

1.1. Unitățile geostructurale 7

1.2. Relieful 10

1.3. Hidrografia 15

1.4. Zonele și etajele biopedoclimatice 23


GEOGRAFIA POPULAȚIEI, AȘEZĂRILOR ȘI ECONOMIEI

40

2.1. Elemente de geodemografie 40

2.2. Structuri politico-administrative 46

2.3. Tipologia habitatelor 48

2.4. Regiuni și axe economice 51


GEOGRAFIA REGIUNILOR DEZVOLTATE

56

3.1. Nord-Estul American 56

3.2. California 61


GEOGRAFIA REGIUNILOR AFLATE ÎN CURS DE DEZVOLTARE

72

4.1. Brazilia 72

4.2. Africa de Nord (Maghreb) 81

BIBLIOGRAFIE 95



INTRODUCERE Lucrarea de față este destinată în primul rând studenților din anul III de la specializarea

Geografie (zi și ID - învățământ la distanță). De asemenea, cuprinde informații utile și

pentru alte categorii de persoane interesate în dezvoltarea cunoștințelor despre geografia

continentelor America, Africa și Antarctica. Celelalte arii continentale constituie obiectul

materiilor complementare Geografia Europei și Geografia continentelor extraeuropene –

Asia, Australia și Oceania, conform planului de învățământ aflat în curs.

Conținutul lucrării acoperă două componente de bază ale acestei discipline: noțiuni

generale privind geografia fizică, umană și economică și particularități regionale,

concretizate în exemplificarea unor studii de caz. Aceste componente sunt organizate în

patru capitole constituind unitățile de învățare, tratând succesiv: caracteristicile mediului

natural, geografia populației, așezărilor și economiei, contrastele reflectate de

particularitățile unor regiuni dezvoltate și ale unor regiuni aflate în curs de dezvoltare.

Toate aceste noțiuni și cunoștințe sunt menite să ofere o imagine cât mai reală și

actualizată asupra geografiei continentelor America, Africa și Antarctica, prin prisma unei

abordări regionale moderne. Prin stilul concis și maniera simplă de prezentare a ideilor se

urmărește îndeplinirea obiectivelor specificate în secțiunea introductivă a fiecărei unități

de învățare.

În cadrul procesului de învățare, studiul trebuie completat cu cel al atlasului geografic,

întrucât numărul mare de hărți necesare nu permite includerea lor în lucrarea de față.

Sunt ilustrate doar hărți tematice sau studii de caz pentru care nu sunt disponibile alte

materiale cartografice.



Volumul conține o serie de imagini-simbol asociate principalelor componente curriculare.

Acestea sunt afișate în dreptul secțiunilor de text care presupun realizarea unor anumite

activități:

Obiective

Dicționar (terminologie)

Notați!

Rețineți!

Rezumatul unității de învățare

Test de autoevaluare

Autoarea



UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

GEOSTRUCTURILE MAJORE ȘI RELIEFUL ASOCIAT

Conținut:

Obiectivele unităţii de învăţare Unitățile geostructurale – geneză și tipologie Relieful Hidrografia Zonele și etajele biopedoclimatice Rezumatul unităţii de învăţare

În urma studierii acestei unităţi de învăţare a modulului, veţi dobândi suficiente cunoştinţe pentru a fi capabil să:

a. Înţelegeți alcătuirea, structura geologică și principalele etape din evoluția continentelor America şi Africa.

b. Utilizați noţiunile şi termenii de specialitate pentru a explica distribuţia unităților geostructurale și de relief în cadrul celor trei continente.

c. Asociați corect unitățile geostructurale cu cele de relief.

d. Distingeți principalele bazine hidrografice și importanța acestora.

e. Deosebiți tipurile de regiuni în funcție de regimul de scurgere.

f. Înțelegeți principiile zonalității și etajării bipoedoclimatice în funcție de factorii de control.

g. Cunoașteți și explicați distribuția spațială a tipurilor și subtipurilor de climă în America, Africa și Antarctica.



1.1. Unitățile geostructurale – geneză și tipologie

Principalele tipuri de unități geostructurale sunt scuturile continentale, platformele și unitățile (sau sistemele) orogenetice.

America de Nord, America de Sud şi Africa au avut în decursul timpului geologic o evoluţie complexă, care le-a imprimat caractere atât comune, cât şi distincte. Deşi America de Sud a avut o evoluţie strâns legată de aceea a Africii pentru o lungă perioadă (din Precambrian până în Mezozoic), din punct de vedere structural are trăsături mult mai apropiate de cele ale Americii de Nord, rezultat al evoluţiei comune din ultimele 100-120 milioane de ani. În Paleozoic şi Mezozoic, America de Nord făcea parte integrantă din megacontinentul Laurasia, împreună cu Europa şi Asia, iar America de Sud şi Africa, alături de Australia, Antarctica şi India formau megacontinentul sudic Gondwana. Legătura completă şi permanentă dintre America de Nord şi America de Sud a fost stabilită relativ târziu, în Pliocen, în urma regresiunilor marine din regiunea istmului Panama.

Sunt cele mai vechi unități structurale din alcătuirea scoarței terestre vizibile la suprafață, formate în Precambrian (conțin roci foarte dure, metamorfozate în urmă cu peste 1 miliard de ani). Ex.: Scutul Canadian, Scutul Brazilian, Scutul African. Reprezintă unități extinse formate prin sedimentare, care au un fundament dur, cristalin, cu o alcătuire asemănătoare scuturilor continentale. Formează lanțurile muntoase rezultate prin cutarea formațiunilor depuse în mari bazine tectonice alungite, care pot apărea în asociere cu corpuri magmatice sau blocuri cristaline vechi. Ex.: Orogenul andin, Cordilierii nord-americani, Munții Atlas, Munții Capului.

DEFINIȚIE Unitățile geostructurale sunt componente principale din alcătuirea scoarței terestre, caracterizate printr-o anumită geneză, litologie și mobilitate.

Scuturi (unități de craton)

Platforme

Unități de orogen



În privinţa dispunerii unităţilor structurale, există o analogie aproape perfectă între America de Nord şi America de Sud. Structurile orogenetice terțiare domină în sectorul vestic, iar resturi ale vechilor structuri (caledoniene și hercinice) sunt atașate marginilor interioare ale unităților de scut și platformă, care domină centrul și estul celor două continente (Fig. 1.1). Scuturilor le corespund fie întinse unități de podiș sau câmpie rezultate prin peneplenizare îndelungată (podișurile canadiene, câmpiile hudsoniene, Peninsula Labrador), iar platformele cuprind marile bazine depresionare ale fluviilor Mississippi, Amazon şi estuarului La Plata. Domeniul vestic cuprinde în ambele continente doar structuri de orogen, edificate în Mezozoic și Terțiar. Acestea formează Cordilierii, lanțul muntos cu cea mai mare lungime de pe glob – circa 15.000 km.

Figura 1.1. Distribuţia unităților geostructurale în cadrul Americii și Africii

Africa prezintă o uniformitate mult mai mare în privința dispunerii tipurilor de geostructuri. Se remarcă prin marea extindere a unității de scut (Scutul African), intens fracturată și deformată din cauza frământărilor geologice cărora i-a fost supusă de-a lungul timpului.



Singurele unități de orogen bine individualizate sunt poziționate în extremitățile nordică și sudică ale continentului: Munții Atlas (N), respectiv Munții Capului (S). Sistemul de grabene din estul Africii a generat structuri tectono-vulcanice de o amploare și complexitate care nu se mai regăsesc (intracontinental) în nicio parte a globului. În regiunea Saharei, scutul African este acoperit de formaţiuni în cea mai mare parte continentale acumulate pe grosimi mari și în general nederanjate tectonic. Există și excepții, precum domurile generate de mișcările verticale (structura circulară Richat din Platoul Adrar, Mauritania). Calcarele cretacice și terțiare formate în mediu marin în perioada în care Sahara a funcționat ca platformă ocupă suprafețe întinse în Egipt, Tunisia, Algeria, mai puțin în Libia. Antarctida este formată din două unități geostructurale: scutul antarctic (în est) și orogenul de tip andin (Peninsula Graham), care se leagă prin insulele Antilele Sudice cu lanțul muntos andin din America de Sud (Coteț & Băcanu, 1972).

1.2. Relieful

În ansamblu, desfășurarea unităților majore de relief din America se realizează de la vest spre est în fâșii relativ paralele, astfel:

a) Lanțurile muntoase formate prin cutare (sistemele orogenetice) sunt dispuse longitudinal în partea vestică a celor două continente, formând Cordilierii Nord-Americani, Cordilierele Americii Centrale și Anzii, toate fiind formate în intervalul terțiar – Cuaternar (fazele orogenetice nevadiană și laramică). Doar în America de Nord este prezent și în partea estică un alt sistem orogenetic – Munții Appalachi – dar mult mai vechi, format în orogenzele caledoniană (partea nordică) și hercinică (partea sudică);

b) Podișurile reprezintă în general blocuri cristaline vechi peneplenizate (erodate și aplatizate), fie extinse în partea mediană a continentelor (Podișurile Canadiene, Podișul Guyanei, Podișul Braziliei, Podișul Patagoniei), fie dispuse fragmentar la marginea sistemelor orogenetice (Podișul Ozark, Podișul Ohio);

c) Câmpiile se desfășoară în continuarea podișurilor și se suprapun fie unor structuri vechi (Câmpia Hudson), fie unor mari bazine de sedimentare (Câmpia Mississippi, Câmpia Amazonului).

Cordilierii nord-americani se desfășoară sub forma a două lanțuri muntoase paralele: unul fragmentat în lungul coastei pacifice, iar celălalt continuu, mult mai extins, spre interiorul continentului (Munții



Stâncoși). Altitudinile depășesc în partea nordică 5000-6000 m (Vf. McKinley 6185 m), dar în general se mențin între 3000-4000 m pe teritoriul Stâncoșilor și În Sierra Nevada (California).

Cele două lanțuri muntoase sunt separate de bazine intramontane foarte extinse, fiecare având anumite particularități tectono-structurale: Platoul bazaltic al Columbiei, Marele Bazin și Platoul Colorado.

Masivele vulcanice sunt frecvente în culmile muntoase litorale, în vecinătatea contactului dintre placa tectonică nord-americană și placa pacifică: M. St Helens, M. Rainier, M. Olympic, etc. Spre est, în regiunea de platformă a Marilor Câmpii (Great Plains), relieful are structură monoclinală, înclinând progresiv către valea fluviului Mississippi. Tot către această vale înclină și podișurile formate pe sedimentarul monoclinal din vestul Munților Appalachi.

Câmpia Mississippi ocupă o regiune vastă în partea central-sudică a Americii de Nord. Este formată din depozite sedimentare terțiare și constituie o câmpie de acumulare cu declivitate foarte mică. În cadrul ei, fluviul meandrează puternic, iar în cursul inferior străbate câmpia litorală a Golfului Mexic sau Câmpia Perimexicană. Aceasta se continuă spre este și nord cu Câmpia Litorală Atlantică, până în dreptul paralelei de 40°N.

În America de Sud, principalele unități de relief sunt: Munții Anzi (unitate de orogen), Podișul Braziliei, Podișul Guyanei, Podișul Patagoniei (scuturi) și Câmpia Amazonului (bazin de sedimentare). Anzii

Relief appalachian – tip de relief structural cutat, în cadrul căruia masivele hercinice au fost peneplenizate, iar cutele

apar ca aliniamente de culmi slab evidențiate. Pe măsură ce eroziunea înlătură materialul mai friabil, rocile dure care

formează anticlinalele strânse sunt detașate în relief, separate de văi largi, grefate pe sinclinale. Acest tip de relief, specific Munților Appalachi, mai este numit valley and ridge (văi și culmi), cu referire la dispunerea paralelă a fomelor de

relief, în concordanță cu desfășurarea principalelor aliniamente structurale.

Basin and range reprezintă un tip de relief structural întâlnit în cadrul Marelui Bazin. Se caracterizează prin fragmentarea fundamentului, blocurile înălțate rezultate (horsturi) formând

culmi muntoase paralele, iar cele coborâte (grabene) formând bazine tectonice alungite, depresiuni pe care sunt

grefate văile. Aceste forme de relief diferite alternează pe tot cuprinsul platoului.



sunt formați în general din trei catene paralele, cu excepția sectorului central, unde există două catene muntoase marginale care încadrează o unitate de platou înalt (Podișul Boliviei sau Altiplano). Se subdivid în Anzii Nordici, Centrali și Sudici. Altitudinile maxime ating aproape 7000 m (Vf. Aconcagua, 6961 m). Glaciațiunea actuală se menține pe arii mai extinse doar în Anzii Sudici.

Relieful Africii este distinct, creat în urma fragmentării scutului african și al mișcărilor verticale ale blocurilor rezultate. S-a format astfel un mozaic de bazine joase și platouri înalte; primele sunt ocupate de câmpii fluviale sau câmpuri de dune nisipoase, iar secundele de podișuri sau unități montane. Singurele catene muntoase cutate se desfășoară la cele două extremități ale continentului – nordică și sudică: Munții Atlas, respectiv Munții Capului (Gârbacea, 1964).

Formarea celui mai mare sistem de rifturi intracontinentale a generat o serie de erupții, în urma cărora au rezultat masive și platouri vulcanice (multe dintre ele active și în prezent) separate de depresiuni tectonice adânci ocupate de lacuri. Dintre grupurile de vulcani, mai importante sunt: Virunga, Ruwenzori și Platoul craterelor uriașe (care conține cea mai mare calderă vulcanică din lume – Ngorongoro). Sistemul de rifturi converge către triunghiul Afar – o regiune extrem de labilă din punct de vedere tectonic, situată în sudul Mării Roșii (aici se găsește punctul cel mai jos al Africii, în cadrul Depresiunii Danakil: -155 m).

Podișurile periferice ale bazinului Congo sunt peneplenizate, cu altitudini în general de 500-1000 m, înconjurând la nord, est şi sud bazinul Congo, care are astfel aspectul unui vast amfiteatru. Unităţile de relief: Podişul Azandé (la nord şi nord-est), Podişul Camerun şi Munţii Adamaoua

Podișurile Guyanei și Braziliei reprezintă resturi ale scutului brazilian, separate de bazinul sedimentar al Amazonului. În Podișul Guyanei predomină suprafețele plane, netede, aproape orizontale, delimitate de abrupturi verticale (relief de tip tepuy). În Podișul Braziliei sunt caracteristice platourile monoclinale, prelungi, denumite chapadas (Ex. Chapada Diamantina). Altitudinile cresc treptat către litoralul atlantic, unde platourile sunt puternic fragmentate, rezultând masive granitice denumite căpățâni de zahăr. Câmpia Amazonului este o vastă regiune joasă, netedă, inundabilă pe suprafețe mari și străbătută de Amazon și principalii afluenți ai acestuia. Sunt caracteristice trei trepte de inundabilitate:

Igapo (zona frecvent inundabilă)

Varzea (zona inundabilă temporar, la ape mari)

Été (zona neinundabilă)



(nord-vest), Podişul Gabon (nord-vest), Podişul Luanda (sud-vest), Podişul Lounda (sud), Podişul Katanga (sud-est).

Figura 1.2. Caldera Ngorongoro, estul Africii (NASA)

În regiunile deșertice, condițiile climatice aparte au determinat o evoluție diferită a reliefului. Sahara este formată din munți, platouri golașe și depresiuni acoperite cu dune de nisip – forme de relief care poartă denumiri regionale specifice. Relieful deşertic este un produs al colaborării mai multor agenţi, dintre care cei mai importanţi sunt cei climatici. Cel mai important proces în cadrul modelării reliefului îl reprezintă dezagregarea mecanică, manifestată mai puternic în regiunile muntoase şi de podiş. Aici sunt prezente rocile dure (şisturi cristaline, gresii, calcare, conglomerate, eruptiv), prin sfărâmarea cărora rezultă blocurile sau pietrele colţuroase. Diferenţele accentuate dintre încălzirea diurnă a suprafeţei rocilor şi răcirea din timpul nopţii contribuie la dezagregarea acestora. Acţiunea vânturilor (alizee) se reflectă asupra întinderilor de nisip. Modelarea reliefului se manifestă şi prin deflaţie sau coraziune, dar importante sunt acţiunile de transport şi depunere. Agenţii hidrografici au generat forme precum: câmpii de acumulare, glacisuri, pedimente, organisme torenţiale, ueduri care s-au format în urma proceselor de scurgere din pleistocen. Scurgerea actuală are un rol major în modelarea reliefului acestora datorită manifestărilor sale deosebit de violente (mai ales în cadrul uedurilor).

Antarctica are un relief deosebit de al celorlalte continente, datorită acțiunii îndelungate a calotei glaciare masive care o acoperă de peste 34 milioane de ani. Se deosebesc următoarele tipuri genetice: relieful subglaciar, relieful subaerian și relieful calotei glaciare.



Test de autoevaluare nr. 1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar:

Răspunsul şi comentariile la testul de autoevaluare sunt la pagina 39.

Care sunt unitățile de relief asociate cel mai adesea scuturilor continentale? Exemplificați.

Hamadele sunt podişuri pietroase, acoperite de blocuri de rocă colţuroase sau pavate cu lespezi neregulate de gresie, calcar, bazalt etc., rezultate în urma dezagregării mecanice stratificate. Hamada este forma deşertică a podişului, un deşert de blocuri, în contrast cu deşertul de nisip.

Regurile sunt câmpii joase şi plane, acoperite de pietriş sau nisip. În reguri nu se formează dune. În Sahara de Est, tipul de reg cu pietrişuri şi bolovănişuri este denumit serir.

Ergurile sunt teritorii foarte întinse acoperite cu dune de nisip (câmpii de dune). Ocupă în general regiunile joase ale Saharei, marile depresiuni. În Sahara de Est, ca forme acumulative sunt caracteristice barcanele, dar cele mai des întâlnite sunt dunele longitudinale şi transversale.



1.3. Hidrografia

La nivel continental, cele mai importante bazine hidrografice se desfășoară în regiunile de câmpie și de podiș. Marile cumpene de ape urmăresc de obicei configurația lanțurilor muntoase (Cordilierelor) în sensul meridianelor și pe cea a interfluviilor de podiș (Podișurile Canadiene, Podișul Braziliei) în sensul paralelelor. În America drenajul este direcționat spre oceanele Pacific, Atlantic și Arctic. Cumpăna de ape continentală se desfășoară în sensul meridianelor, urmărind configurația sistemului montan al Cordilierilor. În consecință, asimetria suprafețelor continentale este foarte pronunțată din punct de vedere al drenajului: suprafața tributară Atlanticului este considerabil mai mare decât cea drenată spre Pacific. În America de Sud contrastul este și mai mare. Niciun râu important nu se varsă în Oceanul Pacific, toate arterele hidrografice mari fiind tributare Oceanului Atlantic. Asimetria este complicată de existența unor vaste regiuni endoreice în centrul Cordilierelor Nord- și Sud-Americane. În Africa, întinderea mare a suprafețelor areice și endoreice a determinat complicații în configurația cumpenelor de ape continentale. Cumpăna nord-africană izolează regiunea interioară a Saharei de regiunile marginale tributare Mării Mediterane și Oceanului Atlantic. Se distinge în partea centrală a continentului cumpăna de ape Congo-Nil, care separă cele mai mari bazine hidrografice africane.

Antarctica este lipsită de râuri, prezența calotei glaciare împiedicând formarea unei rețele hidrografice organizate. Există numai torenți subglaciari, care evacuează apa rezultată în urma topirii gheții.

În funcție de direcția și caracterul drenajului rețelei hidrografice, suprafețele terestre se împart în:

exoreice (cu scurgere spre mări și oceane), endoreice (cu drenaj interior, convergent) și areice (fără drenaj

superficial, apele infiltrându-se direct în substrat).



Marile fluvii și râurile tributare

Cele mai cuprinzătoare bazine aparțin marilor fluvii Mississippi, Amazon, Nil și Congo. Teritorii mai restrânse ocupă bazinele fluviilor Yukon, Mackenzie, Columbia, Colorado, Parana, Niger, Zambezi, Orange, etc. Contrastele regionale sunt puternice, parametrii dimensionali fiind influențați de numeroși factori. Astfel, Nilul este al doilea fluviu din lume ca lungime, având și cea mai mare suprafață bazinală. Cu toate acestea, debitul său este cu mult mai redus decât al altor fluvii, ținând cont că traversează Deșertul Sahara.

Tabelul 1.1. Principalii parametri ai marilor fluvii din America și Africa (după Enciclopedia Britannica1 și Fernandez y Fernandez et al., 19982)

Mississippi formează împreună cu afluentul său principal, Missouri, cel mai mare sistem hidrografic din America de Nord. Fluviul își are izvoarele în Lacul Itasca, la altitudinea de 450 m, Bazinul hidrografic acoperă aproape întreaga suprafață a câmpiilor și podișurilor dintre Munții Stâncoși și Appalachi, precum și porțiuni însemnate din aceste regiuni muntoase. Reprezintă cea mai importantă rețea fluvială de comunicații și transporturi de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Fluviul are trei secțiuni principale: prima se extinde între izvoare și confluența cu Missouri, a doua până la confluența cu Ohio, iar ultima până la vărsarea în Golful Mexic. La vărsare formează o deltă digitată cu morfodinamică foarte complexă.

Amazonul are cel mai mare debit și un bazin hidrografic care aparține în cea mai mare parte regiunii centrale și nordice a Braziliei. Se suprapune celui mai diversificat și totodată fragil ecosistem din lume, Pădurea Amazoniană. Altitudinea generală redusă pe o lungime de mii de kilometri face ca panta fluviului să fie aproape nulă. La aceasta se adaugă cantitățile foarte mari de precipitații care duc la ridicarea nivelului apelor cu până la 9 m. În consecință, suprafețe foarte întinse sunt cuprinse în zona inundabilă (varzea), cu numeroase difluențe, în care fluviul atinge lățimi de sute de kilometri. Gura de vărsare este foarte largă, în fapt o deltă-estuar care își modifică permanent

Nr. Denumirea Lungimea (km)

Debitul mediu (m

3/s)

Supraf. baz. km2)

1 Amazon1 7.040 209.000 7.050.000

2 Nil1 6.695 2.830 3.400.000

3 Mississipi-Missouri2 5.969 16.792 2.981.076

4 Congo2 4.667 41.000 4.014.500

5 Rio de la Plata-Parana

2

4.500 22.000 4.144.000

6 Niger2 4.180 5.589 2.117.700

7 Zambezi2 2.574 3.400 1.390.000

8 Orinoco2 2.140 33.000 880.000



topografia și configurația din cauza acțiunii combinate a fluviului (prin debitul imens adus) și a oceanului (prin mareele puternice care preiau surplusul solid). Aici s-a format un adevărat arhipelag, în cadrul căruia se remarcă Insula Marajó. Fenomenul pororoca este caracteristic Amazonului și se manifestă prin înaintarea apelor în amonte în timpul orelor de flux, dând naștere unui val care poate atinge și 4,5 m înălțime.

Nilul se formează din apele a două râuri, Nilul Alb și Nilul Albastru, după confluența de la Khartoum. Bazinul său hidrografic este cel mai mare din lume și traversează 10 state pe 35 de latitudine: Burundi, R.D. Congo, Kenya, Rwanda, Uganda, Tanzania, Etiopia, Sudanul de Sud, Sudan și Egipt. Regimul său hidrologic este extrem de complex din cauza diferențelor climatice înregistrate în cele două bazine din care se formează – Nilul Alb și Nilul Albastru (Fig. 1.3). În Egipt, Nilul constituie o axă puternică de populare, găzduind majoritatea localităților din regiunile interioare și terenurile agricole aferente. Agricultura intensivă se desfășoară exclusiv în lunca fluviului (sectorul inundabil), sedimentele aduse de acesta la revărsări constituind un fertilizator valoros pentru terenurile altfel amenințate de secetă. Delta formată la vărsarea în Marea Mediterană este triangulară, de tip barat.

