Fructe de pădure

Realizat de : Ciurla Cezar I- Tehnic – C Novac Ionut I- Tehnic – C

Catargiu Dumitru I- Tehnic - B

Malus silvestris (măr pădureț)

• Increngatura : Magnoliophyta Clasa : Magnoliopsida Ordinul : Rosales Familia : Rosaceae Genul : Malus Specia : Malus silvestris Denumire populara : mar paduret

• Descriere : În ţara noastră se întîlneşte spontan în regiunea dealurilor, în pădurile de foioase, preferând poienile şi luminişurile.

• Arborele este de 5-20 m , are trunchi drept și coroană deasă, formată din numeroase ramuri cu spini. Scoarta este de culoare brun-cenușie.

• Mugurii sunt ovoizi, glabri sau pubescenți.

Lăstarii au culoare brună, sunt păroși. Frunzele sunt eliptice, ovate sau rotunjite, cu baza cordată sau rotunjită, vârful ascuțit sau acuminat, marginile serate sau crenate, au limbul de 3-5 cm lungime și 2-3 cm lățime, de culoare verde închis aproape glabre pe fața superioară și verde deschis, uneori argintii, puternic pubescente pe cea inferioară; pețiolul este lung de 10-17 mm.Inflorescența este un racem umbelat, la înflorirea bobocilor petalele sunt alb-roz. Stilurile sunt concrescute numai la bază sau pe toată lungimea. Florile sunt odorante.

• Mărul pădureț începe să fructifice la vârsta de 7-9 ani. Fructele sunt sferic-turtite, ovoide sau conic trunchiate, de dimensiuni variabile, cu diametrul de 3—5 cm. Pielița are culoare verde, galbenă sau rumenită pe o parte și pulpa tare, lipsită de suculență, cu gust acru și astringent.

• Sistemul radicular este bine dezvoltat atât în straturile de la suprafață cât și în adâncime, nu suportă excesul de apă.

• Mărul pădureț, ca și celelalte specii de măr, nu s-a păstrat în forma lui inițială deoarece fiind o plantă alogamă (cu polenizare încrucișată) prezintă numeroase forme care se deosebesc după:

- habitusul general și forma coroanei,- începutul și sfârșitul vegetației,- epoca maturității fructelor, - forma dimensiunile și coloritul fructelor,- calitățile pulpei și numărul semințelor.

Compoziție chimică

Merele pădurețe proaspete conţin apă (77,8-88,5%), zaharuri (7,6-16,4%), acizi (0,16-1,67%), substanţe tanoide (0,06-0,31%), substanţe pectice (0,23-1,14%), proteine (0,18-0,72%), săruri minerale, celuloză, hemiceluloză, lignină, enzime, provitamina A, Vitamina C, vitaminele din grupa B (B1, B2, B6, acid pantotenic, vitamina PP, biotină şi alte substanţe.

Acizii organici se găsesc în mere în formă liberă (malic, citric) şi combinată (malic, citric, succinic, lactic, salicilic, oxalic). Merele au 70% acid malic, 20% acid citric, 7% acid succinic şi 3 % alţi acizi.

Substanţe tanoide condiţionează gustul şi durata de păstrare a merelor. Feliile de mere expuse la aer imediat după tăiere se brunifică, datorită oxidării taninului.

Utilizări: la prepararea cidrului, a oțetului de mere, la tratarea unor afecțiuni ale pielii (infuzie de frunze și fructe).

Pirus pyraster (păr pădureț)• Pirus pyraster (par paduret)

Increngatura : Rosidae Clasa : Magnoliopsida Ordinul : Rosales Familia : Rosaceae Genul : Magnoliophyta Specia : Tracheobionta Denumire populara : par paduret

• Descriere : Este răspândit la marginea pădurilor de foioase. Se întâlnește în flora spontană în asociațiile de măr pădureț, fag, carpen și stejar. Prefera terenurile în pantă cu expoziție sudică, fiind prezent în crânguri poieni și izlazuri.

• În etajul pădurilor de foioase părul pădureț formează adevărate masive în microclimatele favorabile.

• Datorită rezistenței sporită la secetă este întâlnit și în câmpie, în pădurile de silvostepă.

• Pomul are înălțimea de 15-20 m iar în condiții favorabile poate ajunge chiar la 25 de m înălțime.

