Functia poetica a limbajului – mesajul poetic bacovian

Conform cercetărilor lingvistice, funcția poetică a limbajului pune în evidență actul centrării în mesaj. “Mesajul poetic nu se subordonează, din punct de vedere funcțional, limbajului în general, și nici nu reprezintă, din perspective stilistice, o deviere”. Conform lui Eugen Coșeriu celelalte tipuri de limbaj (fie uzual ori stiințific) îi sunt subordonate limbajului poetic. Astfel:“Limbajul poetic reprezintă plenitudinea funcțională a limbajului” fiind superior celorlalte tipuri de limbaj.

Dacă Roman Jakobson analizează mesajul poetic ca fiind unul aparte printre celelalte tipuri de limbaje, datorită predominanței funcției poetice, Coșeriu, discută mai târziu acest subiect pornind nu de la relația dintre lingvistică și poetică, ci de la problema identității între limbaj și poezie. Observăm astfel că mesajul poetic nu se subordonează, din punct de vedere funcțional, limbajului în general și nici nu reprezintă, din perspectivă stilistică, o deviere. Roman Jakobson este de părere că în textul poetic informația este ambiguizată, datorită superiorității pe care o are funcția poetică asupra celei reprezentative (referențiale). Funcția poetică a limbajului așadar este prin definiție purtătorul mesajului comunicării (fie scrisă sau orală), care în afara rolului estetic oferă sens limbajului (indiferent dacă sunt mai multe sau doar unul).

Este limpede că scopul limbajului este acela de a transmite informaţii, esenţială fiind funcţia sa de comunicare. Comunicarea organizează enunţul în forme diferite, ceea ce duce la existenţa unor diferite tipuri de mesaje, la mai multe funcţii ale limbajului. Analiza limbajului poetic se va realiza tocmai prin scoaterea la lumină a formulelor și tehnicilor adoptate sau dezvoltate în și prin textul poetic. Conditiile fundamentale ale exprimării poetice rămân astfel ambiguizarea si concentrarea.

Bacovia preia temele simboliste pe care le integrează în opera sa într-o viziune inedită,personală, cu un nou limbaj, conferindu-le expresivități unice până în acel moment. Limbajul poetic este absolut, căci mesajul este izolat si se referă la sine însusi. Poezia (mesajul poetic) este, spune Eugen Coseriu, „instituția universalului în faptul individual, concret, care e un individ, însă în acelasi timp, model de universalitate.” Intr-o lume sfâșiată de contradicții, incapabilă să ofere soluții de salvare prin ea însăși, poezia bacoviană este expresia crizei conștiinței moderne. Opera bacoviană, ”încântătoare”, originală, dăruită cu har, închegând o deosebită experiență poetică, salvează poetul Bacovia de omul Bacovia, ridicându-l din lumea lui anostă și suferindă într-o lume a valorilor eterne. Conceptul de artă poetică exprimă un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și viață a unui autor, despre menirea lui în Univers și misiunea artei sale, într-un limbaj literar care-l particularizează.

Majoritate demersurilor critice despre opera lui Bacovia s-au referit, în primul rând, latehnica particulară de structurare, tocmai a acestui univers imaginar bazată pe un număr relativ restrâns de figuri de stil, care revin obsesiv, într-o încercare evidentă de "adâncire" a sentimentului de angoasă existențială. Am considerat necesară realizarea acestei lucrări pe ”text- suport” precum opera poetică ”Plumb” deoarece abordeză din punct de vedere stilistic perfect limbajul poetic bacovian, deşi s-ar putea ca la lecturi repetate şi aprofundate să poată transmite stări de melancolie şi angoasă, dar care să captiveze, în acelaş timp, prin simplitate aș putea

spune chiar exasperantă şi prin transparenţa semnificaţiilor. Măestria cu care sunt construite poemele, adevărate capodopere, te poartă cu gandul la niște bijuterii muzicale, astfel Bacovia îsi cântă suferința în versuri de plumb grele și reci. Criticul Nicolae Manolescu susținea ca spre deosebire de culorile simboliste care “se grefau pe sunete și mirosuri, la Bacovia culoarea devine nu numai persistentă și obsesivă, dar de o mare materialitate, ca la expresioniști (…). Bacovia se remarca prin intensificarea senzației (de sunet, culoare), prin mărirea expresivității uneori până dincolo de limita suportabilă. El e modern fiindcă șochează: ochii, urechea, imaginația, arta”.