Figura 1.3. Debitele amonte de confluență (RDD, 2010)

Congo are bazinul hidrografic situat în zona caldă, dispus simetric de o parte și de alta a Ecuatorului. Precipitațiile fiind constante și ridicate în orice perioadă a anului, debitul său nu înregistrează variații deosebite. Izvorăște din L. Tanganyika și L. Mweru, formând mai întâi râul Lualaba, care devine Congo în aval de Cascada Boyoma. În regiunea capitalelor Brazaville (Congo) și Kinshasa (R. D. Congo), valea se îngustează și formează o serie de cataracte cunoscute drept Cascadele Livingstone. Pragurile sunt traversate de un debit imens de apă (peste 40.000 m3/s) pe o lățime a văii de 300-800 m.

Nigerul parcurge o distanță de 4180 km și are un regim hidrologic specific, datorat traiectoriei sale succesive prin zona de stepă subsahariană (cu climat tropical semiarid) și zona ecuatorială. Deși izvorăște la o distanță de numai 240 km de ocean, se îndreaptă în

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

m3/

s

Nilul Alb (Barajul Jebel Aulia)

Nilul Albastru (Khartoum)



direcția opusă, spre Sahara. După ce trece prin Timbuktou formează un unghi de 90 spre SE, primește apele râului Benue la Lokoja, Nigeria și se varsă în cele din urmă în Golful Guineei printr-o deltă maritimă. Fluviul traversează patru state: Guineea, Mali, Niger și Nigeria. Un element atipic este prezența unei a doua delte în amonte de Timbuktou – Delta Interioară a Nigerului sau Macina. Regiunea este o câmpie inundabilă de subsidență presărată cu lacuri și mlaștini, extrem de întinsă (4 mil. ha). Inundațiile se datorează cantității mari de precipitații pe care Nigerul o primește în bazinul superior și sunt favorabile menținerii vegetației cu până la 6 luni de la începerea sezonului secetos (Seiler et al., 2005). Excesul de apă susține agricultura, bazată pe pescuit și cultura orezului și meiului.

Zambezi este un fluviu tipic de podiș, cel mai mare curs de apă din Africa de Sud. Izvorăște dintr-o regiune înaltă numită dambo, caracterizată de prezența asociațiilor ierboase inundate sezonier, presărată cu lacuri și bălți, care constituie în general sursa a numeroase cursuri de apă (Mackel, 1985; Von der Heyden & New, 2003). Substratul este metamorfic străbătut de roci magmatice în zona Cascadei Victoria (formată pe un prag de falie), unde fluviul trece în cursul mijlociu. Înălțimea de 108 m dublată de lățimea de 1708 m o clasifică drept cea mai mare cascadă din lume, rivalizând doar cu Cascada Iguaçu de la granița Braziliei cu Argentina. Volumul de apă deversat este de 1088 m3/s.

Lacurile

Lacurile sunt inegal distribuite pe suprafețele continentale, clima având o mare influență în acest sens. În general sunt ocupate de lacuri discontinuitățile topografice mai importante fără drenaj exterior și în care aportul de precipitații este mai mare decât cantitatea de apă evaporată. Există și excepții, când lacurile au caracter sezonier și seacă vara, lăsând în loc depresiuni întinse acoperite cu cruste poligonale sau de sare (de exemplu chotturile din nordul Africii). Tipurile genetice de lacuri sunt foarte diversificate. În funcție de factorul care a generat formarea cuvetei lacustre, se pot distinge: lacuri glaciare, tectonice, de crater, relicte, sărate, de disoluție, lagune și limane, antropice, etc.

Sistemul Marilor Lacuri din America de Nord este încadrat în categoria lacurilor tectono-glaciare, dar are și origine erozivă (ex. Cuesta Niagarei). Cele cinci lacuri componente sunt: L. Superior, L. Michigan, L. Huron, L. Erie și L. Ontario. S-au format pe locul unui vechi rift continental în urmă cu peste 1 miliard de ani într-o zonă tectonică activă (Grady, 2007; Van Schmus & Hinze, 1985). Este cel mai mare sistem lacustru de pe glob ca suprafață (244.106 km2, însemnând 21% din suprafața totală acoperită



cu apă dulce de pe glob) și volum de apă dulce (22.671 km3, adică 54% din total). Cascada Niagara s-a format între lacurile Erie și Ontario pe o discontinuitate geomorfologică – cuesta Niagarei – ca rezultat al eroziunii diferențiale. Înălțimea este de numai 51 m, dar lățimea apelor depășește 1 km (1039 m între malurile canadian și american). Volumul de apă deversat este impresionant (2.400 m3/s), fiind o sursă ideală de hidroenergie: 2,4 GW (după Ney York Power Authority1).

Figura 1.4. Sistemul Marile Lacuri - fluviul Sf. Laurențiu

În Hudsonia (Câmpiile Canadiene) se află cele mai multe dintre marile lacuri glaciare canadiene: L. Winnipeg, L. Athabaska, L. Urșilor, Marele Lac al Sclavilor, etc. În Cordilierii Canadieni și în Anzii Patagoniei există numeroase lacuri rezultate în urma topirii ghețarilor montani (Ex. L. Morenelor, L. Argentino).

Lacurile tectonice sunt caracteristice regiunilor de rift intracontinental și regiunilor care au suferit fracturări ale fundamentului și scufundări, creând condiții pentru formarea unor cuvete lacustre. Cele mai cunoscute se află în regiunea Africii de Est, traversată de sistemul de rifturi Albertine-Etiopian, care trece la nord în riftul Mării Roșii: Tanganyika, Mweru, Malawi.

Lacurile sărate se găsesc de obicei în regiunile aride, ocupând sectoarele cele mai coborâte ale depresiunilor endoreice. În America de Nord estede menționat Marele Lac Sărat din Marele Bazin; în America de Sud se găsesc cu precădere în Puna de Atacama.

Lacurile de disoluție. Sunt incluse în această categorie lacurile formate pe calcare, rezultate în urma disoluției și prăbușirii substratului. Cele mai interesante sunt cenotele, lacuri de formă circulară sau semieliptică întâlnite pretutindeni pe platourile calcaroase din America Centrală.

1 http://www.nypa.gov/facilities/niagara.htm

http://www.nypa.gov/facilities/niagara.htm



Lacul Okeechobee din Peninsula Florida s-a format în cadrul podișului calcaros care ocupă aproape întreaga suprafață a acesteia.

Limanele și lagunele sunt caracteristice regiunilor litorale, fie la vărsarea unor râuri importante (limanele Chesapeake și Delaware din estul SUA), fie pe coastele ferite de acțiunea mareelor, unde se dezvoltă cordoane litorale (L. Maracaibo).

Lacurile de acumulare sunt prezente pe toate cursurile fluviilor și râurilor importante, constituind sursă de hidroenergie și de apă pentru irigații. Un rol important este acela de regularizare a debitelor, mai ales în regiunile cu risc ridicat de inundații sau secetă (ex. L. Nasser pe Nil).

Principalele tipuri de lacuri sunt:

Lacuri tectonice

Lacuri glaciare

Lacuri sărate

Lacuri de disoluție

Limane

Lagune

Lacuri de acumulare

Regiunile endoreice și areice

Regiunile endoreice sunt bazine în care nu există o scurgere exterioară a rețelei hidrografice, către mările și oceanele interconectate. Scurgerea se realizează spre interior, de obicei într-un lac sau mlaștină cu dimensiuni considerabile. Cele mai mari regiuni endoreice sunt în Africa, în Sahara, Sahel și Kalahari. În America se remarcă Marele Bazin în Statele Unite ale Americii, Bolson de Mapimi în Mexic și Altiplano în America de Sud. Lacurile care ocupă în prezent părțile cele mai joase ale bazinelor endoreice sunt în majoritate lacuri relicte, care în trecutul paleogeografic ocupau suprafețe mult mai întinse decât în prezent. Este cazul Marelui Lac Sărat și al L. Ciad.

Lacul Ciad. Bazinul Ciadului este situat în zona de stepă a Sahelului, între 12°-15°N și suprafața lacului (la nivelul anilor 60) revine teritoriilor a patru state: Nigeria, Niger, Ciad și Camerun. Lacul Ciad a reprezentat de-a lungul deceniilor un subiect permanent de interes pentru cercetători datorită pericolului dispariției sale definitive. Asemănător Lacului Aral, Ciadul și-a redus foarte mult suprafața lacustră spre partea sudică – cu circa 95% între 1963 și 1998 (UNEP). Principalul furnizor de apă dulce al bazinului este sistemul hidrografic Chari-Logone, al cărui debit mediu la NʼDjamena, Ciad a scăzut de asemenea cu 75% în ultimii 40 de ani (NASA, 2001). Această realitate, coroborată cu aridizarea și implicit cu



prelevările de apă pentru irigații, a cauzat restrângerea masivă a suprafeței acvatice (Coe & Foley, 2001). Condițiile actuale au dus însă la scăderea suprafeței lacustre în timpul sezonului secetos de la 10.000 km2 la 1350 km2 (NASA, 2001), iar în prezent la mai puțin de 2000 km2 (USGS, 2014).

Figura 1.5. Dinamica spațio-temporală a Lacului Ciad în ultimii 50 ani (1963-2013). Sursa imaginilor: NASA/Earth Observatory

Formarea crustelor de sare se datorează evaporației intense și a aportului excesiv de săruri minerale. Procesele sunt accentuate în lipsa drenajului, a infiltrațiilor și a acviferelor care ar prelua o parte din cantitatea de săruri. Acolo unde predomină sedimentele lacustre, în urma uscăciunii rezultă cruste poligonale. În timpul sezoanelor umede, câmpurile de sare se transformă în lacuri sărate (Etosha); în alte situații, lacurile actuale sunt reminiscențe ale unor suprafețe acvatice mai întinse (Marele Lac Sărat). Dintre cele mai cunoscute exemple de câmpuri salifere, menționăm: Salar de Uyuni în Altiplano (America de Sud), Chott-el-Djerid și Chott Melrhir în Regiunea Atlas (Africa de Nord), precum și Etosha (în Namibia).

Salarele și chotturile. Sectoarele cele mai joase ale bazinelor endoreice sunt umplute cu sedimente lacustre și săruri care formează cruste groase. Au aspectul unor depresiuni întinse cu baza extrem de netedă, declivitatea fiind aproape absentă (sub 0,2 m/km). Sunt cunoscute sub numele de depresiuni saline sau alcaline, playas, dar poartă denumiri regionale diverse: salinas, salare (America Latină), chotturi (nordul Africii), takâre (Asia Centrală), sebkha (Arabia Saudită), kevire (Iran), etc.



Test de autoevaluare nr. 2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar:


1.4. Zonele și etajele biopedoclimatice

Climatele și vegetația, împreună cu asociațiile faunistice și solurile caracteristice reprezintă elementele bipedoclimatice ale globului. Desfășurarea spațială a acestora este condiționată de mai mulți factori, dintre care cei mai importanți sunt: latitudinea, extinderea suprafețelor de uscat și altitudinea reliefului.

Zonalitatea elementelor biopedoclimatice înseamnă distribuția acestora în benzi relativ paralele, în lungul paralelelor globului, dinspre poli către Ecuator. Este condiționată de forma aproape sferică a Pământului și de distribuția inegală a radiației solare (Ielenicz, 2000).

Etajarea elementelor biopedoclimatice înseamnă distribuția acestora în benzi încadrate între anumite limite altitudinale, care pot varia de la o regiune la alta și pot înregistra diferențe în funcție de expunerea suprafețelor. Este condiționată de topografie (altitudinea reliefului, orientarea versanților, etc.).

America de Nord şi America de Sud prezintă elemente de complementaritate biopedoclimatică, având în vedere faptul că se desfăşoară pe aproape toate gradele de latitudine, în special în emisfera

Cum influențează clima regimul hidrologic al fluviului Niger?

LATITUDINEA

ZONARE

ALTITUDINEA

ETAJARE



nordică. Cu excepţia Cordilierilor, răspândirea climatelor şi a tipurilor de vegetaţie respectă principiile zonalităţii pe glob, astfel încât întâlnim o varietate apreciabilă de elemente.

Ţinând seama de poziţia geografică a continentelor, de circulaţia atmosferică, de factorii orografici şi de diferenţele în morfologia costieră, rezultă o mare diversitate de regiuni climatice. În America de Nord, în cadrul fiecărei zone climatice se poate deosebi un tip de climat oceanic şi unul continental. În America de Sud, distribuția suprafețelor de uscat în latitudine a condiționat limitarea climatelor reci (boreal și subpolar) la regiunea andină, sub formă etajată. Cu toate acestea, climatele sunt mai reci decât în mod obișnuit la latitudinile medii, din cauza apropierii de Antarctica și a influenței oceanului sudic.

Fiind traversat de Ecuator şi de cele două tropice, teritoriul Africii este încadrat aproape în întregime în zona caldă a globului. Singurul tip de climă caracteristic zonei temperate întâlnit aici este cel subtropical. Variațiile sunt impuse mai ales de altitudinea reliefului. Circulația atmosferică are rolul cel mai important în distribuția și caracteristicile climatelor Africii:

La Ecuator – zona calmelor ecuatoriale (presiune joasă);

La tropice – alizeele (presiune mare): fierbinți și uscate dinspre Sahara, cu precipitații bogate dinspre Oceanul Indian;

În extremitățile nordică și sudică ale continentului: influența vânturilor de vest (climatul subtropical).

În Antarctica este prezent în cea mai mare parte climatul polar, cu caracteristici extreme spre interiorul continentului și nuanțe moderate spre zona marginală a calotei glaciare.

Etajele biopedoclimatice sunt condiționate de altitudinea reliefului și sunt prezente în arealul regiunilor muntoase sau de podiș înalt: Cordilierii nord-americani, Cordilierele Americii Centrale Istmice, Anzii, masivele izolate sahariene, Africa Estică Înaltă, podișurile și munții Africii Centrale, Munții Scorpiei. Etajarea presupune și o relativă azonalitate a acestor elemente, întrucât nu se regăsesc în zonele caracteristice lor, ci în altele diferite (azonal), drept consecință a variațiilor înregistrate de suprafața topografică. Principalul factor care impune etajarea biopedoclimatică este gradientul termic. Temperatura aerului scade în medie cu 0,6°C/100 m, iar de aici decurge un întreg lanţ de modificări, nu numai la nivelul elementelor climatice, ci şi al celorlalte componente naturale.



TIPURILE ȘI SUBTIPURILE DE CLIMĂ ALE GLOBULUI

Clasificarea modernă a climatelor globului se realizează pe baza sistemului Köppen-Geiger și presupune distribuția tipurilor și subtipurilor de climă în funcție de particularitățile termice și aportul de precipitații (Kottek, Grieser, Beck, Rudolf, & Rubel, 2006; Peel, Finlayson, & McMahon, 2007). De asemenea, principiul care stă la baza acestui sistem de clasificare este acela că ”distribuția vegetației native constituie expresia cea mai elocventă a climatului unei regiuni” (McKnight & Hess, 2005).

Conform acestei scheme, pe Glob se disting 5 tipuri majore de climă și 24 de subtipuri regionale. Fiecare subtip de climă are un cod, derivat din specificul termic și precipitațiile caracteristice (Fig. 1.6).

Tipurile majore de climă

Cele 5 tipuri de climate pot fi urmărite în cadrul unor zone extinse cu distribuție relativ uniformă în sensul paralelelor. Discontinuitățile din vestul Americii, sudul și estul Africii sunt cauzate în principal de influența altitudinii reliefului, care a impus etajarea elementelor climatice. Se deosebesc:

A. Climatele ecuatoriale (megatermale)

B. Climatele aride și semiaride (în zonele tropicală și temperată)

C. Climatele temperate (mezotermale)

D. Climatele boreale (microtermale)

E. Climatele polare și alpine

Tipurile și subtipurile de climă imprimă regiunilor particularități biopedogeografice distincte, astfel încât vegetația și solurile variază în funcție de caracteristicile climatice. Pe Glob se diferențiază mai multe zone biopedoclimatice, prezentate în cadrul secțiunii următoare (B).



Figura 1.6. Clasificarea Koppen-Geiger a climatelor Americii, Africii și Antarcticii (prelucrare după Peel et al., 2007)



A. ZONELE BIOPEDOCLIMATICE

În America de Nord şi America Centrală Istmică există următoarea succesiune a zonelor biopedoclimatice, de la nord către sud:

a. Zona arctică (polară)

Peninsula Alaska (extremitatea nordică), Arhipelagul Arctic Canadian, Câmpia Canadei, jumătatea nordică a Peninsulei Labrador (în ianuarie -40°C, zăpadă);

Temperatura medie a lunii celei mai calde sub 10°C, iar temperatura medie anuală 0°C;

Precipitaţii: 200 mm/an (mai ales sub formă de zăpadă). Invaziile de aer polar pot coborî temperaturile până la -40°...-60°C; la periferie nuanţele sunt mai moderate.

Este specifică tundra cu muşchi (Polytrichum sp.), tundra cu licheni (Cladonia rangifera); apar şi specii de Betula glandulosa. Soluri poligonale de tundră, soluri turbo-gleice, mlăştinoase, turbării. Este prezent permafrostul (sol permanent îngheţat).

b. Zona subarctică (subpolară):

Peninsula Alaska (jumătatea sudică), parţial Podişul şi Câmpia Canadei;

iarnă lungă şi rece, vară scurtă, răcoroasă; circa 300 mm precipitaţii medii anuale şi aproximativ 500 mm pe coastă;

silvotundra în nord; open woodland (pădurile rare) în sud, din care nu lipsesc Betula papirifera, Picea glauca (dominant);

soluri podzolico-gleice şi permafrost.

c. Zona temperată

Nordul Câmpiei Atlantice, Appalachii de Nord, Podişul Marilor Lacuri, Podişul Preriilor, Munţii Stâncoşi, Litoralul Pacific (Munţii Coastelor şi Cascadelor), Podişurile Intracordiliere, Podişurile Interioare, Culoarul Mississippi, cea mai mare parte a Podişului Patagoniei, Anzii Chilieni şi Argentinieni;

Valorile medii de temperatură variază între 10°C...-15°C în luna ianuarie şi 20°...25°C în luna iulie. Cad circa 500 – 1000 mm în cea mai mare parte a zonei şi sub 300 mm în Podişurile Intracordiliere;

a) Zona arctică (polară) b) Zona subarctică (subpolară) c) Zona temperată d) Zona subtropicală e) Zona tropicală



Veri calde, ierni cu zăpezi uneori abundente; În zona temperată a Americii de Sud sunt caracteristice:

o temperaturile mai scăzute; o predominanţa vânturilor de vest; o vânturile subantarctice (pamperos); o rolul de barieră climatică al Anzilor; o În Anzii Sudici: Pădurile magellanice, în care dominant

este fagul austral (Nothofagus sp.)

d. Zona subtropicală

Climă mai rece decât clima subtropicală europeană, datorită influenţei curentului rece al Californiei. Cad circa 1500 mm/an precipitaţii. În pădurea sud-atlantică (Florida) ploi de iarnă; păduri umede, foioase şi conifere semperviriscente: Pinus palustris, Liriodendron tulipifera (arborele lalea) - relict. Semideşerturi: Podişul Marelui Bazin, Podişul Colorado, Deşertul Gila, Death Valley – arbustul de creozot (Larea divaricata), Tamarix, Nitraria, asociaţii de chaparral (tufişuri cu Quercus, Ceanothus).

Pădurea de răşinoase (Canada) – Pădurea hudsoniană: Picea glauca, Picea mariana, Abies balsamea, Pinus contorta; soluri podzolice. Pădurea de răşinoase (SUA) – Pădurea americană: prezenţa şi caracterele sale specifice sunt legate de Oceanul Pacific şi Cordilieri. Domină coniferele: în nord Tsuga, Pseudotsuga, Thuya; în sud Sequoiadendron giganteum, S. sempervirens. Se mai găsesc specii de foioase, soluri brune, podzoluri. Pădurile de amestec (Regiunea Marilor Lacuri, Sf. Laurenţiu) – Pădurea laurenţiană: Pinus banksiana, Quercus, Acer, Fraxinus. Pădurea de foioase (Munţii Appalachi) – Pădurea appalachiană: Acer pennsylvanicum, Quercus alba (stejarul alb), Quercus velutina (stejarul negru), diferite specii de Carya (hickory). Silvostepa (spre vest, între provincia canadiană Athabaska în nord şi Câmpia Perimexicană în sud) – stejar, frasin, arţar şi graminee; solurile: cernoziomuri. Stepa (preria) – pe o suprafaţă de circa 45 milioane hectare: Preria cu graminee înalte (Andropogon); Preria cu amestec, uneori secundară datorită păşunatului abuziv; Preria cu graminee scunde, pe treptele înalte (Stipa comata – colilia, Buteloua gracilis – iarba gramma, Salicornia.

Tipuri caracteristice de asociaţii vegetale ale

zonei temperate

nord-americane



În sudul şi sud-estul Braziliei sunt asociaţii din care nu lipseşte Araucaria brasiliensis, multe specii semperviriscente, cu Ilex paraguariensis (yerba maté – arbust din ale cărui frunze se prepară ceaiul, Fig. 1.7).

Figura 1.7. Yerba maté (Ilex paraguariensis)

e. Zona tropicală

Tropicală umedă: Este expusă alizeelor, influenţelor ariilor anticiclonale pacifice şi atlantice. Îngustimea istmului dă posibilitatea căderii unor ploi bogate (datorită alizeelor), în cantităţi ceva mai reduse pe faţada pacifică. Pe

Din anul 2013, temperatura maximă a aerului înregistrată pe Glob a fost reconsiderată. Aceasta este de +56,7°C și a fost înregistrată în Valea Morții, California (S.U.A.) la data de 10 iulie 1913. Valoarea anterioară, de +58°C, înregistrată în Sahara, în localitatea El-Azizia din Libia la , și considerată ca atare timp de 90 de ani, nu mai este valabilă (El Fadli et al., 2013; WMO, 2013).

- atlantic - continental - al şesurilor

înalte - montan - pacific

Subunităţile CLIMATULUI

SUBTROPICAL



faţada atlantică se produc anual uragane (hurricane). Deseori ploile au caracter orografic.

Caracteristică în sudul Floridei, Mexic (Pen. Yucatan – 1500 mm/an), America Centrală Istmică, Arhipelagul Antilelor, Arhipelagul Bahamas. Păduri tropicale umede cu palmieri, bananieri, arborele de cauciuc, arborele de balsam etc.

Tropicală uscată: Podişul Central Mexican, cu păduri tropicale uscate, stepă uscată, păduri mixte montane. În America de Sud iarna este deosebit de uscată, frontul intertropical fiind deplasat mult spre nord.

Atlantică: pe faţada estică a Braziliei, expusă alizeului de sud-est; precipitaţii orografice (circa 1500-2000 mm). Continentală (partea central-vestică a Podişului Braziliei, Chaco boreal etc.), precipitaţii cu caracter sezonier (1000 – 1300 mm), iarna secetă (cu deosebire în Chaco). Pacifică: în lungul litoralului pacific. Precipitaţii foarte puţine (Deşertul Atacama – 10 mm/an). Lipsa condensărilor datorită inversiunilor de temperatură şi curenţilor de aer descendenţi. Influenţa curentului rece Humboldt scade valorile temperaturii. Montană: o climă aridă (Anzii Centrali).

f. Zona subecuatorială

Desfăşurare: Câmpia Orinoco, Podişul Guyanelor, Anzii de Nord în general.

Domină masele de aer tropical continentale (un sezon cald şi umed şi unul cald şi uscat). Vara primeşte destul de multă umiditate din partea alizeului de sud-est, umiditate repartizată diferit datorită prezenţei sierrelor sublitorale. Aproximativ 6 luni sezon secetos şi 6 luni sezon umed.

În nord sunt consistente ploile orografice. Temperatura oscilează între 20-300C.

În sud, cantitatea de precipitaţii este cuprinsă între 500-2000 mm/an.

Tipuri de savană determinate în principal de umiditate: Umede (Podişul Guyanelor în vest, Câmpia Orinoco). Vegetaţie de graminee, palmieri etc.

Campos. Precipitaţii circa 6 luni. Ierburi înalte, arbori izolaţi. - ierburi, arbuşti xerofili, specii arborescente (pe lângă râuri păduri izolate); - asociaţii de tranziţie către zonele tropicale, subtropicale cu păduri ripariene; - specia caracteristică: Mimosa sensitiva.