• Trunchiul este drept, cu diametrul variabil, coroana este globuloasă sau piramidală deasă. Pe ramuri prezintă numeroși spini.

• Sistemul radicular pătrunde în sol până la adâncimea de 5-6 m iar marea majoritate a rădăcinilor sunt dispuse pe profiliul de sol de la 60-120 cm.

• Lăstarii sunt colorați în galben-castaniu sau brun-verzui sau castaniu cu nuanțe cenușii; sunt glabrii și prezintă numeroase lenticele de culoare deschisă.

• Frunzele au dimensiuni diferite (lungime 20-50 mm și lățime 25-45 mm), au forma ovtă sau ovat-alungită, rotunjite sau cordiforme cu vîrful acut sau acuminat. Marginea lor este întreagă sau fin serată. Culoarea este verde închis și prezintă luciu.

• Pe lângă această specie de păr în flora spontană se întâlnește și părul argintiu, Pirus eleagnifolia.

• Fructele sunt sferice, ovoide, cu lungimea până la 40 mm, de culoare verde-brunie, cu gust acru astringent, pielița groasă. Pulpa are numeroase celule pietroase(sclerificate), la recoltare.

• După recoltare la circa 2-3 săptămâni, pulpa se înmoaie și aroma se intensifică. Fructele proaspete se prelucrează sub formă de: magiun, pastă, pireu, sucuri etc.

• Prin uscarea și măcinarea fructelor se obține o pulbere care poate fi folosită ca înlocuitor al cafelei.

• Conținutul ridicat în aciditate al acesui fruct îl recomandă pentru corectarea acidității diferitelor sortimente de suc.

• Semințele de păr pădureț se folosesc în pepiniere pentru obținerea puieților portaltoi.

Sorbus torminalis (L.) Cr.• Denumirea speciei este: Sorbus torminalis (L.) Cr.• numele latin Sorbus derivă din termenii celţi:

”sor”=dur şi “mel”=fruct

• Specia sorb aparţine familiei Rosaceae, subfamiliei Maloideae (Pomoideae) şi genului Sorbus, gen care cuprinde circa 100 de specii.

• Dintre numeroasele specii de sorb, importanţă forestieră prezintă în Europa doar 4:

-Sorbus aucuparia = scoruş de munte, sorb păsăresc;-Sorbus aria = sorb, sorb alb;-Sorbus domestica = scoruş de deal;-Sorbus torminalis = sorb, sorb de câmpie.

• Mai rar întâlnite în ţara noastră sunt:-Sorbus chamaemespilus-Sorbus cretica-Sorbus mougeotti

• De asemenea, există în flora spontană a ţării noastre hibrizi între diferite specii, unii dintre ei fiind deocamdată cu origine presupus hibridogenă:

- Sorbus x dacica = S. torminalis x ?- Sorbus x semipinnata = S. aria x S. aucuparia- Sorbus hybrida (S. borbasii) = Sorbus aucuparia x

Sorbus meridionalis (?).

Sorbus domestica (scorușul de deal) Sorbul are rădăcini de culoare roşie-brună, puternice. Ele pătrund în primii ani rapid şi adânc în sol, mai ales sub formă de pivot, care se despică treptat în ramificaţii puternice. Rădăcinile depăşesc mult în direcţie laterală diametrul coroanei.Arborii de sorb sunt, în general, bine ancoraţi în sol, doborâturile de vânt fiind foarte rare.Scoarţa exemplarelor tinere este verde-oliv, până la verde-brun, este uşor lucioasă şi parţial presărată cu lenticele transversale, deschise la culoare. Scoarţa devine la arborii bătrâni brună, mărunt solzoasă.

• Frunzele, simple, lat ovate, sunt dispuse altern, au 2-7 cm. lungime şi sunt divizate în 3-5 lobi triunghiulari, din ce în ce mai mici înspre vârful frunzei; perechea de lobi inferiori este mai răsfirată şi cordată la bază. Frunzele lăstarilor şi drajonilor pot fi mult mai mari. Frunza de sorb este aproape tot atât de lată, cât este de lungă. Faţa superioară este de culoare verde-închis, iar cea inferioară mai deschisă la culoare și mată.