Repetiţia, expresie a golului interior, perfecţiunea rimelor, lexicul restrâns (ce exprimă tendinţa spre abstractizare), punctuaţia specifică, muzicalitatea şi cromatismul sunt, toate, mărci ale liricii bacoviene. “Exista, într-adevar, o atmosferă bacoviană: o atmosferă de copleșitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitată într-un peisagiu de mahala de oraș provincial, între cimitir și abator, cu căsuțele scufundate în noroaie eterne (…). Și în această atmosferă de plumb, o stare sufletească identică: o deplina dezorganizare sufeteasca prin obsesia morții și a neantului, un vag sentimentalism banal, în tonul caterincilor, și macabru, în tonul păpușelor de ceară ce se topesc…” afirma E. Lovinescu în Istoria literaturii contemporane. Ion Negoițescu afirma și el că “poezia bacoviană aparține expresiilor celor mai specifice ale simbolismului.”

Ca elemente de compoziție, relațiile de simetrie sintactică de la începutul versurilor -"dormeau/dormea", "și flori de plumb/ pe flori de plumb", sintagma "stam singur"- sunt susținute și de prezența simbolului "plumb", așezat ca rimă. Tehnicile simboliste se manifestă prin corespondente muzicale, cromatice si olfactive. Muzicalitatea poeziei este realizata prin repetarea simetrica a simbolului "plumb", plasat ca rimă la primul și ultimul vers, sugerând apăsarea sufletească, neputința eului liric de a evada din acest spațiu obositor, stresant, sufocant. Verbele auditive cu sonoritate stridentă, sugereaza disperare, "să strig" sau stare de nevroză, "scârțâiau". Natura ca stare de spirit sugerează, prin fenomene dezagreabile, disconfort psihic și un suflet pustiit, -era vânt sau încremenire și răceala interioară, "era frig". Se observă preponderența verbelor, care la inceputul poeziilor sunt la prezent sugerând o acțiune ce debutează în forța. Verbul bacovian cel mai frecvent utilizat este ,,a fi”, mai numeric decat ,,a plange” si decat ,,a avea”, aproape toate fiind la imperfect („dormeau”, „stam”, „scârţâiau”, „atârnau”), prelungesc într-un timp infinit „somnul” sicrielor, poetului care veghează iubirea de plumb şi agonia naturii.

Printre elementele de expresivitate întâlnim repetiţia; cuvântul „plumb” apare de câte trei ori în fiecare strofă şi o dată în titlu: „sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „aripile de plumb”. Rimele de tonalitate închisă conţin acelaşi termen: „plumb” în finalul a patru din cele opt versuri ale poeziei, accentuând senzaţia de apăsare sufletească. Această apăsare e considerată tocmai ca fiind ”o mărturisire„ a lui George Bacovia, dezvăluind semnificațiile pe care poetul le dă cuvântului “plumb”. “În plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare... Sufletul ars este galben. Galbenul este culoarea sufletului meu.” Câtă expresivitate aduce culoarea maladivă care simbolizează boala, agonia… Privind și din perspectivele altor poezii galbenul poate fi al frunzelor toamnei, care însoțește negrul funerar. Negrul este cel mai intens exploatat, sugerand că totul s-a redus la scrum, la cenușă: Vibrau scântei de vis… noian de negru/ Carbonizat amorul fumega/Parfum de pene arse și ploua/ Negru, numai noian de negru… O altă culoare folosită este roșul, fiind de cele

mai multe ori corelat cu sângele: Și-nsângerat, amurgul/ Pătrunde-ncet prin geamuri; Pe dealurile albastre/De sânge urcă luna/ De sânge pare lacul/ Mai roș ca-ntotdeauna (Amurg).