SAVANE Umede (llanos) Relativ uscate şi uscate

(campos)

o Cerrados

o Limpos

o Mimosos

SUBTIPURI:



Caatinga – Asociaţie-ecoton formată între zona selvasului şi cea a savanelor, caracteristică în NE Podişului Braziliei, din care nu lipsesc agavele, cactuşii, arbuşti şi arbori cu frunze căzătoare.

g. Zona ecuatorială

Regiunea pacifică a Columbiei şi cea mai mare parte a Amazoniei. Temperaturi medii anuale ridicate (21°-22°C) şi precipitaţii cu caracter permanent care trec de 2500 mm/an. Există totuşi două maxime echinocţiale. În Anzi valorile sunt diferenţiate, maxime iarna şi primăvara cu temperaturi ale căror variaţii diurne sunt mari. O întinsă suprafaţă este ocupată de selva (pădurea ecuatorială amazoniană), care urcă până la 1400 m altitudine pe versanţii Anzilor. Pădurea este complexă sub aspectul bogăţiei speciilor, diversităţii dispunerii lor şi unicităţii. Sunt două etajări impuse de percepţia luminii şi de inundabilitate. Din această dispută rezultă înălţimi de 80 – 100 m, formând etajul superior pe care se sprijină deseori liane şi epifite. La „demisol” cresc mai ales ferigi arborescente, iar la „subsol” (pe sol) cresc plante puţin exigente la condiţiile de mediu. Se întâlnesc: palmieri (Cocos nucifera, palmierul maritim), palisandrul, maniocul, arborele de cauciuc (Eileeis guineensis), mahonul. Procentul inundabilităţii a situat vegetaţia pe trei trepte şi anume: zona acoperită cu apă (igapo – cu nufărul de Amazon - Victoria amazonica); pădurea inundată sezonier (varzea) şi treapta neinundată, cu o vegetaţie perenă (été).

Explorează diversitatea climatelor conform clasificării Köppen pe harta din Fig. 1.6. Identifică tipurile de climă aferente codurilor din diagramele din Fig. 1.8 și notează-le în caseta de mai jos. Adaugă câteva observații proprii asupra valorilor conținute în diagramele ombrotermice.

a. Vancouver (Cfb) ......................................................................... ................................................................................................... ...................................................................................................

b. Alger (Csa) …………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………………..…….………………………………………………………………………………………………..

c. Caracas (Aw) …………………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………….…….…………………………………………………………………………………………………

d. Paramaribo (Af) ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………….…….…………………………………………………………………………………………………

http://en.wikipedia.org/wiki/K%C3%B6ppen_climate_classification



Figura 1.8. Diagrame ombrotermice pentru diferite tipuri de climate

Zonele biopedoclimatice din Africa. Zonele naturale ale Africii au apărut într-un climat cald, dar cu o repartiţie inegală a precipitaţiilor. Ele se succed aproape simetric de o parte si de alte a Ecuatorului, dar ocupă suprafeţe mai mari în jumătatea nordică a continentului. Repartiţia diferenţiată a valorilor temperaturii şi precipitaţiilor a dus la conturarea mai multor zone de climă. Extinderea lor depinde de factorii radiativi, dar şi de cei geografici. Astfel, zona tropicală deşertică de la nord de Ecuator este mai întinsă, deoarece continentul are o extindere mare în longitudine.

a. Zona ecuatorială ocupă ţinuturile centrale joase din bazinul fluviului Congo şi de pe litoralul Golfului Guineii, între Ecuator şi 5⁰ latitudine N şi S. În aceste regiuni, unde funcţionează calmul ecuatorial, este cald tot timpul anului, plouă mult şi des şi nu bat vânturi. Mediile termice oscilează foarte puţin în jurul valorii de 25⁰C, iar diferenţele de la o lună la alta nu depăşesc 2⁰C. Bazinul fluviului Congo şi bordura nordică a Golfului Guineei primesc peste 2000 de l/m2/an, iar precipitaţiile sunt repartizate uniform în timpul anului. Biomul dominant: pădurea tropicală umedă (ecuatorială). Este o pădure densă şi umedă ca o seră şi acoperă suprafeţe întinse

0

50

100

150

200

0

5

10

15

20

25


a. Vancouver, Canada (Cfb)

Temperatura (C) Precipitațiile (mm)

0

20

40

60

80

100

120

140

160

0

5

10

15

20

25

30

35


Alger, Algeria (Csa)

0

20

40

60

80

100

120

140

160

0

5

10

15

20

25

30


c. Caracas, Venezuela (Aw)

0

50

100

150

200

250

300

0

5

10

15

20

25

30

35


d. Paramaribo, Suriname (Af)



din Bazinul Congo şi de pe litoralul Golfului Guineei. Are o mare diversitate de specii, iar coroanele arborilor, etajate la diferite înălţimi, formează un acoperiş compact şi sunt împletite cu liane. Numeroase specii de primate, păsări, reptile, insecte ş.a., s-au adaptat mai mult la viaţa arboricolă. Abundenţa resturilor vegetale care se descompun în permanenţă ajută la formarea unor soluri groase şi bogate în humus, numite laterite.

b. Zona subecuatorială este localizată în două benzi situate de o parte şi de alta a Ecuatorului între 5° şi 12° latitudine nordică și sudică. Are un climat cu două anotimpuri calde, dar diferite ca umiditate. Vara, calmul ecuatorial se extinde şi în zona subecuatorială, este cald şi plouă abundent. Iarna, când calmul ecuatorial se restrânge, temperaturile sunt mai ridicate ca vara şi se instalează seceta.

Biomul dominant: savana. Savanele ocupă două benzi subecuatoriale, supuse pulsaţiilor sezoniere ale calmului ecuatorial. Savanele formează o cuvertură vegetală compactă de ierburi înalte şi este presărată cu acacii (Accacia giraffae) sau baobabi izolaţi (Adansonia digitata). Râurile sunt însoţite de păduri-galerii dense şi umede. Vara plouă mult, vegetaţia este bogată şi animalele au condiţii bune de hrană. Seceta din timpul iernii usucă ierburile şi animalele suferă din lipsa apei. Solurile roşii şi galbene de savană se usucă la secetele de iarnă şi sunt greu de întreţinut.

c. Zona tropicală cuprinde regiunile situate la tropice, între 12° şi 30° lat. N şi S şi are două nuanţe: umed și deșertic.

În climatul tropical umed din sud-estul Africii, alizeul aduce mase de aer umed din Oceanul Indian şi precipitaţiile sunt bogate. Este un climat cald şi umed tot timpul, favorabil culturilor tropicale permanente. Riscurile climatice sunt legate de apariţia unor cicloni tropicali însoţiţi de vânturi extrem de violente şi de precipitaţii torenţiale. Pădurea tropicală este specifică Madagascarului (aparţine provinciei biogeografice malgaşe) şi Câmpiei Mozambicului. Este alimentată de ploile aduse de alizee din Oceanul Indian şi se aseamănă cu pădurea ecuatorială. O specie aparte este “palmierul călătorilor” (Ravenala madagascariensis), în ale cărui frunze se acumulează apa. Dintre animalele mai deosebite se remarcă lemurienii sau prosimienii (reprezentanţi primitivi ai ordinului primatelor, care au supravieţuit numai în Madagascar).

Climatul tropical deşertic este larg răspândit în nordul Africii, în Sahara şi mai puţin în sud, în deşerturile Kalahari şi Namib. Deşerturile Africii primesc foarte puţine precipitaţii. Seceta este permanentă, iar ploile foarte rare sunt insuficiente pentru vegetaţie. La lipsa precipitaţiilor se



adaugă şi vânturile puternice, care stârnesc furtuni de nisip. Amplitudinile termice diurne sunt foarte mari. Ziua, nisipurile şi stâncăriile se încing sub soarele arzător, iar temperaturile depăşesc 40°C. Noaptea deşertul se răceşte foarte puternic, iar temperaturile coboară uneori sub 0°C.

Deşerturile sunt un rezultat al climei calde şi uscate. Seceta ste permanentă, canicula din timpul zilei este sufocantă, iar ploile extrem de rare. Nu sunt total lipsite de viaţă, dar lumea vegetală şi animală este rară şi prezintă adaptări specifice. Plantele au rădăcini profunde, frunze cerate sau spini, iar animalele rezistă vreme îndelungată fără apă. Învelişul de soluri cenuşii de deşert este discontinuu şi slab productiv. Cea mai mare parte a deşertului nu are soluri, ci întinderi nisipoase sau pietroase.

d. Zona subtropicală (mediteraneană) caracterizează ţărmurile nordice şi sudice ale continentului. Este un climat cu mari diferenţe termice şi mai ales pluviometrice între anotimpuri. Vara este caldă, uneori chiar fierbinte şi secetoasă, cu cerul mai mult senin. Iarna este blândă şi umedă, cu ploi bogate şi ninsori foarte rare.

Biomul dominant: pădurea subtropicală și asociațiile arbustive mediteraneene secundare. Vegetaţia mediteraneană ocupă extremităţile de nord şi de sud ale continentului, cu sezoane contrastante: veri calde şi uscate şi ierni blânde şi ploioase. Este o pădure deschisă, luminoasă, cu arbori veşnic verzi: pinul, cedrul, chiparosul, stejarul de plută, măslinul. Pe pantele mai joase şi pe stâncării cresc tufişuri dense de mirt, laur, oleandru, stejari şi palmieri pitici (Chamaerops humilis). Animalele specifice sunt capra sălbatică, vipera, broasca ţestoasă, scorpionul, vulturul ş.a. Solurile caracteristice sunt bogate în compuşi ai fierului şi sunt numite terra rosa. În cadrul zonelor naturale, sunt dispuse în latitudine conform regimului elementelor climatice. Tabelul 1.2. Asociaţii arbustive mediteraneene

Maquis Garriga

= mattoral, fynbos, chaparral = frigana, tomillares, chaparral

Se dezvoltă în condiţii climatice tipic mediteraneene

Se dezvoltă în condiţii de răcoare şi umiditate

Soluri silicioase (formate pe şisturi cristaline)

Soluri calcaroase (formate pe calcare)

Salvie, ienupăr, mirt, leandru, lavandă, rozmarin

Rozmarin, lavandă, cimbru, stejar de Kermes, stejar verde



Vegetația azonală. Pe litoralul intertropical cresc mangrovele (sau paletuvierii), păduri adaptate la variaţiile periodice ale nivelului apelor oceanului provocate de flux şi reflux. Sunt păduri foarte dense, cu arbori contorsionaţi, cu ramuri încâlcite şi rădăcini aeriene. Arborii sunt dispuşi mai aproape sau mai departe de ţărm, în funcţie de toleranţa lor la apa sărată a oceanului:

Figura 1.9. Avicennia marina

Zona climatică antarctică (polară sudică)

În Antarctica este prezent un singur tip de climă – cel polar (numit climatul calotelor glaciare după clasificarea climatică Köppen). Are două subtipuri: polar extrem (în estul și interiorul continentului, unde se dezvoltă cel mai mult suprafața uscatului și calota glaciară aferentă și unde sunt altitudinile cele mai mari) și polar moderat în Peninsula Antarctică, unde influența oceanică este mai mare și altitudinile sunt mai mici. În est, temperatura medie este de -55,2°C (RAS, 2014), iar în peninsulă se menține sub 0°C. Maximele termice sunt în jur de 14-15°C, înregistrate vara (în luna ianuarie), dar de obicei temperaturile arareori depășesc 0°C.

Cele mai scăzute temperaturi (minimele absolute de pe glob) au fost înregistrate recent (în anii 2010 și 2013) în partea de est a continentului, unde sunt cele mai mari altitudini: -92°...-94°C (Amos, 2013; NSIDC, 2013). Precipitațiile sunt foarte reduse, în medie 20,8 mm/an (Fig. 1.7). Antarctica este un veritabil deșert polar, în care presiunea mare a aerului exercitată asupra calotei împiedică formarea precipitațiilor și cauzează vânturi puternice (90 m/s) dinspre interior spre extremitățile continentului.

Vegetația este aproape absentă pe continent, fiind întâlnite doar specii de mușchi, licheni și alge. Dintre animale se întâlnesc doar pinguinii, iar păsările marine (albatroși și pescăruși) vin doar în sezonul de vară.

Ryzophora sp.

Avicennia sp.

Sonneratia sp.

TIPURI DE MANGROVE

(PALETUVIERI)



Figura 1.10. Temperatura aerului la suprafața Antarcticii

(Sub licența Creative Commons Attribution-Share Alike 3.0 via Wikimedia Commons - http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Antarctic_surface_temperature.png#mediaviewer/F)

Testul de autoevaluare nr. 3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar:

Răspunsurile şi comentariile la testul de autoevaluare sunt la pagina 39.

Menţionaţi care sunt formațiunile vegetale caracteristice regiunilor cu climat subecuatorial și climat subtropical de pe teritoriul Africii. Dați minim două exemple de specii caracteristice pentru fiecare.



B. Etajele biopedoclimatice

În arealul Anzilor Cordilieri, vegetaţia este etajată pe paliere altitudinale, în funcţie de rezistenţa plantelor la scăderea temperaturii şi creşterea cantităţilor de precipitaţii. De la pădurile specifice zonei, se trece în formaţiuni de tufişuri, iar pe cele mai mari înălţimi se dezvoltă pajişti de stepă rece (asociaţii vegetale numite páramos în regiunile andine înalte).

În Munţii Atlas şi în vulcanii din Africa Centrală înaltă, clima este dispusă de asemenea pe etaje altitudinale. Precipitaţiile cresc, iar temperaturile scad odată cu creşterea înălţimii. Pe vârfurile cele mai înalte s-au instalat zăpezi permanente şi chiar mici gheţari (M. Kilimandjaro).

Figura 1.1. Etajarea tipurilor de climă şi a culturilor agricole în Munţii Anzi (după Marin et al., 2012)

Munţii Anzi

Africa



Rezumatul unităţii de învăţare

Unitățile geostructurale majore sunt reprezentate de scuturi (canadian, brazilian, patagonez și african), platforme, sisteme orogenetice (Cordilierii, Munții Atlas) și rifturi (Marele Rift African). Sunt dispuse, conform evoluției paleogeografice, în benzi sau areale succesive care determină un anumit specific al reliefului și al peisajelor în ansamblu. În abordarea regională, sistemele orogenetice din America formează Vestul Cordilier/Andin, în vreme ce unitățile de scut și platformă constituie Estul Extracordilier/Extraandin. În Africa, extinderea scutului african pe aproape 90% din suprafața continentului a generat un mozaic de platouri structurale și bazine de sedimentare, mărginite de câmpii fluviale și litorale.

Relieful Americii de Nord se desfășoară în trepte de la vest și est către centru. Este format din catene muntoase paralele desfășurate în lungul litoralului pacific (Munții Coastei, M. Cascadelor, M. Stâncoși) și al regiunii atlantice (M. Appalachi). Podișurile structurale (Great Plains, Podișurile Centrale) se sprijină pe geostructurile cutate și reprezintă o treaptă intermediară de relief. În centru domină Câmpia joasă a fluviului Mississippi, iar în sud și est Câmpia perimexicană și Câmpia Litorală Atlantică. În America de Sud, Anzii sunt mărginiți la est de depresiuni submontane, continuate spre Atlantic fie cu regiuni întinse de câmpie (C. Amazonului, Gran Chaco), fie cu podișuri vechi (Podișul Patagoniei).

Hidrografia este foarte complexă, conturată în jurul marilor artere fluviatile: Mississippi, Amazon, Parana-Paraguay, Nil, Congo, Zambezi și Orange. Condițiile climatice influențează puternic regimul hidrologic, prin fluctuații ale debitelor și nivelurilor în funcție de regiune și anotimp. Lacurile aparțin unor tipuri genetice variate: glaciare, tectonice, carstice, vulcanice sau antropice. În regiunile endoreice sau areice, suprapuse

La finalul acestui capitol, ai acumulat suficiente cunoştinţe încât să:

distingi caracteristicile unităților geostructurale și de relief;

înțelegi diversitatea și rolul resurselor de apă;

apreciezi legile care guvernează zonalitatea şi etajarea elementelor biopedoclimatice la nivel macroregional și continental.

Din această perspectivă, încearcă să construieşti imaginar un tablou peisagistic al continentului America de Nord, în condiţiile în care nu ar fi existat lanţul muntos al Cordilierilor. Ce tipuri de climă, vegetaţie şi soluri ar fi predominat în vestul Americii de Nord? Accentuează în final rolul Cordilierilor de baraj orografic.



unor areale cu climat arid, lacurile seacă frecvent și se formează cruste de săruri consistente. Bazinele respective poartă denumiri regionale de salare, saline, bolsonuri sau chotturi.

Zonalitatea biopedoclimatică este rezultatul distribuţiei inegale a valorilor radiaţiei solare, respectiv a energiei calorice pe suprafaţa Pământului, de la Ecuator spre cei doi poli. Acest lucru se reflectă în distribuţia valorilor termice, a cantităţilor de precipitaţii, a tipurilor de soluri şi de vegetaţie. În America se succed următoarele zone biopedoclimatice: arctică (polară), subarctică (subpolară), temperată (rece/boreală, moderată/de tranziţie, subtropicală), tropicală (umedă şi uscată), subecuatorială și ecuatorială. Din America de Sud lipsesc subtipurile zonei reci (arctică şi subarctică), există în schimb zona ecuatorială şi zona subecuatorială. În Africa, uniformitatea reliefului şi lipsa unor articulaţii însemnate ale ţărmurilor condiţionează o zonare biopedoclimatică mult mai clară şi bine determinată, alături de o desfăşurare aproape simetrică în cadrul celor două emisfere: zona ecuatorială, zona subecuatorială, zona tropicală (uscată şi umedă) și zona subtropicală (mediteraneeană). În Antarctica, prezența calotei glaciare a impus un singur tip de climă: climatul calotelor glaciare (polar extrem, cu nuanțe mai moderate spre extremități). Desfăşurarea catenelor muntoase (Cordilierii, Munţii Atlas, Africa Estică Înaltă, Munţii Scorpiei ş.a.) impune un alt tip de desfăşurare a elementelor de climă, vegetaţie, faună şi soluri – etajarea biopedoclimatică.



Răspunsuri şi comentarii

la întrebările din testele de autoevaluare

Testul de autoevaluare nr. 1

Unitățile de relief care corespund cel mai frecvent scuturilor continentale sunt platourile și câmpiile înalte, reprezentând vechi suprafețe de eroziune (în prezent peneplene). Soclul cristalin de vârstă precambriană este acoperit în mare parte de depozite glaciare (morene), rezultând un peisaj ușor ondulat, monoton, caracteristic Podișurilor și Câmpiilor Canadiene. În America de Sud și Scutul Brazilian au generat platouri structurale înalte, fie orizontale (Podișul Guyanei - relief de tip tepuys), fie monoclinale (Podișul Braziliei - relief de tip chapadas). În Africa sunt caracteristice platourile înalte extrem de extinse, interpuse între bazine de sedimentare marină sau continentală (acumulări de nisipuri).


Fluviul Niger trece succesiv prin regiuni cu climat subecuatorial, tropical semiarid și tropical arid, apoi realizează o traiectorie inversă, revenind în cele din urmă în regiunea ecuatorială. Prin urmare, în bazinul superior primește cantități consistente de precipitații care îi asigură un debit bogat. Circa 2/3 din volum se pierde în regiunea aridă a Deltei Macina, dar fluviul recuperează apoi în cursul inferior, unde precipitațiile bogate (climat ecuatorial) îi sporesc din nou debitul. Prin urmare, climatele diferite ale regiunilor prin care trece îi influențează puternic regimul hidrologic prin fluctuațiile regionale cauzate.


Clima subecuatorială favorizează dezvoltarea vegetaţiei de savană. În lungul râurilor pătrund adânc în interiorul savanelor păduri – galerii, apofize ale vastelor păduri luxuriante umede de la Ecuator. Savanele formează o cuvertură vegetală compactă de ierburi înalte iar dintre speciile caracteristice de arbori sunt prezente acaciile (Accacia giraffae) şi baobabii (Adansonia digitata).

Clima subtropicală sau mediteraneeană se întâlneşte la extremităţile nordică (Regiunea Atlas) şi sudică (Regiunea Cap) ale Africii. Vegetaţia caracteristică este reprezentată de asociaţiile arbustive mediteraneene (maquis, garriga, palmito ş.a.), cu specii precum mirtul (Myrtus communis), leandrul (Nerium oleander), stejari semperviriscenţi (Quercus coccifera), pin de Alep (Pinus halepensis), palmier pitic (Chamaerops humilis) ş.a.



UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2.

GEOGRAFIA POPULAȚIEI, HABITATELOR ȘI ECONOMIEI

Conținut:

Obiectivele unităţii de învăţare Elemente de geodemografie Structuri politico-administrative Tipologia habitatelor Regiuni și axe economice Rezumatul unității de învățare


2.1. Elemente de geodemografie

Populația mondială a ajuns în prezent la aproape 7,25 miliarde de locuitori și se află în continuă creștere (PRB, 2014). America și Africa reprezintă mai puțin de o treime din numărul populației mondiale, adică 2,107 miliarde locuitori. Statele cu populația cea mai numeroasă sunt SUA, Brazilia, Nigeria și Mexic (Fig. 2.1). Africa prezintă cea mai

a. Înţelegeți principalele caracteristici geodemografice ale diferitelor state și regiuni din America și Africa.

b. Deosebiți principalele categorii de structuri administrative și regimul politic sub care funcționează.

c. Utilizați noţiunile şi termenii de specialitate pentru a explica distribuţia tipurilor de habitate în cadrul continentelor studiate.

d. Localizați principalele regiuni și axe de populare.

e. Explicați particularitățile economice de bază ale acestora.



numeroasă populație în Africa de Vest și Africa de Est, care totalizează peste 700 milioane locuitori.

Figura 2.1. Statele din America și Africa cu populația cea mai numeroasă. World Population Data Sheet (PRB, 2014)

Figura 2.2. Populația Africii pe regiuni. World Population Data Sheet (PRB, 2014)

Densitatea populației. Dacă raportăm la suprafața statului, rezultă densități care reflectă mult mai clar suprapopularea anumitor state și subpopularea altora. Cele mai suprapopulate state sunt cele insulare din Antile sau statele istmice din Ameria Centrală. Pe continent, statele mici din Africa dețin cele mai mari densități ale populației. Statele mari au în general densități moderate sau mici (Canada 3,58 loc./km2, Brazilia 23,86 loc./km2, SUA 32,44 loc./km2, etc.). Cele mai mici densități ale populației (sub 3 loc./km2) le revin statelor africane în care deșerturile ocupă suprafețe mari (Libia, Mauritania, Namibia, etc.).

47.662

50.757

53.699

71.167

87.9

95.933

119.713

177.542

202.769

317.731

0 100 200 300 400

Columbia

Tanzania

Africa de Sud

R.D. Congo

Egipt

Etiopia

Mexic

Nigeria

Brazilia

SUA

Numărul populației (milioane locuitori)

61

142

378

339

217

0 100 200 300 400

Africa de Sud

Africa Centrală

Africa de Est

Africa de Vest

Africa de Nord

Numărul populației (milioane locuitori)

1 SUA 317,731 2 Brazilia 202,769 3 Nigeria 177,542 4 Mexic 119,713 5 Etiopia 95,933 6 Egipt 87,9 7 R.D. Congo 71,167 8 Africa de Sud 53,699 9 Tanzania 50,757

10 Columbia 47,662



Figura 2.3. Densitatea populației pe state (exemple comparative)

Structura populației pe grupe de vârstă și sexe. În linii mari, nu se înregistrează shimbări semnificative în structura pe grupe de vârstă și sexe a populației. Există patru tipuri de piramide care reflectă anumite caracteristici demografice ale unui stat sau regiuni:

638

416

397

193

141

103

87

61

32.44

23.86

14.4

3.58

3.36

2.56

0 200 400 600 800

Barbados

Rwanda

Haiti

Nigeria

Uganda

Ghana

Egipt

Mexic

SUA

Brazilia

Argentina

Canada

Mauritania

Namibia

locuitori/kmp

Tipul expansiv arată o rată ridicată a natalității și mortalității, având baza puternic dezvoltată. Este caracteristică statelor africane aflate în curs de dezvoltare (Ex. Angola).