• Nervurile laterale pornesc de obicei de la nervura mediană şi sunt plasate altern. Cele 6-9 nervuri laterale, câte una pentru fiecare lob, sunt uşor de recunoscut, în timp ce nervurile care pornesc din acestea sunt deja atât de fine, încât nu se pot vedea întotdeauna cu ochiul liber.

• Forma frunzei variază considerabil, atât de la un exemplar la altul, cât şi în cadrul aceluiaşi exemplar.

• Inflorescenţa de sorb este alcătuită din flori albe hermafrodite, de 7-9 cm. mărime, erecte, grupate în umbele paniculate, care se deschid la sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie.

• Fiecare inflorescenţă conţine circa 30 de flori de 1-1,2 cm. diametru. Petalele sunt bombate şi rotunjite.

• Inflorescenţele au un peduncul abundent pâslos-tomentos, care mai târziu devine glabru. Staminele sunt aproape la fel de lungi ca petalele şi au o culoare galben-deschisă. În mod obişnuit, florile prezintă două stile.

• Polenizarea se realizează prin insecte.

• Petalele sunt triunghiulare, în interior tomentoase, iar în exterior glabre.

• Fructul sorbului este o poamă, care are o formă rotund-elipsoidală, obovată sau ovată; el este de 15-19 mm lungime.

• Culoarea fructelor variază de la galben-roşiatic până la galben-bruniu şi orange-maroniu.

• Fiecare fruct conţine 2-4 seminţe, asemănătoare cu cele de mere sau pere, atât la aspect, cât şi la gust.

• Fructul se coace la mijlocul lunii septembrie-începutul lunii octombrie.

• Unii arbori îşi păstrează fructele şi în timpul iernii; ele se usucă şi se menţin din cauza mumificării induse de ciuperca Monilia fructigena.

• Subcutranat fructele prezintă numeroase puncte albicioase.

• Gustul fructului este amărui.

• Lemnul de sorb a fost în trecut indispensabil pentru confecţionarea unor piese şi subansamble supuse unor solicitări mecanice foarte puternice.

• În momentul actual însă, utilizarea cea mai căutată rămâne cea de producere a furnirelor necesare industriei mobilei.

• Principalii dăunători ai sorbului:

Specia este puternic afectată de numeroase animale: pe lângă cervidele şi şoarecii, care atacă exemplarele tinere, ciocănitorile produc aşa-numitele “inele de ciocănitoare” (găuri în lemn pentru a bate în ele nuci sau a mărunţi conuri).

Sorbus aucuparia (scorușul de munte)

Scorușul de munte sau păsăresc

• Fructe scorușului de munte au formă sferică, sau ușor alungită, sunt cărnoase și au diamentrul de 7-10 mm.

• Culoare fructelor este de un roșu aprins sau roșu-portocaliu.

• Gustul fructelor este amărui și astringent

Sorbus dacicaSorbus graeca

• Pe lângă speciile prezentate în flora spontană se întâlnește și specia Sorbus Torminalis (L.) numit popular sorb.

• Acesta se caracterizează prin fructe obovoidala sau elipsoidale cu un diametru de 8-15 mm.

• Culoarea fructelor este galbenă ajungând la brun la maturitate.

• Subcutanat prezintă puncte albicioase.• Pulpa este tare, datorită celulelor

pietroase.• După 2-3 săptămâni de păstrare pulpa

se înmoaie și devin făinoase.• Toate speciile de scoruș sunt deosebit

de apreciate datorită conținutului ridicat în vitamine (C, β-Caroten), acizi organici (malic, sorbic), substanțe tanante, sorbitol etc.

• Fructele se prelucrează sub formă de: suc, sirop, gem, dulceață, compot, marmeladă etc.

• Prin procesul de fermentare se poate obține vin sau oțet. Iar prin distilare se obține rachiu și lichior.

• Sunt foarte importante datorită conținutului în oligoelemente (Cu, Fe, Mn, Mo etc.) și un conținu ridicat de vitamine din complexul B, vitamina K, C și P.

• Fructele se pot prepara și folosi în alimentație sub formă de suc, dulceață, gem, uscate.

• Prin deshidratare pot fi folosite pentru tratarea hipertensiunii cardio-vasculare, combat tromboza și intensifică circulația periferică.

Crataegus monogyna Jakq (păducel sau gherginar)

• Crește ca arbust în mod izolat sau în arborete.

