Toti iti spun de Dumnezeu de cand esti mic, te invata sa te rogi, sa-i multumesti(mai rar, majoritatea raman la a se ruga), “fii cuminte” (probabil Dumnezeu va vedea nazbatiile pe care le faci si te pedepseste). Apoi mai cresti si normal, daca iti pasa si crezi oarecum ca ai ceva creier si gandesti (am crescut la tara si credeti-ma cand spun, sunt mii de oameni care au literalmente creierul cat o nuca) incepi sa te intrebi. De obicei cel mai des se intreaba cei care nu traiesc in puf si care nu sunt inconjurati de roz, cei care au lipsuri de orice fel, bani putini, familie pierduta, sanatate uitata undeva departe, cei care isi fac griji pentru ziua ce urmeaza, cei carora le e frica de cineva, de tata, de presedinte, de ei insisi, cei care vor ce nu vor avea niciodata. Exista oameni si din cealalta categorie, evident, dar cum am mai spus trebuie sa ai creier si as adauga putina compasiune. Eu nu vreau sa induc ideea cum ca a ridica problema existentei lui Dumnezeu implica inteligenta unui om.Nici ca a nu o ridica esti prost. Nu vreau sa mai fac alte categorii in afara celor facute deja. Este doar o constatare a ceea ce am tot auzit si am vazu. De curand am vizitat o cunostinta care povestea despre credinta ei in Dumnezeu si despre cum respecta toate legile bisericesti printre care a tinut sa mentioneze ca de cand a ajuns in noul oras in care locuieste si merge duminica de duminica la biserica de acolo sunt atat de multi tineri care merg! Banuiesc ca din aceasta afirmatie se intelege ca tinerii “din ziua de azi” de fapt nu prea mai merg la biserica, deci ca foarte multi au inceput sa-L indeparteze pe Dumnezeu. Oare cu totii ne-am desteptat in ultimii zeci de ani? Oare toti au inceput sa gandeasca? Aaaah…sa gandeasca! Ce inseamna mai exact acest “sa gandeasca”? Sa se intrebe de ce exista oare atat de mult rau in jurul nostru? Oare s-au intrebat tot timpul sau dupa ce mama lor a fost diagnosticata cu cancer? Sau tatal lor a murit in accident de masina? Sau fratele e la inchisoare? S-au intrebat si inainte, de ce a fost diagnosticata mama vecinului cu cancer si nu mama lui? Mama celuilalt nu e asa importanta? Care sunt termenii morali pe care ii folosim? Unde e limita acestei moralitati impunatoare? Toti suntem cinstiti, nu furam, nu ucidem, suntem buni, ajutam pe altii. Oare o facem pentru ca asa vrem sau pentru ca stim ca daca facem asa, vom fi rasplatiti cu bine? Nu mai stiu! Am pus prea multe intrebari! Multi vor veni si imi vor spune ca trebui sa existe un echilibru pe aceasta lume! Aceasta lume…Care lume fratilor? Pe aceasta planeta? In acest univers? Pana unde tine universul? Cine a facut universul asta? Cine? Chiar te gandesti la americani cand mama ta zace in pat bolnava? Mda…trebuie sa zaca, altfel echilibrul se duce dracu! Si daca nu gandesti asa si suferi si zici ah de ce mama mea si nu altcineva, toti vor veni si vor spune “Pacatuiesti fiule”, “Sa te ierte Dumnezeu”. Sa ma ierte? De ce a mai adus- o pe biata femeie pe lume, daca oricum urma sa fie chinuita? De ce a mai adus atatia oameni daca trebuie sa se pastreze echilibrul? Putea sa fie o limita! Ah dar atunci numai eram liberi sa alegem…intre bine si rau. Ce e asta? Testul suprem? Ma intreb, nu oare Dumnezeu e crud in aceasta situatie? E ca si cum o mama isi naste copilul si nu-l invata nimic! Il paraseste complet! Il lasa sa faca ce vrea si apoi evident rezultatul este inevitabil!

Am pornit toata aceasta polemica dupa ce am vazut pe internet un filmulet cu un tanar de 26 de care a fost diagnosticat cu scleroza laterala amiotrofica, o boala foarte grava,ereditara si mama si bunica lui in aceeasi situatie. Nu e prima data cand ma gasesc in situatia asta! Nu e prima data cand imi pun astfel de intrebari! Crec ca de cand ma stiu cel mai frica mi-a fost ca cei pe care ii iubesc cel mai mult sa pateasca ceva, sa moara! Sunt ingrozita de gandul asta! Si tot timpul cand auzeam cate ceva grav de altii ma speriam. Spre exemplu tatal unei fete de la scoala, lucra la acoperisul unei case intr- o zi si a cazut! A murit pe loc! De ce el a murit si tatal meu nu? Si tatal meu a lucrat pe acoperis de multe ori, si tatal meu s-a electrocutat aproape de moarte, si tatal meu si-a prins mana intr-o masina in timp ce o repara, dar a

scapat cu bine, si tatal meu a fost aproape de moarte si e inca aici? Cum? Ce il diferentiaza de celalalt om? Ce il diferentiaza pe un tanar pe motocicleta care nu moare in accident de batranelul de la parter pe care il calca masina? Cum? Cum Doamne? Cum decizi care incotro o ia? De fapt tu decizi? Sau totul este pura intamplare? Intamplare? Nici macar nu mai stiu ce inseamna intamplare, noroc, soarta? Ce sunt toate astea? Unde se incadreaza astea in universul asta interminabil? Unde ne incadram noi 7 miliarde de fiinte (care gandesc, adica excludem bietele animale) in univers? Drept ce? Adica exista atatea planete, stele, galaxii si mai stiu eu cate si nu putem sti deloc care e rostul lor? Care e scopul existentei lor? Dar al nostru care e? Sa invatam, sa ne educam , sa ne luam o slujba, sa intemeiem o familie si sa traim fericiti pana la adanci batraneti. Serios? Atat? Nu suna atat de infim pe langa supremul univers? De ce 3 miliarde din aceste fiinte se imbolnavesc, se nasc in familii nefaste, in locuri nefaste, devin oameni nefasti, de ce alte miliarde de oameni ucid, violeaza, profita, chinuiesc, de ce alte miliarde traiesc in paradis fara sa le pese? Cine spune din ce categorie sa facem parte? Noi insine stabilim? Soarta, norocul? Dumnezeu?

Vreau sa mentionez ca oricat mi-as dori sa nu fac parte din nicio categorie de oameni, ei bine fac parte. Urmeaza sa-mi dau seama din care! Cand vad ce vieti grele au altii, sunt mai mult decat multumita cu ce am acum! Cand vad cat de multe au altii, nu ravnesc, doar ca incerc sa-mi gasesc ambitia ca si eu sa pot avea intr- o zi. Oare pacatuiesc ca gandesc astfel? Ca niciodata nu pot stabili daca vreau sau nu mai mult? Evident, din nou, toate astea, cu a acumula cat mai multe in viata, mi se par mici pe langa a descoperi adevaratul nostru scop! Refuz sa cred ca doar atat e aici, acolo! Nimic mai mult! Nu, e altceva, dar nu stim ce! Nu stim cand vom sti, daca vom sti, daca intr-adevar e sau daca cine ne-a facut era doar foarte plictisit!

 „Ce făcea Dumnezeu înainte de creaţia divină? Pregătea Iadul pentru persoane care pun întrebări de acest tip?”.( Stephen Hawking)