Tipul stabil indică un model uniform, neschimbat al natalității și mortalității.

Tipul staționar este întâlnit în cazul statelor cu o rată foarte scăzută atât a natalității cât și a mortalității, asemănător piramidelor constrictive.

Tipul constrictiv este cel cu baza îngustă comparativ cu restul piramidei. Populația este în general îmbătrânită, dar speranța de viață este ridicată; atât natalitatea, cât și mortalitatea înregistrează rate scăzute. Acest tip de piramidă este din ce în ce mai des întâlnit în cazul statelor foarte dezvoltate.



Figura 2.4. Piramida comparativă a vârstelor pentru state aflate în curs de dezvoltare (Angola) și state dezvoltate (SUA).

Sursa: Population Pyramids of the World from 1950 to 2100

Rata mortalității infantile este un indicator demografic ce reprezintă numărul copiilor cu vârsta sub 1 an decedați la 1000 de nașteri. În Africa atinge cotele cele mai înalte (62‰), în America Latină este relativ scăzută (16-18‰), iar în America de Nord este foarte scăzută (5‰).

Figura 2.5. Rata mortalității infantile

20% 10% 10% 20%

0-10

10-20

20-30

30-40

40-50

50-60

60-70

70-80

80-90

90-100

Gru

pa d

e v

ârs

tă

ANGOLA

Femei Bărbați

10% 5% 5% 10%

0-10

10-20

20-30

30-40

40-50

50-60

60-70

70-80

80-90

90-100

Gru

pa d

e v

ârs

tă

SUA

Femei Bărbați

62

5

16 18

10‰

20‰

30‰

40‰

50‰

60‰

70‰

Africa America de Nord America Centrală America de Sud



Speranța de viață la naștere este o medie statistică ce reprezintă durata medie de viață a unui individ și se exprimă în număr de ani. Raporturile dintre populațiile celor trei continente se mențin, pe locul I fiind America de Nord, urmată de America Latină, iar pe ultimul loc este Africa.

Figura 2.6. Speranța de viață la naștere

DIFERENȚIERI REGIONALE:

Africa are cea mai mare rată de creștere a populației, dar în ultimii ani s-a constatat un declin al natalității, care a început la nivel regional și se estimează că se va generaliza la nivel continental. Educația și serviciile medicale, oferite cu sprijin internațional, contribuie progresiv la implementarea planificării familiale. Totuși, în multe state situația se menține îngrijorătoare, mai ales în statele subsahariene (Sahel). Aici populația crește într-un ritm rapid și grupa de vârstă a populației tinere este dominantă (de exemplu, Niger are cea mai mare rată a fertilității de pe Glob: 7,4).

America Latină a înregistrat o scădere a ritmului de creștere a populației, în principal din cauza scăderii natalității În Brazilia și Mexic (state care însumează peste ½ din totalul populației). În Brazilia, numărul de copii/femeie este de 1,8, iar în Mexic de 2,2. Circa 750.000 de oameni migrează anual spre statele dezvoltate din America de Nord și Europa.

Statele Unite ale Americii și Canada au rate ale fertilității relativ scăzute: 1,6, respectiv 1,9. În SUA, declinul este pus pe seama recesiunii economice recente. Factorul cel mai important care determină creșterea populației este imigrația.

58

77 71 72

60

81 77 78

10 ani

20 ani

30 ani

40 ani

50 ani

60 ani

70 ani

80 ani

90 ani

Africa America de Nord America Centrală America de Sud

Bărbați Femei



Test de autoevaluare nr. 4. Notați răspunsul în spațiul liber din chenar:


GRUPURI ETNICE

Diversitatea etnică și multiculturalitatea impresionantă a statelor americane și africane reprezintă consecința unor mutații multiple pe care le-a suferit societatea de-a lungul istoriei, în condiții diferite ale raportului dominație-subordonare. Fondul cultural și lingvistic a trecut prin schimbări majore conexe, fiind influențat direct de modificările sociale și economice. În prezent există numeroase programe la nivel mondial care au fost dezvoltate în scopul conservării identității etno-culturale a popoarelor indigene (de ex. inițiative ale Organizației Națiunilor Unite).

Printre grupurile etnice actuale importante amintim inuiții (oamenii nordului), apașii navajo, indigenii tupi din Podișul Braziliei, populațiile aymara, quechua și araucanii din regiunea andină, berberii din Africa de Nord, precum și numeroase grupuri care alcătuiesc populația Africii Subsahariene.

Populațiile aymara și quechua domină regiunea andină. Aymara (2 milioane locuitori) trăiesc în Bolivia, Peru și Chile, iar quechua (10-11 milioane locuitori) în

Argentina, Bolivia, Ecuador și Chile.

Mapuche (araucanii) numără în prezent circa 900.000 locuitori, care trăiesc în partea sudică a statului Chile și

se extind parțial pe teritoriul Argentinei.

Explicați care sunt principalii factori care determină predominarea tipului constrictiv de piramidă a populației în cazul statelor dezvoltate.



Măsuri de protecție a patrimoniului etno-cultural

În scopul salvării moștenirii etno-culturale a națiunilor aflate în pericol de dispariție, au fost înființate rezervații speciale (în SUA se numesc parcuri tribale) pentru apașii navajo (în sud-vestul SUA) și indigenii tupi din Podișul Braziliei.

2.2. Structuri politico-administrative

Federații, state și provincii. Forma politico-administrativă a statelor actuale este relativ heterogenă și reflectă istoria fiecăruia în parte. Foarte multe dintre ele sunt foste colonii ale marilor imperii, altele au fost întemeiate progresiv prin achiziții teritoriale succesive și și-au afirmat independența de timpuriu. Principalele federații sunt Canada, Statele Unite ale Americii, Mexic și Brazilia. Statele componente variază regional ca număr și suprafață.

Canada este o federație parlamentară în cadrul unei monarhii constituționale. Capitala este la Ottawa, are o suprafață de 9.984.670 km2 (locul 2 pe Glob) și este formată din 10 provincii și 3 teritorii dependente. Populația Canadei este de 33.476.688 locuitori (2011 Canadian Census). A devenit confederație în anul 1867, iar din punct de vedere administrativ aparține structurii Commonwealth, aflată sub suveranitatea Marii Britanii. Conducătorul statului este regina Elisabeta a II-a, reprezentată în teritoriu de un guvernator general.

Statele Unite ale Americii s-au format treptat ca națiune începând din secolul al XVIII-lea (1776), când primele 13 colonii existente (localizate în regiunea litorală atlantică) și-au obținut independența față de Marea Britanie. Achizițiile teritoriale s-au desfășurat progresiv spre vest, fie prin tranzacții, fie prin cedări în urma războaielor cu Mexicul (1819 și 1846-1848). În prezent numără 50 de state și un district federal (Washington, D.C.). Ultimele achiziții teritoriale au fost Alaska (1867), fost teritoriu rusesc și Hawaii (1898), arhipelag situat în largul Oceanului Pacific. Ambele au devenit state americane în anul 1959.

Mexic este o republică federală având în componență 31 state libere și suverane. Capitala este Ciudad de Mexico sau mai simplu - Mexico, situată în centrul Podișului Mexican.

Parcul tribal constituie echivalentul unui parc național pentru o arie protejată cu specific etno-cultural de pe teritoriul SUA. Parcul tribal Navajo, situat în Valea Monumentelor, este cel mai cunoscut.



Brazilia este cel mai întins stat din America de Sud (8.515.767 km2), o republică federală formată din 26 de state. Dominația portugheză îndelungată (cu scurte întreruperi când teritoriul brazilian a fost ocupat de spanioli sau olandezi) și sclavagismul practicat timp de peste 300 ani au marcat profund societatea - prin diversitate etnică, multiculturalitate și mentalități.

Argentina este o republică alcătuită din 23 provincii și regiunea autonomă a capitalei, Buenos Aires.

Majoritatea statelor Americii Centrale au fost colonii fie britanice, fie franceze sau spaniole. Condițiile sociale, istorice și economice nu au permis pentru multe dintre ele o dezvoltare progresivă, fiind și astăzi dependente de aportul financiar și investițiile statelor dezvoltate.

Teritorii dependente. Cu excepția teritoriilor nord-canadiene, în America Latină există numeroase entități insulare care aparțin politico-administrativ statelor dezvoltate: Puerto Rico este un teritoriu aflat sub jurisdicția SUA, iar arhipelagurile Georgia de Sud, Sandwich de Sud, Falkland și Orkney de Sud aparțin Marii Britanii (care se află din această cauză în conflict teritorial cu Argentina).

În Africa, majoritatea statelor sunt republici independente sau regate. Unele caracterizate prin regimuri dictatoriale care au produs și menținut stări conflictuale grave mai ales în regiuni ca Darfur și Khordofan (Sudan), Africa de Vest (Mali), etc. Situația politico-administrativă a Saharei Occidentale este incertă, deocamdată aflându-se sub jurisdicția Marocului. Dealtfel, acesta este unicul stat african care nu a aderat la Uniunea Africană, o structură federală înființată în anul 2001 în scopul stabilirii unei convenții economice favorabile pentru toți membrii săi.

Cel mai recent stat african este Sudanul de Sud, cu capitala la Juba. S-a format prin scindarea teritoriului Sudanului la data de 9 iulie 2011. Schimbarea s-a produs în urma unui îndelungat conflict armat între guvernul sudanez și armata de eliberare SPLA/M, care a măcinat țara timp de decenii, a cauzat un declin economic pronunțat, a dus la pierderea a circa 2,5 milioane de vieți omenești și la refugierea altor milioane de oameni peste hotare.

2.3. Tipologia habitatelor

De-a lungul timpului, peisajele au comportat modificări induse de intervenția omului în permanenta încercare de a se adapta condițiilor naturale și schimbărilor societății. Diversitatea habitatelor derivă din marea varietate etnică și culturală a populației celor trei continente.



2.3.1. Structuri urbane

Generalități. Orașul a constituit întotdeauna forma superioară de organizare a habitatului, cu rol mobilizator, polarizator al fluxurilor de populație, materii prime și/sau produse finite. Ariile metropolitane sunt structuri care indică expansiunea orașelor și potențialul productiv al acestora. Ele concentrează o populație care adesea este mai numeroasă decât a orașelor în jurul cărora s-au format. Cele mai complexe forme de urbanizare sunt conurbațiile și megalopolisurile.

Conurbațiile sunt structuri compuse din mai multe orașe învecinate, care prin expansiune teritorială și creșterea numărului populației au ajuns să formeze o singură arie urbană uniformă, cu industrie bine dezvoltată. În SUA, cele mai puternice conurbații sunt New York-Boston, Marele Boston, San Francisco-Oakland, Marele Los Angeles-San Diego-Santa Barbara și Washington-Baltimore. În America de Sud conurbațiile sunt adesea identificate cu marile arii metropolitane: Buenos Aires, Rio de Janeiro, Sao Paulo, Lima-Callao. În Africa se conturează trei conurbații: Rabat-Salé în Maroc, Lagos în Nigeria (UN-HABITAT, 2006) și Johannesburg-Ekurhuleni-Marea Pretoria în Africa de Sud, aceasta având aproximativ 14,6 milioane de locuitori (Baker, 2010).

Megalopolisurile sunt cele mai evoluate structuri urbane, apărute și dezvoltate teritorial în decursul secolului al XX-lea. Termenul megalopolis este popularizat de către J. Gottmann, referindu-se la aglomerarea urbană foarte extinsă în regiunea litorală atlantică a Statelor Unite ale Americii (Gottmann, 1957, 1961).

Tehnopolisuri. Tendințele moderne generate de industria high-tech s-au concretizat în dezvoltarea foarte rapidă a unor regiuni urban-tehnologice, exemplul cel mai elocvent fiind Silicon Valley (vezi U.I. 3).

Urbanizarea teritoriilor andine. Așezări urbane puternice au apărut în regiunea înaltă a platourilor intraandine încă din perioada dominației Inca (Macchu Picchu). În regiunea andină interioară (Altiplano), mai ales în jurul Lacului Titicaca, s-a păstrat unul dintre nucleele cele mai importante ale populațiilor precolumbiene. Puno este capitala folclorică

Megalopolisul reprezintă cea mai spectaculoasă structură urbană de tip coridor, care se distinge prin continuitatea în teritoriu a diferitelor categorii de oraşe, individualitatea administrativă a fiecărei formaţiuni urbane, un număr mare de locuitori, restrângerea spaţiilor agricole şi eventual, predominarea spaţiilor forestiere.



a Perului, cel mai mare oraş din Altiplano (100.000 locuitori). Populația se ocupă în special cu creşterea animalelor (llama, alpaca), producția obiectelor de artizanat și turismul.

Urbanismul în Africa de Nord. Dinamizat relativ târziu, procesul urbanizării este în plină dezvoltare în această parte a Africii, dominată de populație de origine arabă. Suprapopularea orașelor este stimulată parțial și de marele vid demografic al Saharei, unde numărul populației este infim comparativ cu regiunea de coastă a Mediteranei și Oceanului Atlantic, precum și cu Valea Nilului. Cairo este cel mai populat oraș din Africa de Nord și din Orientul Mijlociu și al doilea din Africa după Lagos. Aria sa metropolitană cuprinde peste 20 milioane de locuitori (2011). În Maroc, Casablanca și Rabat concentrează cea mai mare parte a populației urbane. Descoperirea zăcămintelor de hidrocarburi a atras după sine o explozie a industriei extractive și prelucrătoare: orașe precum Fes (Maroc) și Sfax (Tunisia) au specific industrial. Mult mai recent, deschiderea unităților de producție și asamblare de către marile companii din domeniul construcțiilor de mașini (datorită mâinii de lucru ieftine comparativ cu statele din sud-estul Europei) a determinat demararea unui proces de dezvoltarea accelerată a orașelor. Toate aceste transformări au accentuat mai mult ca oricând exodul rural, populația fiind din ce în ce mai atrasă de mediul urban. Arhitectura dominantă este cea islamică, prezența moscheilor și a locuințelor extinse mai mult în suprafață dând caracteristica orașelor nord-africane.

Parcuri forestiere și păduri urbane. Tendința de înverzire a orașelor s-a manifestat de timpuriu în America. Extinderea rețelei de parcuri forestiere sau păduri urbane face în mod firesc parte din planurile de management urban, fie că este vorba de metropole precum New York (Central Park), fie de marile orașe braziliene (Pădurea Tijuca din Rio de Janeiro este integral plantată și deține o biodiversitate impresionantă).

Identitatea arhitecturii coloniale. Arhitectura colonială olandeză și portugheză din Brazilia este prezentă în orașele Salvador de Bahia, Ouro preto și Olinda. Centrele istorice ale acestora sunt incluse pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. În Salvador da Bahia, centrul istoric se numește Pelourinho și datează din perioada cuprinsă între secolele XVII-XIX. Fermele argentiniene (estancias) din pampasul argentinian, apărute în perioada colonială, continuă să dețină un rol important în cultura sud-americană (Lockhart & Schwartz, 1983).

ORAȘELE VERZI



Figura 2.7. Arhitectura urbană islamică în Cairo (Foto: A. Nedelea, 2008)

2.3.2. Locuințe și așezări rurale tradiționale

Un specific local sau regional deosebit îl conferă arhitectura tradițională rurală, derivată din potențialul natural și cultural al fiecărei regiuni în parte, dar și din nivelul de dezvoltare al comunităților care le populează.

În Amazonia se mai întâlnesc încă locuințe comunale de tipul celor primitive, care adăpostesc întreaga comunitate a unui sat. O astfel de locuință sau casa grande se numește maloca și este înconjurată de terenurile agricole (chagras), obținute prin tăieri urmate de incendierea pădurii. Această agricultură primitivă este de tip itinerant. Un alt tip de sat este kraito, de forma unui inel care cuprinde în interior terenurile agricole aparținând comunității.

Figura 2.8. Așezări rurale din Amazonia de tip maloca și kraito (Surse: www.imeditores.com; WRG, 2007)

Satele fortificate ale berberilor din Africa de Nord poartă denumirea de ksar (la plural ksour). Satele berbere au o alcătuire complexă, constând în locuințele propriu-zise, acareturi, hambare comunale şi alte structuri: moschei, băi, etc. Sunt larg răspândite la popoarele din nordul Africii şi reprezintă una dintre cele mai elaborate forme ale arhitecturii berbere ghorfa. Exemple: Tataouine, Chenini, Ouled Soltane.



Arhitectura oazelor. Oazele nord-africane sunt localizate fie în lungul unor aliniamente la baza catenelor muntoase, unde apar izvoarele, fie izolat, acolo unde pânza freatică ajunge la suprafață. Locuințele au formă rectangulară, sunt vopsite în alb și sunt grupate la adăpostul plantațiilor de curmal. Acestea conferă protecție împotriva vânturilor deșertice, care altminteri ar îngropa rapid așezările și totodată favorizează practicarea agriculturii la umbra coronamentului (culturile stratificate tipice oazelor).

2.4. Regiuni și axe economice

Arii metropolitane și axe de populare. Toate structurile urbane menționate anterior nu funcționează independent, ci în cadrul unor sisteme teritoriale extinse de tipul ariilor metropolitane și axelor de populare.

Pe teritoriul Canadei se disting două axe (coridoare) majore de populare: Quebec-Windsor și Calgary-Edmonton din provincia Alberta. Se adaugă Regiunea Joasă a Columbiei Britanice, dezvoltată în jurul metropolei Vancouver.

Regiunea Marilor Lacuri - Culoarul Sf. Laurențiu cuprinde teritorii și municipalități atât canadiene cât și americane. Alături de regiunile industriale din New England, Pennsylvania, New York, Virginia de Vest, Ohio și Indiana, forma în secolele XIX-XX Centura Manufacturieră a Americii de Nord, în care era concentrată cea mai mare parte a industriei. După 1980 a intrat în declin (Rust Belt), urmând o perioadă de redresare economică prin reorientarea către servicii și high-tech.

Regiunea Litorală Atlantică. Teritoriul se extinde la sud de estuarul fluviului Sf. Laurențiu până în nordul peninsulei Florida, pe o fâșie lată de aproximativ 250 km. Cuprinde metropolele și coridoarele de transport din cadrul Megalopolisului Bos-Rich, de la Boston (Massachusetts) și până la Richmond (Virginia). Spre sud continuă cu vechile orașe portuare Charleston și Savannah. În Florida, 75% din

Arhitectura berberă ghorfa aparține unui tip particular destul de răspândit: arhitectura vernaculară. Aceasta presupune clasificarea metodelor de construcţie care implică folosirea resurselor disponibile şi a mijloacelor

tradiţionale pentru a răspunde nevoilor locale. Acest tip tinde să reflecte în timp contextul cultural, geografic şi

istoric în cadrul căruia există.

AMERICA DE NORD



populație este concentrată în regiunea costieră, în orașe precum Jacksonville, Miami sau Tampa.

Câmpia Perimexicană, desfășurată în jurul Golfului Mexic, a oferit condiții propice populării și întemeierii unor așezări stabile încă din perioada colonizării inițiale. Orașe precum New Orleans, Veracruz sau. Totuși, distrugerile periodice provocate de uragane constituie elemente de regres economic.

Culoarul Mississippi a constituit o axă de populare favorabilă dezvoltării economiei datorită facilităților transportului pe apele fluviului și afluenților săi principali (Missouri și Ohio).

Axa pacifică este o regiune extrem de înfloritoare din punct de vedere economic. Marile orașe californiene care alcătuiesc Megalopolisul San-San sunt legate prin axe importante de transport cu Regiunea Joasă a Columbiei Britanice (la nord) și orașele de pe coasta pacifică a Mexicului. Realizează totodată legături cu estul american prin autostrăzi transcontinentale. Principalele centre sunt: Vancouver, San Francisco, Los Angeles și San Diego.

Litoralul atlantic al Braziliei și Argentinei cuprinde Megalopolisul Brazilian, dar și o serie de orașe cu specific industrial, agricol și portuar de pe teritoriul Argentinei. Se evidențiază următoarele centre: Salvador, Rio de Janeiro, São Paulo, Porto Alegre (în Brazilia); Buenos Aires, Mar del Plata, Bahía Blanca, Viedma, Comodoro Rivadavia, Santa Cruz, Rio Gallegos, Ushuaia (cel mai sudic oraș din lume).

Axa subandină este orientată nord-sud și se desfășoară în partea estică a Anzilor, paralel cu aceștia. Sunt predominante orașele mici cu specific agricol, care conservă perfect atât elementul tradițional cât și pe cel colonial: Jujuy - Salta - Tucuman - Catamarca - La Rioja - San Juan - Mendoza - San Rafael - Neuquen.

Axa Paranei se desfășoară în lungul fluviului Parana La Plata (Buenos Aires) - Rosario - Parana - Santa Fe - Resistencia - Corrientes - Formosa.

Litoralul mediteranean, cu o îndelungată tradiție a populării și antropizării mediului subtropical. În antichitate s-a aflat sub dominația succesivă a fenicienilor și romanilor, aceștia din urmă lăsând urmașilor o bogată moștenire culturală (siturile arheologice de la Cartagina, El-Djem și Leptis Magna). Axa urbană principală este definită de câteva centre importante: Casablanca - Alger - Tunis - Alexandria - Cairo.

Axa Nilului este un vechi leagăn al civilizațiilor antichității, favorizat de prezența fluviului și luncii sale fertile, unde revărsările periodice au îngăduit practicarea agriculturii din cele mai vechi timpuri. Tot aici s-au

AMERICA DE SUD

AFRICA



păstrat elemente cultural-istorice aflate astăzi în Patrimoniul Mondial UNESCO: Valea Regilor, Piramidele și Sfinxul Egiptean, etc.

Sahelul este poate cea mai populată regiune africană, caracterizată printr-o presiune umană imensă asupra terenurilor agricole și a altor resurse, extrem de puține față de numărul mare de locuitori. Regiunea se extinde între izohietele de 250 și 900 mm/an, conform SDRN-FAO (1961-1990). Climatul este semiarid, dar în ultima vreme secetele puternice au provocat foametea în rândul populației și așa lipsită de accesul la resursele elementare traiului. Majoritatea sunt seminomazi care se ocupă în mod tradițional cu agricultura și creșterea animalelor, precum și cu schimburile comerciale cu populația arabă. Deșertificarea este principala problemă cu care se confruntă comunitățile umane de aici (Dai et al., 2004).

Figura 2.9. Regiunea Sahelului (Sursa: Sahel SDSN, 2014)



Care sunt marile axe de populare din America de Sud? Ce aliniamente formează acestea?




În contextul creșterii continue a numărului populației Globului, Africa și America Latină contribuie considerabil la intensificarea fenomenului. Cu excepția SUA (care deține și suprafața cea mai mare), Brazilia, Mexic și Nigeria sunt statele cu populația cea mai numeroasă. Statele mici sunt și cele mai suprapopulate, în timp ce valori reduse ale densității populației (sub 3 loc./km2) le revin statelor africane în care deșerturile ocupă suprafețe mari. Africa și relativ America Latină înregistrează în medie și valorile cele mai nefavorabile ale indicatorilor demografici - rate ridicate ale natalității și mortalității (inclusiv a mortalității infantile), valori mici ale speranței de viață la naștere și ale indicelui dezvoltării umane. Piramidele populației au structură variată, în funcție de indicatorii enumerați, dar și de unii complementari: nivel de educație, accesul la serviciile medicale și la informație, etc.

Patrimoniul etno-cultural este consistent și caracterizat prin varietate, de aceea numeroase componente au fost cuprinse în planurile de conservare și dezvoltare a activităților economice tradiționale. Se remarcă populațiile: inuiții din Canada, navajo din SUA, quechua din Anzi, berberii din Regiunea Atlas, tuaregii din Sahara, ș.a. Marile structuri urbane actuale de tipul conurbațiilor și meglopolisurilor se remarcă prin complexitate și dimensiune. Fenomenul fuzionării este frecvent, spațiul urban fiind supus continuu unor transformări ireversibile. Megalopolisurile sunt prezente doar în America (Bos-Wash, Chi-Pitts, San-San și Brazilian), în Africa fiind conturate conurbații în plină expansiune (Maghreb, Nigeria, Africa de Sud).