Crataegus monogyna

• Fructele se recoltează în lunile septembrie-octombrie.

• Fructele sunt de formă ovoidă cu diametrul de 5-15 mm. Au gust astringent la coacere acesta devenind acrișor plăcut după coacere. Fructul are un singur sâmbure, pulpa este cărnosă, colorată în roșu.

• O tufă de păducel produce 3-5 kg fructe

• Fructele se consumă în stare proaspătă sau sub formă de marmeladă, ceaiuri, datorită conținutului ridicat în vitamina C.

• Prin fermentarea fructelor se obține vin și distilate.

Crataegus monogynafaze de maturare a fructelor

Crataegus oxyacantha (L.)• Păducelul alb are fructele

globuloase cu diametrul de 8-15 mm, iar în interior prezintă 2-3 sâmburi colorați în roșu.

• Semințele se utizlizează la obținerea portaltoilor generativi pentru cais și piersic, cultivate în zone aride.

Tipuri de inflorescențe Crataegus oxyacantha (L.)

• Fructe uscate

  Crataegus laevigata

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3f/Illustration_Crataegus_laevigata1.jpg

Crataegus laevigata Tipuri de inflorescențe

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5a/Crataegus_laevigata_x_monogyna_Blossom.jpg

Prunus spinosa L. (porumbar)

• Se întâlnește în flora spontană din Europa.

• În țara noastră este prezent în diferite tipuri de zone (deal, silvostepă și stepă).

• În silvostepă și în special în stepă este singurul reprezentant al genului Prunus.

• Are înălțimea de circa 1m în zona de stepă iar în cea de deal de 1,5 până la 5 m.

• Ramifică sinuos și prezintă numeroși spini.

• Drajonează frecvent, lăstarii sunt pubescenți cu muguri foarte mici, ovoizi, iar cei floriferi sunt 2-3 la un nod.

• Frunzele sunt mici scurt pețiolate, margini serate.

• Florile sunt mici de culoare albă, din fiecare mugure rezultă o singură floare

• Fructele sunt mici, sferice sau puțin alungite, cu peduncul scurt, colorate în negru închis și acoperite cu pruină albastră.

• Pulpa este verzuie, densă și puternic astringentă la gust, motiv pentru care acestea pot fi consumate numai la supracoacere. Pulpa este aderentă la sâmbure.

• Fructele se folosesc mai mult în indrustia alimentară pentru prepararea de dulcețuri, lichior, sucuri naturale cupajate, produse de fermentație și la extragerea pigmenților antocianici.

Prunus cerasifera Ehrh P. Divaricata Ldb; P. Myrobolana Loys (corcodușul)

• Este răspândit în următoarele zone: Banat, Cluj, Hunedoara, Ploiești, București etc.

• Este puternic ramificat, (înalt de 6-10 m), sau sub formă de arbustoid (3-4 m).

• Crește pe solurile umede și slab calcaroase.

• Coroana este alungită cu lăstari glabrii

• Ramurile tinere au culoare roșcat cafenie

• Frunzele sunt diferite ca formă, de la ovate și obovate, până la eliptice și chiar lanciolate. Marginile sunt neuniforme și fin serate.

• Florile sunt mici albe-roz, cîte una-două în fiecare mugur floral.

• Înflorește devreme anticipând înfrunzitul cu 2-3 zile

• Fructele sunt mici spre mijlocii (20-25 mm diametru)

• Gustul este dulce-acrișor• Au formă sferică, ovoidală

sau elipsoidală• Culoarea este galben

deschis, neagră, sau toate nuanțele de roșu

• Pulpa este aderentă sau semiaderentă la sâmbure

• Sâmburele este mic spre mijlociu, de formă ovoidă

• Se prelucrează sub formă de: compot, dulceață, pastă de fructe, magiun, vin, rachiu, oțet.

Cerasus avium (cireșe amare)• Denumirea ştiinţifică actuală a speciei

este Prunus avium L.• În trecut însă, încadrarea sa sistematică s-a

făcut la genul Cerasus, sub denumirile de Cerasus avium (L.) Moench, Prunus cerasus var. avium L., Cerasus nigra Mill.

• Denumirile populare uzitate sunt cele de cireş pădureţ sau cireş sălbatic. Adeseori însă, specialiştii din silvicultură folosesc apelativul simplu de cireş.