Revenind la atmosfera poeziei Plumb, este tulburatoare simpla evocare a morții, opera bacoviană atingând la nivelul semantic al cuvintelor folosite: sicrie, cavou, coroane și prin repetiția obsesivă a cuvântului plumb, apăsarea sufleteasc a eului poetic. Observăm astfel prezența în poezie a figurilor de stil precum: metafore: "sicriele de plumb", oximoronul: "flori de plumb", personificarea: "dormeau adanc sicriele de plumb". În strofa a doua, neputința eului de a se mișca, de a ieși din starea această de monotonie, de tristețe, care îl cuprinsese se exprimă cu ajutorul metaforelor: "aripile de plumb", "amorul meu de plumb" (plumbul fiind un metal greu și cenușiu). Constatăm cât de dureroasă și apăsătoare, chiar toxică devenise iubirea pentru poet. Eul liric caută ajutor în el însuși (amorul meu) dar amorul un îl ajută ci îl adâncește și mai mult spre aripile morții, spre somn. Somnul este privit, din această perspectivă ca o anticameră a morții. Cuvântul "întors" este un epitet al verbului, ceea ce înseamnă întoarcerea către moarte, spre apus. Repetiția consoanelor: p, b, s, c, r, dar și a vocalelor închise, u spre exemplu, care sunt mai frecvente decât cele deschise, oferă versurilor o muzicalitate închisă, stranie. Frecvența consoanelor m, b, v, l, a diftongului au si a triftongului eau sugerează foarte bine plânsetul, ca ecou al atmosferei insuportabile. Metafora-inversiune din prima strofa "funerar veșmânt" accentuează ideea de moarte. Sentimentul dominant este de oboseală, de trecere inevitabilă spre stingere. Frecvenţa termenilor care sugerează moartea precum: „dormeau”, „sicriele”, „cavou”, „funerar”, „frig”, „mort” vin să accentueze simetria versurilor („Stam singur în cavou şi era vânt...”/ „Stam singur lângă mort... şi era frig...”), cuvintele folosite fiind puţine, totul sugerând o anume linearitate existenţială. Cromatica florilor și a coroanelor, fiind "de plumb", devine tema, cenușie, anulând orice formă a vitalității. Olfactivul este sugerat doar prin simbolul "mort", dezvăluind prăbușirea inevitabilă și definitivă a simțirii poetice. Din punct de vedere prozodic, cele două strofe sunt catrene: rima este îmbrăţişată de tipul (ab ba), ritmul este iambic, iar măsura versurilor este de zece silabe.

Confesiunea bacoviană regăsită prin intermediul altor opere vin spre a argumenta și a consolida ideea potrivit căruia, mesajul poetic este unul unic și bine ancorat în expresivitate. Pe lângă argumentele tematice care permit încadrarea operei “Plumb” și un numai ci a tuturor “confesiunilor” bacoviene în curentul simbolist mai exista si argumente stilistice și anume: folosirea sinesteziei :O picatura parfumata cu vibrari de violet; Ploua roua de culori/ Venus plina de fiori/ Pare-o vie violeta. Apariția unor simboluri obsedante (plumbul, corbii, ploaia, sicriul, amurgul), acuitatea senzorială în descrierea unor imagini reprezintă, de fapt, o stare interioară. Toate acestea ilustrează prin poezia lui Bacovia nimic mai mult decât simbolismul european, reușind astfel prin atmosferă, procedee, cromatică, muzicalitate, să-l definească pe poet ca fiind "pictor în cuvinte si compozitor în vorbe" (M.Petroanu) definind cel mai bine expresivitatea prin exemplele confesiunilor sale și nu în ultimul rând funcția poetică.

Bibliografie

Coseriu, Eugen, Prelegeri si conferinte, Iasi, 1992 – 1993 (p153-160)Jakobson, Roman, Lingvistică si poetică. Aprecieri retrospective si consideratii de perspectivă, în „Probleme de stilistică”, Culegere de articole, ES, București, 1964, (p. 83 – 125)Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii contemporane, vol.2, (p. 404)Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Ed. Nemira, București, 2001