La finalul acestui capitol, ai acumulat suficiente cunoştinţe încât să:

cunoști diferențele macroregionale înregistrate de indicatorii geodemografici și principalele cauze ale acestora;

distingi particularitățile marilor structuri urbane regionale și arealul lor de extindere;

explici importanța conservării elementelor de patrimoniu socio-cultural și istoric al națiunilor.

Din această perspectivă, încearcă să identifici particularitățile complexe ale sistemului de așezări pentru o singură regiune, la alegere. Trasează caracterul geodemografic general, apoi specifică tipul de structură urbană dominant și dimensiunea teritorială a acesteia, precum și modul în care sunt conservate elementele de arhitectură tradițională.



Arhitectura rurală tradițională este prezentă în foarte multe regiuni, mai ales din America de Sud și Africa. În Amazonia este caracteristică maloca sau satele inelare de tip kraito, în Anzi locuințele de stuf ale populației quechua; în Africa de Nord mai există încă așezările fortificate kasbah din regiunea Atlas sau ksour (satele berberilor), iar în Sudan locuințele de lut - toate constituie expresii ale arhitecturii vernaculare.

Regiunile și axele de populare și dezvoltare economică se suprapun ariilor metropolitane, conurbațiilor și megalopolisurilor. Unele se extind formând coridoare de legătură transcontinentale, de însemnătate crucială pentru economie. Se disting axele din lungul marilor artere hidrografice (Mississippi, Parana, Nil), din regiunile de coastă (axa pacifică, regiunile litorale atlantice ale SUA, Braziliei și Argentinei) sau desfășurate la baza lanțurilor muntoase (axa subandină, aliniamentul oazelor subsahariene).




Tipul constrictiv de piramidă este caracteristic unei populații îmbătrânite, aflate în regres. Natalitatea a scăzut sub limita la care numărul populației se mai poate autosusține. Numărul adulților și al persoanelor vârstnice este mare, ceea ce va determina în viitor un număr mai redus al populației totale. Principalele caracteristici ale unei astfel de populații sunt: speranța de viață ridicată; nivelul de trai relativ ridicat; accesul facil la educație și serviciile medicale. Modelul constrictiv este caracteristic statelor dezvoltate și tinde să se generalizeze.


În America de Nord sunt trei megalopolisuri: Bos-Rich în lungul litoralului atlantic, Chi-Pitts în jurul Marilor Lacuri și San-San în California. Există numeroase legături spațiale între primele două, dată fiind apropierea lor și apartenența la regiunea americană cea mai dezvoltată din punct de vedere industrial. În timp, extinderea celor două megalopolisuri a generat o tendință de fuziune în regiunea sud-estică a Marilor Lacuri. Fenomenul va duce la formarea unui megalopolis gigant, cel mai mare de pe Glob.




GEOGRAFIA REGIUNILOR DEZVOLTATE

Conținut:

Nord-Estul american

Geografia Californiei


3.1. Nord-Estul American Denumirea este atribuită regiunii de nord-est a Statelor Unite ale Americii, caracterizată de timpuriu printr-o dezvoltare economică accentuată. Cuprinde două subregiuni:

New England - cu 6 state componente: Maine, Massachusetts, New Hampshire, Vermont, Rhode Island și Connecticut;

Middle Atlantic - cu 4 state: New York, New Jersey, Pennsylvania, Delaware, Maryland, Washington, D.C., Virginia și Virginia de Vest.

a. Cunoașteți particularitățile fizico-geografice ale regiunilor studiate;

b. Înțelegeți legăturile dintre diversitatea resurselor naturale și gradul de dezvoltare a unei regiuni;

c. Explicați distribuția și relațiile spațiale dintre principalele centre economice ale SUA;

d. Distingeți trăsăturile dominante ale unei regiuni dezvoltate.



New England a fost prima regiune de pe suprafața Statelor Unite ale Americii care a fost colonizată de europeni începând din secolul al XVII-lea (în urma fondării coloniei Plymouth în 1620). A urmat colonia olandeză dezvoltată în lungul râului Hudson în 1625, care a ajuns curând după aceea în posesia englezilor (Clawson et al., 2006).

Regiunea se desfăşoară între litoralul atlantic şi Marile Lacuri, până la Minnesota. Peisajele montane (Munţii Appalachi), deluroase (piemonturi, coline marginale) şi de câmpie (Câmpia Litorală Atlantică) constituie mediul în care au apărut şi au evoluat cele mai puternice aglomerări urbane din S.U.A.

Litoralul atlantic s-a confruntat cu o populare timpurie şi mult mai intensă decât alte regiuni ale Americii de Nord, datorită legăturilor lesnicioase (prin intermediul căilor maritime) cu alte zone ale lumii şi în special cu Europa. Aici şi-au obţinut independenţa primele state americane, şi tot regiunea atlantică a fost teatrul confruntărilor civile din secolul al XIX-lea (Războiul Civil), care a dus la transformări radicale pe plan social, politic şi economic.

Middle Atlantic este regiunea geografică extinsă la sud de New England, un ansamblu de aglomerări urbane definit drept ”regiunea tipic americană” a Statelor Unite. Economia sa a fost dominată de activitățile portuare și comerț încă de la începutul perioadei coloniale. Marile metropole s-au dezvoltat în jurul centrelor portuare, în punctele cheie ale rutelor transoceanice. Au constituit furnizori ai produselor finite din industria grea pentru celelalte regiuni atlantice și puncte de intrare pentru valurile succesive de imigranți europeni, asiatici sau africani.

New England și Middle Atlantic formează în prezent una dintre megaregiunile emergente ale Statelor Unite ale Americii: Megalopolisul Bos-Rich.

Megalopolisul Bos-Wash (Bos-Rich)

Megalopolisul reprezintă cea mai spectaculoasă structură urbană de tip coridor sau litoral, care se distinge prin continuitatea în teritoriu a diferitelor categorii de oraşe, individualitatea administrativă a fiecărei formaţiuni urbane, un număr mare de locuitori, restrângerea spaţiilor agricole şi eventual, predominarea spaţiilor forestiere.

În nord-estul SUA se află cea mai mare aglomerare urbană a ţării, megalopolisul Bos-Rich, care cuprinde numeroase oraşe cu peste 200.000 locuitori. În 1957, Jean Gottmann a numit megalopolis marea concentrare urbană localizată în nord-estul litoralului atlantic, pe o lungime de 600 km. La acea vreme cuprindea 5 aglomerări milionare principale şi coagulate, înglobând 16 arii metropolitane între Boston şi



Washington. Populația era de aproape 45 milioane de locuitori, cu o densitate medie de 290 loc./km2 sau „20% din populaţia americană pe 2% din suprafaţa Uniunii” (Béthemont & Breuil, 1989).

Primul megalopolis al lumii, Bos-Wash, s-a cristalizat dupa cel de–al doilea război mondial. Rămâne cel mai tipic, reprezentând în acelaşi timp cea mai puternică concentrare mondială de bunuri materiale şi umane. A fost denumit de J. Gottmann “strada principală a naţiunii”, deoarece este un centru guvernamental, un centru bancar, un centru media, un centru academic şi, de curând un centru al imigraţiilor (Bonnet, 2000). Lungimea sa totală este de aproape 1000 km, având o lăţime ce oscilează între 40 şi 150 km. Cu o suprafaţă de circa 140.000 km2, Bos-Rich reprezintă circa 2% din suprafaţa S.U.A. Populaţia întregului areal urbanizat depăşeşte 55 milioane de locuitori, remarcându-se totuşi zone cu densităţi foarte ridicate în alternanţă cu altele mai scăzute.

Agricultura acestei mari concentrări urbane este specializată pentru piaţă, în câmpiile de coastă obţinându-se produse perisabile destinate direct consumului. Deşi condiţiile pedoclimatice sunt în general puţin favorabile (soluri nisipoase, frecvenţa uraganelor tropicale şi a furtunilor de coastă), apropierea pieţei asigură o rentabilitate sporită a investiţiilor făcute pentru fertilizare, irigare şi protejare a culturilor.

Sunt dezvoltate în mod deosebit ramurile industriei uşoare: confecţii, pielărie şi încălţăminte, textile şi tricotaje, iar dintre ramurile industriei alimentare: a tutunului, a produselor zaharoase, conservelor de peşte şi de carne etc. Industria grea este reprezentată de ramurile: siderurgie, electrotehnică şi electronică, material rulant şi rutier, maşini-unelte şi chimice. Ramurile prelucrătoare sunt bine reprezentate în statele Pennsylvania, New York şi Maryland.

Necesităţile energetice sunt acoperite prin aportul unor mari termocentrale: Boston, New York, Philadelphia şi centrale atomo-electrice: Indian Point şi New Haven. Bos-Rich este conectat la un întreg sistem de conducte de gaze (,,Transco” şi ,,Big Inch”) şi petrol (din zona Golfului Mexic), prin care i se asigură necesarul energetic şi de materii prime pentru industria petrochimică.

Aproape toate oraşele mari ale megalopolisului nord-est american sunt imense complexe industriale de origine portuară. Această activitate de transport maritim cunoaşte intensificări deosebite, existând 7 porturi cu un trafic de peste 20 mil. tone (din care New York - peste 300 mil. tone, Philadelphia - 60 mil. tone, Baltimore - 50 mil. tone, Boston - 30 mil. tone).



Figura 3.1. Megalopolisul Bos-Rich (New England și Middle Atlantic)

Megalopolisul Bos-Rich poate fi împărţit în 4 sectoare: sudul Noii Anglii, New York, Valea Delaware şi conurbaţia Baltimore-Washington.

Aria metropolitană a Marelui Boston însumează o populaţie de peste 3,55 mil. locuitori, concentrată într-o zonă centrală, dar şi într-o serie de oraşe satelit dispuse sub formă de semicercuri în jurul oraşului propriu-zis. Primul, în imediata apropiere a Bostonului, include oraşe industriale: Cambridge, Sommerville şi Watertown, al doilea oraşele: Lynn, Salem, Waltham şi Quinsy, al treilea: Haverhill, Lawrence, Lowl, iar al patrulea semicerc este alcătuit din: Fitenburg, Worchester, Woonsocket şi Providence. Legăturile dintre aceste oraşe şi centru se fac printr-o reţea radiară de căi ferate şi şosele ce pornesc din oraşul propriu-zis. Boston este considerată capitala istorică și culturală a Noii Anglii (Steinbicker, 2000).

Aria metropolitană a oraşului New York este cea mai mare și complexă din S.U.A., având o populaţie ce depăşeşte 22,1 milioane locuitori (U.S.



Census, 2010), din care circa 8,2 milioane (estimare 2011) revin oraşului propriu-zis. Dezvoltarea oraşului New York s-a datorat în special avantajelor naturale ale amplasării portului, poziţiei favorabile în raport cu căile maritime şi hinterland-ului său. Arealul oraşului New York corespunde cu o zonă puternic remaniată de glaciaţia cuaternară, fluviul Hudson însuşi fiind un mare canion glaciar pe 240 km, până în portul Troy. Este cel mai important centru industrial al S.U.A., posedând circa 1/8 din totalul marilor întreprinderi ale ţării. În ceea ce priveşte repartiţia populaţiei în arealul metropolitan, se constată că circa o jumătate aparţine oraşului New York cu cele 5 cartiere ale sale: Brooklyn (2,6 mil. locuitori), Queens (2 mil. locuitori), Bronx şi Manhattan (câte 1,5 mil. locuitori) şi Staten Island (0,3 mil. locuitori), restul revenind oraşelor-satelit. Densitatea cea mai mare se constată în Manhattan (depăşind 30.000 loc./km2), cartier spre care se deplasează zilnic circa 3 milioane persoane din celelalte zone ale oraşului. Oraşul New York este cel mai important centru al lumii contemporane prin intensitatea legăturilor comerciale, financiare, bancare şi diplomatice.

Valea Delaware formează o subunitate în cadrul megalopolisului, întinzându-se de la sud de Trenton până la sud de Philadelphia şi Washington. Oraşul Philadelphia împreună cu suburbiile însumează circa 5,6 mil. locuitori, fiind a patra concentrare urbană din S.U.A. şi este aşezat la confluenţa râurilor Delaware şi Schwykill. La nord şi vest, Philadelphia este înconjurat de oraşe mici: Easton, Bethlehem, Allentown, Lancaster.

Conurbaţia Baltimore – Washington reprezintă partea cea mai sudică a megalopolisului nord-est american, cu o populaţie de peste 6 mil locuitori. Teritoriul conurbaţiei aparţine statelor Maryland şi Virginia şi Districtului Columbia, guvernat de comitetul Congresului. Nucleele de bază ale concentrării urbane sunt oraşele Baltimore şi Washington. Oraşul Baltimore este localizat la capătul navigaţiei de pe râul Patapsco, la circa 18 km de golful Chesapeake, dispunând de condiţii propice dezvoltării activităţii portuare. Populaţia oraşului este de 632.323 locuitori, iar împreună cu cea a ariei sale metropolitane de 5.703.948 locuitori (estimare 2012), din care 20% o reprezenta populaţia de culoare. Baltimore este un centru care s-a dezvoltat exclusiv pe baza produselor importate.



Washington, D.C. este localizat pe râul Potomac, înainte de vărsarea acestuia în estuarul Chesapeake în zona de contact între Munţii Appalachi, care se întind la vest şi nord-vest şi zona de câmpie nisipoasă din est şi sud-est. Washington a devenit capitala S.U.A. în anul 1800, cunoscând o dezvoltare continuă până în preajma anilor 1950, când populaţia sa a început să scadă numeric. Din cei peste 3 milioane locuitori, cât are cu suburbiile sale, circa 54% reprezintă populaţia de culoare, Washington fiind singurul oraş mare al S.U.A. în care aceasta este majoritară.

Din punct de vedere industrial, oraşul Washinghton este slab dezvoltat, industria sa reprezentând numai 10% din producţia realizată în oraşul Baltimore. Sunt remarcate doar industriile ușoară şi alimentară. Washington reprezintă un centru pentru turism şi convenţii, pentru educaţie şi artă, important centru bancar, mai ales de când a crescut rolul guvernului federal în economia naţională.

Sub aspect urbanistic este evidentă ponderea foarte mare a spaţiilor verzi (revenind în medie 53 m2/locuitor), a clădirilor cu 10-11 etaje în partea centrală a oraşului şi a vilelor în zonele limitrofe. În oraş se situează Capitoliul (sediul Congresului S.U.A.), Casa Albă (reşedinţa preşedintelui), sediile ministerelor şi ale reprezentanţelor sociale. Funcţia fundamentală a oraşului rămâne cea politico-administrativă.



Care sunt principalele centre metropolitane ale regiunii New England?



3.2. Geografia Californiei

Așezare și limite. Statul american California, înfiinţat în anul 1850, este situat în partea de V-SV a Statelor Unite ale Americii. La nord se învecinează cu statul Oregon, la est cu Nevada, în sud-est cu Arizona, în sud cu Mexic, iar coastele vestice sunt scăldate de apele Oceanului Pacific.

Evoluţia paleogeografică şi geologia. Teritoriul Californiei s-a format în urma mişcărilor orogenetice din era mezozoică (orogeneza nevadiană). Cu 65 m.a. în urmă, Sierra Nevada era un lanţ de culmi domoale, joase, de numai câteva sute de metri înălţime; ulterior a început înălţarea masivului, iar râurile au tăiat canioane adânci pe ambele părţi.În timpul glaciaţiunii cuaternare, gheţarii au acţionat creând văi caracteristice cu formă parabolică (văi glaciare). Acţiunea agenţilor externi (mai ales a râurilor şi a gheţarilor) a scos la suprafaţă masivele plutonice de granit, doar câteva vârfuri păstrând urme ale rocilor metamorfice. Sierra Nevada (care înseamnă în spaniolă „creastă înzăpezită”) continuă să se înalţe şi în prezent, în regiunea în care se află existând cutremure puternice (ex. cutremurul din Lone Pine din 1872). Depozite sedimentare se regăsesc la partea inferioară a versanţilor şi în cadrul văilor; în estul Californiei, unde climatul este arid, predomină sărurile şi argilele mai consistente (datând din perioadele mai umede, când acopereau fundul lacurilor). Complexul de văi din estul Sierrei Nevada este axat pe falia San Andreas, cu rol important în tectonica regiunii şi modificarea liniilor reliefului; falia San Andreas se prelungeşte mult spre sud. Erupţiile recente (neozoice) au dat naştere vulcanilor din nordul Californiei şi ca urmare a ridicării Munţilor Cascadelor; în unele regiuni vulcanice, eroziunea a individualizat coloane bazaltice.

Figura 3.2. Poziţia geografică a Californiei în cadrul SUA



Relieful este predominant muntos, culmile fiind orientate nord-sud, cu excepţia Munţilor Transversali din sud, orientaţi vest-est.

Sierra Nevada este masivul central al Californiei, cu cel mai înalt vârf din partea continentală a SUA – Mt. Whitney (4418 m). La poalele Sierrei Nevada se găsesc o serie de cuvete lacustre secate, care în timpul ultimei perioade glaciare erau pline cu apă (erau alimentate de către gheţarii alpini, dar neafectate direct de aceştia). Multe din lacuri (cuveta fostului lac Owens şi fostul lac Manly din Death Valley) conţin depozite de precipitare, mai ales săruri (în special borax) exploatate timp de mai mulţi ani.

Figura 3.3. Sierra Nevada (vedere din Central Valley)

Munţii Cascadelor sunt situați în nordul Californiei, formaţi în urma activităţii vulcanice care a însoţit şi urmat ridicării Sierrei Nevada; aici există o serie de vulcani activi: Lassen (parc naţional) şi Shasta (4317 m).

Munţii Coastei se desfășoară în sectorul central; se întind din Alaska până în Peninsula California (Munţii Peninsulari) de-a lungul litoralului pacific.

Masive muntoase secundare: Munţii Transversali reprezintă un sector din Munţii Coastei care a suferit deformări, orientarea lui devenind vest-est datorită unei rupturi transversale a faliei San Andreas; prin urmare, relieful a fost înălţat de-a lungul acestei rupturi (falie transformantă); Munţii Tehachapi – separă Central Valley de Deşertul Mojave şi unesc M. Transversali cu Sierra Nevada; Munţii Peninsulari – se prelungesc din Peninsula California şi împart California de Sud în două regiuni: vestul arid şi estul deşertic.

Depresiunea sau Valea Centrală a Californiei (Sunnyvale) face parte din Sun Belt (Centura Soarelui). Este cea mai mare vale a statului California, în acelaşi timp şi cea mai fertilă (datorită sedimentelor provenite din Sierra şi depuse pe grosimi de sute de metri). Este un fost golf al Oceanului Pacific, apărut în depresiunea tectonică dintre Sierra Nevada şi Munţii Coastei, în prezent umplut cu materiale aluviale fertile. Este drenată de râurile Sacramento (la nord) şi San Joaquin (la sud), care se unesc înainte de vărsarea în golful San Francisco şi tind să formeze o deltă comună. Valea este alimentată şi de alte cursuri de apă



montane (San Joaquin, Kings şi Sacramento), care se varsă în Golful San Francisco. Râurile sunt destul de mari şi adânci, astfel încât unele oraşe interioare (Stockton, California) sunt porturi cu legătură la ocean.

Regiunile deşertice ale Californiei:

Platoul Modoc constituie un vast platou vulcanic situat în NE Californiei, care face parte din Marele Bazin, constituind partea de NV a acestuia.

Deşertul Mojave este mărginit de Munţii Tehachapi la NW, iar San Gabriel şi San Bernardino (masive din Munţii Transversali) în SV. Aceste limite vestice sunt distincte, formând o altă vale importantă: Antelope Valley. Limitele exterioare ale acestei văi s-au format datorită faliilor majore San Andreas şi Garlock. Deşertul Mojave se extinde la est, în statul Nevada. Primeşte anual mai puţin de 150 mm de precipitaţii, iar altitudinea sa variază între 1000-2000 m. Majoritatea oraşelor de aici sunt mici, cu excepţia lui Palmdale şi Lancaster. Unele sunt chiar faimoase, precum Barstow, o escală obişnuită pe Route 66 (în sudul deşertului Mojave).

Death Valley este situată în SE Californiei, unde se găseşte cel mai jos punct din SUA, la –86 m sub nivelul Oceanului Planetar, a fost declarată rezervaţie a biosferei în 1984 şi parc naţional în 1994. Valea este mărginită la est de Munţii Amargosa, iar la est de Munţii Panamint. Formaţiunile geologice sunt extrem de variate: roci metamorfice, granite, dolomite şi alte roci carbonatice, bazalte şi depozite glaciare. Precipitaţiile medii anuale variază de la cca 48 mm pe fundul văii la 380 mm pe culmile muntoase din jur. Pe teritoriul parcului se găsesc şi alte văi şi culmi muntoase: Valea Owens, Valea Panamint, Munţii Panamint şi Munţii Amargosa.

Deşertul Colorado este localizat în sudul Californiei; aici se află Salton Sea, formată printr-un accident de inginerie în 1905, drenată spre sud prin Valea Imperială către fluviul Colorado.

Clima. Masivele muntoase, în special Munţii Coastei şi Sierra Nevada, au rolul de bariere orografice în calea maselor de aer umed care se deplasează tot timpul anului de la vest la est, dinspre ocean către interiorul continentului.

Deşerturile din sudul şi estul Californiei s-au format datorită unui complex de factori, dintre care se remarcă existenţa curentului rece al Californiei (care limitează evaporaţia) şi a barierei orografice costiere. Vânturile bat dinspre ocean către uscat. Când aerul trece pe deasupra



munţilor, răcirea adiabatică determină căderea precipitaţiilor în etajul montan. Când aerul coboară pe versantul opus, se încălzeşte şi devine uscat.

Temperaturile sunt foarte ridicate în regiunile deşertice (în Death Valley, ele ajung frecvent la 50°C la sfârşitul lui iulie şi începutul lui august). La 10 iulie 1913 s-a înregistrat o temperatură record de 57°C la Badwater (cea mai ridicată din America de Nord). Iarna, temperaturile coboară noaptea frecvent sub 0°C. Pe coasta pacifică a Californiei, precipitaţiile sunt cuprinse între 250 şi 1500 mm/an.

Hidrografia. Oceanul Pacific scaldă ţărmurile Californiei la vest. Temperatura apei oceanice depăşeşte rar 18°C, chiar şi vara, datorită unui upwelling al apelor de adâncime, care conţin nutrienţi dizolvaţi. Prin urmare, fauna marină a Californiei trăieşte în biotopuri cu caracteristici apropiate mai degrabă de cele arctice decât de cele tropicale. Râurile Californiei sunt alimentate de izvoarele montane, de ploi şi de zăpezile montane. Principalele cursuri de apă sunt: Sacramento şi San Joaquin în Central Valley; Kings; Owens și Amargosa în Death Valley; râul Mojave reprezintă o sursă importantă de apă în regiunea deşertică. Lacurile sunt situate în majoritatea lor în estul statului. Au origine tectonică (Lacul Tahoe, cu – 501 m adâncime) şi dimensiuni în general mari (L. Tahoe, L. Mono). Datorită prelevărilor neraţionale de apă, unele lacuri au secat complet (L. Owens), la acest lucru contribuind şi secetele din această parte a Californiei. Lacul Mono, aflat la vest de P.N. Yosemite, are o salinitate mare (circa 70 g/l), favorizând formarea unor concreţiuni de sare (insule): I. Pahoe şi I. Negit. Lacul este alimentat de râul Owens.