• Încadrarea sistematică: Încrengătura Spermatophyta

• Subîncrengătura Magnoliophytina• Clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae)• Subclasa Rosidae• Familia Rosaceae• Subfamilia Prunoideae• Genul Prunus• Specia Prunus avium L.

• Specia este cunoscută şi cultivată încă din antichitate, fiind menţionată în scrierile lui Theophrastos şi Plinius.

• Cireşul este specie relativ unitară din punct de vedere morfologic, fiind în general arbore de mărimea a II-a (arborii maturi de 15-25m înălţime) sau chiar de mărimea I-a (peste 25m înălţime la arbori maturi din zona de optim ecologic).

• Cireşul sălbatic este încadrat taxonomic la var. sylvestris syn. Prunus avium var. avium, syn P. avium var. actiana (L.) C. K. Schneid.

• În cultură se întâlnesc însă o serie de soiuri selecţionate după caractere ale fructelor, dar şi după frunze sau flori (varietăţi şi forme de interes ornamental), dintre care amintim:

- P. avium var. Iuliana(L.), syn. Prunus cerasus var. Iuliana L.-cireşe de Ispas;

- P. avium f. nigricans (Ehrh.) – cu fructe negre;

- P. avium f. varia (Ehrh.) – cu fructe pestriţe;- P. avium f. salicifolia Hort. et Dipp. – cultivat

ca taxon ornamental pentru frunzele sale înguste, asemănătoare celor de salcie;

- P. avium f. plena (Kirchn.) – cu flori invoalte, cultivat de asemenea ca taxon ornamental;

- P. avium var. Duracina (L.) (syn. Cerasus duracina Lam. et DC.) – cultivat şi cunoscut sub denumirea de cireşe pietroase ş.a.

• În ţara noastră aria de răspândire a acestei specii include preponderent ţinuturile dealurilor subcarpatice, unde se întâlneşte ca specie diseminată sau, cel mult, în buchete (pâlcuri) mai bine reprezentate în anumite porţiuni ale arboretelor.

• La câmpie, în zona forestieră, coboară foarte rar şi numai acolo unde umiditatea din sol nu devine factor limitativ. Altitudinile maxime din arealul indigen al cireşului se situează în pădurile montane inferioare, la circa 800-1000m, prezenţa sa în astfel de staţiuni fiind puternic influenţată de geomorfologia terenului şi, în primul rând, de expoziţie (versanţii însoriţi).

• Se întâlneşte şi în vegetaţia din afara pădurii, în păşuni împădurite şi fâneţe.

• Formaţiile forestiere caracteristice arealului natural al cireşului sunt pădurile de foioase în amestec, cu precădere şleaurile de deal, apoi şleaurile de câmpie şi de luncă, făgetele de deal şi cele montane inferioare, goruneto-făgetele etc.

• Pentru cireşul sălbatic, valoarea comercială a lemnului este influenţată de o serie de însuşiri ale trunchiului, după cum urmează:

• Rectitudinea, însuşire (caracter) care variază foarte mult, de la trunchi drept la pronunţat sinuos. În general însă, cireşul sălbatic prezintă tendinţa de a realiza o creştere monopodială, deşi, ca urmare a modificării portului (forma coroanei), la vârste mijlocii şi mari creşterea devine simpodială (Caraglio, 1996 – din Nicolescu, 2002). Aceleaşi surse bibliografice subliniază dinamica evidentă a formei coroanei cu vârsta, de la cea piramidală din tinereţe la cea cvasitabulară de la vârste înaintate.

• De asemenea, lungimea comercială a trunchiului este afectată adeseori de pseudoînfurciri determinate de ramuri groase laterale ascendente, iar calitatea lemnului din coroană scade datorită nodurilor determinate de aşa-numitele pseudoverticile – ramuri ± subţiri îngrămădite radiar în anumite zone ale trunchiului

• Fructificaţiile la cireş încep devreme, pe la 8-10 ani, dar cele abundente şi cu periodicitate scurtă (1-3 ani) apar de pe la 20-25 ani.

• Înflorirea şi, ca atare, fructificaţiile sunt însă puternic condiţionate de afluxul sporit de lumină la nivelul coroanei.