Principalele ecosisteme din California. Condiţiile climatice şi configuraţia reliefului au imprimat teritoriului californian trăsături ecologice variate. Ca urmare, s-au diferenţiat mai multe ecoregiuni:

ecoregiunea deşerturilor – predomină vegetaţia xerofilă (în Deşertul Mojave și în Deşertul Sonora);

ecoregiunea stepei mixte (cu ierburi şi arbuşti) – în Valea Owens şi Platoul Modoc, care aparţin Marelui Bazin;

ecoregiunea vegetaţiei de chaparral şi a zonelor umede (în regiunea golfului San Francisco şi regiunea Los Angeles) – include numeroase asociaţii de plante: păduri de stejar, chaparral, păduri de conifere, asociaţii de ierburi şi tufişuri în regiunea litorală; aceste asociaţii formează un mozaic vegetal, în funcţie de condiţiile locale şi regionale de mediu, printre care orientarea versanţilor (nordică sau sudică), expunerea la vânt, tipurile de soluri, volumul de precipitaţii (mult mai ridicat pe versanţii vestici faţă de cei estici) etc.;



Megalopolisul Californian. În California există două mari areale urbanizate: San Francisco - Oakland (în California de Nord) şi Los Angeles - San Diego (în California de Sud). Împreună formează unul dintre cele trei megalopolisuri de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii: Megalopolisul Californian.

Figura 3.4. Reţeaua principalelor oraşe din California

În Statele Unite, 39 de metropole depăşesc 1 milion de locuitori şi regrupează jumătate din populaţia ţării. Metropolizarea progresează mai ales în California, unde aglomerarea Los Angeles -ului, al doilea oraş din ţară după New York (3.792.621 locuitori în anul 2010 şi 14.940.000 locuitori în aria metropolitană), a câştigat peste 2 milioane locuitori între 1970 şi 1980 şi 3 milioane între 1980 şi 1990 – un flux impresionant care se explică prin aportul migrator provenind din America Latină şi Asia. Această creştere urbană avantajează periferiile ariilor metropolitane (suburbanizare şi exurbanizare). Se opun astfel bogăţia şi dinamismul periferiilor recente, unde transferurile de activităţi de servicii au însoţit stabilirea populaţiilor înstărite, marii sărăcii din zonele urbane centrale, din mahalalele şi cartierele pericentrale.

ecoregiunea Văii Centrale – predomină asociaţii ierboase dezvoltate pe un teren extrem de fertil; în literatura geografică, această vale mai este numită şi „Serengeti-ul Americii”;

ecoregiunea pădurilor de conifere din munţii Californiei de Nord, dezvoltate în condiţile unui climat mai rece şi mai umed: pădurile din Sierra Nevada (Sequoiadendron giganteum), pădurile litorale (Sequoia sempervirens), cele din Munţii Cascadelor şi din Munţii Klamath-Siskiyon.



Regiunea Californiei de Nord este în general mai puţin populată decât California de Sud. Predomină relieful muntos (Munţii Coastei, Sierra Nevada şi Munţii Cascadelor), cu excepţia unei câmpii litorale înguste şi a Văii Sacramento (care constituie sectorul nordic al Văii Centrale). Climatul este umed în cea mai mare parte a teritoriului, cantitatea de precipitaţii scăzând semnificativ la est de Sierra Nevada. Vegetaţia este bogată în zona de coastă (pădurile pacifice) şi în zona montană (păduri de conifere). Golful San Francisco s-a format ca rezultat al dinamicii plăcilor tectonice din zonă (placa Juan de Fuca şi Placa Americană) şi a principalelor falii – San Andreas la vest şi Hayward la est. Blocul dintre aceste falii a suferit o scufundare şi a dat naştere golfului. Falia San Andreas apare sub forma unei văi în care sunt cantonate lacurile San Andreas (lac natural), Crystal Springs Superior şi Crystal Springs Inferior (ambele artificiale, create prin construcţia unor baraje). Aceste lacuri asigură alimentarea cu apă a oraşului San Francisco (Marin et al., 2005).

Cea mai importantă aglomerare urbană o constituie zona Golfului San Francisco, cu două mari metropole: San Francisco şi Oakland.

San Francisco este al patrulea oraş ca mărime al Statelor Unite (805.235 locuitori în anul 2010), fiind nucleul central al ariei metropolitane din Golful San Francisco, arie ce concentrează o populaţie de circa 7 milioane locuitori. Regiunea golfului a fost locuită încă din preistorie (cu 10.000-20.000 ani în urmă) de o populaţie indigenă numită mai târziu Ohlone („oamenii din vest”) în limba indienilor Miwok. Primii europeni care s-au stabilit în San Francisco au fost spaniolii, în anul 1776. Oraşul s-a dezvoltat foarte repede după anul 1848, când a început Goana după Aur din Vestul American. Din 1848 până în 1849, populația a crescut de la 1.000 locuitori la circa 25.000 locuitori.

La circa 60 km sud de San Francisco se află Silicon Valley, numită astfel deoarece aici se află centrul industriei de high-tech şi al afacerilor în domeniul tehnologiei informaţionale. Silicon Valley este numele regiunii care cuprinde partea de sud a Golfului San Francisco şi sectorul inferior al Văii Santa Clara, având ca nucleu oraşul San Jose, situat aproximativ în centrul Văii Centrale (Valea Soarelui). Denumirea Silicon Valley îi aparține jurnalistului Don C. Hoefler (1971). Silicon se referă la marea concentrare a industriei producătoare de semiconductoare şi alte componente pentru computere (Packard-Bell, Apple Computer), iar Valley – Valea Santa Clara. Termenul poate fi aplicat şi regiunii înconjurătoare în care s-a extins această ramură industrială. Mii de companii de înaltă tehnologie îşi au sediile în Silicon Valley. Printre ele se află: Adobe Systems, Apple Computers, BEA Systems, Hewlett-Packard, Intel, Maxtor, Network Appliance, Sun Microsystems, Symantec, National Semiconductor și Yahoo!.

TEHNOPOLISUL SILICON VALLEY



Universitatea din San Francisco a fost printre primele înfiinţate în SUA (1855). Cartierul Chinezesc este unul dintre cele mai mari din Statele Unite. În anul 1906, un cutremur foarte puternic a devastat oraşul. Se estimează că magnitudinea sa a atins 8,25 grade pe scara Richter. Podurile San Francisco-Oakland Bay şi Golden Gate au fost deschise în anii 1936 şi, respectiv, 1937. San Francisco este uşor de recunoscut după relieful colinar pe care se află situat oraşul. Cele mai cunoscute sunt Nob Hill, Russian Hill şi Telegraph Hill.

San Jose este situat în Silicon Valley. Are 925,000 locuitori (2003), fiind cel mai populat oraş din California de Nord şi al treilea din întregul stat californian, după Los Angeles şi San Diego. Fondat în 1777 (El Pueblo de San José de Guadalupe), a fost prima aşezare din colonia spaniolă din California, de asemenea şi capitala statului începând din 1850. După ce timp de 150 de ani a fost principalul centru agricol din Sunnyvale, expansiunea agresivă în anii 1950-1960 din partea companiilor de high-tech a transformat oraşul într-o comunitate-dormitor pentru Silicon Valley, polarizând apoi afacerile din domeniu. După 1990, oraşul s-a autodeclarat capitala acestei regiuni. Odată cu „explozia” industriei electronice, producătoare în special de computere personale şi circuite integrate, San Jose şi aria înconjurătoare s-au dezvoltat rapid.

Figura 3.5. Evoluţia populaţiei oraşului San Jose între anii 1980-2000

Regiunea Californiei de Sud prezintă particularităţi fizico-geografice distincte faţă de regiunea nordică, situaţie impusă de orientarea culmilor muntoase şi specificul climatului. Sierra Nevada, White Mountains şi o parte din Munţii Coastei au orientare generală paralelă cu litoralul pacific. Excepţia o constituie un sector al Munţilor Coastei (numit Munţii Transversali), cu orientare V-E, datorită unei deformări a faliei San Andreas, de-a lungul căreia s-au ridicat aceşti munţi. Crestele muntoase, în special Sierra Nevada, blochează pătrunderea maselor de aer umed, oceanic, spre regiunile din sud şi sud-est, fapt ce accentuează caracterul arid al climatului. Astfel s-au format deşerturile Sonoran şi

630000

782000

894943

500000

550000

600000

650000

700000

750000

800000

850000

900000

950000

1980 1990 2000

Nr.

locu

ito

ri



Mojave, iar în partea de est Death Valley. Vegetaţia regiunii litorale este cea caracteristică de chaparral. Climatul mediteranean a favorizat prezenţa orhideelor, iar în grădini a pădurilor de camelii. În regiunile aride vegetaţia este reprezentată de unele graminee, cactuşi şi o specie ocrotită, ”Joshua Tree” (Yucca brevifolia), în parcul naţional omonim.

California de Sud cuprinde şi cele mai întinse arii protejate de pe teritoriul statului, în prezenţa parcurilor naţionale Mojave Desert, Death Valley şi Sequoia-Kings Canyon. Cea mai populată zonă este conurbaţia Los Angeles – San Diego – Santa Barbara, situată în regiunea litorală a Californiei de Sud.

Los Angeles constituie o regiune urbană care acoperă peste 10.000 km2 și concentrează 45% din populaţia statului: între Santa Barbara la nord, San Diego la sud şi Palm Springs la est trăiesc peste 16 milioane de locuitori. Sinonim al modernismului, desemnat de unii drept prototip al oraşului viitorului sau al societăţii postindustriale, este organizat după trei elemente esenţiale: casă individuală, policentrism și reţea de comunicaţii fondată pe autostradă şi automobil. Urbanismul orizontal este marca individualismului dominant. Originalitatea sa constă în faptul că habitatul sub formă de pavilioane, care reprezintă două treimi din locuinţe, nu caracterizează numai periferia, ci şi partea centrală a oraşului, atât cartierele sărace (Watts, populat de muncitori negri, sau East LA, populat de latinos), cât şi cartierele bogate (colinele Bel Air, Beverly Hills sau Brentwood). Este cel mai populat oraş al Californiei (3.884.307 locuitori în 2014) şi al doilea în Statele Unite ale Americii, după New York. Aria sa metropolitană cuprinde o populaţie de peste 16.000.000 locuitori. În aglomerarea urbană sunt cuprinse oraşele: Pasadena, Anaheim, Santa Clara, Santa Monica, Santa Ana și Long Beach. Economia metropolei s-a dezvoltat în următoarele direcţii: agricultură, exploatarea şi prelucrarea petrolului, cinematografie, industrie aerospaţială, comerţ internaţional şi turism. Primeşte cel mai mare număr de imigranţi şi este oraşul cu cea mai mare diversitate etnică din lume. De asemenea, este un centru important al cinematografiei, televiziunii şi deţine cele mai mari studiouri de înregistrări.






Nord-Estul American constituie în prezent regiunea cea mai dezvoltată a Statelor Unite ale Americii sub aspect social și economic. Este alcătuit din două regiuni coloniale: New England și Middle Atlantic, care s-au dezvoltat din primele așezări coloniale europene de pe teritoriul SUA, fondate la începutul secolului al XVII-lea. Industria și imigrația masivă au impulsionat emergența principalelor centre, în special din Middle Atlantic.

Principalele centre urbane și ariile metropolitane ale acestora sunt: Boston, New York, Philadelphia, Baltimore și Washington.

Boston s-a impus ca centrul cultural și educațional principal al Noii Anglii și al întregii regiuni de Nord-Est. New York, Philadelphia și Baltimore au concentrat activitățile industriale, iar Washington pe cele politico-administrative ale SUA.

La mijlocul secolului al XX-lea, în acest areal s-a conturat cea mai importantă structură urbană a Americii și totodată a lumii, care a fost denumită megalopolisul Bos-Wash (Boston-Washington). Treptat, aceasta s-a extins spre sud până la Richmond (Virginia), înglobând și alte centre urbane. În prezent cuprinde patru conurbații de bază:

Marele Boston (4,7 milioane locuitori în 2013);

New York City (23,5 mil. loc. în 2013);

Valea Delaware (6,1 mil. loc. în 2010);

Washington-Baltimore (9,3 mil. loc. în 2012).

Care sunt principalele caracteristici ale regiunii de sud a Californiei?



În partea opusă a continentului, pe litoralul pacific, s-a dezvoltat începând de la jumătatea secolului al XIX-lea o regiune mult mai restrânsă ca suprafață, dar la fel de importantă pentru istoria și economia Statelor Unite ale Americii: California. Dominată de un relief predominant muntos (Munții Coastei, Sierra Nevada, Munții Transversali), se caracterizează prin succesiunea unor tipuri variate de climă de la nord către sud, pe măsură ce scade umiditatea: temperat oceanic, subtropical și tropical arid (deșertic).

Se deosebesc două areale urbanizate - de nord și de sud ale Californiei, dominate de centre industriale cu mare influență în Vestul Cordilier: San Francisco, Los Angeles și San Diego. Tendințele moderne ale economiei, axate pe sectorul înaltei tehnologii, a generat noi tipuri de structuri urbane: tehnopolisurile (Silicon Valley).




Principalele centre metropolitane ale regiunii New England sunt: Boston (Massachusetts), Hartford, New Haven (Connecticut) și Portland (Maine). Cea mai mare arie metropolitană este Marele Boston. Regiunea New England formează sectorul nordic al megalopolisului Bos-Rich, o structură urbană complexă care se extinde în lungul litoralului atlantic din nord-estul Statelor Unite ale Americii.


Regiunea de Sud a Californiei se caracterizează prin următoarele trăsături:

Relief predominant muntos, cu lanțuri muntoase paralele (cel mai important este Sierra Nevada);

Prezența unei depresiuni tectonice cu soluri fertile, intens utilizată pentru agricultură (Valea Soarelui);

Climat subtropical, arid și semiarid spre sud, cu vegetație caracteristică de chaparral și asociații xerofile;

Concentrează cel mai mare număr de arii protejate de pe teritoriul statului, îndeosebi parcuri naționale: Joshua Tree, Sequoia-Kings Canyon, Deșertul Mojave, etc.

Conurbația Los Angeles-San Diego-Santa Barbara concentrează 45% din populația statului California;

Industria este bazată pe siderurgie, construcții de mașini, aeronave (Boeing), textile, produse alimentare.




GEOGRAFIA REGIUNILOR AFLATE ÎN CURS DE DEZVOLTARE

Conținut:

Brazilia Africa de Nord (Maghreb)


4.1. Brazilia

Brazilia este cel mai mare stat din America de Sud și totodată din America Latină, având o suprafață de 8.515.767 km2 (IBGE, 2014). Este o federație formată din 22 de state, 4 teritorii federale și un district federal cu capitala la Brasília. Se învecinează cu aproape toate statele Americii de Sud, cu excepția Ecuadorului, iar linia țărmului brazilian al Oceanului Atlantic măsoară 7.491 km (CIA, 2014).

a. Cunoașteți particularitățile fizico-geografice ale regiunilor Amazonia, Podișul Braziliei, Atlas și Sahara;

b. Explicați distribuția și relațiile spațiale dintre principalele centre economice ale Braziliei;

c. Înțelegeți modul în care au fost și sunt gestionate resursele de apă în regiunile cu climat arid și semiarid;

d. Distingeți trăsăturile geografice dominante ale regiunii Africa de Nord.



4.1.1. Unitățile naturale

Teritoriul Braziliei se extinde în cea mai mare parte peste Podișul Braziliei și Câmpia Amazonului, iar la extremități cuprinde porțiuni din Podișul Guianei (N), Câmpia Pampasurilor (S) și Gran Chaco (SV).

Fig. 4.1. Harta fizico-geografică a Braziliei

Podișul Braziliei se suprapune Scutului Brazilian, cea mai veche unitate geostructurală a Americii de Sud (Incze, 1969). Rocile predominante sunt micașisturile și gnaisele, cu numeroase intruziuni granitice. Podișul prezintă o înclinare generală dinspre est către regiunile interioare, consecință a mișcărilor tectonice de ridicare care au afectat scutul în regiunea atlantică. A rezultat astfel în cea mai mare parte a podișului un relief tipic, în care predomină platourile structurale (chapadas) grefate pe roci cristaline. cea mai cunoscută subunitate este Chapada Diamantina. În lungul litoralului atlantic, marginile puternic înălțate ale scutului au fost puternic fragmentate de eroziune, rezultând subregiunea sierrelor (Serra do Mar, S. dos Orgãos, S. de Mantiqueira, Serra d'Espinhaço).



Fig. 4.2. Chapada Diamantina în Podișul Braziliei

În regiunea Golfului Guanabara este caracteristic relieful de tip pâo de açucar (căpățâni de zahăr): mai multe masive muntoase alcătuite din granite şi micaşisturi care domină câmpia litorală îngustă. Modelarea lor a avut loc prin eroziune selectivă, în urma dezagregării micaşisturilor şi a expunerii granitelor aflate dedesubt. Cele mai cunoscute căpăţâni de zahăr sunt Muntele Corcovado şi Pâo de Açucar. În Podișul Mato Grosso au avut loc în Mezozoic erupții puternice, care au generat un platou bazaltic extins.

Fig. 4.3. Subdividziunile Podișului Braziliei

Câmpia Amazonului s-a format pe un sector de scufundare a fundamentului cristalin, acesta fiind acoperit cu o cuvertură groasă de materiale sedimentare de vârstă cretacică și terțiară (formațiunea de Barreiras ajunge la circa 2200 m grosime). Este o câmpie de subsidență activă, în care acumularea de sedimente se manifestă permanent. Altitudinile se mențin sub 50 m pe suprafețe foarte întinse, cauzând inundații frecvente în arealul de răsfirare a brațelor Amazonului și afluenților săi principali.

Climatele și vegetația. Climatul ecuatorial este caracteristic în Câmpia Amazonului. Temperaturile sunt constante, circa 25°-26°C, iar precipitațiile ating în jur de 2000-3000 mm/an. Vegetația dominantă este cea forestieră: pădurea amazoniană sau selva, cu numeroase specii arboricole de esență rară sau endemice: palisandrul (Dalbergia nigra),

PODIȘUL BRAZILIEI (Subdiviziuni):

I. Podișul Braziliei de Nord-Vest II. Podișul Braziliei de Nord-Est III. Podișul Braziliei de Sud-Est IV. Planalto de Mato Grosso V. Podișul Braziliei de Sud



mahonul (Swietenia mahagoni), pernambucul (Caesalpinia echinata), arborele-de-cauciuc (Hevea brasiliensis).

Partea de nord a Podișului Braziliei are un climat subecuatorial. În sezonul umed cad precipitații de circa 15000-2000 mm/an, cu excepția sectorului de nord-est, unde factorul orografic are un rol esențial. Aici precipitațiile nu depășesc 500-1000 mm/an. Vegetația caracteristică este cea de savană, asociațiile fiind numite aici campos (campos cerrados, campos mimosos, campos limpos). În asociațiile de savană se remarcă yerba maté (Ilex paraguariensis) și Araucaria brasiliensis. În nord-est - regiunea numită Sertâo - vegetația tipică este cea de caatinga, cu specii semixerofile.

În sudul podișului apar asociațiile subtropicale de stepă (pampasurile), iar în regiunea litorală predomină pădurile tropicale și mangrovele.

4.1.2. Populația

În anul 2014, populația Braziliei a ajuns la 202.656.788 locuitori, ocupând astfel locul 5 pe Glob. Dacă ne raportăm însă la suprafața enormă a țării, densitatea populației se menține totuși sub medie: 23,7 loc./km2.

Colonizarea Braziliei. A fost populată dinspre est către vest, în etape de fiecare dată acestea având o corespondentă în activitatea majoră a timpului respectiv astfel: perioada trestiei de zahăr (sec. XVII) care s-a remarcat prin introducerea acestei culturi îndeosebi în nord-est, cultură asociată treptat cu altele, suprafaţa cultivată extinzându-se către sud. Urmează perioada mineritului, mai exact a începutului explorării unor resurse de subsol (sec. al XVIII-lea), îndeosebi a aurului şi diamantelor; aceasta se continuă cu perioada cafelei, cauciucului, bumbacului, concomitent cu creşterea intensivă a animalelor şi apoi perioada de industrializare după independenţă.

Tabelul 4.1. Rolul activităților economice în istoria Braziliei

Intervalul Activitatea economică dominantă 1500-1600 - 150-1700 Perioada trestiei de zahăr

1700-1800 Perioada mineritului 1800-1960 Perioada cafelei

(după Demangeot, 1972, cu rectificări)

Structura etnică. Grupurile etnice majore (rasiale) sunt: albi 47,73%, pardo 43,13%, negri 7,61%, asiatici 1,09% și amerindieni 0,43%.



Fig. 4.4. Statele și teritoriile federale ale Braziliei (hartă realizată cu ajutorul resurselor cartografice Natural Earth)

4.1.3. Așezările și economia

Cel mai tipic peisaj al Braziliei atlantice este oferit de regiunea Golfului Guanabara şi a căpăţânilor de zahăr (pão de açucar). Adăpostul oferit de golf a fost ideal pentru întemeierea unei aşezări, care a devenit până în secolul al XX-lea cel mai cunoscut oraş din Brazilia: Rio de Janeiro. Alături de São Paulo, care este cel mai populat centru urban, el face parte din categoria oraşelor supraurbanizate (Timberlake, 1987). În cadrul unor astfel de oraşe există diferenţe mari între economia formală şi cea informală, între mediul urban şi zona rurală şi, nu în ultimul rând, între diferitele grupuri sociale. Megalopolisul brazilian se concentrează în jurul a trei mari oraşe: São Paulo – Rio de Janeiro – Belo Horizonte, capitale ale statelor São Paulo, Rio, respectiv Minas Gerais (Statul de Aur). São Paulo este cel mai mare dintre cei trei poli de concentrare a populaţiei. Având peste 19 milioane de locuitori, este cel mai populat oraş din America de Sud şi totodată din întreaga emisferă sudică. De remarcat este contrastul dintre centrele moderne (CBD sau Central Business District) și suburbiile aglomerate și insalubre numite favelas. Rocinha din Rio de Janeiro este cea mai mare favela din Brazilia.

Megalopolisul Brazilian

RIO DE JANEIRO SÃO PAULO

BELO HORIZONTE



Rio de Janeiro este al 2-lea oraş al Braziliei (a fost capitala Braziliei timp de 200 de ani), capitala statului omonim şi are 6,45 milioane locuitori (12,1 milioane locuitori în aria metropolitană) (IBGE, 2013). Are importante funcţii portuare, comerciale, industriale (automobile, nave, prelucrarea petrolului, textile, produse chimice (cauciuc), bunuri metalice, pielărie-încălţăminte, celuloză şi hârtie) şi turistice (plaja Copacabana, Carnavalul de la Rio). În jur se află următoarele suburbii:

Petropolis a fost fondată în 1845 de imigranţi bavarezi; are circa 286.000 locuitori; este un oraş în stil elveţian, aşezat pe o colină la nord de Rio de Janeiro; a fost reşedinţa de vară a ultimului împărat al Braziliei (Pedro al II-lea); principalele atracţii ale oraşului sunt: Palatul de Cristal, Catedrala Gotică și Muzeul Imperial;

Nova Iguaçu este situat în nord-vestul oraşului Rio de Janeiro; are funcţie industrială: alimentară, produse chimice şi farmaceutice; în împrejurimi se cultivă livezi de portocali;

Niterói are circa 382.000 locuitori şi a fost fondată în 1671; are funcţie rezidenţială, industrială (construcţii şi reparaţii de nave, produse farmaceutice).

São Paulo este cel mai mare oraş din Brazilia (11,9 milioane locuitori, respectivi 20,3 milioane în aglomerarea urbană) şi din America de Sud (a treia metropolă din lume ca mărime, după Tokyo și Jakarta). Este considerat capitala multiculturalității mondiale, concentrând cea mai mare populație de etnici italieni, spanioli, portughezi, japonezi, libanezi și arabi care trăiesc în afara granițelor țărilor lor. São Paulo este capitala statului cu acelaşi nume; oraşul este modern, situat pe râul Tietê, ce domină un vast hinterland; principalele sale funcţii sunt:

a. industrială (siderurgie, automobile, prelucrarea petrolului, electronice-computere, cauciuc, textile, mobilă, produse alimentare, materiale de construcţie);

b. comercială: prin portul Santos (64 km sud-est) se realizează un intens trafic comercial;

c. financiar-bancară.

În secolul al-XVII-lea devine o bază de penetrare spre interior a expediţionarilor; oraşul rămâne un minor centru comercial pentru trestia de zahăr până în 1880 când se cultivă pe suprafeţe mari cafeaua, ceea ce determină un aflux de imigranţi europeni. Oraşul deţine circa 30 de parcuri urbane, totalizând 15 milioane m2 de teren verde; cel mai renumit este Ibirapuera şi este considerat „Plămânul oraşului São Paulo”.

Belo Horizonte este capitala statului Minas Gerais, cel mai bogat stat brazilian. Planificarea urbană a avut în vedere modelul capitalei SUA, Washington, D.C. Populația este de 2,5 milioane locuitori, respectiv 5,2 milioane în aria metropolitană (IBGE, 2013). Belo Horizonte face parte



din conurbația supranumită ”Valea Oțelului”: Belo Horizonte-Uberlândia-Uberaba. Sectorul industrial este puternic dezvoltat, mai ales ramurile siderurgie și metalurgie (consecință a bogăției minereurilor feroase). Constituie un centru de procesare și distribuție a produselor miniere și agricole, pe care se bazează economia statului Minas Gerais. Principalele categorii de produse sunt: oțelul, automobilele și textilele. Cercetările în domeniul biotehnologiei, în special pentru combustibili biodiesel, l-au consacrat la nivel mondial. O serie de oraşe importante, vechi centre comerciale încă din secolul al XVI-lea, completează peisajul urban atlantic al Braziliei. Ele se concentrează în Regiunile de Nord-Est, de Sud-Est şi de Sud, remarcate fiind (de la nord spre sud): Belem, Macapa, Fortaleza, Natal, Recife, San Salvador, iar la sud de São Paulo - Pôrto Alegre.

Agricultura reprezintă o componentă extrem de importantă a economiei braziliene. Cu toate progresele tehnologice înregistrate, încă există regiuni în care agricultura și-a păstrat caracteristicile ancestrale. În Amazonia se mai practică tehnica slash-and-burn sau agricultura itinerantă de subzistență. de asemenea, tipul extensiv este destul de des întâlnit, în opoziție cu cel intensiv, comercial. Agricultura comercială se axează pe culturi în benzi, corespunzătoare regiunilor climatice (Tabelul 4.2).

Tabelul 4.2. Regionarea agricolă a Braziliei

Nr. Relief și climat Tipuri de culturi agricole

1 Câmpia cu climă tropicală Banane, citrice, legume, tutun, manioc, cafea, cacao, orez, trestie-de-zahăr, leguminoase, etc.

2 Regiunea nordică a Podișului Braziliei, cu climat subecuatorial

Cacao, cafea, bumbac, trestie-de-zahăr, arahide, citrice, soia, porumb.

3 Regiunea sudică a Podișului Braziliei, cu climat subtropical

Cereale (grâu, porumb, orez), viță-de-vie, tutun, soia.

4 Sudul extrem (Pampas) Creșterea animalelor: bovine, porcine; pescuit.

Produse agricole de bază (în procente - ponderea din totalul mondial; sursa: US Department of Agriculture):

suc de portocale (82%)

boabe de soia (38%)

lapte de soia (34%)

zahăr (29%)

carne de pui (29%)

cafea (29%)

ulei de soia (28%)

tutun (23%)

carne de vită (20%)



În ansamblu, economia Braziliei se bazează pe exportul de materii prime și produse semifinite (cu valoare scăzută) și pe importul de produse prelucrate (cu valoare de piață ridicată), ceea ce înclină balanța economică mai mult spre deficit.

Brazilia: Diferențieri regionale

Din punct de vedere geografic, teritoriul Braziliei este compus din șase regiuni (Clawson et al., 2006):

1. Regiunea São Paulo 2. Regiunea de Nord 3. Regiunea Central-Vestică 4. Regiunea de Nord-Est 5. Regiunea de Est 6. Regiunea de Sud

Regiunea São Paulo este cea mai dezvoltată din punct de vedere economic. Aici se produc circa 2/3 din bunurile industriale naționale (aproape toate autovehiculele din Brazilia, materiale de construcție, textile, încălțăminte, hârtie, cafea, produse farmaceutice și electronice). Industria extractivă și prelucrătoare este foarte bine dezvoltată: rafinarea petrolului, petrochimia și producția de oțel. Regiunea se caracterizează printr-o urbanizare rapidă, impulsionată de creșterea în salturi a numărului populației în perioada 1940-1990. Producția agricolă este de asemenea la nivel de vârf, centralizată în ferme tehnologizate: cafea, soia, bumbac, trestie-de-zahăr, arahide, orez și creșterea animalelor (vite).

Regiunea de Sud se remarcă prin specificul economic și arhitectural determinat de imigranții italieni și germani care s-au stabilit aici în număr mare în decursul secolului al XIX-lea. Agricultura este activitatea dominantă, cu creșterea animalelor (porcine) în rândul comunităților germane și cea a viței-de-vie în zonele locuite de etnicii italieni. În zona de coastă sunt centrele industriale Pôrto Alegre și Curitiba (mai ales subramuri ale industriei alimentare).

Regiunea de Est cuprinde aria metropolitană a orașului Rio de Janeiro și un număr apreciabil de centre industriale bine dezvoltate. Activități diferite au caracterizat succesiv regiunea: epoca trestiei-de-zahăr, ”Goana după Aur” (și diamante în cazul Braziliei), urmând culturile tradiționale de cafea, orez și citrice (Clawson et al., 2006). Agricultura și mineritul constituie de altfel preocupările economice de bază ale populației. O mare parte a terenurilor sunt destinate pășunatului pentru creșterea animalelor. Industria extractivă și prelucrătoare se realizează în cadrul așa-numitului Triunghi Mineral. Se exploatează în primul rând

Cea mai dezvoltată regiune a Braziliei

Specific agricol, dar și

centre industriale

mari

Estul puternic industrializat: Rio de Janeiro

Triunghiul Mineral



minereu de fier, dar și aur, diamante, pietre prețioase și semiprețioase, mangan, crom, molibden, nichel și tungsten.

Regiunea de Nord-Est a constituit centrul cultural al țării vreme de câteva secole, rezultat al colonizării timpurii și a dezvoltării economice pe baza extinderii plantațiilor de trestie-de-zahăr. Sclavagismul a jucat un rol important în stabilirea matricei etnice și culturale a regiunii. În prezent, depopularea și sărăcia au atins cote destul de înalte. Comunitățile umane sunt mai frecvente în regiunea interioară numită ”sertão”, iar pe litoral sunt trei orașe mari, a căror populație depășește 2 milioane de locuitori: Recife, Salvador și Fortaleza.

Regiunea Central-Vestică se extinde în centrul Podișului Braziliei, are un relief în general monoton, cu platouri netede și suprafețe ușor rotunjite. Aici se află capitala Brasília, cel mai nou oraș al țării, întemeiat în anii 1960 departe de orașele tradiționale din regiunea litorală. Scopul a fost încurajarea populării regiunii interioare a Braziliei și stabilirea unui echilibru policentric în cadrul rețelei urbane. Activitățile dominante sunt tot agricultura și mineritul, dar se constată extinderea rețelei de căi rutiere spre interior și dezvoltarea unor noi centre urbane (Goiânia). Agricultura mecanizată pentru grâu și soia se practică extensiv, cu oarecare rezultate.

Regiunea de Nord corespunde în cea mai mare parte câmpiei inundabile a Amazonului. Încercările de extindere a terenurilor agricole prin defrișări și monoculturi au eșuat, în principal din cauza solurilor lateritice sărace în nutrienți. Totuși, activitățile agroforestiere rămân dominante, iar la Carajás, în sud, a fost dezvoltat cel mai mare district de exploatare a resurselor minerale (fier, bauxită, hematit, mangan, cupru și nichel). Principalele centre urbane sunt Manaus și Belém. Lucrările la autostrada Transamazonian au fost sortite eșecului, din cauza deteriorării constante ca urmare a condițiilor climatice improprii și a insuficienței fondurilor de întreținere. Cu toate acestea, au fost demarate noi proiecte, al căror unic rezultat l-a constituit perturbarea ecosistemelor amazoniene. Agricultura de subzistență practicată de unele triburi de amerindieni constituie o caracteristică a regiunii.

Regiune săracă, slab populată, cu

agricultură de subzistență

Regiune defavorizată: depopulare,

peisaje degradate

Regiune expansivă: urbanizare, agricultură mecanizată



4.2. Africa de Nord (Maghreb)

Maghrebul reprezintă o uniune geopolitică realizată la 17 februarie 1989 de către statele din nord-vestul Africii: Maroc, Algeria, Tunisia, Libia și Mauritania (5 state membre), în scopul unificării forțelor pe plan economic și politic (Tamburini, 2008).

4.2.1. Unitățile naturale Teritoriul Africii de Nord corespunde unor mari unități naturale, ale căror limite geomorfologice și bioclimatice sunt foarte bine individualizate: Regiunea Atlas și Sahara.

Regiunea Atlas (Berberia) se întinde pe o suprafaţă de circa 925.000 km2, fiind limitată la vest de Oceanul Atlantic, la nord de Marea Mediterană, iar la est de Golful Sirta Mică (Golful Gabés). Limita sudică (faţă de Sahara) se trasează la marginea sudică a Munţilor Atlas, de la Oceanul Atlantic în lungul uedului Dra'a, la poalele Atlasului Saharian şi apoi prin regiunea chotturilor Melrhir şi Djerid (Tunisia), până la Golful Gabés.

Figura 4.5. Unitățile de relief ale Regiunii Atlas

Regiunea Atlas prezintă o structură geologică şi caractere fizico-geografice ce o apropie mai mult de Europa decât de Africa. Sistemul orografic al Atlasului se diferenţiază net de masa tabulară africană din sud, corespunzătoare unităţii scutului african. Dar, sub raport climatic şi al întregului peisaj determinat de aceasta, Regiunea Atlas poate fi înfăţişată ca o zonă de tranziţie, uneori mai bruscă, alteori gradată, în funcţie de relief, de la zona tipic mediteraneană din partea de nord, la



deşert. Structurile alpine, caracteristice Europei de Sud, sunt strâns îmbinate cu cele de tip african: blocuri cristaline reprezentând vechi structuri hercinice sau precambriene au fost integrate masei depozitelor sedimentare mai recente, supuse ulterior cutărilor şi mişcărilor verticale. Unele, datorită durităţii lor conferă masivelor muntoase altitudinile cele mai mari (peste 3500- 4000 m), iar altele constituie platouri înclinate cuprinse între şirurile de munţi cutaţi.

Lanțurile muntoase au o direcţie VSV – ENE și însumează o lungime de peste 2000 km. Sunt dispuse pe două şiruri principale paralele, unul nordic şi altul sudic:

1) Catenele nordice se desfăşoară în lungul litoralului mediteranean, începând din dreptul Strâmtorii Gibraltar cu Munţii Rif, continuând cu Atlasul Tellian până la Capul Blanc;

2) Catenele sudice formează un sistem mai complicat, datorită amalgamului muntos din vest, care se înalţă în partea sudică a Marocului, format din trei şiruri paralele: Atlasul Mijlociu, Atlasul Înalt şi Antiatlasul, continuând apoi către est cu Atlasul Saharian.

Atlasul Tellian și Atlasul Saharian se unesc în partea estică, pe teritoriul Tunisiei, formând un singur lanţ muntos cu altitudini medii și joase (1000-1500 m): Tellul Tunisian.

Figura 4.6. Masivele calcaroase din Atlasul Saharian

Platourile interioare sunt vechi structuri hercinice cuprinse în cutările alpine. ele s-au păstrat ca blocuri rigide mai coborâte decât unitățile montane limitrofe (Gârbacea, 1964). Sunt denumite mesete: Meseta Marocană și Meseta Algeriană (Oraneză) sau Podişul Chotturilor. În Tunisia, chotturile ocupă șirul depresiunilor tectonice formate la contactul dintre Tell și Sahara: Melrhir și El Djerid.



Tranziția către Sahara se realizează prin intermediul Regiunii Presahariene, formată din Munții Antiatlas și Provincia oazelor. Aliniamentul oazelor subliniază regiunea piemontană în care este cantonată pânza freatică, având o importanță vitală pentru comunitățile umane locale (Figuig, Laghouat, Biskra, Douz, Tozeur).

Sahara este cel mai mare deșert tropical de pe Glob (peste 9,4 mil. km2). Scutul african constituie fundamentul geostructural, fiind acoperit de formaţiuni în cea mai mare parte continentale acumulate pe grosimi mari (Shaw, 1997). Calcarele cretacice și terțiare formate în mediu marin în perioada în care Sahara a funcționat ca platformă ocupă suprafețe întinse în Egipt, Tunisia și Algeria, mai puțin în Libia.

Relieful deşertic a rezultat în urma dezagregării mecanice. Diferenţele accentuate dintre încălzirea diurnă a suprafeţei rocilor şi răcirea din timpul nopţii contribuie la dezagregarea acestora. Acţiunea vânturilor alizee se reflectă asupra întinderilor de nisip. Modelarea se manifestă şi prin deflaţie sau coraziune, dar importante sunt acţiunile de transport şi depunere. Agenţii hidrografici au generat forme precum: câmpii de acumulare, glacisuri, pedimente, organisme torenţiale, ueduri care s-au format în urma proceselor de scurgere din pleistocen. Scurgerea actuală are un rol major în modelarea reliefului acestora datorită manifestărilor sale deosebit de violente.

Unităţile de relief ale Saharei:

Masive muntoase formate din cristalin şi intruziuni granitice: Ahaggar, Tibesti, Adrar des Iforas, Aïr; soclul ridicat apare şi în Dorsala Regueibat (Mauritană), care se termină spre est cu masivul El Eglab;

Podişuri structurale cu relief monoclinal formate din sedimentar paleozoic, caracteristice mai ales Saharei Centrale (Ahenet, Mouydir, Ennedi, Tummo), dar şi celei Occidentale (Tassili des Ajjer, Tassili des Ahaggar, Tassili tan Adrar – care sunt dispuse circular în jurul masivelor cristaline); sunt denumite hamade (lb. arabă) sau tassili (lb. berberă).

Podişuri vulcanice (Harrudj şi Gebel Soda) în nordul Libiei;

Podişuri monoclinale formate pe calcare mezozoice: Tademaït, Hamada de Tinrhert, Hamada el Homra;

Podişuri terţiare calcaroase (Cyrenaica – sub 500 m altitudine);

Depresiuni largi în care s-au acumulat mari cantităţi de nisip (ergurile): Iguidi, Chech, Ourane, Marele Erg Occidental, Marele Erg Oriental, Erg Issaouan, Erg Murzuch;

Depresiuni joase, sub nivelul mării (Depresiunea Qattara la -133 m, în nordul Libiei şi al Egiptului; Depresiunea Kharga). Sunt frecvente izvoarele care au favorizat stabilirea aşezărilor permanente.



În ansamblu, în Africa de Nord altitudinea reliefului este mai joasă decât în Africa Subsahariană. Aici predomină marile bazine de sedimentare și câmpurile de dune, iar regiunile înalte au aspect insular (Munții Ahaggar și Tibesti, Platourile Aïr și Darfur).

Rețeaua hidrografică a Africii de Nord este sumară, formată din râuri puține și scurte care se găsesc doar în Regiunea Atlas. Evaporaţia puternică şi absența ploilor în timpul verii au dus la transformarea văilor râurilor în ueduri, seci în cea mai mare parte a anului, având un regim tipic torenţial. Uedul Dra'a, care delimitează la sud Antiatlasul, este cel mai mare ued din Africa de Nord (are o lungime de peste 1000 km). Dintre râurile cu ape permanente, mai mari sunt Moulouya, Chélif, Sébou și Oum er R’bia. În bazinele endoreice s-au format chotturi - depresiuni extrem de plate acoperite cu cruste groase de săruri, care în timpul sezonului ploios se transformă în lacuri cu adâncimi reduse.

Figura 4.7. Uedul Dra'a

Tipurile de climă dominante: a) Climat subtropical, mediteranean în Regiunea Atlas (Csa); b) Climat tropical arid în Sahara (BWh).

Izohietele de 125 mm și 250 mm delimitează teritoriul Saharei la nord față de Regiunea Atlas, respectiv la sud față de Sahel.

hamada (platouri golașe pe care se manifestă deflația);

regul (câmpii pietroase, de acumulare a materialelor torențiale);

ergul (câmpuri de dune întinse care acoperă marile bazine depresionare);

se adaugă formele secundare: ueduri, chotturi (sebkhas) și yardanguri.

FORME DE RELIEF

ÎN SAHARA



Vegetația caracteristică a Regiunii Atlas este formată din: păduri subtropicale de stejar semperviriscent (Quercus ilex, Q. suber), pin (Pinus halepensis) și cedru (Cedrus libani); asociații arbustive secundare (garriga), dezvoltate pe locul pădurilor defrișate; asociații de stepă subtropicală cu iarba alfa (Stipa tenacissima) și gigifa (Ziziphus lotus). În Sahara vegetația este extrem de săracă. Predomină specii de Acacia, Salicornia și Aristida, iar pe nisipuri crește Cornulaca monocantha. Se remarcă endemitele din regiunea platourilor centrale: chiparosul saharian (Cupressus dupreziana) și măslinul saharian (Olea laperrini).

Fauna este reprezentată de feneci (Vulpes zerda), dromaderi (Camelus dromedarius), antilope addax (Addax nasomaculatus), ghepardul saharian (Acinonyx jubatus hecki). Ultimele două specii se află pe lista roșie a IUCN2, fiind considerate ca fiind amenințate critic cu dispariția.

4.2.2. Populația și așezările

Statele maghrebiene au o populație totală de 92.517.056 locuitori (estimare 2013). Densitatea variază de la 73,1 loc./km2 în cazul Marocului la 3,2 loc./km2 în Libia.

Cele mai importante grupuri etnice native ale Marocului şi Algeriei sunt berberii şi tuaregii, cărora li s-au suprapus în decursul istoriei elementele civilizaţiei islamice şi ale colonialismului francez. În mileniul I î.H., fenicienii au întemeiat pe coastele Africii de Nord câteva colonii comerciale: Cartagina, Utica, Hadrumetum, Kerkouane. Dintre acestea s-a remarcat Cartagina, care a supus triburile libiene înconjurătoare. Odată cu prăbuşirea Cartaginei (în anul 146 î.H.) şi cucerirea posesiunilor ei de către romani, ambele regate libiene şi-au pierdut independenţa. Treptat, în izvoarele latine menţiunile despre libieni şi numidieni devin tot mai rare; populaţia băştinaşă din Africa de Nord capătă numele de mauri, iar după apariţia arabilor, de berberi.

Arabii, care au cucerit teritoriul Africii de Nord începând din secolul al VII-lea (632 d.H.), au lăsat urme adânci în istoria ţărilor din Regiunea Atlas. În secolul al XIII-lea, în Africa de Nord s-au constituit trei state feudale (ale căror frontiere coincideau, în linii mari, cu actuala împărţire a Maghrebului în Maroc, Algeria şi Tunisia): Marinid, Zaianid şi Hafsid. Ele s-au menţinut până în secolul al XVI-lea, când cea mai mare parte a Maghrebului a fost cucerită de turci.

Perioada colonială a debutat cu interesul Franței pentru teritoriul algerian, pe care l-a acaparat în 1830. Treptat, între 1860 și 1890 se definesc granițele coloniilor, împărțite între marile puteri europene. Hotărâtoare în acest sens este Conferința de la Berlin din 1884. Printre

2 Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii

COLONIALISMUL



alte posesiuni, Franța devine suveranul teritoriilor maghrebiene, în timp ce Marea Britanie domină estul Africii de Nord (Hârjoabă & Rusu, 1995).

Incursiunile timpurii ale Spaniei în nordul Marocului pot fi atribuite cu greu unei dominații de tip colonial. Posesiunile sale erau limitate la cele două exclave mediteraneene - Ceuta și Melilla - care au avut permanent un rol strategic, iar în perioada contemporană au servit drept porți de emigrare către Europa pentru sute de mii de persoane (De Blij & Muller, 2005). Teritoriul Saharei Occidentale a devenit posesiune spaniolă în anul 1881. În 1970 Spania a început procesul de decolonizare, cu intenția de a sprijini viitorul stat (dominat de populația sahrawi) în obținerea independenței (Arieff, 2014). A întâmpinat însă opoziția Marocului și a Mauritaniei, care au ridicat pretenții teritoriale. Se discută însă despre declararea sa ca regiune autonomă, ceea ce ar reprezenta un pas înainte spre independență.

În prezent, grupurile berbere sunt distribuite heterogen pe teritoriul Africii de Nord: în nordul Marocului trăiesc triburile rifilor (circa 450.000 locuitori), în Marocul central – beraberii şi zenaga (20.000 locuitori), în partea de vest a Atlasului Înalt şi a Antiatlasului – triburile sloh (1,2 milioane locuitori), iar în Algeria – kabylii (1 milion de locuitori). Aceste zone muntoase (Kabylia în Atlasul Tellian şi Djebel Aurés în Atlasul Saharian) au devenit primele regiuni controlate de armata de eliberare în timpul războiului de aproape opt ani (1954-1962), sfârşit cu obţinerea independenţei Algeriei. Din Sahara Centrală până în regiunea cursului mijlociu al Nigerului duc o viaţă nomadă tuaregii (450.000).

Fig. 4.8. Distribuția berberilor în Africa de Nord

TRIBURILE BERBERE:

rifi beraberi zenaga

sloh kabyli

tuaregi



Așezările urbane sunt concentrate în regiunea litorală, însă există și câteva orașe interioare cu funcție industrială, bazată pe extracția minereurilor de subsol. În Sahara, așezările s-au format în jurul oazelor și au ajuns să fie identificate cu acestea. Există numeroase centre care și-au reorientat economia către turism, o sursă de venituri consistente, dar nesigură în condițiile instabilității ideologice și insecurității persoanei din statele islamice maghrebiene.

Casablanca este cel mai mare oraș și totodată port al Maghrebului (3,5 milioane locuitori). Este dominat de arhitectura colonială franceză și de cea islamică veche, cu numeroase geamii din secolele XIV-XV. În nordul orașului se conturează zona modernă, construcțiile multietajate fiind proprietatea marilor concerne americane și franceze. Rabat este capitala Marocului. Orașe importante, cu tradiții, cultură și economie vibrantă, sunt Marrakech și Fes. Agadâr şi Tanger sunt două porturi importante pentru cabotaj (transport de coastă) şi centre de construcţie a navelor; în rest cele mai multe centre sunt mici şi se bazează pe exploatarea resurselor de subsol şi centre ale industriei alimentare.

Tabelul 4.4. Populația statelor și capitalelor maghrebiene

Statul Nr.

locuitori Capitala (nr. locuitori) Alte orașe

Maroc 33.250.000 Rabat (620.000) Casablanca, Fes, Agadâr Marrakech, Tanger,

Algeria 38.700.000 Alger (4.988.145) Oran, Setif, Blida, Constantine

Tunisia 10.982.754 Tunis (728.453) Sfax, Sousse, Kairouan, Gabes, Gafsa, Bizerte

Libia 6.244.174 Tripoli (2.127.000) Tripoli, Benghazi Mauritania 3.537.378 Nouakchott (958.400) Nouakchott,

Nouadhibou

În zona algeriană, oraşul care polarizează litoralul de la Marea Mediterană este capitala Alger, cu aproape 5 milioane locuitori. Este o veche aşezare feniciană, denumită în antichitate Icosium. Arhitectura are un stil eclectic, de amestec între cea europeană de tip colonial, tradiţională maură şi cea modernă de-a lungul litoralului. Atracţia o reprezintă piaţă de bazaruri, cetatea romană, portul antic, Marea Moschee şi muzeele numeroase de artă islamică. Oran este un oraş industrializat (“oraş-dormitor” pentru centrul industrial de la Arzew), înconjurat de staţiuni balneare folosite la 50% din capacitate. De remarcat sunt Mostaganem, Sidi’bel sau Tlemencen. Metropola din Estul Algeriei o reprezintă oraşul Constantine, fondat în secolul IV î.e.n. de către romani, fiind la acea dată capitala provinciei Numidia şi Lybia. Cea mai mare atracţie o reprezintă acropolea, cetatea Rummel şi multitudinea minaretelor.