• Capacitatea de lăstărire din cioată este satisfăcătoare, dar longevitatea scăzută a speciei îşi pune şi în acest caz amprenta asupra viabilităţii exemplarelor de cireş astfel rezultate.

• Drajonarea este considerată ca o modalitate frecventă de regenerare naturală a cireşului sălbatic

• Fructele sunt globuloase, cu diametrul până la 10 mm, cu sâmbure ovoid și zgrumțuros.

• Au culoare roșie închis până la vineție

• Gustul lor este dulce-amărui.

• Se prelucrează sub formă de sucuri naturale și alcolizate, dulceață, sirop, compot, rachiu.

• Piaţa lemnului din ultimii ani a început să solicite cantităţi tot mai mari de lemn de cireş pentru furnire estetice obţinute prin decupare (mai rar prin derulare), cherestea îngustă până la lată sau buşteni pentru fabricarea de mobilier din lemn masiv de cireş.

• Pentru furnire estetice, al căror preţ se situează între 2-7 EURO/m2 (Heinrich, 1985 – din Nicolescu, 2002), sunt necesari buşteni de 6 (7)m lungime, cu diametrul la capătul gros de (40) 50cm, fără curburi mari (maximum 2cm/m), fără inimă excentrică sau inimi concrescute, lunură, fibră torsă, noduri sănătoase (cu atât mai puţin noduri putrede), neafectate de putregai alb sau roşu, iar culoarea preferată este cea de „roz - somon”.

• Chiar şi preţul buştenilor pentru cherestea este semnificativ, ajungând la circa 150-170 EURO/m3, rămânând însă la valori mult mai mici decât pentru buştenii apţi pentru furnire estetice (valori maxime de 2000 până la 3039 EURO/m3 obţinute la licitaţii internaţionale organizate în ţara noastră în cursul anului 2000 (Barbu, 2000; Capanu, 2000 – citaţi de Nicolescu, 2002).

• În acest context, încadrarea cireşului în categoria foioaselor preţioase (terminologie franceză) este pe deplin justificată, specia contribuind substanţial la înnobilarea pădurilor de foioase în amestec.

Dăunătorii cireşului sălbatic

• Dintre dăunătorii abiotici, vătămările cele mai importante sunt determinate de:

- îngheţurile târzii, care afectează fructificaţia (vatămă florile) sau chiar mugurii de creştere în înălţime (determină uneori înfurciri);

- gerurile mari din iarnă – determină înfurciri;- seceta de primăvară, care duce la avortarea fructelor

sau seceta prelungită, cu efecte negative asupra viabilităţii puieţilor sau chiar a exemplarelor mature.

• Dăunătorii biotici sunt reprezentaţi în primul rând de ciupercile care determină putregaiul alb şi cel roşu.

• Alţi dăunători biotici sunt:

- cotarul verde (Operophtera brumata L.) şi cotarul brun (Erannis defoliariaCl.), specii polifage care rod primăvara de timpuriu mugurii foliari şi floriferi, apoi consumă frunzele şi florile;

- musca cireşelor (Rhagoletis cerasi L.), care depune ouăle în fructe în apropierea pedunculului, din care apar larve care degradează fructele;

- viespea neagră a cireşelor (Eriocampoides limacina Retz.), la care femelele depun ouăle pe epiderma inferioară a feţei dorsale a frunzelor; larvele apărute rod epiderma feţei superioare şi parenchimul dintre nervurile frunzei;

- boala petelor roşii (Mycosphaerella cerasella Aderh.), ciupercă ce atacă frunzele, pe care apar pete brune cu margini roşiatice. Atacul masiv determină căderea prematură a frunzelor.

Cerasus Juliana

Cerasus Duracina

Bibliografie

http://posdru.afiprofamilia.ro/docs/Materiale%20curs/program%20educational%202/Disciplina%20practica%20Colectare,%20procesare,distribuire%20fructe%20padure.pdfhttp://www.dce.gov.ro/Info_business/produse/FructPad2012.pdfhttp://www.gazetadeagricultura.info/fonduri-europene/1647-procesarea-ciupercilor-si-fructelor-de-padure-cu-fonduri-ue.htmlhttp://www.plandeafacere.ro/model-plan-de-afaceri-pentru-producerea-si-comercializarea-fructelor-de-padure/

Va multumim pentru atentie !