În Tunisia se individualizează trei regiuni: Tellul, Regiunea centrală a chotturilor și Sahara. Nordul este dominat de capitala Tunis, centrul polarizator al populației și economiei. Anticul oraș Cartagina formează acum cea mai mare și modernă suburbie a Tunisului, fiind o zonă cu funcții rezidențiale, recreative și cultural-științifice (campus universitar). La sud, Kairouan este considerat cel mai mare centru de pelerinaj musulman din Africa de Nord și al doilea din lumea islamică după Mecca.

În centru, oazele presahariene Douz, Tozeur și Gabes sunt cele mai importante așezări. Spre sud, teritoriul Saharei este dominat de satele berbere (Matmata, Chenini, Tataouine, Ouled Soltane).

Fig. 4.9. Regionarea complexă a Tunisiei (Tîrlă, 2009)

Libia are un cadru natural defavorizant sub aspectul utilizării terenurilor, deșertul fiind dominant. Cele trei mari regiuni care îi compun teritoriul sunt: Tripolitania, Cyrenaica și Fezzan. Populația se concentrează în orașele litorale, dintre care cele mai mari sunt capitala Tripoli (în Tripolitania occidentală) și Benghazi (în Cyrenaica orientală).

Teritoriul Mauritaniei este deșertic în proporție de 90%; prin urmare așezările mai importante se concentrează în sud, unde precipitațiile sunt mai ridicate. Capitala Nouakchott, situată pe litoralul atlantic, este orașul cel mai important (peste 2 milioane locuitori).



4.2.3. Diferențieri economice

Economia Africii de Nord este subordonată condițiilor naturale care au impus diferențierea a două mari regiuni: Atlasul și Sahara. Elementul comun îl constituie dominarea sectorului agricol în ponderea economiei regionale. În Regiunea Atlas, predominant muntoasă, agricultura este dualistă, axată în parte pe producția de export, iar pe de altă parte pe agricultura de subzistență. Industria s-a dezvoltat în ultimele decenii ca urmare a exploatării resurselor de subsol și adeschiderii unor puncte de lucru importante de către mari concerne internaționale.

În Sahara se diferențiază două tipuri de economie: sedentară a oazelor și nomadă (caravanieră).

Agricultura statelor Maghrebului nu poate fi susținută fără implementarea unor sisteme eficiente de management al apei. Climatul arid din majoritatea subregiunilor și cel semiarid din nord constituie bariere care nu pot fi depășite fără intervenții tehnologice și financiare. Doar litoralul atlantic și cel mediteranean vestic beneficiază de un climat mai blând, cu precipitații suficiente pentru agricultura subtropicală.

Predomină anumite tipuri de sisteme agricole, care nu implică neapărat amplasarea unor instalații pentru irigare, ci construirea unor sisteme tradiționale complexe menite să capteze și să dirijeze apa către terenurile cultivate. În Algeria este destul de întâlnit sistemul foggara, care presupune captarea apei freatice și dirijarea prin canale subterane sau deschise către terenurile agricole. În Tunisia, amenajările se realizează în funcție de pretabilitatea terenului și se disting trei tipuri principale: 1) meskat-mankaa; 2) jessour; 3) canale de tip seguias.

În statele Maghrebului, agricultura urmează două direcții de dezvoltare: agricultura tradițională de subzistență (Rusu, 2007) și plantațiile specializate pentru export. În Maroc se cultivă citrice, curmali, orz, floarea soarelui, viţă-de-vie, migdali și piersici.

În Algeria agricultura se practică mai mult în oaze şi pe coasta mediteraneeană: viţă-de-vie, migdali, rodii, caişi, legume şi zarzavaturi; în zona Kabyliei se cultivă cereale şi se practică zootehnia. Alte culturi: orz, grâu, sfeclă de zahăr, măslini, cartof, etc.

Tunisia are ca principale produse agricole de export cerealele (grâu), măslinele și lâna de ovine. Deține locul I în Africa de Nord la exportul de

Meskat – mankaa (sisteme de terase pentru captarea apei meteorice – implică amenajarea versanţilor);

Jessour (amenajări pe văile montane şi colinare); Captarea apei freatice (în oaze şi în câmpiile litorale).

AGRICULTURA



măsline, înaintea Marocului, Algeriei și Egiptului (Tabelul 4.5). Plantațiile de măslini și viță-de-vie sunt concentrate în regiunea de nord (Tellul Tunisian). Alte produse: curmale, citrice, vin, tomate, migdale.

Tabelul 4.5. Producția de măsline în țările Maghrebului

Țara Producția (tone/an) Suprafața cultivată (ha)

TTuunniissiiaa 500.000 1.500.000 MMaarroocc 470.000 550.000 AAllggeerriiaa 300.000 178.000

Creșterea animalelor este o activitate care și-a păstrat tradițiile ancestrale, frecvent cu caracter rudimentar. Se cresc mai ales ovine și caprine, în condiții de subzistență și transhumanță.

Agricultura oazelor este condiționată aproape exclusiv de existența curmalului (Phoenix dactylifera), care furnizează cantități însemnate de fructe. Pe lângă aceasta, în oaze este caracteristică etajarea culturilor agricole. Plantațiile de curmal realizează adevărate umbrare care susțin pomicultura (cireși, piersici, citrice, etc.), legumicultura și cerealicultura, altminteri imposibil de practicat sub soarele arzător al Saharei. Totuși, eficiența producției în oaze nu poate fi susținută fără implementarea unor tehnici de irigare rațională a culturilor (Omrani & Ouessar, 2009).

Triburile nomade care desfășoară comerțul tradițional transsaharian (în special tuaregii) realizează în prezent schimburi între comunitățile sudice (e.g. Agadez-Bilma). Principalul produs comercial este sarea.

Industria marocană este concentrată în marile porturi, mai ales în oraşul Casablanca, care concentrează circa 50% din potenţialul industrial al ţării: construcţii de maşini (şantier naval), textile, metalurgie pe baza materiei prime din sudul ţării, industrie alimentară, chimică, electrotehnică etc. Alte centre importante ale industriei chimice şi montaj autovehicule se găsesc la Fes, Kenitra și Mohammedia. În Rabat se remarcă o puternică industrie tradiţională din produse de marochinărie şi pielărie.

În Algeria, domeniul prioritar îl constituie cel petrolier, principalele exploatări aflându-se în special în sudul ţării (Hassi Messaoud, Zarzaitine, In Amenas, Tindouf, etc.). De asemenea se exploatează şi minereuri de fier, plumb şi zinc, recent descoperite. Se conturează trei areale industriale importante:

1) regiunea Constantine-Annaba–Skikda cu petrochimie, siderurgie textilă, industrie alimentară;

2) Alger, capitala ţării, cu o intensă activitate portuară; 3) Regiunea Oran-Arzew cu petrochimie, materiale de construcţii,

porţelan, pielărie.

INDUSTRIA



Industria Tunisiei se bazează pe confecționarea de textile și pielărie, producția de componente auto și utilaje electrice. Turismul contribuie cu 7% din PIB. Extracția și prelucrarea minereurilor (mai ales fosfați, la Gafsa și săruri în Chottul El Djerid) constituie de asemenea o ramură importantă, alături de rafinarea petrolului. Principalul partener comercial al Tunisiei este Uniunea Europeană.

Întrucât agricultura este aproape imposibil de practicat într-un sistem centralizat național, din cauza lipsei apei și investițiilor, economia Libiei se bazează aproape exclusiv pe extracția și distribuția hidrocarburilor, care se găsesc din belșug în subsolul său. Câmpul petrolier imens care se extinde la sud de Benghazi este conectat printr-o rețea impresionantă de conducte de terminalele din regiunea de coastă. Legătura cu districtul Fezzan (SV) și oaza Kufra (SE) se realizează prin intermediul unei căi rutiere importante (De Blij & Muller, 2005).

Resursele Mauritaniei sunt variate și consistente: minereuri de fier, cupru, aur, diamante, fosfați, gips, petrol, pește. Cu toate acestea, PIB-ul pe cap de locuitor este unul dintre cele mai scăzute din Africa. Un procent însemnat din populație depinde dramatic de agricultura de subzistență, mai ales creșterea animalelor (nomazi și seminomazi). Descoperirea petrolului în anul 2001 în largul coastei atlantice a inclus Mauritania pe lista noilor veniți în domeniul exploatării hidrocarburilor. Deșertificarea este una dintre problemele care afectează direct țara, iar gestionarea defectuoasă a fondurilor financiare a cauzat creșterea datoriei externe.

În Africa de Nord se individualizează câteva axe urban-economice majore. Cea mai importantă este axa sublitorală, care unește toate marile centre de pe litoralul mediteranean și vest-atlantic: Cairo, Benghazi, Tripoli, Gabes, Sfax, Tunis, Oran, Alger, Rabat, Nouakchott și Dakar.

Rutele comerciale tradiționale, utilizate de caravanele care traversau în trecut deșertul de la nord spre sud, au fost în mare parte abandonate, iar altele sunt incluse în ample proiecte de modernizare (Aur et al., 2013). Trei magistrale transsahariene sunt parțial asfaltate și constituie singurele legături terestre cu Africa Subsahariană:

1) Alger - Tamanrasset - Agadez - Kano - Lagos; 2) Tripoli - NDjamena; 3) Cairo - Khartoum - Addis Ababa.

Cu tot progresul tehnologic, vechile rute comerciale sunt urmate și astăzi cu mijlocul de transport tradițional saharian: dromaderul. Situația este valabilă mai ales pentru distanțele scurte, între oazele învecinate cu rol comercial important.

MAGISTRALE TRANSSAHARIENE



În ansamblu, economia Africii de Nord și în special a statelor Maghrebului aparține tipului aflat în curs de dezvoltare, trasând particularitățile majore ale acestei regiuni:

uniformitate etnică mare comparativ cu Africa Subsahariană, rezultată în urma fuziunii arabo-berbere;

dominarea ideologiei religioase islamice;

suprapopularea centrelor urbane și slaba populare a Saharei;

concentrarea economiei pe agricultură (extensivă și de subzistență);

rolul important al hidrocarburilor în economia regională și competiția pentru monopolul asupra acestora;

orientarea unei părți a industriei către construcții de mașini (asamblări) și ramurile ușoare (textile, pielărie, alimentară);

turismul constituie o alternativă viabilă, exploatată pe scară mai largă în Tunisia, Egipt și Maroc; persistă însă pericolul atentatelor organizate de grupări rebele extremiste (ex. în Egipt), care inhibă frecvent dezvoltarea acestei ramuri economice.



Explicați care sunt legăturile dintre particularitățile cadrului natural și distribuția principalelor centre economice din Africa de Nord.

ECONOMIA AFRICII DE NORD

(CONCLUZII)




America Latină și Africa sunt macroregiuni aflate în curs de dezvoltare. Brazilia și Africa de Nord (în esență statele Maghrebului) sunt entități teritoriale reprezentative la nivel macroregional.

Brazilia este cel mai mare stat sud-american, un mozaic etno-cultural rezultat în urma schimbărilor demografice și economice care au survenit după colonizarea europeană. Regional, se subdivide în 6 unități (São Paulo, Regiunea Central-Vestică, Sud-Estul, Sudul, Nord-Estul și Nordul), fiecare purtând amprenta cadrului natural căruia îi aparține. Centrul este dominat de regiunea capitalei Brasilia, dar cele mai numeroase arii urbanizate se concentrează în regiunea litorală, formând în parte Megalopolisul Brazilian: Recife, Salvador, Fortaleza, Rio de Janeiro, São Paulo, Belo Horizonte și Porto Alegre. Economia este impulsionată de agricultură, dar și de progresul tehnologic (high-tech, genetică, biotehnologie), înregistrând rate anuale de creștere considerabile.

Africa de Nord este una dintre principalele regiuni ale Africii și cuprinde unitățile naturale Atlas și Sahara. Statele Maghrebului sunt: Maroc, Algeria, Tunisia, Libia și Mauritania. Populația este reprezentată de arabo-berberi și se concentrează în regiunile litorale și sublitorale în centre urbane suprapopulate (Rabat, Casablanca, Alger, Constantine, Oran, Tunis, Bizerte, Sfax, Gabes, Tripoli, Benghazi). Regiunea Saharei se caracterizează printr-o populație dispersată reprezentată de nomazi și seminomazi (ex. tuaregii). Localitățile sunt asociate cu oazele, în care activitățile agricole sunt dominante (plantații de curmali și culturi subsidiare de pomi fructiferi, legume, leguminoase și cereale).

Agricultura este subramura principală a economiei, cu două direcții: producția pentru export și culturile de subzistență. Pentru randament, se bazează aproape exclusiv pe irigații, care sunt implementate cu ajutorul tehnologiilor tradiționale (datorită costurilor mai scăzute): meskat-mankaa, jessour, foggara. Sunt caracteristice culturile de măslini, viță-de-vie, citrice, curmali, leguminoase, legume și cereale. Industria este reprezentată de exploatarea și valorificarea resurselor de subsol, îndeosebi hidrocarburi (în Algeria, Libia și mai recent în Mauritania), minereuri feroase și neferoase (Mauritania), sare (Tunisia, Algeria). Alte ramuri: activități portuare, construcții de mașini, textile și pielărie, industrie alimentară. Turismul joacă un rol important în economie (Maroc, Tunisia).

Magistralele transsahariene, aflate în diferite stadii de modernizare, sunt vitale pentru realizarea legăturilor între marile centre din nordul Africii și Africa Subsahariană.






Litoralul mediteranean al Africii a constituit din antichitate un teritoriu strategic și prielnic locuirii, generând de-a lungul istoriei conflicte politice și fiind supus de entitățile influente (fenicieni, romani, bizantini, arabi, francezi, englezi șu spanioli). Climatul subtropical favorabil și deschiderea spre Europa au determinat formarea unor centre urbane durabile, care au susținut economia Africii de Nord (inclusiv capitalele maghrebiene): Casablanca, Rabat, Alger, Oran, Constantine, Tunis, Sfax, Bizerte, Gabes, Tripoli, Benghazi.

În schimb, climatul arid extrem al Saharei a împiedicat popularea extensivă, doar oazele răzlețe constituind puncte de concentrare a populației și activităților economice, unite între ele prin legături care și-au menținut caracterul ancestral, tradițional: Tamanrasset, Kufra, Kharga, etc.



Bibliografie

Amos, J., 2013. Coldest spot on Earth identified by satellite, BBC News. URL: http://www.bbc.com/news/science-environment-25287806. Accesat 12-09-2014.

Arieff, A., 2014. Western Sahara. Congressional Research Service Report 7-5700, RS20962. URL: http://fas.org/sgp/crs/row/RS20962.pdf. Accesat 9-11-2014.

Aur, N.I., Gherasim, C.C., & Eremia, D., 2013. Geografia Africii. București: Magic Print.

Baker, D.-P., 2010. South Africa's threat environment: a guide for the National Planning Commission. African Security Review, 19 (3), 54-64.

Béthemont, J., & Breuil, J.-M., 1989. Les Etats-Unis: une géographie régionale. Paris: Elsevier-Masson.

Bonnet, J., 2000. Marile metropole mondiale. Iaşi: Institutul European. CIA, 2014. The World Factbook. URL:

https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2060.html. Accesat 8-11-2014.

Clawson, D., Johnson, D., Haarmann, V., & Johnson, M. (Eds.), 2006. World Regional Geography (9th ed.): Pearson Prentice Hall.

Coe, M.T., & Foley, J.A., 2001. Human and natural impacts on the water resources of the Lake Chad basin. Journal of Geophysical Research, 106 (D4), 3349-3356. doi: 10.1029/2000JD900587.

Coteț, P., & Băcanu, L., 1972. Australia, Oceania, Antarctica: Geografie fizică. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Dai, A., Lamb, P.J., Trenberth, K.E., Hulme, M., Jones, P.D., & Xie, P., 2004. The recent Sahel drought is real. International Journal of Climatology, 24 (11), 1323-1331. doi: 10.1002/joc.1083.

De Blij, H.J., & Muller, P.O., 2005. Concepts and Regions in Geography. Hoboken, NJ: Wiley.

Demangeot, J., 1972. Le con nent br silien. Paris: Société d'édi on d'enseignement supérieur.

El Fadli, K.I., Cerveny, R.S., Burt, C.C., Eden, P., Parker, D., Brunet, M., Peterson, T.C., Mordacchini, G., Pelino, V., Bessemoulin, P., Stella, J.L., Driouech, F., Abdel Wahab, M.M., & Pace, M.B., 2013. World Meteorological Organization Assessment of the Purported World Record 58°C Temperature Extreme at El Azizia, Libya (13 September 1922). Bull. Amer. Meteor. Soc., 94, 199-204. doi: 10.1175/BAMS-D-12-00093.1.

Fernandez y Fernandez, J.A., de Iscar, C.C., Perez, B.G., Gil Quindos, J.M., Luengo Estelan, M.L., & Blanco, R.R. (Eds.), 1998. The 21th Century World Atlas. Naples, Florida (U.S.A.): Trident Press Int.

Gârbacea, V., 1964. Africa: Geografie fizică. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Gottmann, J., 1957. Megalopolis, or the urbanization of the Northeastern Seaboard.Economic Geography, 33 (3), 189–200. doi: 10.2307/142307.

Gottmann, J., 1961. Megalopolis. The Urbanized Northeastern seaboard of the United States. New York: The Twentieth Century Fund.

http://www.bbc.com/news/science-environment-25287806

http://fas.org/sgp/crs/row/RS20962.pdf

https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2060.html

https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2060.html



Grady, W., 2007. The Great Lakes. Vancouver: Greystone Books and David Suzuki Foundation.

Hârjoabă, I., & Rusu, E., 1995. Geografia continentelor: Africa. București: Editura Didactică și Pedagogică.

IBGE, 2013. Estimativas da população residente nos municípios brasileiros com data de referência. Brasilia: Instituto Brasileiro de Geografia e Estatistica.

IBGE, 2014. Área Territorial Brasileira. URL: http://www.ibge.gov.br/home/geociencias/cartografia/default_territ_area.shtm. Accesat 4-11-2014.

Ielenicz, M., 2000. Geografie generală. Geografie fizică. București: Editura Fundației ”România de Mâine”.

Incze, A., 1969. America Centrală, America de Sud: Geografie fizică. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Kottek, M., Grieser, J., Beck, C., Rudolf, B., & Rubel, F., 2006. World Map of Koppen-Geiger Climate Classification updated. Meteorol. Z., 15 (3), 259-263. doi: 10.1127/0941-2948/2006/0130.

Lockhart, J., & Schwartz, S., 1983. Early Latin America: A History of Colonial Spanish America and Brazil. Cambridge: Cambridge University Press.

Mackel, R., 1985. Dambos and related landforms in Africa: an example for the ecological approach to tropical geomorphology. Z. Geomorph., N.F. Supplementband 52, 1-23.

Marin, I., Marin, M., Manea, G., Mocanu, N., Popa, V., Irimia, R., Nedeloaea, I., & Stumbea, L., 2005. Regiuni Turistice pe Glob. București: Editura Universitară

Marin, I., Rusu, E., & Marin, M., 2012. Geografia Continentelor. București: Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

McKnight, T.L., & Hess, D., 2005. The Fluvial Processes. Physical Geography: A Landscape Appreciation. Upper Saddle River, New Jersey: Pearson, Prentice Hall.

NASA. „Ngorongoro topo“ von NASA - NASA Earth Observatory, Topography of Olduvai Gorge, East Africa (Outcut). Lizenziert unter Public domain über Wikimedia Commons. URL: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ngorongoro_topo.jpg#mediaviewer/File:Ngorongoro_topo.jpg. Accesat 27-08-2014.

NASA, 2001. Africa's Lake Chad Shrinks By 20 Times Due To Irrigation Demands, Climate Change, Goddard Space Flight Center-EOS Project Science Office.

NSIDC, 2013. Landsat 8 helps unveil the coldest place on Earth. National Snow & Ice Data Center (NSIDC). URL: http://nsidc.org/news/newsroom/2013_ColdestPlace_PR.html. Accesat 19-09-2014.

Omrani, N., & Ouessar, M., 2009. Technical perspectives of irrigation efficiency improvement in the oasis systems - cases of southern Tunisia. Options Méditerranéennes A, 88, 267-274.

Peel, M.C., Finlayson, B.L., & McMahon, T.A., 2007. Updated world map of the Köppen-Geiger climate classification. Hydrol. Earth Syst. Sci., 11, 1633-1644. doi: 10.5194/hess-11-1633-2007.

PRB, 2014. World Population Data Sheet (2014). In: Population Research Bureau (Ed.). Washington, D.C.

http://www.ibge.gov.br/home/geociencias/cartografia/default_territ_area.shtm

http://www.ibge.gov.br/home/geociencias/cartografia/default_territ_area.shtm

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ngorongoro_topo.jpg%23mediaviewer/File:Ngorongoro_topo.jpg

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ngorongoro_topo.jpg%23mediaviewer/File:Ngorongoro_topo.jpg

http://nsidc.org/news/newsroom/2013_ColdestPlace_PR.html



RAS, 2014. Vostok station: Surface air temperature (°C). Russian Antarctic Stations (RAS). URL: http://www.aari.aq/data/data.asp?lang=0&station=6. Accesat 19-09-2014.

RDD, 2010. River Discharge Database. URL: http://www.sage.wisc.edu/riverdata/. Accesat: 12-09-2014.

Rusu, E., 2007. Geografia continentelor: Africa. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Seiler, R., Csaplovics, E., & Vollmer, E., 2005. Monitoring landcover changes of the Niger Inland Delta (Mali) by means of Envisat-Meris data. In: B. A. Huber, B. J. Sinclair & K.-H. Lampe (Eds.), African Biodiversity: Molecules, Organisms, Ecosystems. Springer: Berlin.

Shaw, P.A., 1997. Africa and Europe. In: D.S.G. Thomas (Ed.), Arid Zone Geomorphology: Process, Form and Change in Drylands, pp. 467-486. Chichester: Wiley.

Steinbicker, E., 2000. 50 one day adventures—Massachusetts, Rhode Island, Connecticut, Vermont, Maine, and New Hampshire. Hastings House/Daytrips Publishers, p. 7. ISBN 0-8038-2008-9.

Tamburini, F., 2008. L'Union du Maghreb Arabe, ovvero l'utopia di una organizzazzione regionale africana. Africa, 3, 405-428.

Timberlake, M., 1987. World-system theory and the study of comparative urbanisation. In: M. P. Smith & J. Feagin (Eds.), The Capitalist City, pp. 37 -65. Oxford: Basil Blackwell.

Tîrlă, L., 2009. Tipuri de culturi agricole şi sisteme de gestiune a resurselor de apă în Tunisia. Terra, 38-39, 158-161.

UN-HABITAT, 2006. African Cities Driving the NEPAD Initiative: United Nations Human Settlements Programme (UN-HABITAT).

USGS, 2014. Lake Chad, West Africa. Earthshots: Satellite Images of Environmental Change. URL: http://earthshots.usgs.gov/earthshots/Lake-Chad-West-Africa#. Accesat: 29-08-2014.

Van Schmus, W. R., & Hinze, W. J., 1985. The Midcontinent Rift System. Annual Review of Earth and Planetary Sciences, 13 (1), 345-383. doi: 10.1146/annurev.ea.13.050185.002021.

Von der Heyden, C.J., & New, M.G., 2003. The role of a dambo in the hydrology of a catchment and the river network downstream. Hydrology and Earth System Sciences, 7 (3), 339-357.

WMO, 2013. Ninety-year-old World temperature record in El Azizia (Libya) is invalid. Improved data strengthens Climate knowledge. World Mondial Organization Press Release, No. 956. URL: http://www.wmo.int/pages/mediacentre/press_releases/pr_956_en.html. Accesat: 9-11-2014.

http://www.aari.aq/data/data.asp?lang=0&station=6

http://www.sage.wisc.edu/riverdata/

http://earthshots.usgs.gov/earthshots/Lake-Chad-West-Africa%23

http://www.wmo.int/pages/mediacentre/press_releases/pr_956_en.html

http://www.wmo.int/pages/mediacentre/press_releases/pr_956_en.html

G E O G R A F I A -...

Documents

Transcript of G E O G R A F I A -...